Category : diverse

shutterstock_love distanceFifi & The City: care e cel mai important lucru intr-o relatie la distanta?

Fifi & The City: care e cel mai important lucru intr-o relatie la distanta?

text de Cristina Popa

– Maria, daca doi oameni se iubesc si unul sta intr-o tara si celalalt in alta tara, la mii de kilometri distanta, cat timp poate sa reziste relatia?

– Mult!

– Cat de mult?

– 100 de ani!

– Cum asa?

– Pai daca se iubesc rezista mult si bine!

Cam asa gandesti la 5 ani. Roz. Diafan ca norii care ne despart si care transforma niste km …din matematica… in poezie.

 

Ulterior in viata realizezi ca nu tot ce zboara se maninca. Ca doar nu o sa mananci tocmai avionul care te duce la el. Foarte putini sunt cei care cred in povestile la distanta. Am fost invatati sa credem ca ochii care nu se vad se uita. Eu as zice ca depinde de ochi. Si de cat de buna iti e memoria. Nu dioptria. Desigur, multi s-au fript visand la sufletulpereche de peste mari si tari in timp ce obiectul iubirii isi gasise o dragoste din localitate.

La intrebarea care e cel mai important lucru intr-o relatie la distanta pentru ca povestea sa reziste primul raspuns a fost aproape unanim: INCREDEREA.  Ma rog. Eu cred ca cea mai importanta e dragostea. Aia cu nabadai. Si mai e si soarta ca daca e sa fie ,daca nu, nu. Ar fi si timingul. Pentru ca o iubire intre doua aeroporturi e palpitanta dar daca ne trezim brusc ca nu suntem pe acelasi fus orar?

Ce spun oamenii? Unii dau sanse… altii exclud din start ca genul asta de poveste poate rezista. Care este insa cel mai important lucru pentru ca povestea sa mearga mai departe?

*

Cristina si-a intrebat prietenii ce cred despre dragostea la distanta, la link aflati ce spun ei.

*

FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.

 

o puteti citi si pe blogul ei FIFI STIE

2208
familydespre mindrie

despre mindrie

mi-am intrebat prietenii la ce se gindesc cind aud despre un om ca e “mindru”

“orgoliul lui”,
“semetia”,
“aroganta”,
“frumusetea, impreuna cu posesiunea – la tara se spune “mindra mea” despre nevasta”

apoi i-am intrebat cind au spus/gindit ultima data “sunt mindru/a”

“cind am reusit sa-l pacalesc pe sefu’ sa-mi mai dea niste zile libere”
“de cind am intrat la facultate, nu mai stiu alt moment”
“cind am dus-o acasa la mama pe X si i-am prezentat-o drept iubita mea”

si cea mai recenta ocazie cind ati spus cuiva “sunt mindru/a de tine”?

aici a fost liniste. si dupa o vreme, cineva a protestat “hai mai, ne lasi cu astea ale tale?!” si-am stiut ca in remarca aia era recunoasterea vinei de a nu-i mai aprecia public pe ceilalti, exprimindu-ti direct si simplu admiratia.

*

cerem sa fim admirati, sa primim “like-uri”, dar in off line, cu vorbe, nu cu emoticoane, nu ne mai exprimam admiratia pentru ceilalti.
desi stim cit de mult ne motiveaza pe noi incurajarile celorlalti.

*

in urma cu citeva zile m-am vazut cu o prietena la o cafea. imi spunea ce a reusit din proiectele ei personale si, in timp ce o ascultam si ma gindeam ca a reusit mai mult decit anticipasem ca se poate in intervalul de timp care s-a scurs de la debutul unuia dintre proiecte, i-am zis ca sunt mindra de ea. si i-am explicat calculat si fara nicio emotie, de ce sunt mindra de ea.

seara mi-a dat un mesaj si mi-a zis ca ma roaga sa nu o consider nepoliticoasa sau ceva, ca nu a reactionat la ce ziceam cind am spus ca sunt mindra de ea, dar ca nu i se intimpla sa i se spuna asa si n-a stiut cum sa reactioneze.

si in timp ce citeam mesajul, am putut localiza cu precizie care au fost cele 3 momente din anul asta cind mi s-a spus “bravo” sau/si “sunt mindru/a de tine”. in prima clipa mi s-a parut putin (ego-ul, ce sa-i faci:) ), dar in urmatoarele momente m-am simtit norocoasa pentru cele 3 intimplari. si pentru faptul ca am avut ocazia sa pot spune “sunt mindra de tine” de ceva mai multe ori.

*
daca am muta mindria dinspre noi catre ceilalti ca sa se transforme in apreciere, ne-ar fi mai bine.

2770
salopetaCea mai frumoasa salopeta din lume

Cea mai frumoasa salopeta din lume

am cea mai frumoasa salopeta din lume.

toata saptamina m–am gindit la ea, dar nu am avut timp sa ajung sa o cumpar. si imi ziceam “daca nu o mai gasesc cind reusesc  sa ajung intr-un magazin?”

in seara asta, am ajuns.

simpla. curata. fara briz briz-uri. fara zulufi. cu o croiala care lasa trupul sa respire si sa vorbeasca.

iat-o.

desigur o sa o port cu bascheti albi.

si, pentru ca imi doresc foarte foarte foarte foarte mult ca lumea sa se imbrace simplu si discret, nu cu toate prostiile desenate pe tricouri/rochii/salopete, nu cu toate volanele si tot sclipiciul, va spun si de unde am cumparat-o si cit costa.

de la zara, costa 229, si poate fi cumparata si online.

si nu, nu e publicitate (martora mi-e domnisoara de la Zara AFI Cotroceni  pe care am chinuit-o sa se duca in depozit sa gaseasca si pentru mine masura XS)

3706

un film de 8 min cu transformarile lui Victor Ponta – M I N U N A T

despre cum uita unii ce-au spus in urma cu citeva luni, sau despre cum se schimba omul de la o zi la alta, de la un salariu la altul sau de la o treapta sociala la alta.

e lung filmul (pentru uzajul internetului), 8 minute, si e greu de dus. dar uitati-va pentru ca, in goana dupa problemele zilnice, uitam detaliile caracterelor oamenilor astora.

scriu rar despre politica, dar mi se pare potrivit sa ramina aici pe blog acest film ca sa ne reintoarcem la el din cind in cind.

si, nu, postarea nu e deschisa comentariilor.

2128
old car shutterstockDoru Iftime, Story of my life: I have a dream

Doru Iftime, Story of my life: I have a dream

text de Doru Iftime

Deunăzi mă uitam la unul dintre show-urile mele favorite, cu automobile clasice, pe Discovery. Doi vînători de chilipiruri ajung la un colecționar de rable. De vreo 20 de ani, omul adună mașini fiindcă i-au fost dragi. I-au plăcut formele lor, poveștile lor, faima efemeră de care s-au bucurat pentru cine știe ce inovație… Cei doi îi propun să vîndă cîteva vechituri iar ei, în schimb, să-i recondiționeze o mașină, la alegere. Colecționarul e de acord și merge cu oaspeții în curte, să decidă ce mașini să vîndă. Și atunci se întîmplă ceva. Omul nu poate, pur și simplu nu se poate hotărî la care mașini să renunțe, nu se poate despărți de colecția lui care, pentru cei mai mulți dintre noi, nu e nimic mai mult decît un cimitir privat de mașini.

Însă colecționarul știe cîte ceva despre fiecare mașină pe care pun ochii cei doi: mîngîie un Pontiac ruginit în timp ce le povestește unde l-a găsit, ridică cu infinită grijă capota unui bătrîn Oldsmobile (e aproape un pleonasm, nu?) ca să le arate că are motorul original, îndepărtează tandru frunzele uscate care ascund frumusețea deloc trecută a unui Chevrolet Chevelle… „Sunt 15 ani din viața mea aici…”, spune cu un zîmbet timid. A început să colecționeze mașini sperînd că va avea cîndva timp și bani să le repare, să le dea o vopsea proaspătă și o viață nouă. Numai că timpul s-a furișat și colecționarul nostru s-a trezit într-o dimineață cu teama că visul lui s-ar putea să fie prea îndepărtat ca să-l mai poată vedea cu ochii săi de pensionar care se apropie de 70 de ani, ochi care i se umplu de lacrimi cînd ajunge lîngă mașina cu care și-a început colecția… Deschide gura ca să zică ceva; trebuie să spună ceva despre mașină, lumea întreagă îl privește prin camera de luat vederi care, într-un cadru strîns, îi devorează ochii umezi; își mușcă buzele, trage aer în piept, cadrul e și mai strîns acum… Omul deschide iar gura, dar nu se aude nici un sunet, nu poate scoate o vorbă, emoțiile îl copleșesc…

E, probabil, povestea celor mai mulți dintre noi, a tuturor celor care au avut sau au un vis, dar nu sunt suficient de tenace sau de lipsiți de altruism pentru a trăi exclusiv pentru ei și pentru ceea ce își doresc; vrem să le facem pe toate, vrem să le facem pe plac și părinților, și soțului sau soției, și copiilor, și ne apucăm de diverse lucruri; pe unele izbutim să le finalizăm, pe altele nu, și nu din cauză că am fi delăsători sau leneși, ci doar pentru că o viață de om e prea scurtă ca să-i mulțumești pe toți cei din preajmă și să trăiești și pentru tine.

De cînd mă știu i-am admirat pe oamenii mistuiți de pasiune. Am avut ocazia să cunosc, de-a lungul timpului, colecționari de timbre, de arme, de mașini sau de păpuși, am stat de vorbă cu norocoșii care și-au văzut visul cu ochii, dar și cu alții, cei mai mulți, care au visat și continuă să viseze. Astăzi, o emisiune TV oarecare mă convinge o dată în plus că visătorii sînt avangarda progresului, ei ne fac să mergem înainte, ei răstoarnă munții ori pun lumea pe roate (la propriu), trimit oameni pe Marte sau ne picură nectar în suflet cu arta lor… Fiindcă, nu-i așa, visul este acel punct din spațiu pe care putem sprijini pîrghia cu care să mutăm pământul. Iar visul neîmplinit nu e eșec, nu e regret, nu e frustrare și nici nemulțumire. E o mică parte din ceea ce am fost la un moment dat și o discretă contribuție la ceea ce am devenit.

P.S. Ca că încheiem într-o notă optimistă, colecționarul nostru și musafirii lui se opresc în dreptul unui dric. Îi deschid ușile din spate și… surpriză: înăuntru e un cavou (redau dialogul în engleză, ca să-și păstreze savoarea):

„Wow”, the car hunter says laughing, „is there a body inside?”

„No”, the old collector answers, „I just use it to keep parts.”

„Right, body parts…”

 

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

foto cover: shutterstock

2801
propagandaWEEK END: vrei sa faci un tur al Comunismului prin Bucuresti? invata istoria, ca sa nu o retraiesti

WEEK END: vrei sa faci un tur al Comunismului prin Bucuresti? invata istoria, ca sa nu o retraiesti

Biserici ascunse, clădiri mutate pe șine de tren, criminali, războaie, diplome falsificate și sute de familii date afară din casele lor. Sună cam ca telenovela știrilor românești actuale, dar nu e. E istoria cuprinsă în trei ore de tur istoric al Bucureștiului comunist. O experiență construită pentru străini, dar care dezvăluie o lume neașteptată și celor care trăiesc de zeci de ani în Capitală. Pentru simplul motiv că, prinși de mărunțișurile noastre de zi cu zi, uităm de fiecare dată să deschidem ochii și să privim în jurul nostru!

——————————————————————————————————

text de AnaMaria Neagu

Marius face acest tur din pasiune. Are 33 de ani și un job bine plătit în IT. Nu ar putea trăi din turism, dar de ani de zile strânge mărturii și povești din trecutul comunist al țării. E pasionat de istoria pe care ne-am învățat să o ignorăm și să o uităm. Mai ales la sfatul părinților noștri care au trăit vremurile cumplite și care îl întreabă constant, stupefiați: ”De ce ar da oamenii bani ca să afle despre comunism?”

Ideea unui tur istoric al comunismului în România i-a venit tot în străinătate. Călătorind în Berlin și Varșovia s-a gândit că și povestea Bucureștiului merită spusă. S-a pregătit ca la carte și acum duce aproape în fiecare weekend străinii pe străzile orașului. E convins că lumea nu trebuie să uite tot ce s-a petrecut în acea perioadă şi crede cu tărie că mulţi dintre tinerii români nu ştiu nici ei mare lucru despre comunism.

Primeşte zeci de întrebări de la turiştii străini. “Mă întreabă adesea cum ne amintim noi perioada respectivă. Sunt interesaţi de felul în care am trăit noi comunismul, dar şi de felul în care ne revenim după acea perioadă. Mulţi vor să ştie cum e trecerea spre democraţie pentru generaţia noastră şi, la început, întrebările lor mă puneau pe gânduri. Nici acum nu sunt convins că oamenii din generaţia mea pot spune cum privesc ei comunismul şi democraţia la 25 de ani de la momentul ’89”, explică Marius.

Turul pornește de la Patriarhie și te poartă pe un traseu de aproape 6 kilometri până în Piața Revoluției. Povestea clădirilor pe lângă care trece (unele în paragină, altele renovate recent) este completată fabulos de tot felul de obiecte comuniste scoase de ghid din rucsacul pe care îl poartă în spate. De la carnetul de membru de partid, la revistele cu pozele soţilor Ceauşescu pe ele, de la medalia muncii, la fotografii spectaculoase, cele trei ore trec nebănuit de repede. Şi ajungi la capătul traseului, mort de oboseala şi încă însetat de poveşti.

Povești care de cele mai multe ori te apasă cu greutatea a zeci de vieți zdrobite. Căci, să recunoaștem, istoria comunismului nu poate fi una ”ușoară”. Poate tocmai de aceea, una dintre acele povești memorabile ți se arată într-un loc complet neașteptat. La câțiva metri de semi-ruina fostului sediu al Academiei române, pe un teren năpădit de bălării și câini de pripas, încă se mai pot zări urmele pietruite ale unei străzi din Bucureștiul de altădată. O stradă care se numea, ironic, Strada Salvatorului și care se afla într-un cartier demolat piatră cu piatră pentru a face loc construcțiilor pe care le visa Tovarășul. Și-n fiecare piatră care a căzut au trăit sute de zâmbete de copii, de dureri de părinți și de amintiri de familii, toate demolate cu buldozerul comunist. Construcțiile n-au mai apucat să se ridice, iar timpul a umplut zona cu gunoaie. Dar macadamul Salvatorului încă se mai zărește, dacă ai timpul și puterea să-ți cobori ochii spre el în mersul grăbit dintre două task-uri.

[caption id="attachment_28540" align="alignnone" width="448"] Strada Salvatorului[/caption]

 

Aceasta este doar una dintre poveștile pe care Marius le spune turiștilor. O completează cu istoria bisericilor mutate pe distanţe de sute de metri pe şine de tren pentru a fi ascunse. Apoi cu povestea peretelui sfinţit pe care stau laolaltă portretul lui Ion Antonescu şi al regelui Mihai, a palatului Bragadiru construit pentru ca muncitorii din fabrici să aibă unde bea o bere în weekend… Dacă vă treziți într-o zi că aveți și voi chef de bătut orașul pe căi mai puțin cunoscute, căutând istorii care vă vor da fiori, căutaţi-l pe Marius şi rezervaţi-vă un loc la turul comunist. Îl găsiţi la http://tourofcommunism.com/ sau pe Facebook . Iar recomandările celor care au fost fermecaţi la rândul lor de poveştile lui le găsiţi pe TripAdvisor .

3991
audrey-hepburn-20071110-336531in the mood for white

in the mood for white

am 4-5 rochii albe, de vara, si perseverez sa-mi cumpar…

asta de mai sus e cea mai recenta dintre achizitii. (foto e de edi enache, intr-o duminica de iulie)

astazi am fost imbracata (pun ceva similar ca sa nu fie tot foto cu mine) cam asa… cu diferenta ca bluza mea, tot tricotata, era fara mineci si “barca” la git

am in lucru la croitoreasa cea mai frumoasa rochie alba din lume, cea mai simpla, cea mai de purtat fara nimic si totusi atit de speciala.

am chiar si versiunea asta de tinuta, cu geanta si curea in exact culoarea asta, dar desigur n-as purta niciodata asemenea prostii la git:)

si am o rezerva de fotografii (ba chiar un board pe pinterest care se cheama white) cu repere pentru cind vreau ceva linistitor, simplu si rafinat acasa.
care e, cel mai adesea, alb desigur.

aici puteti gasi boardul meu de pe Pinterest cu minunatii in alb, in caz ca in vara asta aveti nevoie de o inspiratie 🙂

 

bine, am pe pinterest si un board cu mult Audrey si mult alb:)

1747
toscana shutterstockclipe de rasfat pe care ni le facem noi, nu le asteptam de la altii

clipe de rasfat pe care ni le facem noi, nu le asteptam de la altii

Am o vara complicata cu multe proiecte si putina vacanta. Ba chiar cu intimplari care se suprapun si trebuie sa fac switch mental la 2-3 ore ca sa ma asez in directia unui alt proiect.

Zilele trecute am batut si un record la slabire – in cea mai calduroasa zi din an, am avut febra si frisoane, n-am putut minca nimic si-am “rezolvat” pina a doua zi 3 kg din dotare.

Sunt deci intr-un moment in care imi doresc sa mai existe inca un “eu” cu care sa impart niste treaba si niste obligatii, dar cum stiu ca nu se poate, tot ceea incerc sa fac este ca in putinele momente libere sa ma rasfat.

Cel mai mult timp liber am dimineata, pe la 6, cind inca nu suna telefoanele si mailurile pot sa astepte linistite.

E momentul pt un dus parfumat – neaparat o aroma fresh – si pentru o muzica inspirationala. Care sa-mi dea energie sau sa ma aseze intr-o stare buna. Astazi a fost ziua cu muzica din Franta anilor 80.

Apoi e vremea micului dejun si, in zile ca astea, tin ca micul dejun sa fie si sa arate ca un rasfat – ceainic de portelan, farfurioare simpatice. Astazi, la tema cu muzica – croissant cald, ceai de musetel si o portocala.

Pina la 8 rezolv si citeva dintre mailuri, iar de acolo incolo incepe iuresul.

Il mai intrerup pe parcursul zilei fie cu o inghetata, fie cu o plimbare in parc (acum e perioada in care e prea cald pentru asa ceva), fie cu un telefon care stiu ca o sa-mi aduca zimbetul pe buze.

***
Ce vreau sa spun cu asta?

Viata e asa cum ne-o construim noi. Putem sa ne vaitam ca ne e greu , sau putem sa ne adaptam la momentele grele si sa le accesorizam cu detalii care sa rupa ritmul si sa ne bucure.

Noi facem alegerile de a fi fericiti sau nu, noi ne facem contextul prin care ne bucuram sau nu de mici victorii, sau invatam din mici infringeri.

*
Uite puteti sa va rasfatati intr-un mod foarte funny in vara asta.

Mai sunt doar citeva zile (pina pe 11 august) dintr-o promotie Dove foarte foarte simpatica. Daca alegi sa iti cumperi un deodorant antiperspirant Dove sau un un gel de dus Dove si cu codul de pe ambalaj te inscrii in promotie, poti cistiga momente de rasfat in locuri minunate.

Stiu ca ziceti “eu n-am cistigat niciodata nimic”, dar oare asta nu se intimpla pentru ca nici n-ati participat foarte des la asemenea promotii?:)

Eu tocmai ce am fost in Toscana in vacanta si va spun ca e un rasfat al simturilor, al mintii si al inimii. Asa ca va invit din inima sa participati la concurs, mai ales ca la ultima extragere care e luni 11 august se pune la bataie o excursie in Toscana. Detalii aici

Bafta!!!

Altfel, tu cind vrei sa te rasfeti, ce faci?

foto cover via shutterstock, un apus de soare de pe dealurile Toscanei:)

2239
lacrimadespre niste picaturi care cad in apa

despre niste picaturi care cad in apa

Stiti cercurile pe care le face o picatura care cade intr-o apa? Concentrice, care se deplaseaza catre exterior? Mai groase/ample in functie de cit de mare a fost picatura si cit de adinca apa in care s-a “topit”?

Zilele astea m-am gindit ca disparitia unei persoane – moartea ei – e ca una dintre picaturile care cad intr-o apa.

In primele momente, in imediata apropiere a persoanei decedate se imprastie durerea, rudele de gradul 1, prietenii, familia urbana. Cercuri concentrice de afectiune exprimata mai mult sau mai putin la vedere.

Cu cit persoana a fost mai cunoscuta, cu atit cercurile sunt mai mari si se intind pe un spatiu mai mare.

Cu cit persoana a fost mai iubita, cu atit cercurile (alea primele, din apropierea locului unde a cazut picatura/ primele persoane care sunt informate despre deces) sunt mai “groase/ ample”.

Dupa care cercurile devin tot mai subtiri si mai palide.

*
Daca pe o apa linistita punem o barcuta de hirtie si lasam o picatura de apa sa cada, vom constata ca barcuta se misca pe valurile create (cercurile concentrice), dar nu inainteaza intr-o directie sau alta.

Asta pentru ca la intilnirea picaturii cu suprafata stabila de apa se formeaza unde mecanice si, desi valul (perturbatia) se deplaseaza, apa (mediul) ramine pe loc.

Ceea ce vedem in cercurile concentrice e doar o rearanjare a suprafetei apei.

*
Chiar de a doua zi dupa deces, rudele si prietenii apropiati constata ca oricit de mare ar fi durerea, viata merge mai departe. Ca oricit de adinca si profunda este suferinta, ei vor merge la serviciu, vor zimbi la salutul vecinilor, peste o vreme vor ride, vor merge in vacante.

Si cindva, fara sa-si dea nici ei seama cind, suprafata apei in care ei se oglindesc va fi perfect neatinsa, fara niciun val, oglinda absoluta.

Pina la urmatoarea picatura.

Daca ne-am gindi ca moartea e ca o picatura intr-o apa mare, reintoarcerea intr-un loc care inseamna parte din materia din care esti facut, si ca noi – ceilalti care inca n-am ajuns sa fim parte din ocean, ci ne uitam la picaturi cum cad – suntem ca niste barcute de hirtie, am fi mai linistiti.

Si in viata, si la momentul intrarii in Ocean si privind cum cad picaturile in apa.

4439
old car shutterstockDoru Iftime, Story of my life: Sunt nebun, îmi fac vacanța la Neptun…

Doru Iftime, Story of my life: Sunt nebun, îmi fac vacanța la Neptun…

text de Doru Iftime

Sunt aproape 10 ani de cînd n-am mai fost la marea noastră. Uitasem ce „bine” e – la urma urmei nu sunt decît un membru cu drepturi depline al nației noastre mioritice cu memorie scurtă și al cărei vast apetit pentru sado-masochism e pe cale de a deveni epidemie. Așadar, anul trecut ne-am propus să căutăm, pentru concediu, un apartament pe litoralul românesc. Nu voiam la particulari, ci un apartament aflat în circuitul hotelier. L-am găsit în Neptun, într-o vilă suficient de mare ca să fie un hotel în toată regula; spațios, curat, bine întreținut; bucătărie dotată cu tot ce ar avea nevoie un bucătar oarecare ca să devină chef; aer condiționat, mașină de spălat rufe, unde mai pui că fiecare apartament avea propriul loc de parcare și, bonus, hotelul-vilă avea piscină privată.

Ne-am zis că ne vom simți ca-n rai acolo. N-aveai chef să mergi cinci minute pînă la plajă, poposeai frumușel pe marginea piscinei. Micul dejun îl luam pe terasă, prînzul și cina la restaurantele din stațiune. A fost o vacanță lungă și „frumoasă”, care a avut, din păcate, trei minusuri importante.

În primul rînd, tariful pentru cazare în vila noastră era calculat pe apartamente, nu pe număr de persoane. Cum unele apartamente aveau living și două dormitoare, presupun că numărul de persoane care ar încăpea în acest spațiu ar fi trebuit să fie de 6, maxim 8. Ei bine, se poate și mai mult. Eram la piscină într-o frumoasă dimineață cînd, în parcarea umbrită a micului nostru hotel, trage o dubă. Se deschide ușa culisantă din lateral, se deschid și ușile din spate și cineva apasă butonul de download: în mașină nu era o familie sau două, era un sat întreg. N-am apucat să număr cîți au coborît fiindcă m-am prins prea tîrziu – aveam senzația că trăiesc pe viu unul dintre scheciurile lui Benny Hill. Veți zice, poate, cum am crezut și noi, inițial, că oamenii or fi luat 3-4 apartamente sau un etaj, două; ei bine, nu: s-au înghesuit cu toții într-unul singur. Un apartament, nu un etaj. Nu am înțeles de ce s-au mai dat jos din dubă, cred că aveau mai mult loc acolo decît în apartamentul în care dormeau probabil în formula următoare: zece în paturi, opt pe canapele, opt pe jos, cei mici în chiuveta de la bucătărie, să nu cadă, bunicile în picioare, în cabina de duș, iar bunicii pe balcon, că-s obișnuiți să doarmă afară de cînd au luptat la cotul Donului… În cîte o dimineață mai întîrziam la plajă pentru că ne întîlneam cu micul popor gata de acțiune: ușa de la apartamentul lor se deschidea brusc și noi ne opream ca să cedăm trecerea copiilor, mamelor, taților, surorilor, verilor primari și secundari, socrilor, cuscrilor, cumnaților, bunicilor și cumetrilor. Și scheciul lui Benny Hill se repeta zilnic, la fel de amuzant de fiecare dată…

Într-o altă zi însorită, una dintre cameriste și-a invitat nepotul la piscină. Nici o problemă pînă aici, doar că tînărul a venit însoțit de clasa lui de la liceu. Precizez că nici nepotul, nici prietenii lui nu locuiau cu noi în hotel, fapt care le-ar fi permis accesul la piscină, cum era cazul micului popor vecin și prieten. Cum ziceam, eram pe balcon și îmi beam cafeaua de dimineață, cînd zăresc doi-trei tineri intrînd pe poartă și îndreptîndu-se spre piscină. Apoi au mai apărut 2-3, pe urmă două grupuri de 4-5, și alții, și alții… La un moment dat, primii ajunseseră la piscină și se dezbrăcau, în timp ce în spatele lor se desfășura un șir indian compact care se termina dincolo de poartă. Evident, au intrat toți odată în piscina al cărei grad maxim de ocupare era cam de zece persoane.

În Neptun, toate terasele au muzică. Muzică de-aia de nuntă. Pînă m-am obișnuit cu ideea, în fiecare seară, în timp ce mergeam la cină, mă uitam după mirese. Hai să zicem că-i foarte „pitoresc”. Cele mai multe dintre terase închideau sonorul pe la miezul nopții, dar unele țineau nunta pînă spre ziuă. Că așa-i la noi, unii sunt nu mai presus de lege, ci doar mai egali în fața ei. Am sunat la Poliție. O doamnă foarte împăciuitoare îmi zice că știe problema, dar nu are ce le face. Cică Poliția îi poate amenda doar o dată; patronii plătesc și își văd de cîntat (nu sunt jurist, dar cred că pedeapsa pentru recidivă e sau ar trebui să fie mult mai grea). Într-o noapte, pe la două și jumătate, m-am dus să-i văd la față pe cei care cîntau cu foc. Publicul de pe terasa respectivă era format din trei amețiți, pe jumătate adormiți la două mese. Pentru ei trebuia să stea treaz tot Neptunul. Am intrat pe terasă și am început să filmez cu telefonul. Vă vine să credeți sau nu, muzica s-a oprit subit. Microfonul a dat un țipăt, gurista a tăcut, s-a așezat pe un scaun și și-a aprins o țigară. N-am făcut scandal, n-am întrebat pe nimeni nimic, am filmat vreo trei minute și apoi am plecat. În noaptea aceea a fost liniște.

Nu cred că mai calc prea curînd pe la Neptun. N-am chef ca, în vacanța mea, s-o fac pe polițistul sau pe administratorul de vilă și să mai dau și bani pentru asta. Iată cît de vicios e cercul în care ne învîrtim: ar trebui ca de la patronul de vilă care își încalcă propria regulă referitoare la numărul maxim de persoane care pot ocupa un apartament, de la acest patron, zic, ar trebui să mă aștept să-i facă pe angajații săi să respecte regulile hotelului și pe clienți, nu să-i aducă pe toți adolescenții din Dobrogea la piscina rezervată exclusiv clienților plătitori ai hotelului. Apoi, de la poliție m-aș aștepta să se folosească de autoritate și de metodele de constrîngere de care dispune pentru a-i face pe patronii de terase să respecte programul de odihnă, nu să încerce să mă convingă pe mine că demersurile lor sunt din start sortite eșecului.

Se zice că unde-i lege nu-i tocmeală, dar la noi legea, regula, principiul sunt flexibile, interpretabile și deloc… respectabile. E atît de trist, de cinic și de adevărat că avem o țară minunată al cărei singur păcat e că-i locuită.

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

1576
ambition shutterstockFifi & The City: cum m-a adus ambitia unde sunt, cu bune si cu rele

Fifi & The City: cum m-a adus ambitia unde sunt, cu bune si cu rele

text de Cristina Popa.

De cand e lumea, oamenii se impart in doua categorii: cei care reusesc si cei care nu.

Si daca facem un sondaj de opinie o sa vedem ca cei din prima categorie au in comun cel putin ambitia.

In dictionar, ambitia e definita ca dorinta de a intrece pe altii, de a demonstra, de a parveni.

Si ce e rau in asta?

Cred ca ambitia e condimentul esential al reusitei. E cam complicat insa sa gasesti dozajul perfect. Daca pui prea mult, cu gandul doar la perspective si depasirea limitelor, s-ar putea sa o dai in bara . Am vazut oameni care au luat-o razna la propriu sau care se credeau zei comparativ cu muritorii de rand. Daca pui prea putin, nu ajungi departe.

Cand eram copil, parintii mei nu se multumeau daca ieseam pe locul 2. Si chiardaca ieseam pe primul loc, ma intrebau: si, cine a mai luat premiul intai? Asta m-a ajutat, m-a ambitionat mereu.

In clasa a 10 a am hotarat ce vreau sa fac in viata. Profesional. Am vazut un film: television news. Cu Holly Hunter in rolul unei producatoare de stiri de televiziune.

O femeie mica, agitata care radea si plangea deopotriva, super implicata si cu o ambitie fara limite. Mi-am spus atunci: Eu cind o sa fiu mare o sa ma fac producator. Am intrat in televiziune in 1995 si am urcat incet, dar sigur. Am muncit enorm.

In 2004 am ajuns la Bucuresti.

***
la link aflati cum a ajuns Fifi producatorul Observatorului de la ora 19.00

FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.

 

o puteti citi si pe blogul ei FIFI STIE

2150
zmeu shutterstockce inveti despre tine si visurile tale cind inveti sa inalti un zmeu.

ce inveti despre tine si visurile tale cind inveti sa inalti un zmeu.

cind inveti sa construiesti un zmeu si sa-l inalti, inveti multe despre tine.

pasul 1. e nevoie de o baza teoretica (despre ce fel de hirtie, cum se taie, cum se lipesc betisoarele) – puteti vedea aici

pasul 2. e nevoie de vint

pasul 3.  incercari succesive de a-l inalta.

in prima faza, pentru ca vrei sa ai controlul, tii strins – din scurt – firul atei zmeului. asta-l face sa nu se poata inalta desi se desprinde usor pentru citeva clipe.

ca si in viata, te gindesti ca faci lucrurile bine – uite zboara putin – dar e ceva gresit la el de nu ramine in aer.

apoi inveti sa-i dai mai multa ata si zmeul se ridica usor usor. daca esti suficient de curajos sau curios, desfaci toata ata de pe mosor ca sa vezi cit urca zmeul. si… surpriza, constati ca de la o anumita inaltime vintul isi face singur treaba si tu, minuitorul zmeului, nu mai trebuie sa faci nimic.

simbata, pe plaja de la Vadu, am inaltat cel mai sus un zmeu banal ca al majoritatii de pe plaja. pentru ca am folosit insa toata ata lui, l-am inaltat sus , vintul si-a facut treaba, si – pentru a ramine aproape de noi – l-am legat de un indicator de pe plaja. la miezul noptii era printre putinele zmeie care mai ramasesera “in picioare”, desi nimeni nu mai avea grija de el.

asa m-am gindit ca si visurile/obiectivele sunt ca zmeiele – daca reusesti sa le duci suficient de sus, de la o anume altitudine o sa poata trai singure.

doar ca pentru asta trebuie sa ai de la inceput mult fir in mosor. adica, sa gindesti de la inceput, ca o sa-l duci sus, foarte sus, oricit de mare ar fi efortul pina acolo.

think big.

*

in week end am fost la Vadu, la Primul Festival al Inaltatorilor de Zmeie , un eveniment creat de ING ca sa celebreze 20 de ani de proiecte curajoase si visuri implinite.

170 de tineri s-au putut intilni cu oameni creativi care au reusit sa-si transforme visurile  in realitate si-au putut vorbi, pe grupe de interes, aplicat, despre proiectele la care viseaza. s-au facut exercitii, s-au dat raspunsuri si – ceea ce mi-a placut cel mai mult – speakerii pentru fiecare domeniu de interes au vorbit pe bune si despre nereusitele lor, si despre momentele in care au tinut firul zmeului foarte scurt – de teama necunoscutului – si si-au incetinit proiectul, sau cind i-au pus altii in incurcatura.

a fost o tabara de 2 zile pentru mai bine de 200 de oameni, cu invitati spectaculosi (voi mai vorbi despre ei) si cu proiecte foarte simpatice.

m-am plimbat simbata pe la mai multe ateliere – design (tinut de Adelina Ivan) , management cultural (tinut de Tudor Giurgiu), antreprenoriat social (Doru Mitrana), arhitectura eco ( Silvia Demeter) – si m-am uitat la tinerii care puneau intrebari, gindindu-ma ca daca din fiecare workshop (au fost 9) cite un tinar pleaca de acolo cu mai multa incredere in drumul lui, cu o saminta in mintea lui ca “se poate”, cistigul este imens.

imi imaginez ca a fost un buget mare pentru acest eveniment (a fost o foarte mare desfasurare de forte), dar daca la sfirsit citiva tineri vor fi invatat sa-si inalte zmeiele cit mai sus in viata, rezultatul e nepretuit.

*

thing big. asa o sa va construiti de la inceput visul sa fie capabil sa zboare cit mai sus. atit de sus, incit, de la un anume nivel incolo sa poata sa stea singur in aer fara sa mai depuneti efort.

zmeul pe care l-am inaltat e cel mai mic dintre cele din cadru, si cel mai simplu, in triunghi. e insa cel mai sus inaltat:)

cover foto shutterstock

foto de la inaltarea de zmee, Alex Ciuca

4708
soarece shutterstockOameni si soareci – sau de ce vor disparea ghertoii si pitipoancele

Oameni si soareci – sau de ce vor disparea ghertoii si pitipoancele

In 1956, James Olds unul dintre cei mai mari fiziologi din lume a scris un articol pentru Scientific American care se numea “Centrul placerii in creier”. In articolul asta descria un experiment pe care-l facuse cu un soarece pe care-l tinuse nemincat timp de o zi. Cind i-a dat in sfirsit mincare, a amplasat pe drumul catre hrana  o pedala care declansa un soc electric in creier in zona centrilor placerii. Soarecele n-a mai ajuns niciodata la mincare, a ales deliciul placerii electrice si s-a reintors la pedala care-i stimula placerea. In cele din urma a murit de foame.

Povestea asta, reala – aici puteti citi textul integral al studiului lui Olds – traduce limbajul celor pentru care se adreseaza statiunea Mamaia, asa cum am vazut-o in acest week end.

Atita timp cit omul se afla la nivelul intelectului unui soarece, si alege placerea inaintea oricarui alt lucru care l-ar putea ajuta sa progreseze, va muri de “foame”.

Vestea buna din perspectiva mea este ca acest gen de om – care alege placerea, inaintea oricarui alt beneficiu – nu se va schimba. Il ajuta mediul in care creste astazi, in care ego-ul se dezvolta tot mai mult, sa ramina asa si sa apese pe pedala placerii uitind sa se mai incarce si din altele, sa se mai hraneasca. Iar asta inseamna ca o sa dispara ca specie, in cele din urma.

Deci, sa nu ne straduim sa-i schimbam, e doar o chestiune de timp pina cind piere pe limba lui.

Oricit ar fi de mare sobolanul.

cover foto : shutterstock

 

1976
mamaia shutterstockMamaia, aceasta perla de plastic a litoralului romanesc pe care sper sa calce cineva

Mamaia, aceasta perla de plastic a litoralului romanesc pe care sper sa calce cineva

pentru ca am fost la mare cu ceva treaba, in acest week end m-am plimbat prin Mamaia. mai exact o ora simbata seara (dupa prestatia actoriceasca pe post de Stefan cel Mare a domnului Mazare) si 2 ore duminica dimineata .

Mamaia – e aceasta statiune in care masinile sunt mai importante decit oamenii.
Evident ca ghertoiul isi ia masina 4X4, lata cit intrarea de la un hotel de 5 stele (adevarate, nu de Mamaia) si daca a investit in masina trebuie sa stie lumea ca o are. Ea il insoteste mereu si trebuie parcata in raza imediata de actiune, ca sa poata fi aratata cu degetul celor pe care-i striga “bossss”.
Cum domnul Mazare intelege in detaliu gindirea acestor rafinati cunoscatori de caroserii, le-a rezolvat problema: masinile sunt reginele, au spatiile cele mai mari, cele mai la vedere.
Asa se face ca soseaua, plus trotuarul, plus lounge-urile de linga bordura, au o latime egala cu plaja. Pentru ca, desigur, nisipul si marea sunt doar niste accesorii de vacanta pentru masina.
O recomandare pentru la anul: puteti sa puneti placute in dreptul masinilor cu numele/porecla bizonului si numarul de telefon. Pentru caprioare.

Mamaia aceasta statiune rafinata unde caprioarele poarta pietre pe costumele de baie. Swarovski.
(n-am fotografie pentru ca mi-a fost teama ca o sa iau bataie de la insotitorul unei domnite care avea pietroaie de toate culorile cusute pe sutien. Adica pietre colorate cam cit capacele de bere.)
Aceleasi caprioare care au, desigur, copite in/la picioare. Roz, desigur. (genul ala de incaltari bascheti cu platforma, care arata ca niste copite…)

Mamaia – locul in care fotografiile de vacanta nu mai sunt cu “colorata miine-i gata” ci la lounge, pe canapea, cu picioarele frumos incrucisate, ca sa poata fi puse pe facebook pentru o viitoare recolta.  Si pentru ca e cerere, apare si oferta: fotografii au mini studiouri pe plaja, anuntate cu steaguri care flutura in bataia brizei.

Mamaia – aceasta statiune de lux in care oamenii stau precum sardelele in constructii care l-ar face pina si pe Ceausescu invidios pentru eficienta. Ai totul in 9mp, balcon, baie, masa, casa… si chilotii vecinului.
Si unde nu pare ca se va schimba ceva in anii viitori intrucit constructiile la care se munceste acum sunt pline de rafinament arhitectural si de atentie pentru spatiul viitorului locatar.

Mamaia – locul in care nu trebuie sa se auda marea pentru ca vizitatorii pot avea cosmaruri. Ei functioneaza doar cu basi ritmati non stop, altfel le plesneste capul de liniste si e posibil – dar trebuie evitata aceasta situatie – ca in cele citeva secunde de liniste sa le apara in micul creieras vreun gind, despre orice. Sunt in vacanta, cum sa se oboseasca la intilnirea cu vreun gind?!

Mamaia – locul unde vindem iluzia luxului cu stele puse pe frontispiciul hotelului, cu sampoane pompoase in camera, dar uitam sa le punem si prize turistilor. Altele decit cele la care e proptit televizorul si aerul conditionat.

Mamaia -locul care n-o sa ajunga niciodata ca Ibiza, oricite fete in chioti – sau fara – o sa urcam pe boxe si care alegorice, atita timp cit magazinele de pe plaja se numesc “minimarket non stop” sau “la grigore”, iar notiunea de obiect de design se rezuma la o lingura de lemn sau un fluier din lut. (pt cei care nu au fost la Ibiza – ei beneficiaza in statiunea in care e multa galagie si mult sex, si de citeva dintre cele mai cool magazine de design interior/ fashion din lume ).

Mamaia – locul care face atit de mult rau oamenilor, in educatia lor, in bunul lor simt, in orice reper. Destinatia care ne e prezentata atit de des la televizor incit devine aspirationala pentru oameni care muncesc un an intreg pentru o vacanta.

Mamaia – locul in care televiziunea devine restaurant.

Mamaia – aceasta tristete de loc, ambalat cu sclipici ca sa nu i se vada gunoaiele. o perla de plastic care e vinduta oamenilor drept bijuterie valoroasa si, fir-ar, nu exista nicio institutie de protectie a consumatorului care sa-i pedepseasca pentru asta.

Imi doresc tare sa vina o tornada, cea mai mare tornada, peste Mamaia asta. Si le multumesc din suflet prietenilor mei ca nu aleg ca destinatie de week end aceasta localitate.

 

foto cover shutterstock

4576
buttbordeluri si detalii

bordeluri si detalii

in blocul in care locuiesc, pe acelasi palier cu mine, e un mini bordel.

citeva fete siliconate si-au facut o afacere mica. n-au firma la intrarea in bloc cu “salon de masaj erotic” cum am vazut citeva scari mai incolo, dar au multi clienti si nu au peste, sau nu l-am vazut eu in mai bine de 1 an de cind suntem “vecine”.

fetele sunt  simpatice, nu de vreun rafinament dar cu bun simt, ne salutam cind ne intilnim pe scara blocului, ne intrebam politicos “ce mai faci” si ne zimbim.

au stiut din prima clipa ca stiu care-i treaba cu ele, pentru ca distinsii lor clienti mai greseau interfonul pe la 3 dimineata si sunau la mine. au aflat pe parcurs cu ce ma ocup eu si dupa ce au vazut ca nici nu le judec, nici nu ma port urit cu ele, am devenit… vecine. ma rog, nu am ajuns sa facem schimb de zahar, sau faina.

m-am intilnit intimplator de-a lungul timpului cu multi dintre clientii lor. fie am urcat simultan pe scari (si sa vezi complicatenie cind intelegau ca ma opresc la acelasi etaj si ei voiau sa nu ma prind unde se duc), fie m-am ciocnit de ei pe cind veneam – plecam fiecare .

o vreme am ris si le-am spus prietenilor mei ca imi doresc foarte tare sa se duca la curve oriunde in alta parte, numa’ la mine in bloc nu, pentru ca nu vreau sa ma intilnesc cu ei pe scara .

zilele trecute am venit acasa si la usa fetelor astepta o frumusete de barbat. dar cind zic o frumusete, chiar frumusete. inalt, blond, maxim 30 de ani. pe genul corporatist indecis – nici costum, dar nici relaxat imbracat.

una dintre fete i-a deschis usa  cind eu ajunsesem in capul scarilor, ne-am salutat discret (tinarul domn s-a intors si l-am vazut ca era si foarte frumusel la fata) si acasa la mine mi-am facut tot felul de scenarii.

de ce un baiat asa frumusel merge la bordel? ar putea avea orice fata din bucuresti. m-am gindit, rapid, ca are niste nevoi mai diferite pe care prietena lui, titulara de contract, nu e dispusa sa le (satis)faca.

peste alte citeva zile m-am intilnit cu fata care-i deschisese usa frumuselului. la alimentara din colt. am venit impreuna acasa, ea cu snaks-uri, eu cu roshii, castraveti si alte acareturi de gatit pe timp de vara.

pe drum am intrebat-o.

” voi prestati ceva mai special? BDSM? Fetisism sau altceva?”

ea s-a uitat lung la mine.

“nu, dar daca-mi spui ce vrei mai exact,o sa stiu pe cine sa-ti recomand”

“curiozitatea mea era legata de frumuselul ala blond, inalt, de acum citeva zile. de ce ar apela el la bordel cind poate avea orice femeie?”

a ris trist. si brusc am vazut meseria ei din alta perspectiva.

“daca ai sti citi oameni singuri sunt…”

 

Foto cover shutterstock

prdaca PR-ul ar fi o napolitana si-ati face bani din ea, nu v-ati ingriji cum o prezentati publicului?

daca PR-ul ar fi o napolitana si-ati face bani din ea, nu v-ati ingriji cum o prezentati publicului?

In Romania de astazi e din ce in ce mai straniu sa zici ca faci PR/comunicare pentru ca e o meserie careia am avut grija sa nu-i facem deloc PR, ba din contra sa-i stirbim din reputatie cu perseverenta unei picaturi chinezesti.

Pentru multi oameni (chiar si din industria comunicarii sau industriile conexe care au nevoie de comunicare), PR-ul e cu scris un comunicat de presa care sa anunte ceva. In varianta super frivola si de sezon, PR e si domnisoara care sta pe tocuri si zimbeste – ajutata de un sutien push up – la intrarea unei terase de la Mamaia.

Dincolo de aceste abordari majoritare, mai exista deviatiile super periculoase tinute in umbra pentru ca… nu se face sa spui:

– publicatiile care cer bani pentru ca un comunicat de presa sa nu fie deloc modificat la aparitia lui.
– publicatiile care cer bani pentru ca jurnalistul lor sa mearga la conferinta de presa sau sa redacteze el, cu mintea lui, ceva din ce comunica domnul/doamna cu PR-ul.
– sau, aberatia extrema in Romania, agentia de presa care cere bani ca sa nu intervina pe ce comunici si sa puna stirea PR-ului, neatinsa, in fluxul de stiri, chiar si cind e vorba de un eveniment cu acoperire internationala. (asta cind agentia se ocupa cu stiri, ca de aia o cheama agentie de stiri, si-ar trebui sa produca singura content pt clientii ei, pe teren, mai ales de la evenimente cu acoperire internationala).

daca asa stau lucrurile in RO, va dati seama cit e de important cum comunici si ce comunici? Si mai ales cum te prezinti in meseria de comunicator/PR?!

La nivel international statisticile arata ca 60% dintre stirile dintr-o zi vin din agenda politica/guvernamentala, 23% vin de la companiile de PR si… 14% vin de la jurnalisti in mod direct, prin reporting, interesul lor etc.

La noi date fiind mutatiile de mai sus probabil ca procentul e mult mai mare in dreptul stirilor venite pe surse de PR si mai mic la productia proprie, jurnalistica. Avem cu siguranta o sectiune generoasa de “traducere” de pe site-uri.

In contextul asta cred ca agentiile de PR, oamenii de comunicare ar trebui sa se aseze frumos la masa si sa gindeasca o strategie si un cod de etica pentru aceasta meserie. Stiu ca exista cod de etica al meseriei, dar ar fi bine sa se si respecte. Poate chiar si un sindicat care sa gireze (si) respectarea eticii.

Sigur ca si in presa “de afara” exista obiectii despre calitatea comunicatelor de presa, dar ma indoiesc ca ei au inventat vreun echivalent al cuvintului “piarizda”, cum stiu sigur ca au promovat frumos cu studii de caz – motivationale – succese din aceasta meserie.

La ei e cu nuante despre stress-ul din munca si despre cum se pozitioneaza un comunicator, la noi e cu …nimic, pentru ca banii aia pe care-i cer publicatiile sau agentiile, pe termen lung, inseamna NIMIC in constructia unei industrii corecte. Si pentru jurnalism si pentru PR. Comunicare pina la urma.

Aici un articol despre PR si nuantele lui in termeni de influenta asupra jurnalismului obiectiv, quality (cum zicem noi, aiurea), asa cum se intimpla in alte tari, pe alte zari.

Ma intreb des in ultima vreme: daca PR-ul ar fi o napolitana si-ati face bani din ea, nu v-ati ingriji cum o prezentati publicului?

1730
mi-e-pofta-sa-fac-bineMi-e pofta sa fac bine – tomograful pentru Grigore Alexandrescu a fost cumparat

Mi-e pofta sa fac bine – tomograful pentru Grigore Alexandrescu a fost cumparat

Am o amintire speciala legata de tomograful nou de la spitalul  Grigore Alexandrescu.

Eram in masina cu Alexandra Olaru care e cunoscuta in spatiu public drept “communications manager la McDonalds”, dar care pentru mine e o prietena care stie pasiunea mea pentru povesti speciale si emotionante, care ar putea inspira lumea sa faca fapte bune.

Eram in masina ei si ma ducea, la cererea mea, in Spitalul Grigore Alexandrescu unde aflasem ca McDonalds are o casa (chiar mini hotel s-a dovedit) unde gazduiesc copiii aflati in tratamente (chimio cel mai adesea) , copii  care nu si-ar permite sa stea intr-un hotel in Bucuresti si sa vina zilnic la proceduri si pe care spitalul nu-i interneaza pentru ca nu are paturi suficiente, iar tratamentul lor ocupa citeva ore intr-o zi.

Casa Ronald se numeste locul si Alexandra ma ajuta sa intru acolo ca sa aflu povestile oamenilor.

In masina pe drum catre spital mi-a zis ca exista asemenea case Roland in mai multe locuri ale lumii si ca prin fundatia Roland McDonald si copii romani au fost gazduiti pe perioada tratamentului in spitale din strainatate. Mi-a spus specific de un caz care fusese l televizor, un copil pentru care se luptasera multi ca sa-i fie bine si stiu ca am intrebat-o din reflex:

Si-ati comunicat asta? ati anuntat pe undeva?

Iar Alexandra, care e si ea mama unei fetite, mi-a zis emotionata “nu, e important ca l-am putut ajuta. nu trebuie sa si comunicam asta”.

*

in ziua aia in vizita de la Grigore Alexandrescu, m-am plimbat prin camerele din casa Roland McDonald, am stat de vorba cu parinti care erau fericiti ca micutii lor sunt din ce in ce mai bine, dar si cu parinti ingrijorati, l-am cunoscut pe medicul Dan Enescu care are har si o mare pasiune pentru meseria sa si-am aflat despre tomograful de care aveau nevoie in spital. Tomograf care era tinta urmatoarei campanii “Mi-e pofta sa fac bine” de la McDonald’s.

Acum tomograful e montat. Au spart un perete si-au reasezat altfel o parte dintr-o sectie pentru ca tomograful era mai mare decit spatiul unde fusese amplasat vechiul aparat. E un instrument f f performant care o sa ajute mii de copii lunar pentru o diagnosticare mai buna.

Si stiti ce e frumos? E facut si cu ajutorul celor care au fost la McDonald’s si-au cumparat in perioada campaniei “Mi-e pofta sa fac bine”, sau au lasat maruntisul de la rest in cutiutele transparente de la casa. Adica e facut si cu ajutorul vostru.

Stiu ca Alexandra Olaru sau Daniel Boaje sau oricare dintre responsabilii mari McDonald’s RO nu vor spune niciodata public asta – pentru ca e precum cazul copilului de la televizor: am ajutat pentru ca am putut – dar eu stiu sigur ca ei ar fi facut tot posibilul sa duca la bun sfirsit operatiunea tomograf pentru ca promisesera ca ajuta spitalul.

Insa in numele lor, pentru ca sunt prieteni cu mine, va multumesc frumos ca lasati maruntisul in cutiile de plastic de la casele de marcat si ca participati la McHappy Day. El se transforma in fapte bune pentru copiii care au nevoie.

P.S. acesta nu este un articol publicitar, nu exista niciun contract si nicio parte financiara care sa implice acest articol. e un text despre importanta unor gesturi mici care, coordonate cu cap, se transforma in lucruri care pot schimba lumea. un text care va invita sa mai faceti si alta data gesturi mici care se transforma in fapte mari.

2057
test de sarcinaFifi &The City: cea mai mare teama cind afli ca esti gravida

Fifi &The City: cea mai mare teama cind afli ca esti gravida

Text de Cristina Popa

In viata cind nu ai o pereche, un apartinator ca sa zic asa, răsar din partea anturajului niste intrebari clasice. Sunt patru si vin ca un tavalug.

1.     Cand o sa ai si tu pe cineva?

2.     Aaa, in sfarsit! Cand te casatoresti?

3.      Mah, da mai copilariti mult, nu faci si tu un copil?

4.     Vaii, da ce copil reusit! Un fratior, o surioara?

Cam asta e setul de patru intrebari clasice pe care le auzim toti si le urâm toţi.

Cea mai nepotrivita e aia cu copilul. Pur si simplu as vrea sa va ganditi si sa nu mai puneti aceasta intrebare. Daca se poate niciodata. Sunt femei care nu pot face copii si care nu vor sa spuna ca au pierdut sarcini sau nu pot concepe. Sau pur si simplu nu vor sa faca un copil si n-au datoria sa stea sa explice asta.

Cand am aflat ca sunt insarcinata a fost bucuria cea mai mare din lume. Aveam 35 de ani. Cam tarziu, a comentat gura lumii. Acum la rece va spun: multe lucruri le-am facut tarziu in viata, dar n-am regrete din cauza asta.

Nu am avut probleme medicale, doar ca am vrut sa fac acest copil cind am simtit eu, nu cind a vrut publicul telespectator.  Am sperat la gemeni sau la un baiat. Avea sa il cheme Vlad. Am facut o fata MINUNATĂ. O cheama Maria.

N-am avut cine stie ce frici in sarcina. Gravida neinfricata imi spunea ginecologul. Eram sigura ca voi livra tarii un copil viabil, sanatos.  Mi-a fost frica de nasterea naturala si am ales sa nasc prin cezarianacuanestezietotala. Nu imi pare rau nicio secunda de alegerea pe care am făcut-o.

De ce le e frică femeilor când află că aşteaptă un copil? Iata raspunsurile prietenelor mele.

Nu m-am temut de nimic, caci am realizat in timp si secvential ca eu diva nu voi mai putea fi aceeasi, iar el, copilul era musai sa aiba o sexy mama !!! Nu m-am gandit la nimic rau, m-am bucurat de fiecare pas facut, de fiecare cm din talie prins luna de luna la cingatoare, de multele ciocolati devorate si de momente de dragoste …asa ca pentru o gravida !!! M-am temut , totusi, ca voi pierde din splendoarea suprema a iubirii, ca dragostea va avea variabile si interpretari, că EL …ma va privi altfel si ma va dori …mai putin !!!! La inceput …m-a iubit ..putin spre deloc !!! A lasat mult loc pentru frustrari ..si angoase !!! Apoi, ca din nimic, ne-am regasit, ne-am dorit, ne-am….faurit un nou univers de dorinte !!!

***

Cea mai mare frică a mea a fost…

continuarea aici unde aflati cum una dintre prietenele lui FIFI a facut naveta cit era insarcinata si se temea sa nu nasca pe drum.

FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.

 

o puteti citi si pe blogul ei FIFI STIE

foto cover shutterstock

2152
all aglowlemnul in minunate obiecte de design

lemnul in minunate obiecte de design

am mai scris despre pasiunea mea pentru lemn si despre cum e important pentru mine sa locuiesc intr-o casa in care e parchet vechi (imi place mult sa merg desculta pe parchet si sa am cit mai putine covoare), cum am mai scris si despre pasiunea mea pentru mobilier vechi din lemn (acasa – cu exceptia unui stander pentru haine, nu am niciun obiect de mobilier care sa nu fie din lemn vechi, sigur restilizate unele, dar lemn vechi)

nu mai stiu daca am scris despre dragostea mea pentru oamenii care prelucreaza lemnul. mi se pare o meserie foarte masculina si … foarte sexy.

(aici poti citi despre 10 obiecte de design, din lemn, pe care o sa le vrei acasa)

cum astazi cautam ceva din lemn care sa se potriveasca intr-un anume colt al casei, am mai adaugat la colectia de fotografii reper pentru diverse proiecte citeva obiecte din lemn.

Kwon Jae Min

William Stranger

all aglow

designeri necunoscuti

3517

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!