Category : diverse

Inspirati de un suporter nevazator, membrii Federatiei Romane de Handbal au ajuns sa realizeze o premiera mondiala: prima fotografie 3D in marime naturala a chipului unui sportiv. Aceasta este povestea fotografiei.

In seara de 21 martie 2015, la sfarsitul meciului Romania-Suedia, finala editiei 47 a  Trofeului Carpati, un grup mare de fani astepta in Sala Polivalenta din Cluj reintoarcerea pe teren a jucatoarelor noastre pentru autografe, fotografii si imbratisari. Romania pierduse meciul si trofeul, dar cum turneul era unul amical si era mai degraba un pas de pregatire pentru calificarile la Campionatul Mondial care urma sa se desfasoare in luna decembrie, suporterii nu erau suparati. Se bucurau de prezenta in orasul lor a unora dintre cele mai mari jucatoare ale lumii si, pentru cateva minute, pana se intorceau fetele de la recuperare, erau ei vedetele de pe teren.

Printre ei un tanar inalt si slab care masura in pasi discreti latimea terenului: de la fata locului parea mai ingust. Era la primul meci de handbal pe care-l traia intr-o sala, desi obisnuia sa asculte transmisiile meciurilor mari oriunde erau difuzate. Din gesturile lui si din pasii usori care cercetau in jur, intelegeai ca era nevazator.

Era invitatul special al Federatiei Romane de Handbal, impreuna cu alte cateva zeci de persoane cu dizabilitati, parte dintr-un program special al federatiei care doreste sa-si respecte pana la ultima litera deviza “pentru fiecare spectator”. Fusese asezat in sala foarte aproape de masa crainicului de la Digi si beneficiase de un insotitor care-i explicase unele detalii de pe teren atunci cand entuziasmul celor peste 7000 de fani acoperea vocea crainicului.

Acum, la sfarsitul meciului, o astepta pe sportiva lui preferata, Cristina Neagu, o intalnire pe care nici macar nu o visase vreodata, nici chiar cand a primit invitatia la meci.

A avut mult de asteptat – mai bine de o ora, spun reprezentantii federatiei – dar el estimeaza ca a stat aproape 40 de minute. Oricum nu conta, ar fi asteptat oricat pentru ca alta sansa sa o intalneasca pe Cristina Neagu n-ar mai fi avut.

Lorand Balint– Boti, directorul de marketing al Federatiei Romane de Handbal, era si el pe teren cand multimea de fani astepta sosirea campioanelor. Mai era si jurnalistul Catalin Striblea. I-a impresionat cum tanarul cu deficiente de vedere era determinat sa astepte oricat ca sa faca o fotografie cu sportiva lui preferata. Catalin i-a aflat numele si, din acel moment, Boti a-nceput sa se gandeasca cum sa-l rasplateasca pe Silviu Rosu, pe intelesul lumii lui, pentru pasiunea asta adevarata de suporter.

Cu o experienta internationala in publicitate, la una dintre cele mai mari agentii din lume, Leo Burnett, Lorand Balint -Boti e omul care-a pus pe picioare cele mai tari campanii ale Federatiei Romane de Handbal.

Si-a dorit sa se implice in marketingul si comunicarea federatiei dupa ce a citit un interviu cu noul presedinte, Alexandru Dedu, un handbalist de legenda nu doar al Romaniei, ci si al Portugaliei si Spaniei cu care a castigat 3 editii ale Ligii Campionilor si 2 supercupe ale Europei (cu FC Barcelona), dar si 9 titluri de campion national in 3 tari diferite. Lui Boti i-a placut viziunea lui Dedu care acorda o atentie mare marketingului cand se gandea la dezvoltarea handbalului.

I-a scris un mesaj pe Facebook lui Alexandru Dedu si si-a prezentat intentia de a-l ajuta in realizarea unei strategii coerente de comunicare la nivel national ale carei efecte sa fie indeplinirea visului sau. Poate ca a contat putin in decizie si faptul ca in copilarie a jucat handbal la Dinamo Brasov. S-a oprit in adolescenta cand, deoarece crescuse in inaltime foarte mult in interval scurt de timp, medicii i-au spus ca va avea probleme cu inima daca mai face sport.

Au creat in timp record o strategie care punea spectatorul de handbal in primul plan si si-au ales drept obiectiv ca “fiecare roman sa fie mandru de handbal”. Au facut campanii emotionante in care incurajau tinerii handbalisti sa persevereze in efortul lor ( un poster in editie limitata cu mesajul “Exista aur in fiecare dintre noi, ambitia il scoate la iveala” scris cu o cerneala obtinuta din pilitura medaliilor de aur castigate la Campionatul Mondial de juniori a ajuns in cluburile din tara), o campanie integrata care valoriza emotia victoriei “E un dac in fiecare dintre noi” a promovat Turneul Carpati, a fost creat un program pentru tinerii care doresc sa devina jurnalisti sportivi … Lista proiectelor care schimba mentalitatea si aduc un aer proaspat asupra handbalului e mult mai lunga si e in continua dezvoltare.

Asa ca, dupa ce l-a vazut la Turneul Carpati, pe Silviu bucurandu-se de o fotografie cu o handbalista pe care nu putea sa o vada vreodata, s-a intors la prietenii si colegii lui de la Leo Burnett (Victor Stroe – director de strategie, Razvan Pricop – director de productie, Mihai lucanu – client service si Dinu Gojan – senior art director) si-au cautat o solutie. In doua luni, pana la urmatorul meci al nationalei Romaniei la Cluj, va exista o fotografie in care Silviu sa poata sa o simta pe Cristina Neagu.

 Cristina Neagu a ajuns la handbal din intamplare, la 12 ani: o antrenoare a facut selectie in scoala ei si si-a spus ca nu are nimic de pierdut daca incearca si ea acest sport. Cinci ani mai tarziu, in 2005, era cea mai valoroasa jucatoare a lumii la Campionatul European de Junioare din Austria pentru ca in 2006, la Campionatul Mondial de Tineret din Canada, sa fie, din nou, desemnata cea mai valoroasa jucatoare a lumii. Avea 18 ani si, de cand incepuse handbalul, avusese un program draconic care uneori debuta la 7 dimineata si se incheia seara tarziu, trecea prin mai multe sali de sport si facea o escala la liceul Grigore Moisil unde era eleva, dar avea si o spectaculoasa inteligenta a jocului si capacitatea de a intelege dinamica si pozitionarea tuturor in teren in timpul unui meci intr-un fel care ii facea pe comentatori sa se gandeasca ca-si foloseste toate simturile, ca un animal de prada.

La 19 ani a fost selectionata in lotul echipei nationale si-a jucat la Campionatul Mondial din Franta unde Romania a terminat pe locul 4, apoi a inceput sa scrie istorie in handbalul romanesc si international: a castigat Liga Campionilor, are medalie de bronz la Campionatul European, a fost campioana Romaniei, dar si a Muntenegrului acolo unde joaca acum, la Budućnost Podgorica. La inceputul lui 2011 dupa ce a fost desemnata cea mai buna jucatoare de handbal din lume s-a accidentat grav la umarul drept. S-a operat in America, a inceput un program dur de recuperare fizica si emotionala si, pentru mai mult de un an si jumatate, n-a mai putut face sport. La inceputul lui 2013 a avut din nou ghinion si, dupa o accidentare la un genunchi la un antrenament, a mai avut nevoie de inca 6 luni de recuperare.

Astazi urmele accidentarilor se vad in bandajele elastice de protectie pe care Cristina le poarta la toate meciurile, dar vorbeste foarte putin despre perioada de iad prin care a trecut pana s-a reintors pe teren ca sa inscrie goluri dupa goluri, sa traga dupa ea intreaga echipa cu aceeasi determinare, aceeasi forta si cu inteligenta uluitoare de a simti dinamica jocului in cele mai fierbinti momente.

Spune doar ca intra pe teren ca sa se bucure cand joaca pentru ca a fost o vreme cand credea ca nu va mai juca vreodata si le multumeste adesea celor care i-au fost alaturi cand nu mai intra pe teren.

La 27 de ani, in iunie 2015, Cristina Neagu se pregatea pentru ultimele meciuri de calificare pentru campionatul mondial din Danemarca la care-si promisese inca din 2010 ca va fi cea mai buna sportiva.

***

In iunie 2015 Silviu Rosu era in sesiune: se pregatea sa incheie anul 2 de Litere, o facultate pe care o urmeaza la stat, la Universitatea din Cluj, pe locurile de la buget. A intrat la facultate cu  media 9,52 pentru ca ii placea gramatica inca din scoala generala, apoi a descoperit cititul cu programele speciale si a participat la Olimpiade unde a luat locul intai.

Nu avea insa examene pe 13 iunie, ziua in care fusese invitat din nou la un meci de handbal si n-ar fi ratat pentru nimic sa retraiasca experienta din Sala Polivalenta, care includea si bucuria intalnirii cu jucatoarele.

Pentru el handbalul e un sport gingas. Da, i-au spus prietenii ca jucatorii se imbrancesc pe teren, ca e vorba de un sport de contact direct, dar el se gandeste mereu la publicul de la handbal. Publicul care scandeaza minunat, care se bucura autentic, are fair play si care nu e violent sau vulgar ca spectatorii de la fotbal.

Isi amintea intalnirea din martie cu Cristina Neagu. Facusera o poza. Abia cand Cristina l-a luat de dupa umar ca sa stea mai apropiati pentru fotografie, Silviu si-a dat seama cat e de inalta (1.80 m). Ii revenea in minte si mana ei, strangerea puternica si ferma – mai puternica decat a lui. Doar stia ca e o jucatoare de forta – in meciul acela inscrisese 7 goluri.

In lumea lui Silviu orientarea si amintirile tin mult de mirosuri, de curentii de aer si de sunetele mici, cele carora ceilalti oameni nu le acorda multa atentie. Cel mai greu ii e cand bate vantul pentru ca directia sunetului e afectata.

Dar nu se plange, gaseste mereu o cale sa razbata. I-a placut intotdeauna sa fie independent si a facut multe exercitii ca sa invete sa se orienteze. Isi aminteste amuzat cum, la liceu intr-o tabara cand jucau fotbal, un coleg l-a rugat pe profesor sa spuna ceva, iar Silviu si-a luat atat de bine reper dupa vocea lui incat l-a lovit in cap cu mingea.

***

 “Cat dureaza?”, l-a intrebat Cristina Neagu pe tanarul cu care impartea liftul in sediul federatiei de handbal si care purta un harnasament intreg in genti mai mari decat cea cu care mergea ea la antrenament.

“Daca stai nemiscata, 15 minute. Cu tot cu instalarea aparaturii.”

Cristina, imbracata intr-un tricou roz, cu pantalon scurti bleumarin, cu parul prins in coada venea dupa un antrenament solicitant si purta pe chip oboseala celor 5 ore de exercitii.

“Atat de putin?!”

In biroul de la federatie, dupa ce au instalat la computerul pe care-l ascundeau gentile mari un scanner care semana cu un mixer de bucatarie, au rugat-o sa stea dreapta, langa un perete. Cat timp Mihai Chefalan, responsabilul cu scannerul, a plimbat aparatul de la stanga la dreapta, apoi de sub barbie si pana la frunte, deasupra fetei ei, Cristina Neagu nici n-a clipit. Parea ca nici nu respira. Trei minute mai tarziu, cand au anuntat-o ca au transferat imaginea ei in computer, a coborit usor umerii si a inceput sa zambeasca.

Pana cand imaginea va fi ajuns insa ca o mica sculptura a chipului ei inramata intr-un suport bleumarin, va fi o zi intreaga de imprimare 3D, de slefuire, de aplicare succesiva a trei straturi de vopsea si a unuia de lac lucios. Nu inainte de o mica ajustare in computer. Mihai a propus sa-i ridice usor colturile gurii in imaginea 3D pentru ca sportiva fusese atat de concentrata, incat uitase sa zambeasca.

Era important ca rezultatul final sa fie perfect, fin ca un portelan, pentru ca atunci cand Silviu ar fi urmat sa descopere chipul Cristinei sa aiba o amintire memorabila.

In plus era o fotografie care urma sa faca istorie: primul poster 3D al unui sportiv, o premiera mondiala.

Dar si o premiera marcata de o coincidenta simpatica: in anul in care se nastea Cristina (1988) se vindea prima imprimanta 3D, creatia unui fost angajat la o fabrica de mobila din America, frustrat de timpul pe care-l petrecea punand plastic, strat peste strat, ca sa creeze prototipurile obiectelor care intrau in productie de serie. Chuck Hull.

In Romania, chipul Cristinei Neagu era transformat intr-un poster 3D, la scara 1 la 1, de catre printing3D.ro, aceeasi companie care a oferit suport pentru Siemens intr-un proiect inovator in care pot fi printate camerele interioare ale inimii unui pacient pentru a obtine informatii necesare unor operatii foarte complicate. Toate costurile au fost acoperite de BRD care e sponsor al Federatiei Romane de Handbal.

*

E 13 iunie 2015, Silviu sta in mijlocul terenului de la Sala Polivalenta din Cluj. S-a terminat meciul cu Serbia si toata lumea e bucuroasa ca Romania s-a calificat la Campionatul Mondial de handbal de peste cateva luni, din Danemarca. In jurul lui sunt multi fani imbracati in tricouri galbene pe care scrie “sunt Dac pe dinauntru”, unele dintre ele in Braille. Stie asta pentru ca a primit si el si tricou si caciula de dac.

Cum stie si ca urmeaza sa o intalneasca din nou pe Cristina Neagu. A fost desemnat de asociatia Dezerlas sa multumeasca federatiei pentru oportunitatea oferita celor peste 80 de tineri cu dizabilitati senzoriale de a putea urmari meciul la fata locului, asa ca are un tablou urias in brate pe care urmeaza sa i-l daruiasca. Un tablou desenat de tinerii cu dizabilitati la atelierele de pictura.

E pregatit sa astepte mult si e surprins cand, dupa reactia celor din jur, simte ca a venit Cristina. E si mai uimit ca vine direct catre el.

“Salut, ce faci?”

“Bine.”

Cristina l-a atins pe brat. “Uite, ai aici de la noi un poster”

A simtit mana ei calda si ferma cum ii prinde mana si o plimba peste ceva cu structura portelanului “Uite, daca pui mana aici, asta este fata mea.”

A inceput sa -si plimbe degetele pe fotografie, ii simtea zambetul inramat in 3D, cum o simtea ca zambeste larg si langa el. I-a mai ghidat putin mana pana intr-o margine a tabloului “si aici, mai jos, e autograful, sper sa-ti placa.”

Simtea litere rotunde, ingrijite si, cu o voce tremurata, abia a putut sa ingane: “multumesc”.

“Si eu multumesc”, i-a spus sportiva lui preferata si l-a invitat sa stea impreuna cu tabloul lui la o fotografie clasica pentru cei care ii priveau. “Zambeste” a zis ea cald si, in sincron perfect, au zambit amandoi catre camerele de filmat si de fotografiat.

Era in mijlocul terenului, cu tabloul mare pe care trebuia sa -l daruiasca intr-o mana, cu posterul 3D in cealalta, cu capul plecat in jos, emotionat si incurcat de situatie. Se bucura incet, discret, asa cum face mereu. A mai auzit-o pe Cristina cum spune “Am sa-ti las asta. Iti multumesc si eu frumos pentru tot.”

Apoi au fost secunde de tacere din partea ei. O simtea pe Cristina ca e inca langa el, auzea fleshurile de la aparatele de fotografiat, auzea rumoarea fanilor care asteptau la rand pentru autografe de la ea. Ea era langa el si tacea.

Dupa o vreme a simtit o imbratisare puternica. Lunga.

In secundele acelea de tacere, Cristina Neagu – care e o persoana directa, sincera, care-si exprima cu strictete emotiile si sentimentele – il privise cu foarte mult drag.

La sfarsitul lui 2015, echipa feminina a Romaniei a obtinut medalie de bronz la Campionatul Mondial de Handbal din Danemarca, Cristina Neagu a avut un parcurs spectaculos fiind golghetera campionatului, cea mai valoroasa jucatoare la cateva meciuri, inclusiv finala, dar si cea mai buna jucatoare a campionatului si, probabil, la sfarsitul lui 2016 va fi desemnata, din nou, cea mai buna handbalista a lumii.

Specialistii spun ca performanta echipei feminine de handbal s-a datorat unei combinatii ideale: un antrenor strain – Tomas Ryde – care a stiut sa lucreze la mentalul sportivelor, o echipa extinsa de medici, maseuri si preparatori fizic, dar si talent, forta, determinare si lupta pana la ultima picatura de energie, impotriva oricaror dureri – daruite din inima de handbalistele romance.  Toate parte din viziunea lui Alexandru Dedu, la momentul la care a concurat pentru presedintia federatiei. Viziune care l-a convins pe Lorand Balint sa se alature echipei.

De acasa, milioane de romani s-au uitat cu sufletul la gura la meciurile fetelor si-au avut nenumarate motive si momente de mandrie.

Fotografia 3D, unica in lume, cu chipul vedetei campionatului mondial de handbal 2015  – Cristina Neagu, a stat in tot acest timp pe o etajera din caminul 14, camera 74 a Universitatii din Cluj. Din cand in cand, colegii lui Silviu Rosu au venit sa se mai uite la ea.