Wikipedia isi face colectie de street wear in colaborare cu un brand din Los Angeles, iar toate incasarile merg la fundatia Wikimedia.
Colectia e descrisa drept prima interactiune off line cu reprezentare fizica a WIKIPEDIA si are – pentru moment – un tricou alb, cu maneci lungi, cu desene care fac trimitere la logo-ul si insemnele Wikipedia.
(logo-ul a fost creat de Paul Stansifer, un utilizator care avea 17 ani la momentul respectiv si care a aplicat la un concurs pentru desemnarea identitatii grafice in 2003)
Tricoul costa 85de dolari si poate fi gasit pe site-ul brandului de moda care l-a creat, Advisory Board Crystals. Este o creatie foarte simpla, din bumbac, cu un logo mic pe fata tricoului si cu, de acum celebrul glob care reprezinta logo-ul, pe spate.
Il stiti pe Ryan Reynolds din filme ca DeadPool, X Men, The proposal… si daca nu-l stiti din filme, sigur va aduceti aminte de el drept frumuselul care a fost casatorit si cu Scarlett Johansson si cu Blake Lively, adica doua dintre frumusetile holywoodului.
Ei bine, Ryan Reynolds e in aceste zile protagonistul unei campanii geniale cu efect viral la ceva gin despre care se spune ca-i apartine.
Acum o saptamana Reynolds merge la Jimmy Fallon in emisiune, povesteste cum a descoperit el ginul acesta, cum a facut ceva cercetari si a vazut ca e o companie mica in spatele lui si s-a gandit sa o cumpere. Au mai povestit cum e viata de om de afaceri si cum cand pleaca in vacanta trebuie sa aiba un raspuns automat la mailul de la birou. si si-a facut publica adresa de mail.
evident ca mii de oameni au inceput sa-i scrie, si toti au primit un mesaj automat in care sunt vandute valorile companiei, se povesteste despre bautura minunata.
Ca sa fie treaba frumoasa, in fiecare zi, mesajul automat e schimbat…
asa ca… daca vreti sa-i scrieti lui Ryan Reynolds o puteti face aici <[email protected]>
ca sa verific informatia si sa pregatesc acest material am trimis si eu un mail cu Hello from Romania…
raspunsul primit e acesta.
Thank you for your interest in Aviation American Gin! You’ve reached my Out Of Office Mission Statement.
As owner of Aviation Gin, my mission is to never speak to you like some out of touch Hollywood A-hole. My job is to remain accountable. Down to earth. Hard working.
Why is Aviation the best damn gin on the planet? What sets it apart from other gins on the market? Do people who ask and then answer their own questions have an above average IQ? Probably.
Most of the time, experts describe Aviation in pompous, flowery terms which alienate the average hard working gin drinker. I’ve heard them wax poetic about its restrained notes of juniper. Others have said it’s the subtle lavender and wet, boreal forest earth notes which make it so whimsical.
Who talks like that? A blowhard, that’s who… I promise, gentle customer, you won’t hear garbage like that from me. I’ll tell you why I like Aviation… Because it tastes like somebody finally made a gin for everyone.
I don’t need some fancy, forensic gin-juggler to tell me why I like something. Just keep it simple. And real happiness is about simplicity.
After a long hour at work, I like to get home, kick my slippers off and watch my wild dolphin, Jasper-Barnaby, swim in the moat. There’s nothing more relaxing than observing a wild dolphin at play in one’s backyard. My personal vocal-coach, Lyndon, once said that watching the sunset on my estate is the closest he’s ever come to God. I believe him.
For me, life isn’t just about having my brain cryogenically frozen so I can be revived two hundred years after the apocalypse to dance with the chosen few along the gilded path to Valhalla.
E vacanta si multi dintre voi ajung si la mare… Pentru ei, cateva dintre lucrarile fotografului specializat in natura marina, Ryo Minemizu.
Japonezul are o serie de lucrari care se numeste Phenomenons in care a incercat sa surprinda micile creaturi din mare si spectaculozitatea lor. Fotografiile au fost facute in apele adanci din Osezaki, langa muntele care ascunde vulcanul Fuji, deci nu va veti intalni cu asa ceva prin apa la o baie estivala.
Fotograful spune ca aceste creaturi pe cat sunt de spectaculoase, pe atat sunt de mici, iar miscarile lor sunt rapide si imposibil de anticipat, asa ca surprinderea lor in fotografii a fost destul de dificila.
Pentru cei care au iubit Avatar-ul lui James Cameron (care mai aduce o serie in curand), aceste imagini sunt o bucurie despre viata pe care nu o stim, din adancurile apelor, acolo unde de fapt a inceput lumea.
Puteti vedea mai multe dintre fotografiile lui Ryo Minemizu, aici
Pippa Dyrlaga este o artista britanica specializata in creatii din hartie.
Face aceste creatii spectaculoase si extrem de migaloase, imi imaginez eu, de aproape 10 ani si a lucrat cu unele dintre cele mai mari companii de producatoare de bijuterii in proiecte conexe.
Spune ca e inspirata de natura pentru ca o mare parte a copilariei a petrecut-o pe barca pe care locuia impreuna cu parintii sai. Este absolventa a universitatii din Leeds, sectia arta contemporana si are si un master in curatoriat.
Tot ceea ce vedeti mai jos este realizat manual, fara nicio matrita, pe hartie super simpla. Fiecare dintre creatii inseamna zeci de ore de munca.
Puteti vedea mai multe dintre lucrarile ei pe contul de Instagram,aici.
Uneori, dintr-un profil sau interviu bine facut inveti cat dintr-o carte.
Simti omul, dincolo de orice ambalaj de PR (daca e vreo celebritate), si intelegi ca succesul sau nu e atat de stralucitor pe cat se vede din afara, ca puterea vointei/credintei lui e construita pe multe greutati sip e multa determinare.
Zilele acestea sunt pe piata cateva interviuri bijuterie.
Revista Time publica in versiunea online un profil emotionant al lui Glenn Close, oadata cu lansarea in America a filmului The Wife.
Filmul e povestea sotiei unui castigator de premiu Nobel pentru literatura, a sacrificiilor ei pentru ca sotul sa-si urmeze visurile .
Americanii spun ca doamna Close va castiga in sfarsit un Oscar (a fost nominalizata de 6 ori si n-a luat nicio statueta) cu acest rol in care joaca alaturi si de fiica ei:) Ce nu spune acest profil, desi lasa sa se simta discretia si atentia pentru ceilalti a doamnei Glenn Close, e determinarea ei – pentru filmul Albert Nobbs, unde a facut un travesti, a strans bani 15 ani din munca ei la alte productii, pentru ca nu credea nimeni in poveste. Filmul i-a adus nominalizare la Oscar si, ca si in The Wife, vorbeste despre lupta femeilor cu propriile temeri, dar si cu raportarea la barbati.
Actrita americana spune ca The Wife e, pentru ea, un omagiu adus mamei sale.
Close has been married three times, to a musician, a financier and a biotech entrepreneur. She declines to elaborate on whether any of her unions were like the Castlemans’ but says her character reminded her of her mother. Close’s father “had a big dollop of narcissism, and my mom, who was a fascinating, incredibly capable woman, always was subservient to him,” she says. “She should have gone to college and been able to follow her curiosities. But my father never nurtured that in her.”
Aceeasi tema a nevestei de artist, care are grija sa construiasca un cocoon in jurul sotului pentru ca acesta sa se poata exprima cat mai bine e abordata de Rebecca Miller, sotia lui Daniel Day Lewis, in Vietile secrete ale Pippei Lee. (un interviu pe care l-am facut cu doamna Miller pe aceasta tema, puteti citi aici http://bazavan.ro/2009/08/rebecca-miller-despre-casatorie-cu-sotia-lui-daniel-day-lewis/ )
*
In The Hollywood Reporter, versiunea online, este un profil al lui Jim Carrey, un text lung dar foarte emotionant. Despre cum a plecat in viata cu o mama dependent de medicamente, de la un elev de nota 10 a ajuns sa abandoneze scoala, de la un actor pe care nu-l stia nimeni a ajuns la Ace Ventura si iubiri celebre prezentate in toate revistele.
Despre cum au trecut anii peste el, si depresiile, iar acum isi ocupa timpul – dincolo de cateva filme pe care le-a facut in ultimii ani – desenand si sculptand.
“I do a lot of Christ,” he says of his 2016 painting, simply titled, Jesus. “But I don’t really think of it in terms of Christianity terms. I wanted to capture Christ’s consciousness coming kind of through the ether. And you would be able to find every race in his face.”
Vlad Ivanov povestea despre cat de meticulous e Jim Carrey (au lucrat impreuna la Dark Crimes – un proiect la care Carey a fost si producator), dar si cat de atenta e echipa lui cand selecteaza oamenii pe care-i are in jur chiar si cand e vorba de distributia intr-un film. Directoarea de casting de la Dark Crimes l-a sunat pe agentul lui Ivanov ca sa-l intrebe cum e ca om, daca e pozitiv, daca e riguros la munca si alte mici detalii care l-ar fi putut influenta pe Carey pe platourile de filmare.
He tells me he doesn’t have a big world because “outside of these gates I’m known.” There’s a heaviness in Carrey’s voice now. “They’ve done experiments where they’ve documented how when you look at a project it changes the result. So, how can people, knowing who I am and looking at me and giving me their attention, not affect the result? Not affect what’s going to happen in that store or that restaurant? It changes everything. I change the dynamic of a room when I walk into it.”
Sa cititi acest interviu – chiar daca e foarte lung ; e si despre cum oamenii care fac comedie ascund in suflet o lume destul de intunecata.
Cel de-al treilea interviu pe care vi-l recomand este cel pe care Darren Cahill, antrenorul Simonei Halep, l-a acordat intr-un proiect special dedicat antrenoratului, in cadrul turneului de la Cincinnati care se defasoara in aceste zile.
Evident vorbeste despre parcursul Simonei Halep, iar printre randuri simti cat de marcat a fost de suferinta Simonei dupa pierderea finalei de la Roland Garros de anul trecut.
Am avut marea onoare, multumita celor de la Dorna, sa schimb cateva vorbe cu Simona Halep acum cateva saptamani. Ma uitam la ea si simteam forta pe care o emana si m-am gandit dupa intalnire ca nu ai cum sa fii numarul 1 in lume la ceva, orice, daca nu esti foarte puternic.
Ea vorbeste mult despre vulnerabilitatile ei si lupta pentru echilibru, pentru ca e o perfectionista si vrea mereu mai bine pentru ea, si mai ales nu-i e rusine sa-si puna in fata imperfectiunile.
Cred ca daca am urmari mai cu atentie ce povesteste despre lupta ei cu sine, am invata mai multe despre cum sa stim sa luptam pentru propriul echilibru. Ma rog, daca ne dorim asta…
Apart from the birth of my children, it was the greatest day ever for me, being with her on the ride that we had so many ups, so many downs, so many emotional losses,” Cahill told reporters during WTA Coaches Media Day at the Western & Southern Open. “The French Open final last year was just gut-wrenching for everybody. Even here last year, she had the chance to be No. 1 last year and she put in a bad one against Garbiñe. We had a few of those last year.
“And to spend time with her after those moments and see what it meant to her and how it affected her, and then to finally win the Grand Slam, I have never been happier standing there watching a player do what she did.”
Cititi interviul in engleza, surprindeti mai bine nuantele exprimarii lui Darren decat in oricare traducere.
(ma gandeam la responsabilitatea pe care o are antrenorul cand raspunde, stiind ca citeste si elevul, ca-l poate motiva si incuraja inclusiv prin declaratiile sale publice)
Sa o spun de la inceput: prajiturile de mai jos mie mi se par a fi un kitsch atat de popular ca a devenit o moda.
Si la noi au inceput sa apara cofetari care deseneaza tot felul de minuni pe torturi, intrecandu-se in maiestrii mai mult sau mai putin culturale.
Stiu ca e un trend, nu cred ca e frumos, nici sanatos sa mananci untul asta colorat, dar doamna care face prajiturile de mai jos are o tehnica impresionanta. Toate prajiturile sunt inspirate de natura, de ghivece cu flori as spune, cu exceptia inspiratiei din Van Gogh. (saracul Van Gogh, daca ar sti el cat de celebru este astazi si cum munca lui e pe pahare, farfurii, prajituri, rochii … si cat s-a chinuit el cat era in viata)
Autoarea creatiilor de mai jos se numeste Leslie Vigil, e din California, are o cofetarie specializata in prajituri care nu arata a prajituri.
Ceea ce face ea se numeste “cake art” – arta cu prajituri – recunosc, pentru gustul meu e putin cam mult sa fie numite arta, dar puteti vedea mai multe imagini pe pagina ei de Instagram.
Stiti expresia “sa fii in pantofii altcuiva” care in engleza – “in your shoes” – inseamna sa te pui in locul altcuiva, nu sa-i imprumuti pantofii.
Cum ar fi ca un domn sau o doamna sa fie “in your shoes” fara ca tu sa stii cine e… sa fie, la propriu, incaltat(a) cu pantofii tai pe care i-ai daruit fara sa-l cunosti?!
In Romania sunt mii de oameni care nu au avut vreodata o pereche buna de pantofi. Sunt zeci de mii de copii care s-au incaltat de la fratele mai mare sau au plimbat toti singura pereche de pantofi a familiei.
Asta e realitatea, nu ne mai ascundem de ea, dar nici sa ne vaicarim despre cum e tara noastra nu ne ajuta.
Prietenii mei apropiati, dar si multi dintre cei care cititi acest blog, va veti cumpara in vara aceasta sau la inceputul toamnei perechi noi de pantofi pentru ca… vin colectiile noi, ne place sa avem noile aparitii.
Nu spun asta ca sa va simtiti vinovati in raport cu oamenii despre care vorbeam mai sus, spun pentru ca acum – impreuna – putem face o fapta buna la fiecare pereche de pantofi noi.
Cum ar fi ca la comanda ta online de la Otter, curierul sa ridice, gratuit si o pereche de pantofi buni dar pe care tu nu-i mai porti?! Si sa stii ca pantofii sunt luati, igienizati de compania Total Wash si trimisi prin Crucea Rosie intr-o zona defavorizata spre bucuria imensa a unui om care va avea cu ce sa se incalte in toamna asta?
*
Eu nu sunt dintre cei care in copilarie sa fi avut multi pantofi. Sau cizme. N-aveam de unde sa aleg, aveam cate o pereche de incaltari pe sezon, aceeasi poate si 2-3 ani daca nu-mi crescuse piciorul. Imi aduc insa aminte de primii mei pantofi cu toculet, maro, doar ai mei – nu-i imparteam cu sora mea. I-am purtat 3 ani, clasa VII-a si jumatate de liceu. In amintirea lor, de multe ori cand merg la conferinte si ma expun in spatiu public (ceea ce nu e confortabil pentru mine) imi caut confortul in niste pantofi maro, dintr-o piele foarte subtire, care e ca o imbratisare. Am grija mare de ei, cred ca-mi poarta noroc:)
Astazi imi permit orice pantofi mi-as dori, dar tot tin minte pantofii aceia cu care am mers la scoala 3 ani. Pentru ca nu aveam altii, si trebuia sa am grija de ei.
Ei bine, pentru tinerele care n-au prea multe posibilitati, acum impreuna cu Otter si Crucea Rosie putem face o fapta mai mult decat buna… e o mica magie pentru ca cineva de oriunde din tara o sa se bucure de o pereche de pantofi pe care o donam.
(eu stiu deja ce pantofi voi dona, sper ca persoana care-i primeste sa-I iubeasca la fel de mult ca si mine, o sa le spun povestea zilele viitoare –sunt cumparati din Paris)
De ce cred ca e bun exercitiul acestei campanii pentru fiecare dintre noi?
Pentru ca ne invata, ca atunci cand eram mici, ca daca ai mai mult e frumos sa imparti cu altii
Pentru ca indirect ne conduce spre a ne face curat in incaltamintea de sezon pentru a pregati donatia. (iar orice curatenie e un bun prilej de bilant intern)
Pentru ca dai un folos, un sens, unor perechi de pantofi pe care nu-I mai porti.
Pentru ca exersezi despre a nu detine totul, a empatiza cu altii si – mai ales – a bucura pe cineva fara niciun interes, fara sa stii macar cine e.
Ce trebuie sa faceti?
Cand va cumparati o pereche de incaltaminte de pe otter.ro, aveti posibilitatea de a selecta optiunea de donare. La livrarea comenzii, inmanezi curierului care ti-a adus cumparaturile coletul cu donația pregătită.
Atentie!!!! O fapta buna e o fapta buna pana la capat. Otter ofera oricui posibilitatea de a dona. Chiar si atunci cand nu comandati nimic de pe site, puteti chema gratuit curierul sa ridice donatia, astfel:
Un mic secret – o sa ne recunoastem pe strada cei care am donat… veti vedea, o sa primiti un dar cand donati si o sa ne cunoastem intre noi dupa un indiciu simpatic.
Sunt in aceasta campanie minunata alaturi de Marius Manole. Nici el nu vine dintr-o familei instarita, si el avea resurse limitate pentru incaltaminte in copilarie. Astazi e unul dintre cei mai iubiti actori ai Romaniei, munceste in draci, dar are timp sa fie si generos. Va voi spune curand si povestea pantofilor pe care-i va dona Marius.
O sa va tot revin sa reamintesc ca puteti dona o pereche de incaltaminte toata luna august si puteti face o fapta nepretuita, ca emotie, empatie si generozitate.
Va multumesc din suflet pentru fiecare pereche de pantofi pe care o veti dona.
Intr-o vreme in care cautam cu totii motive sa nu ne pierdem determinarea si tenacitatea in lupta cu coruptii, intr-o vreme in care constientizam tot mai mult ca fiecare cetatean conteaza in lupta cu un sistem totalitar, editia 15 a Festivalului International de Film Anonimul este deschisa de fimul unui regizor care a facut legamant ca prin munca sa se lupte cu regulile absurde impuse sub umbrela islamismului in Iran.
Regizorul se numeste Jafar Panahi, iar filmul pe care-l vedem in deschiderea Anonimul este Tree Faces, povestea unei actrite care pleaca impreuna cu un prieten in cautarea unei fetite pe care a vazut-o intr-un clip, o fetita care vrea sa scape din familia ei ultra conservatoare.
Cele doua actrite din filmul 3 faces, anul acesta la Cannes.
Filmul e prezentat in premiera in Romania la Anonimul, probabil ca-l veti putea vedea in retrospectiva Anonimul de la Bucuresti, din septembrie, dar chiar daca nu veti reusi sa fiti printre cele cateva mii de spectatori din campingul de la Sf Gheorghe sau din salile de la Bucuresti in saptamana retrospectivei, va rog sa cititi mai jos povestea acestui om care isi dedica viata si munca pentru a schimba mentalitati. Cu un pret incredibil de dur, nu are voie sa paraseasca tara, a facut ani de puscarie, a facut greva foamei.
Panahi face filme in care eroii principali sunt, in special, copiii si femeile. Are acasa o fata si un baiat si a povestit cum, odata cu cresterea lor, a inceput sa simta pe pielea lui diferentele de perceptie si restrictiile la care e supusa fetita fata de baiat.
Ca de exemplu, momentul in care a vrut sa-si duca fata la un meci de fotbal si n-au lasat-o sa intre pe stadion. Asa ca Jafar Panahi a facut un film despre un grup de fete deghizate in baieti care intra pe stadion sa se bucure si ele de meci ca oricare alt copil. O parte din poveste a fost trasa chiar in timpul unui meci pentru calificarile Iranului la Cupa Mondiala, filmul se numeste Offside.
Pentru ca stia ca filmul va fi controversat, ca va fi oprit de cezura Iraniana, regizorul a trimis un scenariu fals spre aprobare ca sa nu piarda turneul de fotbal si sa poata obtine autorizatiile necesare pentru filmare. Autoritatile iraniene i-au spus ca ii dau aprobarea daca … isi re editeaza toate filmele anterioare acestuia si scoate secventele critice.
Era in 2006, Panaho avea deja 4 filme realizate The White Balloon – 1995, The Mirror (1997), The Circle (2000), Crimson Gold (2003) si multe probleme cu Ministerul Culturii care ii interzisee sa dea interviuri jurnalistilor americani sau sa-si trimita filmele la festivaluri.
The Circle a fost trimis ilegal de Panahi la Festivalul de film de la Venetia, fara aprobarea autoritatilor iraniene, a castigat foarte multe premii, dar a fost interzis in Iran pentru ca era “defaimator si umilitor”. Ca sa fie sigur ca mai ramane undeva filmul lui in ciuda cenzurii care distrugea orice copie, Panahi a facut multe copii pe ascuns pe care le –a trimis in Iran in multe locuri ramase si acum secrete.
Evident ca atunci cand i-au zis sa-si reediteze filmele ca sa poata filma pe stadion nu a acceptat, dar a continuat sa filmeze in ascuns (punand pe lista de productie pentru aprobari drept regizor un asistent ca sa nu atraga atentia), filmul a ajuns la Festivalul de Film de la Berlin unde a luat Ursul de argint.
A fost interzis in Iran, chiar daca regizorul avea deja aranjata intreaga distributie in cinematografe. Cu doua zile dupa interdictie au inceput sa apara DVD-uri clandestine, iar astazi Offside e considerat cel mai vizionat film in Iran. Exista chiar un grup de fete care lupta pentru drepturile femeilor in Iran care au iesit in strada sa joace fotbal cu tricouri pe care scria “we don’t want to be Offside”. Pelicula a fost preluata in distributie de Sony Pictures, iar studioul american a rugat autoritatile sa ruleze filmul doar o saptamana in cinematografe ca sa fie eligibila pentru Oscaruri. Evident, ministerul culturii a refuzat.
In 2009 au inceput problemele mai serioase cu autoritatile iraniene.
Un blogger Iranian a anuntat ca Panahi a fost arestat in timp ce era la o inmormantare, l-au luat direct dintr-un cimitir din Teheran. 8 ore mai tarziu l-au eliberat si autoritatile au dat un comunicat in care au spus ca a fost arestat din greseala.
In 2010 nu au mai avut cum sa spuna ca e o greseala, l-au arestat impreuna cu toata familia lui si cativa prieteni, l-au dus la puscarie fara sa spuna care sunt motivele. Dupa o luna de arest, a aparut un comunicat ca e in puscarie pentru ca a vrut sa faca un documentar despre Campania electorala a presedintelui Mahmoud Ahmadinejad.
Panahi a intrat in greva foamei, a reusit sa trimita mesaje comunitatii internationale si iranienii l-au eliberat pentru o cautiune de 200.000 de dolari cu interdictia de a mai face filme 20 de ani si de a parasi tara. Zeci de mari actori si regizori ai lumii (printre ei Martin Scorsese, Oliver Stone, Steven Spielberg and Robert Redford) au semnat petitii catre autoritatile iraniene pentru a sustine eliberarea lui. In acelasi an 2010, Juliette Binoche in timp ce ridica un premiu la Cannes a facut un apel cu lacrimile pe obraji pentru autoritatile iraniene (Pahani era in greva foamei de cateva luni).
Evident ca, dupa ce a fost trimis in arest la domiciliu, cu toata condamnarea si interdictia de a face filme 20 de ani, Panahi si-a continuat munca, a facut un documentar filmat in special cu telefonul “This is not a film” despre perioada in care il judecau si problemele pe care le are cu Justitia.
Filmul a ajuns in Franta pe un stick ascuns intr-o prajitura si a fost in selectia Festivalului de film de la Cannes in 2011.
Intre timp a mai facut 3 filme, toate cu bugete minuscule, toate mega premiate, toate despre intamplari in care nu sunt respectate drepturile omului in Iran (cum ar fi ca prin 2011 au interzis cainii ca animale de companie)
Jafar Panahi spune ca nu face filme politice. “Nu-mi plac filmele politice, nu sunt un om politic. Dar ma folosesc de orice oportunitate ca sa comentez problemele sociale. Pentru mine nu este important motivul pentru care s-a intamplat ceva – ca e unul politic sau geografic –pentru mine e important efectul social, reflectarea lui in umanitate. Nu cred ca artistii ar trebui sa aiba opinii politice, cred ca trebuie sa fie mai preus de ele prin munca lor. Politica e limitata de timp, dar daca vorbim despre efectele faptelor in contextual social atunci e mai presus de timp, de spatiu.”
Cum ziceam, la Anonimul, luni seara in deschidere vedem cel mai recent film al lui 3 Faces, in care chiar si joaca. Filmul e povestea unei iranience care vrea sa gaseasca o fetita pe care a vazut-o intr-un clip, fetita care-si doreste sa plece din familia ei super conservatoare.
Festivalul de film Independent Anonimul se desfasoara la Sf Gheorghe intre 6 si 12 august. O parte din filme vor putea fi vazute si la Bucuresti, intr-o retrospectiva speciala. Dar chiar daca nu ajungeti sa vedeti filmele lui Jafar Panahi sper ca povestea lui sa va inspire sa luptati pentru ceea ce credeti din tot sufletul vostru.
Panahi are astazi 58 de ani, locuieste in Teheran si nu are voie sa paraseasca tara. Sotia si fiica lui au fost anul acesta la Cannes pentru a ridica premiul pentru cel mai bun scenariu pentru 3 Faces, filmul care va fi la Anonimul saptamana viitoare.
Sa va uitati la filmuletul de mai jos, despre cum a fost primit 3 faces la Cannes …e f f emotionant.
De cele mai multe ori ideile simple sunt cele mai eficiente si spectaculoase.
Ca acest outdoor creat de Adidas India pentru o comunitate pasionata de fotbal, in perioada recentului campionat mondial de fotbal.
Ce au facut cei de la Adidas India? Au creat un outdoor care la prima vedere pare o reclama obisnuita la mingea cu care s-a jucat in campionatul mondial 2018. Doar ca panoul avea si o sfoara groasa care ii incurca putin pe cetatenii care treceau pe langa…
Ca sa pui in functiune mecanismul angrenat de acea sfoara aveai insa nevoie de mai multi oameni, de o echipa. Cand copiii din cartier s-au prins de smecherie, s-au adunat cat mai multi, si-au unit fortele, au miscat mecanismul si … au primit mingi de fotbal sa se joace.
E un outdoor super simpatic care vorbeste despre bucurie, fericire, lucrul in echipa…. Uitati-va la filmuletul de mai jos.
Sigur, cu o floare nu se face primavara, nu doar panoul a contat in campania lor, filmul a fost promovat in social media si acolo au aparut rezultatele adevarate – peste 3 milioane de vizualizari
Am citit zilele acestea o carte care m-a facut sa ma gandesc la lipsa noastra de modele si cum nu stim sa le cultivam pe modele pe care le-am putea pastra pentru generatii.
Cartea se numeste “The Residence: Inside the Private World of the White House, este scrisa de o doamna jurnalista Kate Andersen Brower si in ciuda titlului nu e despre scandaluri, barfe si cancanuri.
Oricare dintre informatii – chiar si cand ele sunt la limita – n-au character de canc can. Doamna Brower a intervievat zeci d eoameni care au lucrat sau mai lucreaza la Casa Alba, de la electricieni, menajere, floristi, majordomo, dar si cateva dintre primele doamne ca sa adune informatii despre viata civila a locatarilor – familia presedintelui – si cum au incercat acestia sa-si pastreze partea civila intr-o perioada a vietii lor in care capul familiei decidea soarta lumii.
Sunt fragmente care vorbesc despre cat de greu le-a fost copiilor presedintilor, mai ales cand erau adolescenti. Toti voiau sa faca petreceri sau sa mearga la petrecerile colegilor de scoala – ceea ce e normal pentru un tanar de 17 ani de exemplu – doar ca primele doamne fara exceptie preferau ca petrecerile copiilor sa fie in resedinta lor private pentru a fi in siguranta, de parte de ochii lumii.
Unul dintre majordomi povesteste cum fetele Bush au obtinut la sfarsitul unui an scolar terminat cu note foarte bune, dreptul de a face o petrecere. Presedintele si sotia au plecat la Camp David, o sala din resedinta privata a fost modificata, eliminindu-i-se mobila, cei de la bucatarie au pregatit gustari, iar fetele s-au ocupat de restul petrecerii.
Familia Bush a cerut ca usile dormitoarelor sa ramana inchise, au pregatit doua dintre camerele de oaspeti si copiii au putut ramane acolo peste noapte, iar dimineata au avut un brunch pregatit de staff-ul Casei Albe.
*
Una dintre ingrijitoare povesteste care sunt regulile job-ului ei: daca face curat in resedinta si vin presedintele si prima doamna ii intreaba daca poate continua, daca primeste acordul isi continua munca fara sa asculte conversatiile lor. I s-a intamplat insa sa faca curatenie in baie, sa intre prima doamna Reagan in resedinta, pentru o disputa casnica cu presedintele Reagan si sa inchida usa la baie ca sa-si continue disputa in privat. Ingrijitoarea a stat in baie pana cand au plecat atat domnul, cat si doamna Reagan.
*
Tot doamna Nancy Reagan povesteste despre prietenia sotului sau, presedintele Regan cu majordomul. Amandoi aveau o pasiune comuna – pescuitul, iar cand Presedintele Reagan pleca la resedinta sa private, il invita mereu si pe majordom ca sa pescuiasca impreuna.
*
Cartea incepe un momentul emotionant si socant al asasinarii lui Kennedy si cum staff-ul incerca sa o sustina si sa o sprijine pe Jackie Kennedy. In ziua inmormantarii, cand Jackie a decis ca va merge pe jos prin multime pe bulevard in spatele sicriului, ea l-a chemat pe majordomul care avea grija de bagajele presedintelui, care ii pregatea intotdeauna lucrurile pentru orice deplasare si i-a daruit una dintre cele doua cravate pe care le avusese in bagaj in ultima lui deplasare.
Si tot la categoria gesturilor discrete, dar emotionante, in perioada scandalului Monica Lewinsky, bucatarul ii lasa discret pe masa doamnei Hillary Clinton prajitura cu ciocolata pe care o iubea cel mai mult, in semn de atentie speciala pentru o perioada grea.
*
Ce face cartea aceasta?
Umanizeaza presedintii americani, ii arata – fara sa-i barfeaca sau sa-i judece – in momente intime, vulnerabile, frumoase. Ii arata si in certuri domestice, dar si in perioade tensionante la nivel social sau politic.
E o carte prin care iti creste respectul si pentru cei care lucreaza la Casa Alba, dar si pentru cei care au locuit acolo. Vorbeste despre dedicatie, discretie, devotament si, uneori, indeplinirea unor sarcini care pareau imposibile.
E o carte scrisa foarte fin, foarte obiectiv, ca si cum ar fi o conversatie diplomatica si, desi ai acces la informatii intime, nimic nu pare a barfa.
Mi-ar placea foarte mult sa existe asemenea model de jurnalism si la noi. Sa existe o carte despre oamenii si povestile emotionante ale personalului administrativ de la Cotroceni. Am invata multe despre istoria noastra.
Cartea nu este tradusa la noi, a aparut in 2015 si poate fi cumparata de pe Amazon.
Ben Churchill e un chef patiser care face niste dulciuri absolut spectaculoase.
Este numit la nivel international un chef iluzionist pentru ca face din deerturile sale iluzii optce, it prezinta o negresa pe post de scrumiera, afce boabe de fasole din pandispan pe care le pune alaturi de dulceata de gutui si pare ca mananci o mancare de fasole:)
Sau deseneaza un tron de fier din ciocolata sau “alimente” stricate din tot felul de trucuri – ca aceasta placinta cu branza in care a pus… menta
Niciunul dintre produsele de mai jos nu este ceea ce pare, dar sa le luam pe rand:
Ciocolata, caramel si crema de vanilie
ciocolata
brownie cu sirop de scotch, zahar caramel, mousse de ciocolata
martipan, crema vanilie, ciocolata
carrot cake, ciocolata, zahar caramel, inghetata de lavanda
chec cu lamaie si crema de vanilie
parfait de portocala cu pudra de zahar
aici scriu exact ce in engleza in cartea lui ca sa nu gresesc!!! Vanilla pannacotta, smokey lapsang gek, meringue power, chocolate.
cred ca unul dintre cadourile cele mai potrivite pentru cineva caruia/careia ii place sa pregateasca deserturi e cartea de magie a lui Ben Churchil pe care o gasiti pe amazon aici
Ma trezesc dimineata, uneori e noapte, si pana la o ora in care soarele isi face loc am timp sa ma gandesc la mine, la ce am facut ieri bine, la ce pot face astazi mai bine.
In primele minutecand ma trezesc, mi se pare ca sufletul ajunge inapoi in corp. Sunt usor ametita, stau inca in pat intre vis si realitate, si simt cum incep sa ma readun cu tot ce (ma ) stiu eu ca sunt.
In urmatoarele minute ma gandesc pentru CE ma trezesc ASTAZI? Ce am de facut astazi care sa conteze pentru mine si pentru cei din jur?
Uneori stiu precis pentru ce ma trezesc, pentru ce imi voi fi consumat energia pe care am primit-o peste noapte. Alteori n-am raspuns.
Sunt printre norocosii care nu au probleme financiare, muncesc doar in proiecte pe care le iubesc, ma insotesc doar de oamenii care ma inspira prin bunatatea/perseverenta/efortul lor de a deveni mai buni, am acasa si in casa tot ce-mi trebuie.
Si ma gandesc “pentru ce ma TREZESC astazi?”
E o spaima si o energie aparte pana gasesc o motivatie pentru ce o iau de la capat – cu rost – intr-o noua zi: spaima ca s-ar putea sa fac lucruri fara rost, care sa nu ajute pe nimeni, nici macar pe mine; iar energia vine din concentrarea cu care umbli prin creier si prin suflet in cautarea unui raspuns.
Uneori merg pe calea “sa fiu atenta la cei din jur (altii decat membrii familiei mele apropiate) si sa-i ajut daca pot, pentru ca din raspunsurile lor imi voi fi invatat si eu lectiile”, dar asta doar dupa ce nu am gasit un raspuns mai bun pentru obiectivul zilei mele.
Abia apoi ma intorc la cele lumesti, cateva exercitii sa-mi indrept oasele si muschii, putina meditatie, apoi cafea, la cateva fructe si ma gandesc ce am in program in ziua respectiva – ce intalniri, ce am de scris, ce situatii am de rezolvat.
Si-mi fac listele despre care am scris zilele trecute.
Banuiesc ca pentru cei care muncesc zi de zi la un birou, nu exista timp pentru a te mai gandi “pentru ce ma TREZESC astazi?” . Nici eu nu ma gandeam cand munceam zilnic la revista sau la radiouri; ma trezeam cu gandul ca trebuie sa ajung la ora x in y loc cu o anume treaba.
Nu stiu daca era mai bine ca atunci, sau e mai bine ca acum, dar libertatea iti aduce cu ea o multime de spatii pe care simti ca e bine sa le umpli cu rost.
Oare tu te-ai gandit pentru ce te-ai TREZIT ASTAZI? Chiar sunt curioasa ce te motiveaza sa o iei de la capat intr-o noua zi.
Una dintre casele gandite si construite de la zero de rockerul Tom Petty a fost scoasa la vanzare
Casa e in California si are o poveste foarte emotionanta dincolo de regretatul ei proprietar. A fost refacuta dupa un incendiu care a avut loc in 1987, incendiu care a distrus tot, mai putin studioul de inregistrari care se afla la subsol, unde erau si toate benzile, discurile cu inregistrarile originale ale tuturor cantecelor lui Petty.
Casa are 6 dormitoare si 10 bai. O spectaculoasa scara interioara in spirala, un semineu imens, sala de sport, spa si o grija speciala de a fi totul incadrat cat mai bine in natura…
Pretul de vanzare al casei lui Petty este de 5 milioane de dolari.
Tom Petty a incetat din viata anul trecut pe 2 octombrie la 66 de ani. Castigator a trei premii Grammy, prezent in Hall of Fame, Petty a avut o viata tumultuoasa si a fost de cateva ori internat in clinici din cauza problemelor sale cu drogurile.
La moartea sa s-a banuit a fi vorba despre o supra doza, mai ales ca fosta sotie a iesit cu o declaratie in care a povestit despre bolile de care suferea artistul si multele medicamente pe care le lua ca sa faca fata durerilor.
Iata casa lui Tom Petty, asa cum arata ea acum cand e scoasa la vanzare.
(public adesea case ale celebritatilor nu cu scop de barfa. Sper ca, prin expunerea repetata la un anume stil, la mai multe informatii care tin de design, ne cultivam mai bine gusturile si ne autoeducam)
Raku Inoue este un artist unic care recreeaza cu elemente naturale (crengute, Frunze, conuri de brad etc) insecte si animale.
Sculpturile lui naturale, adevarate opere de arta, sunt un mesaj despre ce pierdem pentru ca nu protejam mediul inconjurator.
Pentru el este o alta forma de a vorbi despre refolosire, reconditionare in cel mai ecologic mod posibil, dar si o cale pentru a arata cat de spectaculoasa si fragila e natura.
Mai uitam asta pentru ca… stam prea mult in orase, in fata computerelor.
Textul de mai jos nu da un raspuns concret la intrebarea din titlu, doar semnaleaza o realitate.
Iata faptele.
In acest moment in Romania, cei mai multi dintre sportivii implicati in actiuni caritabile, sportivii care isi dau din timpul si banii lor pentru a face bine in comunitate, vin din lumea tenisului.
Avem asa.
Horia Tecau este ambasador UNICEF. Saptamana trecuta a fost alaturi de echipa Comunitara pentru copii UNICEF la o familie formata dintr-un tata si 6 copii.
Când Horia l-a vizitat anul trecut, bărbatul și copiii trăiau într-o singură cameră. Acum au trei camere, o grădină cu legume și curtea plină de animale. Tot ce face Florin este pentru copiii săi. Tot ce vrea este ca ei să fie sănătoși și să continue să meargă la școală. “Copiii ăștia sunt viața mea”, spune el. Tatăl lucrează cu ziua, iar copiii merg la școală. Totul datorită voinței tatălui și a ajutorului din partea lucrătorilor comunitari din proiectul pilot “Servicii Comunitare pentru Copii”.
Horia a profitat de vizită pentru a pregăti și a lua masa împreună cu copiii și tatăl lor, prilej să afle planurile și visele lor, sa-i incurajeze si sa-i motiveze.
Tot Tecau, acum doi ani a donat banii necesari pentru achizitionarea unui incubator pentru o maternitate din Arad care nu avea conditii optime pentru copiii nascuti prematur. Donatia s–a facut intr-un program Salvati Copiii, iar acum trei ani a contribuit financiar pentru achizitionarea unui ventilator pentru maternitatea din Constanta in acelasi program Salvati Copiii.
*
Simona Halep e implicata de cativa ani intr-un program alaturi de Dorna si Salvati copiii dedicat tot strangerii de fonduri pentru dotarea maternitatilor din Romania.
Separat, are o echipa de hochei de fete pe care o finanteaza integral si o alta de tenis pentru copiii care vin din familii cu venituri modeste, investitie pe care o face pentru a incuraja dragostea pentru sport a copiilor.
Sorana Carstea a donat si ea zilele trecute banii necesari achizitionarii unui incubator pentru maternitatea din Targoviste, orasul ei natal. A mers acolo, si-a cedat si timpul si imaginea ei pentru a atrage atentia inca o data asupra unei nevoi foarte mari legata de dotarea maternitatilor din Romania (avem cea mai mare rata de moarte infantila din Europa).
Cand vine vorba de donarea timpului si imaginii pentru actiunile Fundatiei McDonald’s de strangere de fonduri pentru dotare cu aparatura medicala a spitalelor de copii si construirea de case –pensiuni pentru parintii care stau cu copiii in spital multa vreme, tot tenismenii sunt cei mai prezenti dintre cei din lumea sportului. Bonus, Ilie Nastase e prezent in fiecare an, uneori insotit si de Nadia Comaneci daca e in tara…
Gheorghe Hagi este un alt mare sportiv care intelege foarte bine importanta motivarii copiilor prin puterea imaginii lui. Am mai povestit ca am fost cu dansul intr-o actiune UNICEF intr.-o zona foarte foarte saraca a Romaniei si ca a avut nevoie de cateva minute pentru a identifica liderul informal al unei clase cu mare risc de abandon scolar si a-l motiva sa-i uneasca pe toti copiii ca sa vina la scoala, la schimbul unui premiu…
Cu aceste actiuni in minte, intrebarea mea este de ce, dintre tineri, doar cei din tenis – sportivii care se afla zilele acestea in topurile de profil – fac caritate?
M-am interesat daca fotbalistii au fost solicitati pentru asemenea actiuni, gandindu-ma ca poate nu au acces la informatii pentru ca sunt luati cu alte probleme. Ei bine, au fost informati si li s-a solicitat ajutorul. Dar nu au raspuns.
Mi s-a spus ca unii fotbalisti castiga/ au mai multi bani decat castiga unii tenismeni, dar…
Cum ziceam nu am un raspuns de ce unii ajuta si altii nu, dar poate ca parte din succesul pe care-l au acesti tineri care joaca tenis e si caracterul lor frumos care implica generozitate. Cred ca au muncit atat de mult ca sa ajunga unde sunt intr-un sport foarte greu, incat n-au uitat cat de importante au fost momentele in care au fost si ei ajutati.
Ar fi frumos sa ne aducem mai des aminte de asta cand suntem necajiti ca nu castiga meciurile pe care ni le dorim noi sa fie castigate din fata televizorului, de pe canapeaua din living.
Unul dintre cele mai mentionate nume in lumea modei in aceste zile este Jessica Mulroney, o doamna stilista din Canada care e prietena cu Meghan Markle si care a facut-o pe noua ducesa sa incalce traditia regala britanica.
Odata cu intrarea doamnei Markle in familia regala, aceasta s-a trezit in ipostaza de a fi actrita in spatiul public cu o audienta mult mai mare decat oricare alt rol interpretat in serialele americane. Iar cu asta a venit si responsabilitatea mesajelor pe care Meghan le transmite cu vestimentatia ei, dar si exercitiul in echilibru precar de a-si pastra personalitatea si identitatea intre atat de multe reguli de protocol.
Asa a aparut in viata lui Meghan, Jessica Mulroney – o prietena mai veche care a mai ajutat-o de-a lungul timpului in aparitiile sale publice.
Jessica Mulroney este un stilist specializat in nunti, dar are in portofoliu si colaborari cu sotia primului ministru Canadian Justin Trudeau, Sophie. La vremea primei lor colaborari in Canada a fost ceva rumoare pentru ca Jessica este nora fostului premier canadian, Brian Mulroney, principalul rival politic al tatalui lui Justin Trudeau.
Adica un pic de telenovela politica in care a fost implicata si moda.
Jessica Mulroney e prietena de mai multi ani cu Meghan Markle si a fost cea care a avut in grija o parte din ceremonia nuptiala cu printul Harry, de la aranjamentele florare pana la rochia Givenchy.
Printre altele, copiii ei – doi baieti gemeni si o fetita – au fost printre copiii care au insotit-o pe mireasa la altar.
Acum cand Mulroney continua sa colaboreze cu Meghan pentru aparitiile ei publice, legatura se pastreaza via telefon, iar stilista vine la Londra doar inaintea unui turneu al lui Meghan cand are de pregatit o garderoba mai bogata.
Iata cateva imagini cu Jessica Mulroney, din contul ei de Instagram pe care vi-l recomand pentru ca, din cand in cand, mai ofera si sfaturi, arata trenduri…
Zilele trecute s-a lansat o aplicatie foarte speciala – VIA, prima aplicatie mobila destinata tinerilor adulti afectati de cancer.
Am descarcat-o si am vrut sa vad cum functioneaza. M-am oprit repede pentru ca ma intrebau ce tratament urmez, dar si alte lucruri foarte specifice care tin de o afectiune pe care nu am avut-o.
Dar faptul ca pe mine m-a triat de la inscriere, mi-a adus dovada ca aplicatia e gandita cum trebuie pentru ca e facuta ca tinerii care s–au confrutat cu cancerul sau se lupta chiar acum cu aceasta afectiune sa vorbeasca fara jena intre ei despre lucruri care sunt tabu in restul societatii. In plus, cred ca fiind mai relaxati in interiorul acestei aplicatii si sub umbrela virtuala, acesti tineri pot crea prietenii fara teama de a fi respinsi.
Izolarea este cunoscută ca fiind problema numărul unu cu care se confruntă tinerii adulți atunci când au de înfruntat un diagnostic precum cancerul. Asociaţia Little People România a observat cu ce probleme se confruntă aceşti tineri adulţi care sunt diagnosticaţi cu cancer şi au venit în ajutor lor cu aplicaţia mobilă VIA unde sunt tineri cu aceleaşi probleme ca ei.
VIA este prima aplicaţie mobilă concepută pentru a crea conexiuni umane între tinerii adulţi care se luptă cu diferite forme de cancer, dar şi pentru a-i ajuta să înfrunte singurătatea.
Daca aveti prin apropiere un tanar care s-a intalnit cu o forma de cancer, dati-i informatia despre existenta acestei aplicatii.
Aplicația este disponibilă tuturor tinerilor adulți afectați de cancer, din toate centrele de tratament din țară;
Este disponibilă pe telefoane mobile cu sisteme de operare iOS și Android și poate fi descărcată gratuit din iTunes sau GooglePlay;
Pentru cineva bolnav care trece prin tratamente grele orice sprijin moral si emotional inseamna imens, pentru ca durerea o sustine si suporta doar pacientul. Asa ca uneori, discretia si suportul emotional sustinut inseamna totul.
Si putem ajuta fiecare dintre noi, cu putin. Cum ar fi un share la aceasta informatie. Aplicatia VIA chiar poate fi un cocoon de confort emotional pentru cei aflati in tratament.
Statisticile arata ca 1 din 4 oameni sunt afectati de aceasta boala si ca nu exista familii – fie ele si extinse – care sa nu se fi intalnit cu o forma de cancer. Asa ca te rog, da vestea mai departe.
Altfel, plecaciunile mele si multumiri din inima celor de la Lidl care au decis sa se implice si sa-i ajute pe cei de la Asociatia Little People in realizarea aceste aplicatii. Au facut-o cu discretie, desi nu e zona lor de activitate si nu ar avea beneficii directe. Dar stiu eu ca sunt acolo niste oameni cu suflet mare si cu intelegerea bucuriei de viata, asa ca ii salut pentru gestul lor.
In toamna, pe 19 septembrie, avem la Bucuresti, gratie programului Intalnirile JTI, compania de dans Martha Graham.
Pentru lumea dansului, dar si pentru teatru si pentru moda, Martha Graham a fost nu doar o inspiratie ci si temelia pentru intreaga constructie pe care o avem acum.
Și-a fondat propria companie în 1926, la New York, a avut propria viziune asupra dansului, bazat pe căutarea esenței umane, iar tehnica Graham se predă și astăzi în școlile de coregrafie. De-a lungul unei cariere de aproape 70 de ani, a conceput peste 180 de lucrări, colaborând și lucrând cu Mikhail Baryshnikov, Rudolf Nureyev, Maya Plisetskaya sau Kirk Douglas, Liza Minnelli și Madonna. Compania „Martha Graham” duce mai departe stilul inovativ, inconfundabil și îndrăzneț al unei artiste care a revoluționat dansul contemporan și continuă să fie o sursă de inspirație neprețuită pentru noi și noi generații de coregrafi și dansatori.
Exista si acum scoala Martha Graham pentru adulti, adolescenti si pre adolescenti si admiterea este una dintre cele mai dure dintre toate scolile de dans pentru ca trebuie sa ai si cunostinte de balet clasic, dar si de dans contemporan.
La Bucuresti Martha Graham Company vine cu cinci lucrari, toate inspirate de esenta spiritului Marthei Graham, chiar si cand nu sunt suta la suta lucrarile ei. In ceea ce vom vedea in septembrie la Teatrul National sunt show-uri care pastreaza coregrafia ei din anii 40, dar si lucrari noi care ii duc mostenirea mai departe.
Ca Woodland, o creatie a coregrafului si cineastului Pontus Lidberg, despre al carui drum in lumea Marthei Graham puteti vedea mai multe in filmuletul de mai jos.
Daca sunteti studenti la coregrafie, la balet, daca va intereseaza arta vizuala si dansul ar trebui sa faceti tot ce tine de voi sa vedeti productia pe care JTI o aduce la Bucuresti. Stiu din experienta anilor trecuti ca totul e gandit de catre producatorul local al acestui program, Fundația Art Production, si ca o forma de educatie pentru tinerii din industrie, care au acces gratuit la repetitiile din ziua show-ului sau din ziua de dinainte de reprezentatie.
Asa ca pe 17-18 septembrie, interesati-va la TNB cand sunt repetitiile si vorbiti cu echipa Fundatiei ART PRODUCTION cum puteti fi spectatori la antrenamentul dansatorilor. Poate ca nu va puteti permite un bilet la spectacol, dar daca sunteti dansatori nu exista nicio scuza sa nu vedeti si sa simtiti putin din munca acestor dansatori.
*
E un loc bun sa spun ca Intalnirile JTI au ajuns la editia nr 19!!! In anii astia prin acest program gandit si construit strategic, cu cap, bucurestenii si-au facut o cultura a dansului… si am vazut pe scena Teatrului National nume ale dansului pe care nu le-am fi putut vedea altfel vreodata. Alvin Ailey American Dance Theater, Sylvie Guillem și Russell Maliphant, Akram Khan Company, Mats Ek, Ana Laguna, Susanne Linke și Dominique Mercy, Noism…
Ministerul Culturii n-ar fi putut face aceasta educatie niciodata pentru ca intotdeauna va avea alte prioritati pentru buget in locul unui spectacol de dans. Dar proiectul JTI este o platforma de educatie si de dezvoltarea bunului gust pentru mii de oameni pasionati de dans.
Pentru ca am privilegiul sa-i cunosc pe cei care gandesc acest program – Gilda Lazar din partea JTI, Valerian Mares din partea Fundatiei Art Production si Silvia Ghiata, consilier artistic – cred ca Intalnirile JTI n-ar fi devenit in acesti ani una dintre oazele de bun simt si rafinament din Romania fara participarea lor, pentru ca au asigurat nu doar constanta programului, ci si o linie foarte inalta a selectiei spectacolelor din program.
Ne vedem pe 19 septembrie la TNB.
Biletele se găsesc în rețelele EVENTIM, ENTERTIX, MYSTAGE și la agenția de bilete a Teatrului Național București.
*
Ca sa simtiti, dincolo de orice intelegere ce inseamna Martha Graham pentru cultura mondiala, va las mai jos cateva fotografii de arhiva fata in fata cu creatii ale designerilor de moda inspirati de incredibila ei personalitate.
Un fotograf polonez pe nume Karol Nienartowicz a surprins internetul zilele acestea cu marturiile lui dintr-o excurie in Patagonia.
Timp de 3 saptamani a fotografiat peisajele diverse din Patagonia, intr-un proiect care are peste 15.000 de fotografii si video-uri.
Recunosc ca nu stiam unde e Patagonia pe harta (langa Argentina si Chile, cu doua iesiri la oceane – Atlantic si Pacific), dar peisajele zici ca sunt de pe alta planeta. In toata tara sunt doar 2 milioane de locuitori!!!
Pana ajungeti (ajungem) pe acolo, iata cateva imagini super spectaculoase.
Ce face un student la arte din Coreea de Sud ca sa arate lumii intregi ca e talentat?
Se apuca de picturi in cafea, transformand latte-ul – la propriu – intr-o opera de arta.
Lucreaza cu siropuri colorate si cu multa ciocolata pentru picturile inspirate din desene animate sau din lucrarile unor pictori faimosi.
Bine, nu cred ca vrea nimeni sa bea cafelele lui, ca sa nu-i strice munca.
Altfel, e un trend international – prezent si la noi – sa-ti pui chipul pe spuma din cappuccino sau din latte, doar ca e putin mai automatizat, “print”-ul facandu-se dupa o fotografie, cu un aparat special.
Ca sa ma intorc la autorul creatiilor de mai jos, puteti vedea mai multe dintre creatiile lui, pe instagram @leekangbin91
