Tag : copii

shutterstock_copilDespina, proaspătă mamică: Când ziua de 8 martie face sens

Despina, proaspătă mamică: Când ziua de 8 martie face sens

text de Despina Ponomarenco

 

De când mă ştiu mi-aş fi dorit să fiu bărbat. Din simplu motiv că pentru ei totul este mult mai simplu.

Când un bărbat spune lucrurilor pe nume e curajos, când o femeie face acelaşi lucru e lipsită de tact.

Când un bărbat iese nebărbierit şi cu părul vâlvoi din casă e macho, în timp ce o femeie care iese aranjată din casă e tocată mărunt de jumătate din cartier…

În acest sens, ziua de 8 martie nu a fost, cel puţin până acum, o zi deosebită pentru tine. Nu mă înţelegeţi greşit, îmi divinizez mama şi mă folosesc de orice prilej să îi arăt că o iubesc şi cât este de specială pentru mine. Nu simţeam însă că ziua de 8 martie aduce ceva în plus relaţiei noastre.

Daaaaaar, totul s-a schimbat de când a apărut el, fiul meu. Când se trezeşte în miez de noapte şi îl legăn uşor până îl cuprinde somnul la loc, iar ochii mei umflaţi nu mai au nici o importanţă. Când îl alăptez şi mă priveşte cu ochii aceia care îmi spun că e complet dependent de mine, iar eu îi şoptesc că îi voi fi mereu alături. Când adormim împreună şi mâna lui îmi cuprinde degetul meu ca şi acum acel deget e tot sprijinul lui în lume. Acestea sunt doar câteva dintre momentele în care a fi mamă este totul.

Şi iată cum, doar după ce am dat viaţă unui pui de om, ziua de 8 martie face sens pentru mine. Este prima zi a mamei pe care o experimentez şi este minunat. La mulţi ani, mamelor! La mulţi ani, mama!

*

Responsabilă de PR și evenimente la cel mai cool mall din oraș – Promenada, soția lui Răzvan și mama lui Rareș, Despinei îi place să scrie despre noile experiențe din viața sa. 

1585
4th-trimester-bodies-projectProiect Foto- Frumusetea unei femei care a devenit mama

Proiect Foto- Frumusetea unei femei care a devenit mama

Text de Raluca Antuca

Și pentru că luna asta vorbim despre importanța femeii în viața oricărui bărbat și despre cum mama este cea care te îndrumă de la primii pași, vă prezint un proiect foto care oferă o perspectivă diferită cu privire la modificările corpului feminin după nașterea primului copil.

Fotografa din Chicago, Ashlee Wells Jackson, a pus bazele proiectului The 4th Trimester Bodies, care prezintă femei care au născut recent cu cei mici în brațe. Acestea radiază și arată că au încredere în propriul corp, nefiindu-le teamă să se expună publicului larg. După o sarcină grea și dificilă din punct de vedere emoțional, Ashlee a vrut să demonstreze cât de puternice și frumoase sunt mamele și femeile, în general. A avut gemeni, iar una dintre fetițe nu a supraviețuit, lucru care a marcat-o.

Prin prezentarea mamelor in fotografii, Ashlee Wells Jackson vrea să schimbe așteptările pe care societatea le are despre femei. În același timp, fotografa vrea să împărtășească frumusețea femeii care a trecut printr-o experiență care a înnobilat-o.

2392
11040034_10101482577864260_341987811_nVIDEO- Micii maestrii ai pianului

VIDEO- Micii maestrii ai pianului

Text de Raluca Antuca

Un dirijor. O piesă muzicală clasică. 15 copii care nu au mai cântat niciodată la pian. Cinci săptămâni de repetiții. Vă prezint “Mini maeștrii”.

Cea mai mare companie de asigurări din Suedia, Folksam, a invitat mai mulți copii, cu vârstele cuprinse între doi și cinci ani, la un experiment muzical condus de celebrul dirijor și compozitor, Jan Risberg. Timp de cinci săptămâni, acesta a folosit într-un mod constructiv energia copiilor și le-a dat lecții de pian. Pentru ca aceștia să învețe notele unei piese muzicale din secolul al XIX- lea, compusă de pianistul francez Erik Satie, dirijorul a folosit tehnici creative, cum ar fi chei colorate, cutiuțe muzicale și asociații de cuvinte simple și cunoscute de ei, cum ar fi “clătite”.

Experiența a fost distractivă pentru cei mici, care s-au jucat și au învățat în același timp. Proiectul este foarte inspirat și bine gândit, pentru că susține ideea comform căreia orice copil poate face lucruri minunate, daca i se acordă o șansă și o educație bună, mai ales dacă este ajutat. Fiecare parte a proiectului, de la primele tentative până la executarea piesei pe scenă, a fost filmată și interpretată. Le puteți vedea aici, pe site-ul celor de la Folksam.

1822
shutterstock_bullyingdaca esti parinte de adolescent da-i, te rog, copilului tau sa citeasca asta

daca esti parinte de adolescent da-i, te rog, copilului tau sa citeasca asta

dragul meu, draga mea

banuiesc ca nu pui mare pret pe ce inseamna bullying, desi e foarte posibil sa te fi afectat. e un termen care se refera la cei care ii agreseaza si ii intimideaza pe ceilalti doar pentru placerea de a fi ei “cei mai tari”.

e foarte posibil sa ai si tu la scoala colegi care fac asta. si poate ca esti necajit de ei, dar ti-e rusine sa le spui parintilor sau profesorilor.

*

am un prieten care in scoala a trecut prin asa ceva. locuia la sat, venea “la oras” la scoala si colegilor li se parea ca el este neimportant, este slab si pot sa faca multe glume pe seama lui. mi-a povestit ca au fost momente cind plingea la fiecare sfirsit de zi de scoala, nu pentru ca luase bataie de la colegii lui, ci pentru neputinta lui de a le face fata. si pentru umilinta pe care o simtea.

prietenul asta al meu astazi e un om important, lucreaza cu nume mari din televiziune si muzica si-a depasit acea situatie cu multa multa ambitie.

dar si-ar fi dorit sa aiba atunci ocazia sa poata sa vorbeasca cu cineva, in anonimat. adica fara sa stie cine este el, ca sa nu i se para ca e inca o data umilit ca nu face fata unor colegi mai rai, cineva care sa-l invete cum sa le vorbeasca celor care-l agresau ca sa poata sa rezolve situatia.

astazi, tu ai Telefonul Copilului poti sa suni si sa spui problema ta si cineva de acolo va gasi o solutie sa te ajute. nu se va gindi nimeni sa te judece, sa spuna ca si tu ai fost de vina ca i-ai provocat sau orice altceva de care ti-e frica.

numarul de telefon este 116 111.

*

 

Draga Parinte,

Este bine sa stii ca peste 1.000 de copii din România au sunat în 2014  la “Telefonul Copilului 116 111” pentru a vorbi despre cazuri de bullying , majoritatea celor afectaţi de fenomenul bullying sunt copiii cu vârste între 12 – 17 ani.

Da-i copilului tau sa citeasca despre acest fenomen, intr-o formula accesibila lui, care nu-l invinovateste si nici nu-l judeca, dar care ii poate deschide o perspectiva reala si daca este un bully si daca e cel agresat. Poate gasi informatii ca pentru el pe site-ul Cartoon Network care a inceput o campanie nationala anti bullying impreuna cu Telefonul Copilului 116 111:  www.CartoonNetwork.ro/clubulprieteniei.

Nu te gindi ca fiul/fiica ta nu se intilneste cu acest fenomen; gindeste-te ca un copil “bully” va fi agresorul in familia de peste citiva ani; iar copilul agresat va purta cu el urmele terorii toata viata.

*

În anul 2014, analiza statistică a cazurilor înregistrate la 116 111, arată următoarele:

– 50.39% bullying fizic,

– 38.76% bullying verbal,

– 6.98% bullying relațional

– 3.87% bullying online.

 

Forma de bullying fizic este asociată, în general, cu categoria de gen masculin, în timp ce forma de bullying verbal cu categoria de gen feminin.

Efectele abuzului de tip bullying:

– 37.72% depresii și tulburări de comportament,

– 35.23% criză de identitate și anxietăți,

– 13.88% excludere și dificultate în relaționare

– 13.17% gânduri suicidale.

3076
tree-change-dolls-sonia-singh-7Cum a transformat o mamica papusile Bratz

Cum a transformat o mamica papusile Bratz

 

Teext de Raluca Antuca

O mămică din Australia se ocupă de transformarea păpușilor clasice de tip Bratz în păpuși naturale, mult mai potrivite pentru cei mici. Nu numai că le dă jos machiajul exagerat, ci se ocupă și de părul lor, pe care îl împletește sau îl lasă natural și plin de volum.

Sonia Singh folosește acetonă și ulei de eucalipt ca să curațe fardul de pleoape și rujul strident. Ea vrea ca fața păpușii să fie precum cea a unui copil, fără machiaj și cu zâmbetul pe buze. Ca transformarea să fie completă, Sonia s-a ocupat și de vestimentația păpușilor, vrând să renunțe la hainele roz și sclipicioase. Mama ei este cea care coase și tricotează hăinuțele. Rezultatul? Păpuși noi care se potrivesc cu decorul familial și nu cu podiumul de la Fashion Week.

Sunt de părere că munca Soniei și a mamei ei pune pe gânduri marile companii care fabrică jucării pe principii superficiale de modă. Părinții vor păpuși care să dezvolte spiritul creativ și imaginația copiilor, nu care să le dea modele prefabricate de stil și personalitate. Drept dovadă, Sonia a vândut câteva păpuși pe site-ul ei într-un timp foarte scurt.

 Păpușile Soniei le găsiți pe Facebook și Tumblr.

4027
shutterstock_ conversatieDespina, proaspătă mămică: Comunicarea.Cu bebelușul, prietenii … șeful

Despina, proaspătă mămică: Comunicarea.Cu bebelușul, prietenii … șeful

Text de Despina Ponomarenco

 

Din prima clipă în care a intrat in viața mea a știut mereu în ce fel de stare mă aflu: fie că eram euforică, obosită, veselă sau stresată, bebe a simțit mereu stările mele. Orice mamă știe ce spun.

Un zâmbet din tot sufletul meu îmi este răsplătit de bebe cu un râs de la o ureche la alta. Unui zâmbet de complezență (de genul- trebuie mereu să fii veselă în preajma copilului)  îi răspunde cu o privire îndoielnică.

Orice inflexiune din voce o simte și îi răspunde ca atare. Duminică seară în timp ce schimbam un scutec mini bombă atomică la el în cameră, taică-so mă întreabă ceva din sufragerie. Cum bebe la 5 luni vociferează cu orice ocazie, bineînțeles ca eu nu am auzit ce mi-a spus scumpul meu soț. Și în loc să fac evidentul, ignorând ce nu este important, în timp ce înlăturam cu grijă și ultimele urme ale mini-bombei, țip ca să se audă până în cealaltă cameră: Ce ai spuuuuus???? Nu am apucat să mă dumiresc ce vrea soțul, că în următoarea secunda bebe s-a schimbat la față, buzița de jos a început să tremure și un plâns necontrolat l-a acaparat cu totul.

În timp ce îl strângeam în brațe și încercam să îl consolez, mă gândeam de câte ori facem greșeala asta și cu prietenii, sau la job, cu colegii sau chiar cu șeful. Obosiți, stresați sau supărați din terțe motive, ridicăm vocea sau schimbăm tonul fără ca interlocutorul să fie cu adevărat adresantul vorbelor noastre. Doar că maturii nu ne dau imediat de înțeles că am greșit, precum bebelușii, și de aici o groază de probleme de comunicare.

Uneori, sinceritatea debordantă a copiilor ar ajuta și adulții în comunicare. Da, știu, doar uneori… Dar nu ar fi mai simplu? Voi ce credeți?

 

Responsabilă de PR și evenimente la cel mai cool mall din oraș – Promenada, soția lui Răzvan și mama lui Rareș, Despinei îi place să scrie despre noile experiențe din viața sa.

Cover photo, Shutterstock

1483
smile 1Romania frumoasa: Cind credinta in visul si in menirea ta e profunda

Romania frumoasa: Cind credinta in visul si in menirea ta e profunda

O poveste reala aflata in timpul reportingului pentru un alt subiect.

Intr-un centru familial dintr-un oras moldovean un copil de clasa a VIII si-a dorit foarte tare sa se faca preot. A picat insa examenul la Seminarul teologic care era intr-un oras la citiva zeci de km de orasul sau de resedinta si s-a rugat de asistentii sociali sa-l lase, cu rabat de la regulament, sa faca liceul in orasul cu Seminarul ca sa ramina cit mai aproape de mediul teologic, de profesorii de la Seminar.

El voia sa se faca preot.

Dupa 4 ani, Preasfintitul de la care avea nevoie de binecuvintare ca sa dea la facultatea de Teologie nu i-a acordat-o pentru ca nu facuse liceul de profil, asa ca tinarul i-a rugat din nou pe asistentii sociali sa –l ajute ca sa aiba o intrevedere cu o alta inalta fata bisericeasca dintr-o alta regiune pentru a avea binecuvintarea.

A dat la facultate si a luat. Doar ca a fost admis la locurile cu taxa.

Avea nevoie de 26 de milioane de lei pentru un an scolar. A facut rost de la o ruda indepartata – care a vindut o bucata de pamint – de 11 milioane si-a incercat sa-si gaseasca de munca pentru a stringe si restul banilor.

Asistentii sociali vazindu-i determinarea, impreuna cu directoarea directiei judeteane de asistenta sociala si protectia copilului, au facut o stringere de fonduri locala si au adunat restul de bani.

Tinarul a tras tare in primul an de facultate , a reusit sa intre in anul 2 la locurile de la buget, iar in vacanta a muncit carind cutii intr-un depozit.

La inceputul anului 2 de studii, rectorul facultatii i-a pus in cont banii din taxa primului an. Ii aflase povestea, ii intelesese daruirea si determinarea.

S-a intimplat in Romania anului trecut.

Iar tinarul va fi in curind preot.

 

2619
shutterstock_mos craciunFifi & The City: de ce Mos Craciun e gras

Fifi & The City: de ce Mos Craciun e gras

text de Cristina Popa

Mi-l amintesc vag. Prima dată l-am așteptat ore în șir și el a venit, a lăsat cadourile și a fugit. N- am apucat să-l văd. Una din marile frustrări ale vieții. Apoi, mi-l amintesc de la o serbare. Țin minte că avea barbă mare albă, mi-am zis da, e mos de-a binelea. Dar avea o căldură în ochi pe

care nu am să o uit niciodată. În timp imaginea s-a conturat mult mai clar. Și am realizat că Moș Crăciun e gras. Simpatic, dar gras.

Am zis că poate mă lămurește Fifi mica:

– Maria, de ce Moș Crăciun e gras?
– Pentru că e vegetarian.
– Și de aia?
– Da. Mânincă doar zacuscă de fasole, terci de ovăz, cartofi prăjiți…și beau mult suc de
portocale. Într-o zi a iești scandal pentru că a băut tot sucul de portocale de la elfi. Tot, tot, tot! Și ei s-au supărat pe Moș Crăciun și nu au mai vrut să lucreze…

Am rămas mută. Nu mă gândisem la explicația asta. Și am hotărât să întreb și alți copii, poate, poate mă lămuresc. Iară răspunsurile lor:

Pentru ca fiecare copil il serveste cu ceva. Bomboane, cozonac. Iar el nu refuza! :))) 

Nu e gras! Dar daca ar fi gras, de ce s-ar intimpla asta? Pentru ca maninca dulciuri? Nuuu, nu maninca dulciuri. Tu n-ai vazut ca nu are nicio carie?

Pentru că mama lui i-a dat bomboane când era mic.

Pentru că toată ziua stă și citește scrisori de la copii și nu face sport. Și seara mănâncă numai prostii și bea țuică.

Pentru că…așa sunt moșii! Grași!

Mos Craciun nu e gras. Da, are o mică burta, dar el e mic.

Mai multe raspunsuri puteti citi aici.

*

FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.

o puteti citi si pe blogul ei FIFI STIE

Cover photo shutterstock

2143
pwwfoseniiPwwfosenii – un cadou cu inima de Craciun

Pwwfosenii – un cadou cu inima de Craciun

sunt dintre oamenii carora le place sa faca daruri, dar nu le fac decit atunci cind au un mesaj, reprezinta ceva, merg la tinta, acopera o nevoie, sunt memorabile etc. nu fac daruri de complezenta, nici daruri ca sa ma dau bine pe linga cineva. nu stiu daca e bine sau rau, uneori pierd pentru ca nu intretin niste relatii, dar… asa sunt.

imi place ca un dar sa insemne ceva. sa aiba valoare si pentru cel care-l primeste si pentru cel care-l daruieste.

din aceasta categorie de daruri, uite o idee frumoasa daca vreti sa fiti dublu spiridus al lui Mos Craciun. daca micutii vostri au solicitat printre daruri si o pufosenie (o jucarie din plus), luati una cu mesaj: din magazinul de Pwwfosenii.

800 de animale de plus care reprezinta animale salbatice aflate sub protectia WWF sunt pregatite sa ajunga in sacul lui Mos Craciun. partea frumoasa este ca acest magazin electronic nu pastreaza niciun comision – TOATE fondurile strinse merg catre proiecte de conservare ale unui ONG de mediu.
In plus preturile sunt flexibile – fiecare donator alege suma cu care doreste sa contribuie la misiunea organizatiei – iar pwwfoșeniile sunt personalizate (fiecare dintre cele 800 de jucării are un nume si o poveste unica).

Si uite asa copilul primeste nu doar un dar de la Mos Craciun, ci si o poveste, si o lectie despre a-i ajuta pe altii, iar spiridusul parinte face fapta buna, nu doar o predica in fata copilului.

E unul dintre darurile cele mai incarcate de mesaje si de lectii si m-as bucura sa -l luati in calcul pentru sacul lui Mos Craciun.

Pina acum au fost cumparate 150 de pwwfoșenii, dar mai sunt inca 650 care de-abia asteapta sa isi faca datoria: sa bucure un om de Craciun si sa contribuie la protejarea animalelor salbatice pe care le reprezinta.

Aici gasiti magazinul de pwwfosenii

2075
shutterstock_copilFifi & The City: lectii de la copiii nostri

Fifi & The City: lectii de la copiii nostri

Ne batem capul cu educatia lor. Sa ii invatam bine. Sa ii crestem drept si frumos. Dar sunt momente cind copiii ne depasesc si ne dau ei lectii.

Ieri am avut o discutie mai aprinsa cu mama. Fie-mea a asistat. Dupa ce apele s-au calmat o intreb:

Ai vaz ce tare m-am certat cu mia?

Offf. Am vazut, mami.

Si ce parere ai?

Eu?

Da, tu ca ai asistat la toata discutia.

Eu nu ma bag, mami. E cearta voastra nu a mea. Dar…si a tacut.

Dar, ce?

Dar parca totusi nu e frumos sa te certi cu mama ta, nu crezi?

Ce poti sa replici la asa ceva? Pui capul jos si te gandesti: copilul meu e mai intelept ca mine. Cel putin in anumite situatii. Fie-mea e poreclita Fifi mica. Seamana cu mine. Foarte mult. Are zvapaiala mea si curiozitatile mele. Vorbeste enorm. Dar e mai calma si mai rezervata. Ceea ce e bine. E semi aroganta, nu cauta compania oamenilor cu orice pret. Are momente in care spune: Vreau sa fiu putin singura. Si se joaca sau citeste inchisa in camera ei. La 5 ani jumate sa ai nevoie de timpul tau…mi se pare foarte smart. Inteligenta emotionala as spune, la mare cautare azi.

Am invatat de la ea sa am mai multa rabdare, sa tac, sa ascult si….sa nu ies din casa nerujata. :))))

Mi-am intrebat prietenii ce lectii au primit de la copiii lor. Iata emotionantele raspunsuri:

Sa ma pretuiesc. Datorita ei am invatat ca sunt foarte importanta. Ca trebuie sa am grija de mine si ca nu imi permit sa-mi bat joc de timpul si de sanatatea mea. Am invatat ca exista drgoste neconditionata si ca poti sa ierti orice. Am invatat sa iubesc pur si simplu si sa ma bucur pentru ceilalti. Am invatat sa refuz si am invatat ca ” incercarea moarte n-are”

Cea a rabdarii si a iubirii neconditionate.Si dincolo de vorbit din carti, lectia suprema a fost intr-un moment de pedeapsa pe nedrept, pentru ca incerca sa imi atraga atentia, facand doar ce nu trebuie, intr-un moment delicat pentru mine, el mi-a spus: te iubesc si te iert, orice imi faci!

Pe asta n-o s-o uit toata viata Când gemeneii mei aveau 1 an, am început sa-i învăț sa meargă, cum învață toți copii. Ii ricam in picioare si ii lasam sa facă pasi pana la pat. Razvan era mai ambițios și mergea incet, incet. Dar Calin nu voia deloc sa meargă. I se părea foarte distractiv dar nu făcea nici un pas. Până intr-o zi, când Razvan, după ce exersase destul s-a ridicat singur si a inceput sa meargă. In secunda doi, s-a ridicat si Calin si a mers si el. Atunci pe loc. Pe modelul “Da’ ce , eu sunt mai fraier? ” De aici am învățat cat de importanta e competitia pentru orice lucru pe care-l faci in viață si cat de mult te motivează sa ai un model pozitiv in preajma ta Si a mai fost un moment. Anul trecut am fost cu Calin la Grigore Alexandrescu la 2 noaptea pentru ca tusea in continuu si nu mai stiam ce sa-i fac. Am ajuns acolo, l-a consultat, i-a pus o branula care se numea “Fluturaș” , am plâns amandoi odata, el de durere, eu de mila lui, i-a facut un aerosol si trebuia sa mai asteptam putin ca sa-si facă efectul tratamentul administrat. El tusea in continuu iar eu il tineam lipit de mine in brațe cu speranta ca se mai liniștește. Si am stat asa lipiți pana cand i-a fost mai bine, i-a mai trecut tusea, am luat tratamentul si am plecat acasă la 4 dimineața. Cred ca timp de un an , la interval de 2-3 săptămâni, Calin imi zicea la culcare: “Mami, mai știi cand am fost la doctor si mi-a pus Fluturaș la mâna si Razvanel a rămas acasă si tu m-ai ținut in brațe sa nu mai tușesc ? Mulțumesc mami ca m-ai ținut in brațe !” De fiecare dată când imi zicea fraza asta mi se făcea pielea de găină când vedeam cât de important a fost pentru el si cum a apreciat el la 3 ani ca mami l-a ținut in brațe și a avut grija de el. Asa ca am învățat cat de mult contează pentru cei dragi gesturi care poate noua ni se par banale dar care valorează atât de mult pentru ei.

*

mai multe raspunsuri de la prietenele lui Fifi puteti gasi aici
*

FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.

 

o puteti citi si pe blogul ei FIFI STIE

cover photo shutterstock

3457
SAMSUNG CSCstory: fetita care nu vorbeste cu strainii, dar le face fotografii

story: fetita care nu vorbeste cu strainii, dar le face fotografii

“Uite fac o fotografie din casa si te las tine sa o modifici cum vrei. De aici ii poti schimba culorile, apasa pe butonul asta si misca-l pe ecran.”

A fost primul moment in care Elena s-a uitat la mine si-a dovedit ca ma ascultase in ultima jumatate de ora, doar ca nu voise nici sa ma priveasca, nici sa imi raspunda in vreun fel.

Dupa vorbele astea s-a apropiat de telefonul meu, pe care-l tineam cu mina intinsa ca sa nu fie nevoie sa se apropie foarte mult de mine, ceea ce era evident ca nu i-ar fi placut, si-a apasat pe buton pina a colorat fotografia suprasaturind-o.

“Acum o pun pe facebook si spun ca ai facut-o tu. Da?”

A venit si s-a asezat linga mine. Cum fotoliul pe care stateam nu era foarte larg, s-a lipit de talia mea. Ii simteam caldura prin camasa mea subtire, de matase.

“O sa scriem aici ca e o fotografie facuta de Elena care are… Citi ani ai?”

S-a uitat in sus peste capul meu, undeva unde se afla mama ei.

“Nu-i nicio problema daca nu vrei sa-mi spui citi ani ai, o scriem ca e facuta de simpatica Elena si tot o postam, da?”

Ea se uita mai departe catre mama si a scincit putin.

“Are 5 ani si jumatate, dar nu stie sa spuna”, a venit raspunsul Ionelei, mama Elenei.

Elena a rasuflat usurata, s-a lipit si mai tare de mine si-a asteptat sa postez fotografia. Cind era urcata pe profilul meu si a zimbit in oglinda telefonului, am continuat.

“Vrei sa-ti fac si tie o fotografie?”

S-a intors fulgerator cu spatele la mine.

“Bine, nu-ti fac. Dar vrei sa-ti arat ceva foarte foarte tare? Ma vezi cum arat aici cind sunt linga tine? Am ochelari, parul prins in coada, nu sunt deloc machiata. Vrei sa-ti arat ce fotografii artistice am? Cind sunt facute de super profesionisti si de oameni care se uita la tine cu drag, toti oamenii sunt frumosi in poze”.

S-a intors catre mine si-a pus mina pe telefon. I-am aratat fotografii cu mine din diverse sedinte foto.
“Seamana cu mine cea de acum?”

Pentru prima data Elena a zis ceva: “NU”.

Vocea era subtire si inceata, abia am inteles ce a spus.

“Daca miine iti aduc un aparat de fotografiat profesionist si il rog pe un prieten care face fotografii din astea din care ai vazut, faci tu fotografii la toti musafirii care vin la ziua lui Ronald?”

I-am vazut luminitele din ochi si zimbetul de pe chip.
*

Elena s-a nascut cu o malformatie care a facut-o sa petreaca mai bine de 4 din cei 5 ani jumatate ai ei intr-o orteza – un corset care-i tinea soldurile strins si se prelungea catre picioare cu atele de fier pentru ca sa ajunga pina la gambe pe care le prindea cu cite un cerc subtire.

De la inceputul acestui an, dupa multe interventii chirurgicale, merge si e la o operatie distanta si citiva ani de kineto terapie de vindecare. Dar merge, alearga, se ridica sau se aseaza unde vrea ea, chiar daca o face mai greoi decit un copil de virsta ei.

De cind merge, nu mai vrea sa o ajute nimeni la ridicat/asezat, nu mai vrea sa se sprijine pe nimeni. Are indirjirea ca poate singura. La 5 ani si jumatate.

Elena e o fetita care , de cind s-a nascut, a vazut in ochii celor care o priveau ca e diferita de restul lumii. Nu stiu daca stie in ce fel e diferita, dar… cred ca ii e teama de validari. Si din cauza asta nu vorbeste cu nimeni la primele intilniri.

*
Am intilnit-o in Casa Roland, cu o zi inainte de aniversarea de 40 de ani a Fundatiei Roland McDonald. Locuieste acolo pe perioada tratamentelor de recuperare pe care le face timp de doua saptamini in fiecare luna, la spitalul Grigore Alexandrescu.

A doua zi m-am dus cu aparatul de fotografiat promis (un Samsung pe care-l aveam imprumutat pentru un proiect) si cu bunul meu prieten Edi Enache care sa o invete cum sa-l foloseasca si sa o supravegheze.

L-a evaluat pe Edi inca de la intrare si apoi nu s-a mai uitat deloc la el.

“Daca nu vrei sa vorbesti cu Edi, poate sa-i arate Alexandrei (sora ei mai mare) cum sa folosesti aparatul”
Elena s-a uitat la Alexandra si-a miscat putin mina dreapta spre ea.

Dupa ce Edi le-a facut minimum de instructaj, Elena si Andreea s-au asezat pe canapeaua din livingul Casei Roland, iar cea mica a inceput sa-i fotografieze pe toti cei din casa.

Mai tirziu, cind nu stia cum sa vada ce fotografii facuse si Edi s-a apropiat de ea, i-a dat aparatul si-a asteptat cuminte explicatiile, tot via sora ei.

*
N-a interactionat cu Ronald pina cind el n-a rugat-o sa-i faca o fotografie. Iar citeva minute mai tirziu, dupa ce Roland facuse magii la care risese in hohote, l-a lasat sa o fotografieze si el pe ea.

Ea e Elena.

Dupa bucuria cu care a facut fotografiile din ziua aceea, pe care le vedeti mai jos, imi place sa cred ca ar putea deveni un mare artist vizual. Se simtea bine cu aparatul in mina. Gasise o cale prin care sa interactioneze cu lumea in care oamenii sa nu mai fie atit de preocupati de ea, ci surprinsi-interesati de cum vor aparea in poze.

[caption id="attachment_30146" align="alignnone" width="400"] Andreea, sora Elenei[/caption]

 

[caption id="attachment_30150" align="alignnone" width="400"] Lucian, prietenul Elenei din Casa Roland[/caption]

 

Aceasta e fotografia mea preferata. Nu-mi pasa daca a fost facuta din intimplare sau nu, e un frumos simbol despre bucuria de a te juca si de a vedea si dincolo de chip.

 

2023
cinemain week end, super spectacole de teatru si super filme

in week end, super spectacole de teatru si super filme

stiu ca alegerile sunt focusul acestui week end si sper sa mergeti la vot, indiferent de optiunea voastra politica, dar in we acesta se mai intimpla si alte lucruri.

unele centrate foarte mult pe copii: spectacole de teatru in Festivalul teatrului de animatie de la Tandarica, sau filme pentru copii la Kinodiseea – festivalul filmului pentru copii.

recomandarile mele foarte speciale (care au tinta si adultii nu doar copiii) sunt:

Finn – pe 14 nov la cinema studio, povestea unui baietel care , in timp ce asculta cintecul la vioara al unui batrin intilnit intmplator, isi vede cu ochii mintii mama moarta. si decide sa se faca violonist pentru ca tocmai a experiementat pe pielea lui magia muzicii.

filmul incepe la ora 19, la cinema studio si va fi urmat de Q&A cu egizorului Franz Weisz si a actorul Mels van der Hoeven, dar mai poate fi vazut si simbata dimineata la ora 11, la cinemateca eforie, unde itrarea e libera. si vin din nou si regizorul si actorul.

Loulou, incredibilul secret – simbata de la ora 19 la cinemateca Eforie – o poveste despre incercarile vietii pentru prietenii care par imposibile. prietenia dintre un lup si un iepure

Jack si mecanica inimii – cinema studio, ora 19, duminica o animatie pentru adulti mai degraba, o poveste despre timiditate, despre povestile pe care si le spun oamenii ca sa traiasca mai usor, despre iubire si despre ce pierzi cind nu stii cum sa spui ce vrei.

***
La festivalul teatrulu de animatie, unde nu sunt doar spectacole cu papusi si papusari pentru copii, va recomand din inima
Unde nu-i cap, vai de picioare (sâmbătă 15 noiembrie) este unul dintre cele 4 proiecte independente invitate în festival. Ada Lupu, câştigătoarea Marelui Premiu al Galei Tanarului Actor Hop 2014, recurge la un teatru de animaţie în forme neconvenţionale care-i permite să inoveze constant. În această piesă, Ada Lupu îşi caută personajul chiar pe scenă, actriţa descoperind, odată cu publicul, forme diverse de expresie ale teatrului de animaţie, mânuindu-se pe sine. Transformările se desfăşoară gradat, începând cu metamorfozarea elementelor de costum (prin tehnici cunoscute ale teatrului de obiecte) şi continuând cu animarea propriului corp, de la însufleţirea unei palme până la cea a picioarelor (prin tehici teatro dell piedi, folosite cu precădere de artişti italieni precum Laura Kiebel sau Veronika Gonzales).

si dincolo de week end, miercuri 19 noiembrie – ALLEGRO MA NON TROPPO, Zero en Conducta, Barcelona // ora 18.00, La Tandarica (Sala Lahovari) – un spectacol teatru dans, pe ritmuri de tango, f senzual si ironic

Cia. Zero en Conducta, Allegro ma non troppo. Trailer from Mellow Submarine on Vimeo.

2151
johnwilhelm02un tata fotograf pasionat de photoshop si cele 3 fete ale sale

un tata fotograf pasionat de photoshop si cele 3 fete ale sale

ce face un tata cind are trei copile frumusele foc si el e pasionat de fotografie si de photoshop?

isi arata abilitatile (in vederea unor viitoare contracte desigur) photoshopindu-si copilele in ipostaze care mai de care mai comice.

pe tata il cheama John Wilhelm iar aici e pagina lui de  Facebook unde face demonstratii de before & after pe diverse fotografii.

 

 

 

si un exemplu de before & after

n-am nici cea mai mica indoiala ca domnul fotograf nu a obtinut citeva contracte bune, odata cu expunerea internationala.

2153
willow1cea mai simpatica fetita din lume : willow

cea mai simpatica fetita din lume : willow

Willow are 2 ani si ii place cind are hainute noi sau e costumata. mama ei, Gina, e fotograf si s-a gindit  sa faca o luna speciala in care in fiecare zi Willow sa apara costumata altfel pe instagram sau pe facebook.

asa Willow a devenit celebra in toata lumea imitind secvente din ET, Forest Gump sau Frida. Sau transformindu-se in printesa Kate:)

 

 

 

 

 

aici contul de instagram al mamei ei, gina lee

1883
portocalaDuceti-va copiii la Festivalul Stiintei. Se va intimpla o magie.

Duceti-va copiii la Festivalul Stiintei. Se va intimpla o magie.

simbata si duminica ar trebui sa va duceti copiii la Promenada. ca sa va explic de ce, trebuie sa va spun citeva lucruri despre voi.

nu v-a placut matematica in scoala (cel putin 80% dintre voi sunt in situatia asta) pentru ca n-a fost nimeni care sa va explice lucrurile altfel. inca ma mai gindesc cum ar fi fost sa li se predea geometrie fetitelor, explicindu-le ce haine li se potrivesc in functie de inaltimea si forma corpului lor.

– nu v-a placut chimia in scoala (peste 90% dintre voi sunt in situatia asta, si eu printre voi) pentru ca n-a fost nimeni care sa umanizeze lanturile alea de C si O legate cu plus-uri sau egal-uri.  

Mi-a explicat odata Marius Matache – doctor in chimie, cu diploma, nu metaforic – citeva formule chimice cu aplicatii directe in lucrurile din jurul meu si brusc chimia mi s-a parut cea mai fascinanta materie.

v-a placut geografia? ati invatat sa calatoriti cu mintea prin tara sau prin lume? dar istoria? (eu invat istorie acum, la multi ani de la scoala, calatorind la propriu prin palate si locuri in care s-a schimbat lumea)

toti cei care au invatat cu pasiune ceva e pentru ca ALTCINEVA a stiut sa le arate pe limba lor, pentru o clipa, cum functioneaza mecanismele din interiorul lumii pe care voiau sa o descopere. si-odata descifrata lumea “invatatului”, bucuria de a descoperi ceva nou mereu, ei au continuat sa invete toata viata.

stiu ca stiti toate astea, stiu ca vreti ca fiul/fiica voastra sa descopere pasiunea de a invata. si tocmai de asta zic ca in acest week end trebuie sa va duceti copiii la Promenada, la festivalul stiintei.

  ii cunosc bine pe cei care sunt parteneri la acest festival – FUN Science Romania – si am fost la citeva dintre lectiile lor din cadrul proiectului Tara lui Andrei. i-am iubit (si-i mai iubesc) pentru atentia pe care o aveau pentru fiecare copil, pentru cum identificau intr-o secunda copiii timizi si cum le dadeau aripi luindu-i parteneri de experimente, pentru energia si bucuria cu care traduceau lucrurile stiintifice pe limba copiilor.

au facut electricitate cu o roata de bicicleta si-au invatat despre apa lucruri pe care nici eu nu le stiam, totul intr-o forma atit de amuzanta, incit m-as fi bagat si eu in joc.

in week endul asta la Promenada fac Festivalul Stiintei si o sa fie multe experimente, multe “lectii” prin joaca, dar si un experiement care va fi super memorabil: se va produce electricitate cu ajutorul a 4000 de portocale!!!

o sa vreti si voi sa participati la asta nu doar copiii vostri.:)

*

Andreea Stoica, mama Fun Science Romania, mi-a zis intr-un mail;

De cand am descoperit Fun Science (2005) am descoperit si faptul ca pot intelege notiuni stiintifice, o chestie impresionanta pentru mine.

Aveam 25 de ani si era cam tarziu sa mai apuc vreun drum la care nici nu ma gandisem vreodata pt ca, recunosc, fugeam de materiile stiintifice ca “impielitatul” de tamaie. Doar matematica, fusese singura materie de gen care imi captase atentia…

Si mi-a parut rau ca ani de zile traisem in ignoranta si intuneric, cu aroganta chiar:(
Adica mi se parea cool sa fiu artista doar pt ca nu am avut sansa si nici capacitatea sa descopar frumusetea si insemnatatea stiintei…

Eu abia la Fun Science am inteles perfect ce sunt culorile, care-i treaba cu lumina, densitatea, greutatea; chiar starile materiei le-am inteles cu adevarat.
Simteam cum mi se trage o draperie din fata ochiilor, la 25 de ani.
Sa ne intelegem: definitii stiam, eu la scoala eram genul care invata, doar ca trebuia, nu ca as fi simtit vreodata lucrurile.
La Fun Science am inceput sa simt, sa percep lumea mai profund, sa inteleg…

Si apoi am zis Evrika 🙂 eu nu am avut capacitatea sa percep singura lucrurile astea ( unii o au nativ) si nici sansa sa mi le arate cineva.

Copiii din prezentul meu o au. Prin Profesorii Trasniti, prin Fun Science. Mai exact prin felul in care noi ne jucam cu stiinta, pt ca noi ne jucam nu suntem educatie alternativa, nici academie ci oameni care se joaca altfel.

Ne jucam de-a atomii si electronii, de-a astronomia, ne jucam si copiii adora sa se joace…orice.
Ei se pot juca de-a Bianca Dragusanu, asistenta tv sau se pot juca de-a stiinta….depinde de optiuni.

Ei nu au prejudecati. Sunt parinti care se sperie cand le vorbim de atomi si electroni pt ca lor nu le-au placut aceste lucruri, cum nici mie nu mi-au placut dar copiilor le place. Pentru ca le descopera in joaca…

Si asa s-a nascut ideea unui Festival de Stiinta altfel decat cele riguroase cu conferinte academice in care publicul larg este doar tolerat….cu mese rotunde in care se comunica tot felul de lucruri cu siguranta interesante dar greu de patruns pentru oamenii obisnuiti.

Festivalul de Stiinta pe care-l propunem noi este un fel de spectacol la teatrul de revista, scopul sau este sa trezeasca interesul pentru stiinta in oamenii obisnuiti dar mai ales sa ii atragem pe copii in aceasta lume :)
Si mai apoi, cu motivatia castigata, cu siguranta isi vor gasi resursele sa treaca peste momentele frustrante ale temelor greoaie si testelor complicate pt ca ei deja vor fi descoperit ceva ce unii dintre noi nu au reusit.

Si trag eu nadejde ca acest lucru poate schimba niste sorti, niste zaruri. Poate vor alege altfel.
Daca pornim de la cel mai jos nivel, in care tot ce straluceste este captivant si aspirant, si faci stiinta sa straluceasca atragand atentia in acest fel, castigandu-le interesul, apoi, de-acolo le oferi ocazia sa-si deschida mintea si inima si catre ce se afla dincolo de glamour.

*

Simbata si Duminica la Nivelul 1 in Promenada.  O sa fie magie, credeti-ma. Si-o sa va para rau ca nu ati avut parte de asa ceva in scoala, dar o sa va bucurati din inima ca traiti vremuri in care copiii vostri pot beneficia de jocuri si de oameni buni care le arata ca stiinta e frumoasa, accesibila si iti aduce mari bucurii.

N-am copii, dar am sa fiu acolo. La urma urmei, toti suntem copii.

2042
old car shutterstockDoru Iftime, Story of my life: Sunt nebun, îmi fac vacanța la Neptun…

Doru Iftime, Story of my life: Sunt nebun, îmi fac vacanța la Neptun…

text de Doru Iftime

Sunt aproape 10 ani de cînd n-am mai fost la marea noastră. Uitasem ce „bine” e – la urma urmei nu sunt decît un membru cu drepturi depline al nației noastre mioritice cu memorie scurtă și al cărei vast apetit pentru sado-masochism e pe cale de a deveni epidemie. Așadar, anul trecut ne-am propus să căutăm, pentru concediu, un apartament pe litoralul românesc. Nu voiam la particulari, ci un apartament aflat în circuitul hotelier. L-am găsit în Neptun, într-o vilă suficient de mare ca să fie un hotel în toată regula; spațios, curat, bine întreținut; bucătărie dotată cu tot ce ar avea nevoie un bucătar oarecare ca să devină chef; aer condiționat, mașină de spălat rufe, unde mai pui că fiecare apartament avea propriul loc de parcare și, bonus, hotelul-vilă avea piscină privată.

Ne-am zis că ne vom simți ca-n rai acolo. N-aveai chef să mergi cinci minute pînă la plajă, poposeai frumușel pe marginea piscinei. Micul dejun îl luam pe terasă, prînzul și cina la restaurantele din stațiune. A fost o vacanță lungă și „frumoasă”, care a avut, din păcate, trei minusuri importante.

În primul rînd, tariful pentru cazare în vila noastră era calculat pe apartamente, nu pe număr de persoane. Cum unele apartamente aveau living și două dormitoare, presupun că numărul de persoane care ar încăpea în acest spațiu ar fi trebuit să fie de 6, maxim 8. Ei bine, se poate și mai mult. Eram la piscină într-o frumoasă dimineață cînd, în parcarea umbrită a micului nostru hotel, trage o dubă. Se deschide ușa culisantă din lateral, se deschid și ușile din spate și cineva apasă butonul de download: în mașină nu era o familie sau două, era un sat întreg. N-am apucat să număr cîți au coborît fiindcă m-am prins prea tîrziu – aveam senzația că trăiesc pe viu unul dintre scheciurile lui Benny Hill. Veți zice, poate, cum am crezut și noi, inițial, că oamenii or fi luat 3-4 apartamente sau un etaj, două; ei bine, nu: s-au înghesuit cu toții într-unul singur. Un apartament, nu un etaj. Nu am înțeles de ce s-au mai dat jos din dubă, cred că aveau mai mult loc acolo decît în apartamentul în care dormeau probabil în formula următoare: zece în paturi, opt pe canapele, opt pe jos, cei mici în chiuveta de la bucătărie, să nu cadă, bunicile în picioare, în cabina de duș, iar bunicii pe balcon, că-s obișnuiți să doarmă afară de cînd au luptat la cotul Donului… În cîte o dimineață mai întîrziam la plajă pentru că ne întîlneam cu micul popor gata de acțiune: ușa de la apartamentul lor se deschidea brusc și noi ne opream ca să cedăm trecerea copiilor, mamelor, taților, surorilor, verilor primari și secundari, socrilor, cuscrilor, cumnaților, bunicilor și cumetrilor. Și scheciul lui Benny Hill se repeta zilnic, la fel de amuzant de fiecare dată…

Într-o altă zi însorită, una dintre cameriste și-a invitat nepotul la piscină. Nici o problemă pînă aici, doar că tînărul a venit însoțit de clasa lui de la liceu. Precizez că nici nepotul, nici prietenii lui nu locuiau cu noi în hotel, fapt care le-ar fi permis accesul la piscină, cum era cazul micului popor vecin și prieten. Cum ziceam, eram pe balcon și îmi beam cafeaua de dimineață, cînd zăresc doi-trei tineri intrînd pe poartă și îndreptîndu-se spre piscină. Apoi au mai apărut 2-3, pe urmă două grupuri de 4-5, și alții, și alții… La un moment dat, primii ajunseseră la piscină și se dezbrăcau, în timp ce în spatele lor se desfășura un șir indian compact care se termina dincolo de poartă. Evident, au intrat toți odată în piscina al cărei grad maxim de ocupare era cam de zece persoane.

În Neptun, toate terasele au muzică. Muzică de-aia de nuntă. Pînă m-am obișnuit cu ideea, în fiecare seară, în timp ce mergeam la cină, mă uitam după mirese. Hai să zicem că-i foarte „pitoresc”. Cele mai multe dintre terase închideau sonorul pe la miezul nopții, dar unele țineau nunta pînă spre ziuă. Că așa-i la noi, unii sunt nu mai presus de lege, ci doar mai egali în fața ei. Am sunat la Poliție. O doamnă foarte împăciuitoare îmi zice că știe problema, dar nu are ce le face. Cică Poliția îi poate amenda doar o dată; patronii plătesc și își văd de cîntat (nu sunt jurist, dar cred că pedeapsa pentru recidivă e sau ar trebui să fie mult mai grea). Într-o noapte, pe la două și jumătate, m-am dus să-i văd la față pe cei care cîntau cu foc. Publicul de pe terasa respectivă era format din trei amețiți, pe jumătate adormiți la două mese. Pentru ei trebuia să stea treaz tot Neptunul. Am intrat pe terasă și am început să filmez cu telefonul. Vă vine să credeți sau nu, muzica s-a oprit subit. Microfonul a dat un țipăt, gurista a tăcut, s-a așezat pe un scaun și și-a aprins o țigară. N-am făcut scandal, n-am întrebat pe nimeni nimic, am filmat vreo trei minute și apoi am plecat. În noaptea aceea a fost liniște.

Nu cred că mai calc prea curînd pe la Neptun. N-am chef ca, în vacanța mea, s-o fac pe polițistul sau pe administratorul de vilă și să mai dau și bani pentru asta. Iată cît de vicios e cercul în care ne învîrtim: ar trebui ca de la patronul de vilă care își încalcă propria regulă referitoare la numărul maxim de persoane care pot ocupa un apartament, de la acest patron, zic, ar trebui să mă aștept să-i facă pe angajații săi să respecte regulile hotelului și pe clienți, nu să-i aducă pe toți adolescenții din Dobrogea la piscina rezervată exclusiv clienților plătitori ai hotelului. Apoi, de la poliție m-aș aștepta să se folosească de autoritate și de metodele de constrîngere de care dispune pentru a-i face pe patronii de terase să respecte programul de odihnă, nu să încerce să mă convingă pe mine că demersurile lor sunt din start sortite eșecului.

Se zice că unde-i lege nu-i tocmeală, dar la noi legea, regula, principiul sunt flexibile, interpretabile și deloc… respectabile. E atît de trist, de cinic și de adevărat că avem o țară minunată al cărei singur păcat e că-i locuită.

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

1572
fluturiDoru Iftime, Story of my life: La pescuit de fluturi

Doru Iftime, Story of my life: La pescuit de fluturi

text de Doru Iftime

Vara trecută, pe cînd eram în vacanță, fiică-mea își dorea nespus o plasă de prins fluturi. Nu prea văzusem fluturi în bătătura pensiunii, dar copila a insistat atît de mult încît mi-am zis în final că, dacă acel obiect mă va înlocui din postura de partener de joacă și-mi va da ocazia să zac cîteva ceasuri la soare, atunci de ce să nu-l cumpăr?

Am mers la magazin, am cumpărat plasa și am revenit pe plajă. Am dat-o pe Ana cu cremă SPF și am trimis-o la joacă. Tocmai ce-mi terminasem și eu pregătirile de plajă – crema, cafeaua, cartea, telefonul, amplasarea șezlongului în poziția propice obținerii unui bronz de calitate – cînd Ana îmi cere asistența: „Tati, învață-mă să pescuiesc!” Fiindcă era vacanță și mintea-mi zburda în voie peste valuri făcînd sinapse bizare, am remarcat spontan că fata mi-a cerut s-o învăț să pescuiască, nu să-i prind pește. La urma-urmei, asta i s-a reproșat (postum) Mîntuitorului: că a hrănit mulțimea cu doi pești (și cinci pîini), în loc să o învețe să pescuiască. Pentru cîteva clipe foarte plăcute am fost mîndru de fata mea, apoi realitatea m-a adus cu picioarele pe pămînt. Realitatea e că nu știu să pescuiesc. Acesta e al doilea mare defect al meu, primul fiind acela că nu știu să joc table.

Totuși, cît de greu o fi să pescuiești? Uite, socrul meu se descurcă de minune și, ca el, nenumărați alți bărbați destoinici pe care îi urmăresc cu admirație pe Discovery Channel. Încurajat de acest gînd, am pus cartea deoparte, am abandonat șezlongul amplasat în poziția ideală obținerii unui bronz de calitate și am privit cu atenție plasa din mîna Anei. Prima constatare a fost una de bun simț: ochiurile erau prea mari. Peștii pe care voia Ana să-i pescuiască erau de fapt mormoloci sau un puiet mărunt și extrem de iute, care se strecura lesne prin găurile plasei.

 

I-am explicat fetei cum stau lucrurile: „Asta e o plasă pentru fluturi. De ce nu prinzi fluturi cu ea?” Știam răspunsul – nu erau fluturi prin preajmă -, dar speram să obțin un răgaz pînă cînd Ana va observa, la rîndul ei, acest lucru. „Fluturi? Ai zis că nu sunt fluturi pe aici”, spune copila. „Am zis eu așa ceva? Cînd?” „Cînd te-am rugat prima dată să-mi cumperi plasa.” Guilty. Asta pățești cînd încerci să-i spui „nu” unui copil. Trebuie să-i dai o explicație sau să încropești o minciună și să fii consecvent pînă la capăt, în timp ce copilul e liber să spună „nu” cînd vrea și să nu motiveze în nici un fel. În acel moment, fiica mea probabil vedea situația cam așa: „Avem pești, avem plasă pentru fluturi, dar nu avem fluturi; singurul motiv pentru care nu pot prinde pești cu plasa de fluturi e că tatăl meu vrea să stea la soare, să bea cafea și să citească, în loc să-și pună mintea la contribuție și să transforme plasa pentru fluturi într-una pentru pești.”

Îi simțeam privirea dezaprobatoare în ceafă, în timp ce mă îndreptam spre carte, cafea și șezlongul amplasat bla-bla-bla. Am încercat să-mi continuu lectura, însă dezamăgirea Anei asezonată cu ideea cum că problema are o rezolvare extrem de simplă nu-mi dădeau pace. Am sucit chestiunea pe toate părțile în zilele următoare, însă soluția am găsit-o într-o seară, înainte de culcare. Noaptea dormeam cu ușa de la balcon deschisă. Ușă aceea era dublată de o alta – o ramă care susținea plasa pentru țînțari. Bingo! Dacă plasa asta oprește țînțarii, poate ține în loc și niscaiva mormoloci. Practic, am transformat o plasă de fluturi într-o plasă pentru pești folosind o plasă pentru țînțari, lucru cel puțin la fel de complicat ca fraza pe care tocmai ați citit-o.

Din nefericire, reușita mea a venit prea tîrziu: Ana își găsise deja o altă distracție. Fapt care însă nu a știrbit cu nimic mîndria de a fi autorul acelei transformări, cu atît mai sublime cu cît mijloacele pe care le-am avut la îndemînă (ca și îndemînarea-mi…) au fost mai degrabă rudimentare.

Am început să folosesc eu plasa abandonată de Ana. Ori de cîte ori mergem la plimbare în vreun parc cu lac în dotare, sperii boiștenii și agit broaștele cu plasa mea. Și mă gîndesc uneori că aceia care i-au reproșat lui Iisus episodul cu peștii nu țin cont de faptul că El a fost dezavantajat: atît pentru că nu știa să pescuiască, dar și pentru că pe atunci nu existau plase pentru țînțari.

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

2486
telefon cartiDoru Iftime, Story of my life: O carte? Ce nasol!!!

Doru Iftime, Story of my life: O carte? Ce nasol!!!

text de Doru Iftime

Cu cîteva zile înainte să împlinească zece ani, fiica mea, Ana, era nerăbdătoare să afle ce cadou îi vom cumpăra. Trebuie că era curioasă să afle asta încă de a doua zi după ce a împlinit nouă ani, dar a început să se manifeste mai aprig cam cu o săptămînă înainte de evenimentul propriu-zis. Și eu, și soția mea eram deja exasperați de întrebările ei cînd, într-o bună zi, Ana a schimbat tactica: a făcut o listă cu posibilele cadouri și încerca să afle răspunsul prin eliminare: “O păpușă? Un joc? Un Webkinz?”…

Știam ce voia de ziua ei, știam care era răspunsul pe care voia să-l audă: telefon mobil. Cele mai multe dintre colegele sau prietenele ei erau deja, de ceva vreme, posesoare ale prețiosului obiect; ca să nu mai spun că îl aveau și unii dintre colegii de grădiniță ai fiului meu. Sigur, a spune „ceilalți copii au, al meu de ce să nu aibă?” e probabil cel mai stupid argument dintre toate. Și nu, nu acesta a fost criteriul pe baza căruia am acționat. Fiică-mea e timidă, e o fire retrasă, își face greu prieteni și îmi spuneam că telefonul ar putea-o ajuta să socializeze mai mult și să țină pasul cu micul ei grup de fete cucuiete; nu mă puteam împăca cu ideea că Ana mea va sta deoparte în timp ce prietenele ei se amuză arătîndu-și unele altora, pe telefon, clipuri haioase, ascultînd melodii noi sau jucînd cine știe ce joc. E adevărat, un părinte perfect poate ar fi găsit argumentele corecte pentru a-i explica odorului său de ce nu e bine să aibă telefon mobil; și ar fi găsit și timpul pentru a i le aminti zilnic pînă cînd copilul și le-ar fi însușit și ar fi ajuns să le susțină în mod credibil în fața prietenilor săi, poate chiar punîndu-i pe aceștia pe gînduri.

Noi însă suntem orice numai părinți perfecți nu. Încercăm să menținem un echilibru între ce e bine pentru copiii noștri și mofturile lor. Uneori reușim, cel mai adesea nu, ceea ce mă face să mă întreb dacă nu ar fi mai potrivit să trecem cu arme și bagaje fie de partea binelui, fie de partea mofturilor…

Cît despre mobil, recunosc că mi se pare mai întîi util și abia apoi un moft. Nu în ultimul rînd, deși fata mea are o personalitate puternică și o fire destul de voluntară, n-o vedeam schimbînd optica micului ei grup în privința telefoanelor, spre deosebire de Tom Sawyer care, nu-i așa, a reușit să-și convingă prietenii că vopsirea gardului nu e o corvoadă, ci o plăcere.

Cu o zi înainte de aniversare, eram cu toții (noi, familia, plus prietenele Anei) pe rîndul întîi la un spectacol susținut de grupa de la grădiniță a fiului meu. În stînga mea, Ana stătea că pe ace și își continua tenace tirul de întrebări: “Un aparat foto? Un telefon? O carte?…” Trebuie spus că relația Anei cu lectura e descrisă subtil de titlul unui film cu Alec Baldwin și Meryl Streep: It’s Complicated. Una peste alta, Anei nu-i place să citească (soția mea e pasionată de lectură, eu sînt om de litere și totuși n-am reușit să o împrietenim pe Ana cu cartea – știți, poate, vorba aceea, copiii croitorului n-au haine, iar ai cizmarului umblă desculți); n-au funcționat nici amenințările, nici încurajările, nici argumentele, nici puterea exemplului.

Departe de a avea înțelepciunea de a lăsa timpul să așeze lucrurile pe făgașul lor, îmi spuneam că fiica mea ne face în ciudă nevrînd să citească; așa că, atunci cînd m-a întrebat dacă i-am luat o carte cadou de ziua ei, am privit-o zîmbind misterios. “O carte???”, a repetat ea, luînd zîmbetul meu drept răspuns afirmativ. “O carte?!!!” Ochii îi înotau deja în lacrimi: nu era supărată, nu era dezamăgită, era de-a dreptul indignată. Văzînd-o subit agitată, fetele au întrebat-o ce s-a întîmplat. Vestea era atît de teribilă încît, de undeva, de la capătul rîndului, am auzit-o pe una dintre copile exclamînd: “O carte? Ce nasol!!!”

Evident, tortura n-a durat prea mult. Lucrurile s-au liniștit cînd Ana și-a primit telefonul. Mi se pare interesant cum ne schimbăm părerile, concepțiile, principiile: nu cred să fie mai mult de 3-4 ani de cînd mă declaram surprins că un bun amic îi luase fiului un mobil la aniversarea de zece ani. Da, e o vîrstă rotundă, care merită sărbătorită printr-un cadou important, dar tot mi se părea că e prea devreme pentru un mobil.

Între timp, am depășit dilema dintre moft și utilitate, mai ales că azi punem atît de mare preț pe comunicare – sau, mă rog, pe obiectele care facilitează comunicarea. Dar n-o mai lungesc inutil cu filosofeala: lucrurile se schimbă sub ochii noștri așa că m-am lăsat și eu dus de valul evoluției: cînd fiică-mea a împlinit, la rîndu-i, zece ani, chiar dacă am introdus puțină tensiune în peisaj, nu mi-am pus problema dacă îi iau telefon sau nu, ci care model i s-ar potrivi.

Pînă la urmă, telefonul s-a dovedit un compromis util. Ana nu socializează mai mult (în viața reală, că în cea virtuală cred că e cel mai popular copil din sud-estul Europei), dar a înțeles că i-am făcut un moft și, încetul cu încetul, a început să citească mai mult. Nu foarte mult, suficient însă cît să scadă la un minim nepericulos șansele de a primi vreo carte în dar la următoarele aniversări.

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

foto cover: shutterstock

2160
test de sarcinaFifi &The City: cea mai mare teama cind afli ca esti gravida

Fifi &The City: cea mai mare teama cind afli ca esti gravida

Text de Cristina Popa

In viata cind nu ai o pereche, un apartinator ca sa zic asa, răsar din partea anturajului niste intrebari clasice. Sunt patru si vin ca un tavalug.

1.     Cand o sa ai si tu pe cineva?

2.     Aaa, in sfarsit! Cand te casatoresti?

3.      Mah, da mai copilariti mult, nu faci si tu un copil?

4.     Vaii, da ce copil reusit! Un fratior, o surioara?

Cam asta e setul de patru intrebari clasice pe care le auzim toti si le urâm toţi.

Cea mai nepotrivita e aia cu copilul. Pur si simplu as vrea sa va ganditi si sa nu mai puneti aceasta intrebare. Daca se poate niciodata. Sunt femei care nu pot face copii si care nu vor sa spuna ca au pierdut sarcini sau nu pot concepe. Sau pur si simplu nu vor sa faca un copil si n-au datoria sa stea sa explice asta.

Cand am aflat ca sunt insarcinata a fost bucuria cea mai mare din lume. Aveam 35 de ani. Cam tarziu, a comentat gura lumii. Acum la rece va spun: multe lucruri le-am facut tarziu in viata, dar n-am regrete din cauza asta.

Nu am avut probleme medicale, doar ca am vrut sa fac acest copil cind am simtit eu, nu cind a vrut publicul telespectator.  Am sperat la gemeni sau la un baiat. Avea sa il cheme Vlad. Am facut o fata MINUNATĂ. O cheama Maria.

N-am avut cine stie ce frici in sarcina. Gravida neinfricata imi spunea ginecologul. Eram sigura ca voi livra tarii un copil viabil, sanatos.  Mi-a fost frica de nasterea naturala si am ales sa nasc prin cezarianacuanestezietotala. Nu imi pare rau nicio secunda de alegerea pe care am făcut-o.

De ce le e frică femeilor când află că aşteaptă un copil? Iata raspunsurile prietenelor mele.

Nu m-am temut de nimic, caci am realizat in timp si secvential ca eu diva nu voi mai putea fi aceeasi, iar el, copilul era musai sa aiba o sexy mama !!! Nu m-am gandit la nimic rau, m-am bucurat de fiecare pas facut, de fiecare cm din talie prins luna de luna la cingatoare, de multele ciocolati devorate si de momente de dragoste …asa ca pentru o gravida !!! M-am temut , totusi, ca voi pierde din splendoarea suprema a iubirii, ca dragostea va avea variabile si interpretari, că EL …ma va privi altfel si ma va dori …mai putin !!!! La inceput …m-a iubit ..putin spre deloc !!! A lasat mult loc pentru frustrari ..si angoase !!! Apoi, ca din nimic, ne-am regasit, ne-am dorit, ne-am….faurit un nou univers de dorinte !!!

***

Cea mai mare frică a mea a fost…

continuarea aici unde aflati cum una dintre prietenele lui FIFI a facut naveta cit era insarcinata si se temea sa nu nasca pe drum.

FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.

 

o puteti citi si pe blogul ei FIFI STIE

foto cover shutterstock

2149
shutterstock_172730270100.000 de euro pentru fapte bune. Ajuta-ne sa fie cheltuiti frumos.

100.000 de euro pentru fapte bune. Ajuta-ne sa fie cheltuiti frumos.

Nu cred ca exista cineva care sa nu-si doreasca sa lase o urma frumoasa pe lumea asta.

Invatam de acasa, de mici, ca trebuie sa construim o casa, sa plantam un copac si sa facem un copil, iar asta e o lectie despre a face ceva bun pe lumea asta.

Lectia merge mai departe cu fiecare generatie si, slava Domnului, incepem sa fim interesati si de comunitate, sa dezvoltam comunitatea si sa ingrijim spatiul public, nu doar sa construim pentru noi.

Uneori cu o idee mica se schimba lumea si in urmatoarele 2 saptamini aveti o sansa in plus sa scrieti o frumoasa pagina in istoria personala: sa arati ca va pasa de cei din jur, sa spuneti o idee care poarte lasa o urma in comunitate, poate face mai mult decit “casa-copacul-copilul”.

Puteti face asta in campania Philips pe http://www.ideideviitor.philips.ro/ si putem schimba impreuna viata copiilor din Romania.

Zic sa te alaturi si tu cu o idee despre cum poate fi imbunatatita viata copiilor din comunitatea ta (inscrierile se pot face pe trei piloni: „Start sanatos in viata, „Recreere prin lumina” si „Perioada de sarcina”) si s-ar putea sa fie una dintre ideile in care se vor investi 100.000 de euro ca sa prinda viata.

In 5 saptamini s-au adunat peste 400 de idei si asta inseamna ca exista peste 400 de oameni frumosi in tara asta care nu se gindesc doar la ei si ca mai avem o speranta de mai bine.

Printre idei e un brad de Craciun din led-uri care sa fie alimentate cu efortul facut de oameni la pedalat pe biciclete (imaginati-va distractia asta intr-un loc unde nu exista nici macar curent electric, iar copiii nu au vazut in viata lor un brad luminat. Asta e magie care e pentru o viata in mintea cuiva)

Mai e o idee simpatica despre un aparat de epilat pentru gravide (care se misca greu in ultimele luni de sarcina), cum mai sunt idei despre iluminarea parcurilor din diverse orase sau de crearea unor saloane cu recreere prin lumina in spitalele de copii.

 

Stiti ce e minunat la Campania asta? Ca nu e nevoie sa faci bugete, sa completezi tabele; spui ideea care crezi ca ar putea imbunatati viata copiilor din comunitatea ta pe http://www.ideideviitor.philips.ro/ si ai sanse foarte mari sa se transforme in realitate.

Pina pe 3 august poti face asta.

Ajuta-i pe ceilalti ca sa te ajuti pe tine si, mai ales, ca sa-i ajuti pe copiii tai, nascuti sau nenascuti inca.

foto shutterstock

1808

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!