– v-a deranjat ca aveati o partitura mai mica in acest film?
– nu, am fost fericita ca am un job, ca am fost angajata. in rest ai nevoie de foarte mult umor, sa nu te iei in serios, ca sa-ti faci bine treaba la acest film.
judi dench, intr-un interviu pe care tocmai l-am vzt pe unul din canalele tv.
*
private screening coke zero e in seara asta, deci nu stiu f multe despre film inca, desi aseara noul james bond s-a vizionat public, royal – mai exact – cu printii William si Harry in sala.
30 de minute.
minutele acelea magice in care actorii se concentreaza inaintea oricarei piese de teatru, pina incepe show-ul.
25 de ani de fotografii intime, instantanee ale celor 30 de min.
simon annand e fotograful.
jeremy irons in halat, uitindu-se in gol cu tigara in mina; jane birkin in maieu gesticulind cu miscari ample, cate blanchett fumind concentrata, jude law analizind decorul… zeci de foografii. printre ele si asta cu doamna judi dench care ride dintre notele de felicitari primite.
asta si cea cu kevin spacey, tot in fata oglinzii, cu notitele personale pe ea, sunt preferatele mele.
*
am cumparat cartea cu toate fotografiile lui annand, azi ajung si la expo sa le vad mai de aproape.
(la bucuresti am sa postez si citeva fotografii din The half-ul local, cu actorii nostri, facute de regizorii nostri)
Noiembrie e luna cu filme pt noi. Tabu e Special Film.
Cum revista va fi in curind la chioscuri, in toata aceasta luna voi povesti aici, intimplari cu regizori si actori, cu personaje (uneori din/de film/teatru) pe care le-am intilnit gratie frumoasei meserii de o avem.
Regulile sunt: intotdeauna chestiuni de culise, legate de film sau de teatru.
*
MOROMETE
Victor Rebengiuc in culisele sedintei foto din proiectul Fotografi si filmele lor preferate ( 3 fotografi au refacut o secventa dintr-un film care are o insemnatate speciala pt ei, il vdtzi in numarul de noiembrie).
Asteptam sa apuna soarele, ca sa avem o anume lumina.
Dl Rebengiuc discuta cu noi, imbracat in Moromete, cu iie, un pulovar gri (Benetton!! vechi si uzat, adus de acasa de la Laura, stilista) si o pereche de pantaloni pe care Laura ii tot prindea cu un ac de siguranta. (“Lasa ca daca stau asa nu se vede la poza, cind plecam de aici o sa trebuiasca prinsi”). Era foarte emotionanta imaginea, pentru ca statea pe prispa unei case din Muzeul Satului, arata exact ca in Morometii, doar ca eram la inceput de octombrie 2008, iar anii si-au spus cuvintul pe chipul si in privirea sa.
*
– Dar tu de ce ai vrut sa faci secventa din Morometii?, intreaba dl Rebengiuc catre Cosmin Bumbutz, fotograful care a avut ideea refacerii unei secvente din film la 20 de ani distanta de la premiera.
– Pentru ca e filmul romanesc cu cea mai frumoasa si mai onesta imagine.
– Cind ai vzt prima data filmul?, intreb eu tot catre Cosmin.
– In 1992 cind am dat la ATF, era in programa obligatorie.
– Eram eu rector atunci, de asta era in programa!, ride dl Rebengiuc.
– Asa e, erati rector, ride Cosmin.
*
– Nu m-am machiat in niciun film.
– In niciunul? Cum asa?
– Nu-mi place. Aaa, la Padurea Spinzuratilor, mi-au ridicat nasul cu o bucatica de material transparent, ca sa ma faca mai frumos… Adica, sa ma faca frumos. (ride)
*
S-a terminat sedinta foto, Dl Rebengiuc isi schimba hainele cu cele cu care a vnt de acasa. Suntem in zona birourilor administrative din muzeu, pe un hol, unde am instalat masa de make-up. Obisnuit cu turneele si filmarile in locuri diverse, dl Rebengiuc isi ia pantalonii de acasa, se duce intr-un colt, face un paravan cu usa holului si incepe sa se schimbe. Stiu ca pentru actori, spatiul intim nu are aceeasi valoare ca pentru mine. Astazi sunt o fata din echipa cu care maestru a muncit in ziua respectiva.
Imi mut privirea pe fereastra, desi dinsul continua sa vbsca cu mine, pentru ca momentul mi se pare mult prea intim. O legenda ( ma enerveaza rau exprimarea aia cu “monstru sacru”) se schimba la un metru de mine, cu modestia profesionistului care si-a fct treaba si acum trebuie sa plece acasa.
Se aude un zgomot ca si cum ar fi cazut ceva: niste banutzi din buzunarul pantalonilor, iar maestrul ii ridica inainte de a se imbraca. Ma intorc si vad toti cei 75 de ani ai dlui Rebengiuc; maestrul e cu pantalonii in mina, controlindu-le buzunarele, intr-un sort negru.
Si imaginea aceasta, incredibil de intima, o sa-mi ramina mereu in minte.
acum 7 ani am vzt filmul lui radu gabrea, noro, povestea unui copil care are un accident grav si incepe sa se lupte cu viata avind o deficienta locomotorie.
la vremea aia mi-am dorit f f tare sa-l cunosc pe tinarul ( copilul, chiar) care -l juca pe noro, stiind ca este asemeni celui din film.
in dimineata asta m-am vzt cu domnul gabrea si cu doamna cocias. le-am povestit cit de tare m-a emotionat filmul acela si-am descoperit din discutii in discutii ca pustiul a ramas conectat la familia gabrea, ba chiar si la lumea filmului.
*
– buna, ce mai faci? filmezi? ce filmezi?… uite eu sunt cu cristina de la tabu care vrea sa te cunoasca, pot sa-i dau numarul tau de telefon? , l-am auzit pe domnul gabrea rostind la telefon.
*
am numarul de telefon al lui NORO si mi se pare incredibil ca la sapte ani distanta, dorinta mea mare de a-l intilni pe pusti mi se indeplineste.
“vezi? si asta e o poveste”, mi-a spus doamna cocias
*
in foto, doamna victoria cocias si tudor, in noro
am o problema cu utilizarea corecta a cuvintelor cind e vorba de descris emotii.
cred ca romanii sunt patetici. nu stiu sa fie eleganti in suferinta. ( sau in bucurie)
si mai cred ca multi dintre bunii mei colegi, jurnalistii, aleg calea cea mai usoara – aia cu descris suspine – cind e vorba de scris despre cei care pleaca spre alte lumi. se comporta in scris precum ne e traditia-balcanici, cu bocitoare.
*
mi-am spus of-ul in Jurnalul National, dar ca sa fiu sigura ca afla cit mai multa lume il postez si aici
🙂
Doi dintre cei mai mari actori ai nostri au venit sa faca o fotografie la muzeul satului. Una singura. Dintr-un film cu o mare istorie in spate.
Participarea lor la revista e doar cu fotografia asta. nu-i rasplatim cu bani, nu au alta expunere (gen interviu).
Si-au venit pentru trei ore, au stat desculti, au zimbit dezbracati pentru vremea de afara si pentru virstele lor. Doar pentru ca i-am rugat.
Au amindoi virste trecute de jumatate de secol, iar numele lor e recunoscut in orice colt al acestei tari. Si-au fost atat de populari, de normali si de umani, incit ne-au dat o lectie minunata.
*
– M-a salutat tinarul ala, ai vazut? a spus EL catre EA in timp ce mergeam pe aleile din muzeu.
– Da, te-a recunoscut, a zimbit ea bucuroasa.
-M-am intrebat intotdeauna la ce va ginditi cind va saluta necunoscutii pe strada; recunosc ca am fost tentata de multe ori sa spun ceva, fie si doar “buna seara”, asa de dragul unui actor sau a altuia, am zis eu
– Ne bucuram, cum sa nu. Ne deranjeaza doar cind vin peste noi ca san e intrebe daca ala e cu aia sau cine stie ce alta grozavie, a raspuns EL.
*
Fotografia care reface o secventa celebra dintr-un film, in numarul de noiembrie din tabu.
*
uneori am cea mai frumoasa meserie din lume. azi e una din ocaziile cu “uneori”.
in time, simplu si la obiect, emotionant si discret: Robert Redford Remembers Paul Newman
*
noi romanii nu putem trata cu la fel de multa eleganta acest gen de subiecte. nu -mi aduc aminte ca la disparitia lui pintea, rautu, ciobanu sau iordache, una bucata publicatie sa fi dat spatiu pentru un remember scris- trait – simtit de unul de-al lor, din gasca lor, de nivelul lor.
nu vorbesc aici de interviuri si dat cu parerea, or de reportaje. vorbesc de lasat la liber pe un actor sa scrie despre altul de-al lui.
*
m-au intrebat toti la masa ce am vorbit atit. si n-am stiut sa le spun, nu-mi aduceam aminte nimik. l-au intrebat si pe dinsul, a raspuns “povesti”.
dar tot ce am in minte e o senzatie de cald si de bine, cum se facuse seara, cum ca am fo intr-un loc calm. si “moliciune”, “catifelare” de la blana pisicii pe care o mingiiam amindoi.
*
Mr P mi-a spus ca atunci cind moare cineva de-al lor, englezii se aduna “to celebrate his/her life” si vorbesc toti de persoana respectiva, rid sau pling, isi aduc aminte de toate momentele misto, speciale din viata acelei persoane.
mi-a parut rau, tare tare tare rau, cind am auzit astazi ca a murit Stefan Iordache si asta e singurul fel pe care-l am in minte de a-l celebra.
era un om minunat.
30 de soldati americani in haine de camuflaj cu imprimeuri pale. (iete ce fashion i-am descris), cu muschiuletzi si foarte atletici. atirnau pe unde isi gasisera cite un loc, un spatiu de bagaje, o masa de restaurant.
toate tocurile cui, mule-urile asortate si bibiloaiele de aur la degete si urechi isi facusera treaba ca din intimplare in zona aia. si tot ca din intimplare mule-urile erau romance.
*
dau la prietenelor mele p sms descrierea situatiei, anaceadesteapta raspunde “decupaj din California Dreamin’ ” si in 2 min trece nonsalant pe linga americani Andi Vasluianu ca si cind ar fi facut si el parte din secventa aia de film.
*
andi a vnt in acelasi avion cu noi de la budapesta la bucuresti.
Dimineata decidem sa facem turul orasului, intr-un bus supraetajat, descoperit; un tur pentru turisti.
Incepem de linga Times Square, trecem pe linga Parson’s din nou, ni se spune ca locul pe care-l vedem e considerat inima modei din NY. In stinga e MTV sediul central, in dreapta birourile Paramount, iar o strada mai jos, birourile HBO.
Trecem si pe linga Actors Studio- celebra scoala de actorie infiintata de Elia Kazan la sf anilor ’40. Brando, Pacino sau Monroe sunt doar citeva numele care au fsot scrise pe diplomele de absolvire de la Actors Studio.
Putin mai jos vedem blocul in forma de pana care apare in SpiderMan si in Friends.
In Greenwich village (partea sudica a Manhattanului) incepem sa ne simtim ca acasa. Au disparut cladirile uriase, totul e cochet si foarte european. Incepe sa se vada soarele ( in Times Square e tot timpul intuneric pentru ca zgriie norii nu laa sa treaca soarele) si ghidul ne spune ca e cel mai scump cartier si ca printre locatari se afla Robert de Niro, Julianne Moore sau Uma Thurman. Mai adaug eu, ca ma informasem inainte, ca pe lista faimosilor locatari ai acestui cartier se mai afla editorul sef de la Vogue, Anna Wintour, si fata lui George Bush.
Bloculetele sunt cu scari la ferestre, cum suntem noi obisnuite din serialul Friends.
Aflam ca Bob Dylan a fost atit de incitat de cartier incit si-a fct aici studioul de inregistrari si, din povestile citite deja, stiu ca acest cartier e present in scrieri semnate de Kerouac sau Burroughs.
E dragoste la prima vedere cu cartierul si imi propun cu Ramona sa revenim sa simtim un pic din viata de noapte care pare a fi foarte cozy si boema.
Trecem apoi prin Soho si China Town, vedem in viteza Brooklyn Bridge pe care Andreea isi doreste sa-l fotografieze seara si, dupa 2 ore de plimbat cu autobuzul, decidem sa abandonam turul ca san e pregatim pentru film.
