Tag : interviu

ana onisei amos ozFata in fata cu Amos Oz

Fata in fata cu Amos Oz

“Vreti o cafea?”, au fost primele cuvinte ale lui Amos Oz inainte de interviul pe care urma sa-l facem, putin dupa ora 12, in bistroul de la etajul 21 al Hotelului Intercontinental.

Eram amindoi in picioare, ii fusesem prezentata la scurt timp dupa ce aparuse imbracat intr-un costum gri deschis. Atunci a intrebat si-a asteptat sa ma asez pe unul dintre fotolii si abia apoi s-a asezat si el, ca intr-un mic ritual.

Venea dupa o zi in care avusese o conferinta de presa, citeva intilniri si un dialog cu Gabriel Liiceanu, pe scena Ateneului Roman. De dimineata fusese la Universitatea Bucuresti, unde i se decernase titlul de Doctor Honoris Causa. Iar dupa interviuri – doua in ziua aceea – se pregatea de o sedinta de autografe, la Libraria Humanitas Kretzulescu.

***

Oz nu lasa sa se vada oboseala. Il tradau gurile dese de cafea – mina tinea, insa, ferm ceasca – si privirea. Fara sa faca pauze lungi intre raspunsuri, Amos Oz isi decupa cite o felie milimetrica de destasare, de visare si ochii lui albastri sorbeau din imaginea blocurilor cenusii ale Bucurestiului vazut de la inaltime, luminate de soare.

Calm – de o liniste adinca, rascolitoare –, s-a intors cu rabadare in timp, pentru a nu stiu cita oara, intr-un trecut marcat de Holocaustul anilor ’40 si de sinuciderea mamei sale, cind avea doar 12 ani:

Dacă mama dumneavoastră n-ar fi murit, în ce moment al vieţii v-aţi fi dorit foarte mult s-o aveţi aproape?

Nu mă pot gândi la un singur moment. Mi-aş dori să fi fost lângă mine oricând. Pur şi simplu mi-aş dori să fie în viaţă. Să împărtăşesc cu ea tot ce trăiesc, să-mi cunoscă copiii şi nepoţii – asta ne-ar fi făcut mult bine, şi ei, şi mie.

Aţi plâns când a murit?

Nu, aproape deloc. Eram mai degrabă furios. Furios pe ea, pe tatăl meu şi pe mine. N-am plâns nici mai târziu. În acele vremuri, nu credeam în lacrimi. Lacrimile nu erau pentru bărbaţi, nici măcar pentru cei mai tineri. Etosul societăţii era puternic masculin, iar lacrimile erau o treabă femeiască.

***

In urma cu doi ani, am facut un interviu prin telefon cu Amos Oz. Am scris atunci despre vocea lui, care cucerea totul in cale.

Acum, fata in fata, Amos Oz avea aceeasi voce, insa, fiindca nu mai era distanta, devenise uman. A si glumit la un moment dat, cu trimitere la anduranta casniciei lui, de aproape 50 de ani: “Oi fi eu celebru şi plin de expunere, dar spăl bine vasele!”

P.S. Un citat frumos din conferinta de la Ateneu, pentru Cristina: “Când scriu, uneori, mi-e milă de mine. Stau câte două ore ca să găsesc locul potrivit într-o frază pentru un cuvânt, dar nimeni nu observă că e pus unde trebuie. Observă doar
dacă e plasat greşit. Aşa că muncesc pentru a trece neobservat.”

***
Ana Maria Onisei este jurnalist, scrie pentru Adevarul, Dilema Veche.

Foto Lucian Muntean/ Adevarul.

1671
judi denchjudi dench la un pas de orbire

judi dench la un pas de orbire

judi dench a marturisit intr-un interviu pentru Daily Mail ca se lupta cu o boala degenerativa care ii afecteaza vederea. boala a avansat atit de mult incit nu mai poate sa -si citeasca singura scenariile.

e impresionanta aceasta situatie, nu doar pentru ca e vorba de o mare actrita care are nevoie de “a vedea” pentru a-si continua meseria, ci si pentru ca in urma cu citiva ani a experimentat (profetic, mi se pare acum) cum e sa-ti pierzi memoria in filmul Iris, cind i-a dat chip lui Iris Murdoch care suferea de o alta boala degenerativa – Alzheimer

i-am citit biografia lui Judi Dench si stiu ca e incredibil de autoironica si de ambitioasa. asta veti vedea si in continuare pentru ca, desi ii citesc prietenii scenariile ca sa poata invata replicile, continua sa faca filme. (se intoarce in rolul lui M din James Bond, de exemplu)

‘The most distressing thing is in a restaurant in the evening I can’t see the person I’m having dinner with.’

Judi Dench in interviul pentru Daily Mail

1098
Meryl_StreepMeryl Streep despre barbatii cu care a lucrat

Meryl Streep despre barbatii cu care a lucrat

Meryl Streep despre barbatii cu care a lucrat, intr-un fragment din interviu pt emisiunea 60 minutes care n-a intrat in show-ul final.

vorbeste despre Jack Nicholson – “pure pleasure”, despre Clint Eastwood – barbatul care i-a intimidat pe toti ceilalti cu care am lucrat-, despre Dustin Hoffman, Robert de Niro si altii.

enjoy. are 4 min

1187
HouellebecqHOUELLEBECQ despre singuratate si casatorie

HOUELLEBECQ despre singuratate si casatorie

INTERVIEWER What about marriage?

HOUELLEBECQ :I think that there is a sharp contrast for most people between life at university, where they meet lots of people, and the moment when they enter the workforce, when they basically no longer meet anyone. Life becomes dull. So as a result people get married to have a personal life. I could elaborate but I think everyone understands.

INTERVIEWER So marriage is just a reaction to . . .

HOUELLEBECQ To a largely solitary life.

***
Dintr-un interviu mai vechi din Paris Review, in care recunoaste ca plinge la anumite pasaje din carti:)

(…) that’s what I like best in literature. For example, the last pages of The Brothers Karamazov: not only can I not read them without crying, I can’t even think of them without crying. That’s what I admire most in literature, its ability to make you weep. There are two compliments I really appreciate. “It made me weep,” and “I read it in one night. I couldn’t stop.”

1469
Larry-Grobel-The-Art-of-The-Interviewun cadou pentru jurnalisti

un cadou pentru jurnalisti

in cartea lui lawrence grobel, the art of interview, sunt marturii ale marilor jurnalisti americani.

iata trei asemenea declaratii venite de la oameni care au intervievat sute de oameni, ba chiar mii (fiecare).

***

Daca dupa citirea acestor rinduri, un singur jurnalist se duce astazi/miine/luni la munca cu ceva mai mult entuziasm si e putin mai pregatit (emotional) sa faca un interviu mare inspirat de acesti oameni, a meritat sa transcriu litera cu litera din carte, rindurile de mai jos.

asa ca, daca stiti jurnalisti – dati-le textul. ei, mai mult ca niciodata, au nevoie de lucruri motivationale.

***
There are very few good interviewers in sports. Most people have this perfunctory approach, they fall into “how are you feeling now? You must feel great.” Most sports interviewers are very matter of fact. That’s never been interesting to me. I’m not interested in the roads they have traveled to get where they are. I try to find the crossroads, the turmoil, the strangeness, the vagaries, the nooks and crannies of people’s lives. How people carry themselves in a room, how they approach what tey do. I’m interested in weakness instead of strength, I’m fascinated by obsessions about race relations and how we get along as people. A lot of critics don’t see the human side of what I so, but my heart is what drives my interviews. I think I get to the heart of the individual. (…) I’t mostly about family, but it’s that ultimately what you want to know about an athlete, what makes him tick? one of the most profound lines was the simplest ever delivered on our show, when Washington Bullets coach Wes Unseld said, “The best thing my father ever did was love my mother”. That got me. It’s certainly not a ike Wallace or Larry King approach. It’s just different.

(…)

You don’t see the person getting emotional in print, they are a lot more composed. But people get worked up on camera because it’s a moment, it’s being taped, people are watching it, everyone is paying attention, listening. I’ve had maybe twentyfive people cry while I interviewed them and I don’t think they would have done it for print.”

roy firestone

****

In this crazy television business, people think they have to ask the intellectual, erudite question that’s going to make them look so bright, I don’t care whether people think I’m bright or not. This is not a show done for intellectuals. A lot of people started to hear me ask some very basic questions and they’d say “oh, my goodness, why is he asking those stupid questions?”

the response: I want to know the answer.

Brian Lamb

***

The most important thing going into an interview is your knowing so much about it that you wouldn’t even need the interview.

Nicolas Pileggi

***

3527
Larry-Grobel-The-Art-of-The-Interviewinterviu

interviu

You need to know how to open a conversation. How to listen. How to be a chameleon and sumerge your ego. How to make people comfortable.
How to act and how to react to situations. How to be in control. How to keep things positive. How to stay on top of current events. How to ask offbeat questions.
How to close.

*
Interviewing is really an equal opportunity job. What you put into it is in direct proportion to what you will get out of it.

*
(interviewing) it is about learning how to communicate. it is about confronting new comfort levels. it is about self confidence.

citesc The art of the interview Lawrence Grobel, o bucurie de carte. bu-cu-ri-e!

am mai scris despre interviu – din experienta proprie de data asta – din doua perspective; una amuzanta (10 motive pentru care interviul e ca sex-ul), una mai putin amuzanta – despre concentrarea din timpul unui interviu si intensitatea transmiterii informatiilor – interviu-labirintul

1048
david-lynchDavid Lynch – The World is as you are

David Lynch – The World is as you are

salon.com a publicat un foarte frumos interviu cu David Lynch. trei intrebari mai jos, restul interviului aici

On “Pinky’s Dream,” when Karen O sings, “Are you laughing, or are you crying?,” she’s asking about two very different displays of emotion, which seem related here.

Yeah, there’s a Vedic expression, “The world is as you are.” So two people could hear the same song, and one says, “This is a sad song,” and the other says, “No, that’s really, really happy.” And there’s something about a lot of ‘50s music that had those two things, depending on the [listener] – it kinda held both, would work for both moods.

(…)

Going back to the question in “Pinky’s Dream,” do you sometimes laugh at things that other people would find disturbing?

Oh yeah. But I’m not maybe the only one. In Frank Booth [the nightmarish villain played by Dennis Hopper], in “Blue Velvet,” I saw so much humor, and many times, I would have to cover my face, in his most brutal scenes. I think it had to do with a person that’s so obsessed that the obsession can sometimes, if you look at it at the right angle, be humorous. The person could kill you, but at the same time, there’s some humor swimming in it.

(…)

Is being in a “safe, comfortable” place important for you? I understand you don’t like to sing in front of people.

[laughs] No, I sure don’t! And yeah, it’s super-important. I’m really only ever singing in front of Dean, and he’s not looking at me, and he puts a lot of the stuff [effects] on my voice, so I feel it’s almost like somebody else is singing, and it helps me a lot. If Dean puts certain stuff on the voice, and the music is a certain way, a character can be born.

1013
S_McCurryexclusiv  Steve McCurry – Revolutia de la Timisoara, povestile din chipurile oamenilor si … timiditate

exclusiv Steve McCurry – Revolutia de la Timisoara, povestile din chipurile oamenilor si … timiditate

Steve McCurry – despre Revolutia de la Timisoara, povestile din chipurile oamenilor si … timiditate

“Esti casatorita, ai o familie, esti single?”

Asta a fost seria de intrebari pe care le-am auzit de la Steve McCurry, unul dintre cei mai celebri fotografi din lume, la mai putin de 2 minute dupa ce intrasem in sala de conferinte a hotelului Carlton din New York unde urma sa aiba loc un interviu. Eu eram reporterul, el subiectul.

In mod ciudat, nu m-au deranjat intrebarile. Am zimbit; nimic din tonul lui nu parea ostentativ.

Cind intrasem in camera, Steve McCurry vorbea la telefon cu cineva din staful sau arajindu-si o plecare in afara tarii, pe 10 ianuarie. Eram in 30 decembrie (2011), McCurry venea de la o lunga sedinta foto, iar a doua zi urma sa faca trei portrete pentru familii din Europa in cadrul proiectului Hotpoint Family Portraits. Am vrut sa ies, sa revin cind termina conversatia, dar ma invitase sa stau in dreapta lui, la o masa mare de sedinte.

Era imbracat in negru: sacou si camasa, pantaloni si pantofi. Nimic care sa-ti atraga atentia. Si n-avea aparatul de fotografiat cu el.

Cind a terminat de vorbit la telefon a inceput sa ma interogheze: “Locuiesti in Bucuresti? Esti bloggerita? Stii blogul meu?”, apoi – pentru ca ii maturisisem ca nu vazusem ultima postare de pe blogul lui- m-a invitat sa ma uit pe telefon. “E despre batrinete”, o serie de fotografii emotionante cu batrini in diverse ipostaze, in diverse colturi ale lumii. Ii placea o fotografie din Macedonia, cu doi batrini (un el si o ea) care se sprijineau unul pe celalalt ca sa urce pe un drum de munte.

“Ati putea gasi lucruri si oameni la fel de frumosi si in Romania. Trebuie sa veniti”, i-am replicat in timp ce isi plimba degetele pe  ecranul telefonului ca sa vad si restul de fotografii…

Atunci au venit intrebarile: “Esti casatorita, ai o familie, esti single? Ce-ar spune prietenul tau daca ai pleca intr-o excursie cu mine? S-ar simti amenintat?”… si-a inceput sa rida…

***

Steve McCurry (61 de ani) este unul dintre cei mai celebri fotojurnalisti, detinator al celor mai importante premii pentru fotografie cu marturiile sale din principalele zone de conflict ale lumii. Fata afgana, fotografia care a fost coperta revistei National  Geographic e una dintre cele mai cunoscute fotografii din lume, poate si pentru ca la 20 de ani distanta, McCurry s-a intors in Afganistan ca sa o caute, nestiindu-i numele, bazindu-se doar pe fotografie si pe ochii ei verzi, iar experienta a fost transformata intr-un documentar. De fapt, portretele sunt “brandul lui” pentru ca reuseste sa surprinda pe chipuri expresii care spun cit o nuvela sau un film.

Cind intilniti pentru prima data o persoana pe care urmeaza sa o fotografiati, la ce va uitati?

Sunt oameni care au fete foarte puternice, au emotii pe fata, chipuri care spun povesti. Unora le intuiesti caracterul din chip. Sunt fascinat de ce poate sa-ti spuna un chip. Pentru ca fiecare dintre noi are mai multe “chipuri”…Unii sunt foarte banali, altii sunt f frumosi, dar dincolo de asta intilnesti citeodata pe un chip ceva arhietipal, ceva care e foarte puternic…

Si cum ii convingeti? Ma gindesc ca sunt timizi…  Sunt oameni obisnuiti si-i convingeti sa se uite in camera, iar rezultatul e o imagine naturala…

Nuuu… Poti sa faci oamenii sa se relaxeze. Cred ca noi toti vrem sa fim placuti, vrem ca oamenii sa ne placa si daca te apropii de cineva si ii spui “cred ca esti extraordinar, iesit din comun si as vrea foarte mult sa fac un portret de-al tau pentru ca pari a fi o persoana minunata.”, cei mai multi dintre oameni se opresc pe strada… Cei mai multi sunt de acord tocmai pentru ca i-ai pus in pozitia asta, le-ai dat acest status…

Pentru ca au ego…

Da, dar si pentru ca vor sa coopereze, vor sa-ti fie de ajutor si, mai ales, vor sa nu dezamageasca. Daca cineva le spune ” esti atit de frumoasa”, nu vor spune ca nu vor sa le faci o fotografie, chiar daca nu sunt de acord cu ce spui. E o informatie pe care vor sa o onoreze acceptind sa faca fotografia.

Uneori ei nu stiu cine sunteti, nu stiu munca dvs.

Nu conteaza cine sunt. Sunt pur si simplu o alta persoana asemeni lor. Trebuie sa le cistigi increderea si uneori pot fi convingator, apoi vazindu-mi incintarea pot si ei deveni incintati. Vor sa participe, vor sa fie parte din aceasta experienta… pentru ca “omul asta poarta o camera, pare ca e un barbat serios, are maniere… hai sa-l ajut.”  Trebuie insa sa stii sa alegi momentul potrivit. expresia potrivita. Cind vorbim, expresiile noastre se schimba si-i poti conduce.

Daca tie, acum, ti-as vorbi despre ceva serios, expresia ta va deveni serioasa, daca ma port intr-o directie amuzanta – o gluma – e posibil sa zimbesti. Chiar si daca o sa o faci din politete. Poti sa-i ajuti pe oameni sa imbrace forma pe care o doresti. Apoi trebuie sa ai ceva experienta ca sa intelegi repede expresiile corpului, momentul in care le ceri ceva, cum sa relationezi cu un anume gen de om, lumina, background-ul… Si cum administrezi toate lucrurile astea in citeva momente…

Dar uneori ei nu stiu engleza; sunt indieni saraci sau tarani din Paraguai sau copii ai strazii din Cambogia.

Nu conteaza, pentru ca daca eu rid sau daca am un comportament care e jovial, o sa zimbesti…

Deci sunteti ca un actor?

N-as spune asta… Uite, noi abia ne-am intilnit. Pe bune, literalmente chiar abia ne-am intilnit. (ride) As putea alege sa-ti povestesc orice – de la amuzant pina la trist – si sa obtin ce vreau de la tine – ca expresie a chipului. Nu e despre a fi actor, ci despre a imparti cu oamenii niste experiente, a relationa cu ei, a te conecta pe o anumita directie…

***

Dupa ce a terminat colegiul, Steve McCurry s-a inscris la universitate sectia cinematografie si imagine, a obtinut insa o diploma magna cum laude in teatrologie in 1974. A lucrat 2 ani pentru un ziar, dar si-a dat demisia si-a devenit fotograf freelancer. Cariera sa a luat amploare cind a traversat ilegal granita in Afganistan inainte de invazia rusilor si a surprins vietile talibanilor in cele mai intime ipostaze, aflindu-se de multe ori in fata mortii “cu naivitate”, dupa cum marturisea mai tirziu. Fotografiile sale au ajuns pe copertele Paris Match, in New York Times etc, iar de atunci a mai fost de citeva ori fata in fata cu moartea.

Daca ar fi sa alegeti o fotografie ca sa va descrieti viata, care ar fi aceea?

Viata e asa de complicata, e greu de descris intr-o fraza, intr-o idee… (se gindeste citeva secunde lungi, privindu-si pantofii) Poate fotografia copilului mic care alearga pe o alee dintre doua ziduri, iar pe ziduri sunt urme de miini de copil… Poate asta e o imagine care sa ma reprezinte. (nota mea, fotografia e coperta cartii Steve McCurry: The Unguarded Moment )

De fiecare data cind se pronunta numele dvs apare imediat si mentionarea “autorul fotografiei fata afgana”, dar sunt sigura ca sunt multe alte fotografii facute de dvs care va plac cel putin la fel de mult.

Sigur, fotografiile din India cu furtunile de nisip (nota mea: una dintre fotografii din aceasta serie o puteti gasi aici ), sau cea cu mama si fiul uitindu-se prin fereastra unei masini, tot din India. Femeia batrina de la trecerea de pietoni din Yugoslavia…Sunt multe alte fotografii care sunt cel putin la fel de bune, dar oamenii decid ce le place si nu poti controla gustul lor.

Cred ca ati facut milioane de fotografii in cei mai bine de 30 de ani de cariera.  V-ati gindit vreodata ca ati putea sa va pierdeti arhiva?

Traim cu o multime de frici; sa ne pierdem vietile, sa ne pierdem prietenii… Nu poti sa traiesti in frica tot timpul, faci tot ceea ce tine de tine si lasi viata sa-si urmeze cursul. Eu le arhivez si fac tot ce depinde de mine sa fie in siguranta, restul… cum va fi sa fie…

Vorbind despre viata, v-a fost vreodata frica ca o sa va pierdeti viata?

De multe ori.

Si de ce continuati?

Asta e o intrebare la care nu stiu sa raspund… E un mister, e valabil pentru fotografii de razboi si pentru jurnalisti… Cred ca vrem sa fim martori la istorie, vrem sa vedem evenimente care n-au fost inca inventariate. Vrem sa fim in locurile in care se scrie istoria pentru ca , de fapt, traim o viata banala si plictisitoare… Vrei sa vezi schimbarea, tranzitia, vrei sa vezi ce fac altii in situatii in care tu nu ai cum sa fii.

Un exemplu bun e tranzitia romaneasca, Timisoara si Revolutia – acelea au fost momente care au schimbat viata multor oameni. Mie nu mi s-a intimplat asta.

Ce faceati la acel moment?

Eram la Belgrad, am venit cu masina si am stat in Timisoara doar 2 zile. Erau momente istorice. M-a impins curiozitatea si posibilitatea de a documenta in felul meu un moment istoric, o schimbare profunda in istoria Romaniei. Mi-ar placea sa mai vin in Romania. As vrea sa fi fost acolo acum 20 de ani mai mult decit cele 2 zile de la Timisoara, sa fiu in mai multe locuri, sa surprind mai mult din ce s-a intimplat.

***

Cind nu este in cine stie ce colt al lumii ca sa fotografieze razboaie sau fatza umana a celor mai dificile- controversate momente, Steve McCurry tine seminarii de fotografii la New York sau in India, tara care l-a invatat sa se uite la viata. Dupa calculele sale sumare, in 2011 a stat mai putin de 4 luni la New York, acolo unde are resedinta.

V-ati gindit vreodata sa va opriti? Sa nu mai faceti meseria asta?

Nu, niciodata. Nici macar o secunda.

V-ati luat vreodata o vacanta fara aparatul de fotografiat cu dvs?

Nuuu. Am intotdeauna aparatul cu mine, chiar daca nu fotografiez mereu, dar nu se stie…

Dar daca ar trebui sa alegeti  un loc in care sa mergeti fara aparat de fotografiat, doar pentru relaxare, unde ati merge?

Italia, poate… Fara camera? (ofteaza)… Japonia. Sunt locuri unde imi place sa merg, nu am nevoie de camera si de job ca sa le vizitez, imi place Japonia… Dar stii ca e mai mult decit ipotetic ca as pleca undeva fara aparatul de fotografiat.

Stiu… Acum munciti pina in ultima zi a anului.

Da, dar asta nu e ceva neobisnuit pentru mine. Uneori nu poti controla lucrurile, se intimpla cind se pot intimpla. Dar e ok, nu ma deranjeaza ca muncesc in ultima zi a anului.

Cite zile de vacanta ati avut anul acesta?

Nu fac asemenea evaluari, nu asa clasific zilele. Daca ma bucur de viata si de ceea ce fac, e minunat – cu sau fara vacanta. Nu ma gindesc la vacante, ma gindesc la ceva interesant, viu – care sa ma tina activ, ceva care sa ma faca fericit si sa-mi dea o energie pozitiva. Asta e mai important pentru mine decit vacanta.  E vorba ca te incarci cu o multime de bucurii, si de pace, ca te implinesti, in timp ce-ti faci munca, arta, fotografiile, scrisul. De asta perseverezi, pentru ca iti aduce un fel de placere si de pace, de liniste interioara. Pentru mine asta e mult mai important decit sa stau pe o plaja si sa ma bronzez, sau… ce fac oamenii pe plaja.

Dar tot cred ca e nevoie de relaxare…

O, sigur; dar relaxarea poate veni in diferite forme. oamenii sunt diferiti si unii se relaxeaza pe munti, la plaja, intr-o tara cu vin…

Si dvs?

Ma duc la un film…

Ati intilnit foarte multi oameni. Mai exista cineva la a carui intilnire sa fiti stingher, sa va emotioneze faptul ca-l aveti in fata?

Da, dar nu pot sa ma gindesc la multi oameni, poate Meryl Streep sau Sean Connery… Nu ma gindesc atit de mult la a intilni personalitati…

Nu e neaparat despre personalitati, sunt curioasa daca sunteti vreodata timid in fata unei persoane pe care o intilniti…

Sigur, citeodata ma intimideaza unele gesturi, unii oamenii. Sunt o persoana foarte timida in viata privata, dar pot sa acopar timiditatea in multe feluri si sa ma imping sa-mi depasesc fricile si limitele…

Aveti fotografii acasa facute de dvs, pe pereti?

Nu, deloc, niciun fel de fotografie.

Dar stati sa vi se faca fotografii?

Mmmm, nu.

De ce?

Nu m-am gindit, nu stiu. (pauza lunga)  Uneori mai stau sa mi se faca o fotografie, dar nu e ceva uzual, fac asta rar, extrem de rar.

Ok, m-am convins, sunteti o persoana timida.

Da, ti-am spus: sunt timid.

***

Ne-am despartit in holul hotelului; el urma sa mearga pe jos catre casa, statea la citeva strazi distanta, iar eu am urcat in camera mea gindindu-ma la zimbetul incurcat si imbujorarea cu care rostise ” ti-am spus: sunt timid”. Abia mai tirziu mi-am dat seama ca seria aceea de intrebari despre viata mea de la inceputul conversatiei era unul din trucurile lui: era o forma de a ma complimenta (era interesat de viata mea), dar si de a-si aseza teritoriul, de a prelua cumva controlul. Si ca de fapt, intrebarile acelea vorbeau indirect tot despre timiditatea sa. Poate ca de asta nici nu ma deranjasera.

A doua zi la sedinta foto pentru portretul familiei din Romania in cadrul proiectului HotPoint Family Portraits am realizat ca Steve McCurry este din categoria aceea de oameni care vrea “sa lase urme”, sa ramina ceva important dupa el in viata – fie ca e documentarea lui asupra unui eveniment istoric, fie ca e o fotografie care va sta la loc de cinste in vitrina unei familii dintr-un colt de lume.

Si am vazut ca, in ciuda timiditatii lui, in fata unui gest frumos asemeni cadoului facut de familia Babos din Cluj (un album cu fotografiile lor de familie) il poti auzi spunind “Nu vreti sa facem o fotografie impreuna, cu totii?”

In citeva zile va fi public portretul pe care Steve McCurry l-a facut familiei Babos din Cluj, iar atunci am sa va povestesc despre implicarea sa in proiectul Hotpoint Family Portraits.

***

(fotografia este un autoportret Steve McCurry realizat pentru proiectul Kodakchrome – a fost fotograful care a utilizat ultima rola de film produsa de Kodak, acesta este frame 32. mai multe fotografii realizate de Steve McCurry puteti gasi pe blogul sau)

o versiune in engleza a acestui interviu puteti gasi aici

Morgan-FreemanCasatorie

Casatorie

– te-ai casatorit de 2 ori, mai vrei sa te casatoresti?
– nu. niciodata.
– de ce esti asa de sigur? a fost rau?
– a doua oara m-am casatorit pentru ca toata lumea imi spunea “o sa imbatrinesti singur”. de fapt, nu imbatrinesti singur, doar mori singur.

*
Morgan Freeman, intr-un interviu cu Piers Morgan

967
borcaniamademana.ro

iamademana.ro

acum patru ani, pe cind lucram la un dosar Tabu legat de prejudecati, am cunoscut o tinara pe care am sa o numesc N.

venise impreuna cu reprezentanta unei asociatii care ii proteja intimitatea si era pregatita sa ne spuna povestea ei. in conditiile ei – anonimatul.

eu eram in sala in care se facea interviul ca sa fiu girant pentru contractul pe care tocmai il semnasem in care noi promiteam ca ii pastram anonimatul si n-ar fi trebuit sa intreb nimic. nu era articolul meu.

***
N. isi spunea povestea gesticulind cu mina dreapta. fusese infectata cu HIV de catre partenerul ei de viata (cu care fusese 4 ani), avea o fetita (care nu era seropozitiva) si, pentru ca se chinuise mult ca sa faca fata diagnosticului, crease o asociatie prin care ii ajuta pe tineri sa inteleaga care sunt implicatiile bolii.
mergea atit de departe (mai degraba, aproape) cu cei care veneau la asociatia ei, incit ii insotea la medic cind aflau rezultatul analizelor. si-i tinea de mina.

N. avea o fragilitate teribila si, in acelasi timp, nu era niciun pic de victimizare in gesturile ei. avea super forta emotionala. imi aduc aminte ca tot timpul interviului mi-am dorit sa o iau in brate. si cind a plecat mi-am dorit sa o iau in brate, ca sa-i spun fara cuvinte, dintr-o imbratisare uriasa, cit de mult mi-a cistigat respectul.
n-am facut-o atunci pentru ca mi-a fost rusine. si m-am gindit sa nu i se para prea mult. am scris insa un text despre nevoia mea de a o lua in brate pe N. si, peste o vreme, am reintilnit-o si-am imbratisat-o.

***

in decembrie, Uniunea Nationala a Organizatiilor Persoanelor Afectate de HIV/ SIDA din Romania (UNOPA) ne invita sa ne aratam sprijinul pentru tinerii care au nevoie de incurajari ca sa lupte pentru viata lor. puteti gasi detalii despre campanie aici

va invit sa vizitati site-ul, veti descoperi multe informatii despre HIV/SIDA care s-ar putea sa va schimbe perspectiva fata de cei care au acest virus.

in plus, uneori e mai simplu decit credeti sa ajutati. puteti pur si simplu sa puneti in statusul vostru de facebook “http://iamademana.ro/”, s-ar putea sa viziteze cineva site-ul si sa afle informatii care sa-i demitizeze imaginea despre HIV/SIDA.

***
stiti ce imagine port in minte din interviul cu N.?
“am pe frigider 2 borcane mari, din alea cu clapeta, in care tin medicamentele pe care le iau zilnic”

si nici nu stiti cit de bine m-am simtit cind am imbratisat-o.

1802
inna1INNA, asa cum nu o stiti

INNA, asa cum nu o stiti

ieri, de ziua nationala, Inna a lansat un cover dupa Laura Stoica, special pentru publicul din Romania. un cintec rock, care demonstreaza inca o data (ati vazut-o si in garajul europa fm) ca stie foarte bine sa cinte.

am spus de multe ori ca imi place Inna si imi place perseverenta echipei ei de a dobori pas cu pas orice prejudecata legata de muzica pe care o cinta.

iata mai jos textul pe care l-am scris in septembrie 2010 pentru Tabu, cind Inna a fost pe coperta. De la acea intilnire am devenit fan Alexandra si echipa ei. o sa intelegeti din text de ce. (cifrele nu mai sunt de actualitate, a depasit cu mult 3 milioane de fani pe Facebook si-a depasit granitele Europei; in Mexic au asteptat-o peste 5000 de oameni la o sesiune de autografe… dar pentru astea, poate voi scrie un alt text despre INNA)

***

Inna Un posibil brand de tara

septembrie 2010


foto Edward Aninaru pentru Tabu, septembrie 2008

Inna nu e asemeni vedetelor noastre. Mi-am dat seama de la primul contact, pe mail. Totul a inceput cu un tabel.

*

Pe 29 iulie am primit via email un tabel in care erau dispuse, in ordine, cuvinte in romåna si engleza, insotite de cifre. Siruri de informatii tehnice – pentru mine. Pentru fanii Innei din lumea intreaga, detalii pe care daca le-ar sti, le-ar inflacara imaginatia dånd greutate palpabila unor gånduri fierbinti. Cifre care pot trece granita matematicilor simple, ajungånd in zona erotismului; matematici erotice.

Un tabel cu trupul Innei descompus in bucati mici: sånii ca doi struguri grei, intrezariti printre danteluri in concerte – pusi acum in functia grosime/lungime bust; forma de clepsidra a trupului care a dus-o pe locul 1 in topul FHM al celor mai sexy femei din lume – transformata intr-o integrala cu limite catre vise nepovestite inca: dimensiune umeri, torace, solduri; picioarele fine care au provocat fantezii multiplicate exponential reduse aici intr-o clipa la fibra vibrånda prin esenta unui logaritm: grosime coapsa-genunchi-gamba. Plus un amanunt amuzant: masura la pantofi. 34. Ca de copil.

In 23 de rånduri si 2 coloane stateau aliniate toate detaliile celor mai fierbinti parti din – de acum – celebrul trup al Innei. Totul arata multa rigurozitate, atentie pentru detalii si perfectionism, la kilometri distanta de informatiile seci gen 38, M, S, XS pe care le primim la redactie de la vedete inainte de o sedinta foto. Am facut ochii mari: ce e in spatele succesului Inna?

*

E in livingul din redactia noastra, asezata pe scaunul de machiaj, cu fata catre fereastra care da in curte, in timp ce Andra Manea, make up artistul cu care lucreaza in mod exclusiv, ii aplica fondul de ten. In camera intra si ies, in valuri, colegii mei. Au tot auzit-o vorbind – cascade de a-uri care par inceputuri de hohot de rås – si-si cauta de lucru prin preajma ca s-o vada de-aproape.

Zåmbeste la fiecare chip nou, raspunde la salut si, cu o detasare dobåndita, dupa cåteva secunde se intoarce in lumea ei – momentele de la make-up sunt cele de relaxare, curånd va incepe sa munceasca.

„Ce mica e!”, „Arata ca o papusa!”, exclama colegii mei cum parasesc perimetrul.

E-adevarat, e ca o papusa de portelan creol. Si-asa cum e imbracata, cu un maieu alb care lasa liberi sånii faimosi, o fusta mini cu volane de dantela neagra si bocancii påna la genunchi, pare o varianta rock a lui Barbie. Look-ul acesta minion si structura corpului care aminteste de Kylie Minogue sau Angelina Jolie e o binecuvåntare pentru cei care o fotografiaza – nu e nevoie de retusuri, proportiile perfecte ajuta la incadrari cånd mai diferite – dar cånd era copil (adica si mai mica si, aparent, mai fragila fizic decåt e acum), stårnea in cei din jur o dorinta ghidusa de protectie.

„Eu n-am crescut cu calculator ca multi dintre copiii din generatia mea. Am avut o copilarie adevarata, cu jocuri, cu mers la tara la bunici. La 4 ani am sarit in piscina din spatele blocului si am strigat-o pe mama sa vada ca stiu sa inot.

Inotam pe la fundul bazinului. M-a vazut un profesor ca sunt pasionata si-am facut cursuri cu el. Vara ma amuzam cånd saream in piscina si-i vedeam pe turisti cum se panicheaza «Fata aceea mica e in apa, atentie!» ”

A crescut in Neptun si, chiar daca n-a prins vremurile de glorie in care Nicolae Ceausescu isi facea vacantele aici, statiunea i-a oferit o parte cu dubla masura din educatia ei – respectul pe care-l au cei care cresc intr-un loc cu putina populatie, dar si cosmopolismul pe care il aduc vara de vara turistii din toate colturile tarii.

„In Neptun toata lumea se stie cu toata lumea. Am fost invatata sa salut pe strada pe toti cei care erau mai in vårsta decåt mine, sa am un alt fel de respect.”

Si-a mai fost invatata cu disciplina. Ca sa mearga la liceu, la Mangalia, la 7,5 km distanta de Neptun, ar fi trebuit sa ia un autobuz care avea insa program neregulat, asa ca a ales bicicleta. Kilometri de pedalat dus si intors. Zi de zi.

Timp de 4 ani. Iata secretul picioarelor cu fibra vibrånda.

„Alexandra, esti gata.” Make-up artistul ii face un semn ca se poate ridica de pe scaun.

„In afara spectacolelor ti se spune Alexandra sau Inna? Noi cum vrei sa-ti spunem?”, intreb uitåndu-ma cum isi rasuceste picioarele ca sa se dezmorteasca dupa minutele lungi de stat la machiaj.

Picioarele ingheata, ridica o språnceana si prinde cu måna marginea scaunului ca sa se indrepte cu tot trupul catre mine:

„Pai, acum daca ne cunoastem, Alexandra ar fi foarte bine. Prietenii imi zic Alexandra.”

***

Alexandra Elena Apostoleanu a devenit Inna in 2008, iar nasterea proiectului al carui nume care vine de la alintul pe care I l-a dat bunicul s-ar putea transforma in carte sau film. La acea vreme, Alexandra lucra la firma de imobiliare a lui Lucian Stefan, actualul manager al proiectului, care a auzit-o cåntånd pe holuri si a cautat un compozitor care sa-i scrie un cåntec. I-a gasit pe baietii de la Play & Win, au inceput sa lucreze impreuna, sa experimenteze si sa invete unii de la ceilalti. Era un mix ciudat in echipa lor: Alexandra cåntase in corul bisericii din satul bunicilor si facuse canto cu un profesor din Mangalia, Lucian nu era pasionat in mod deosebit de muzica, nu avea nici macar colectii de CD-uri pe categorii. La acel moment, doar baietii de la Play & Win, Sebastian Barac, Radu Bolfea si Marcel Botezan, aveau confirmarea ca merg pe o alee buna. „Kylie”, cåntecul pe care-l scrisesera pentru Akcent, era difuzat intens in Grecia, Turcia si Bulgaria.

In formula aceasta au inceput cu un album pop pe care l-au prezentat caselor de discuri. N-a trecut. S-au asezat din nou la munca, s-au indreptat catre dance, si-a venit „Hot”. In august 2008 a fost prima difuzare a cåntectului; in noiembrie a aparut si clipul, iar la sfårsitul anului „Hot” era cel mai difuzata piesa la statiile radio din Romånia.

Da, poate ca a fost noroc cu „Hot”, dar ceea ce au facut mai departe a incalcat regula romåneasca „purtam moda, fara sa intelegem cum si pentru ce a fost facuta haina”. Au invatat sa „croiasca”. Prima varianta a clipului fusese criticata pe youtube. Si-au insusit observatiile, au schimbat echipa si-au mai turnat un clip. Piesa a plecat din cluburile romånesti, a ajuns in Bulgaria, apoi in Turcia si Ungaria. Au urmat Grecia, Rusia, Albania, Italia, Germania, Franta, America.

Iar Alexandra s-a vazut nevoita sa-si schimbe pasaportul. „A rås un pic de mine domnul de la ghiseu. Mi-a spus ca de cånd lucreaza acolo, doar in urma cu 3 ani a mai schimbat un pasaport cuiva pentru ca nu mai avea loc de vize”.

*

Intr-un Porsche grena cu numere de Constanta, masina cu care a venit la redactie si cu care merge catre castelul unde vom face fotografiile, Alexandra redevine Inna. Se joaca. Ia telefonul si tasteaza grabita pe Twitter: „on my way to the photo shoot location, I took a picture of myself. wanna see it? -kissesss!!” Mesajul ajunge simultan si pe Facebook si incepe sa faca ocolul lumii. 3269 de fani apasa pe like, pentru ca 551 sa comenteze entuziasti despre cum e imbracata, cum e machiata si sa-i ureze succes. E artistul romån cel mai bine reprezentat pe net, prima vedeta autohtona care a avut un cont de Twitter verificat si autorizat oficial; pe pagina de Facebook are aproape 600.000 de mii de fani (mai mult decåt Nely Furtado), iar numarul acestora creste zilnic cu o medie de 8.000 de persoane. Dar rezultatele de acum n-au aparut de la sine. Lucian coordoneaza o echipa care posteaza on line fiecare pas al Innei, iar disciplina isi spune si aici cuvåntul. Anul acesta la Romanian Music Awards, Inna a avut un show spectaculos cu 10 dansatori si o scenografie care includea o masina pe scena. La prima ora a diminetii cånd toti artistii dormeau, in holul hotelului Lucian viziona inregistrarea show-ului pentru a alege fragmentele care urmau a fi postate pe site-ul Innei. Fanii din lumea intreaga voiau sa vada reprezentatia si asteptarea n-ar fi ajutat pe nimeni.

E o regula nescrisa pe care o respecta toti cei implicati in acest proiect: fanii sunt cei mai importanti.

„Cånd eram mica si mergeam la Teatrul de vara din Neptun, påndeam autografele Andreei Banica sau al lui Stefan Banica Jr. Stateam la coada si daca era cineva care nu-mi dadea autograf, dezamagirea era asa de mare incåt aproape ca nu-i mai eram fan,” spune Inna ca sa se justifice, dar si ca sa se automotiveze pentru momentele in care, desi oboseala ii pune pietre in muschii fetei, zåmbeste cu drag fotografiindu-se alaturi de fani.

E obosita dupa un an si jumatate in care a cåntat aproape in fiecare week end intr-un alt club din lume?

Da, dar va avea o vacanta de 2 luni, din ianuarie, si va dormi. Acum o tine in priza entuziasmul reusitei, adrenalina succesului. Si miza ca fiecare nou cåntec trebuie sa-l intreaca pe precedentul, care a fost mai bun decåt cel de dinainte.

Acum cåteva luni intr-o dupa amiaza, intr-un hotel in Grecia, a avut insa masura oboselii acumulate. Era dupa un show din noaptea precedenta si dupa un drum cu avionul. A tras jaluzelele din camera sa nu ramåna nicio urma de lumina. In viteza cu care-si traieste viata in ultimii 2 ani, nu-si dorea decåt sa apuce sa doarma cåteva ore påna la urmatorul concert. Cånd s-a trezit, in bezna aceea si intr-o liniste deplina, a crezut ca e gata, ca asta a fost totul. „Primele secunde nu mi-am dat seama ce e cu mine, unde sunt, de ce e atåt de intuneric, ce s-a intåmplat. Credeam ca am murit. De atunci nu mai trag niciodata draperiile fara sa las un mic spatiu pentru lumina.”

***

Ne pregatim pentru cadrul final al sedin]ei foto. Inna e imbracata in jeans vopsiti in culorile drapelului Romåniei, are o vesta gri fronsata, cu spatele gol si tine in måna un steag decupat, asemeni celui pe care-l fluturau oamenii pe strazi la Revolutia din Decembrie 1989.

„Sa stii ca am sa-i port. Va multumesc inca o data ca vreti sa mi-i dati mie”, spune in timp ce se priveste in oglinda peste umar, alintat.

Blugii si vesta pe care le-a purtat la sedinta foto au fost create special pentru ea de Laura Cirnici, senior fashion editor Tabu, asa ca darul a fost un gest natural. La urma urmei, cine ar putea sa reprezinte mai bine imaginea Romåniei daca nu tinerii ca Inna care muncesc mult, riguros si reusesc – in ciuda tuturor previziunilor – sa ajunga nr 1 in lume.

In luna august Inna era nr 1 in topurile dance din Franta, inaintea lui Lady Gaga. In ianuarie, era nr 1 in topul Billboard, Hot Dance Airplay.

Isi tine premiile si discurile de platina in camera ei din casa de la Bucuresti (s-a mutat in capitala impreuna cu mama si cu catelul pe care l-a primit de ziua ei, ca sa –i fie mai usor cu plecarile in jurul lumii). Tot in camera ei tine si zecile de badgeuri colorate, amintiri de la toate concertele si festivalurile la care a fost.

„Chiar daca nu am luat premii mereu, e asa o mare onoare ca am fost si am cåntat in fata a zeci de mii de oameni adunati la un loc.”

In ultimii 2 ani numele ei a fost scandat de milioane de oameni, a parcurs Europa de la un cap la altul si-a fost difuzata de zeci de statii radio din intreaga lume. Indirect a promovat si tara natala, mai frumos si mai cool decåt ar putea autoritatile s-o faca, asta in timp ce a platit bani frumosi la impozitele statului, caci onorariul ei pentru un concert e intre 10 si 40.000 de euro.

Nu cånta mult in Romånia pentru ca e prea solicitata peste hotare, dar spune ca nu s-ar muta niciodata de-aici. Chiar daca in alta parte ar avea avantaje fiscale sau de confort, aici e familia si se simte „acasa”. Asa ca-si invita fanii, via Facebook, sa o viziteze: „On my way to the mountains, can’t wait to make a picnic up there! Romania is really beautiful; you should make a holiday here. Kisses!”

Dar autoritatile nu s-au gåndit inca sa o ia in calcul la promovarea imaginii Romåniei.

***

Astazi muzica porneste din cluburi si discoteci, ia calea netului si abia apoi ajunge la radio, tv, la casele de discuri si in magazinele de specialitate. Cele peste 100 de nume din zona dance aparute in cluburile noastre i-au facut pe cei de la The Guardian sa scrie „Romånia e noua Ibiza”, chiar daca totul se traduce de fapt printr-o concurenta acerba. Managerul Innei, Lucian spune ca e simplu sa reusesti: „Te uiti la ce fac cei mari, au totul pus pe net si inveti”. Dar intre stirea de presa despre o vedeta sau alta si deciziile despre ce cåntec va fi urmatorul single, cum il promovezi sau ce videoclip faci e un hau care se umple cu ceva talent, cu instinct bun si cu al naibii de multa rigurozitate.

Iar oamenii din spatele proiectului Inna si-au creat pas cu pas mecanismul care ii poate aduce pe locul 1 in topuri. Dupa „Hot” au venit Love, „Déjà vu”, „Amazing”.Si „10 minutes”, iar acum „Sun is up”. Cu fiecare single mai multe cronici in presa straina, mai multe concerte in capitale europene.

Probabil ca undeva in lume exista macar o fetita care se viseaza acum Inna, vedeta care electrizeaza cluburile, fara sa stie cum e Alexandra de fapt.

E delicata, dar hotaråta, o combinatie oxymoronica de femeie-copil. Cu mult bun simt si cu o ambitie care se vede atåt de limpede si-n cele mai mici detalii, incåt te face sa zåmbesti.

Are 23 de ani si, daca va tine ritmul, in cåtiva ani, s-ar putea sa nu aiba egal in muzica internationala, iar costumul de scena sa-i devina propria piele.

„Stii ce a facut la Romanian Music Awards, anul asta?!”, mi-a zis Camelia Negrea, hair stilistul ei, in masina, pe drumul catre casa, la sfårsitul sedintei foto.

„S-a dus la tånarul care a facut campanie pe Facebook, ironizåndu-i engleza dintr-un interviu de acum un an din Ungaria. L-a privit in ochi si i-a zis: «Ai avut dreptate, am gresit. Dar mai da-mi doua luni si-apoi intreaba-ma in engleza orice vrei tu.»”

brindusa niroromance destepte part 1: Brindusa Niro

romance destepte part 1: Brindusa Niro

pentru ca tot este 1 decembrie si e in plina desfasurare campania “romanii sunt destepti”, m-am gindit sa va arat niste romance destepte si foarte speciale despre care nu scrie foarte multa lume, romance despre care am scris sau am publicat articole anii trecuti.

citeste despre alte romance destepte si celebre in lume, aici
***

Brândușa Niro, O româncă guru în lumea modei la New York
februarie 2008

„Ce am acum pe birou? Un laptop Sony Vaio; un CD cu filmul lui François Truffaut ‹‹Day for Night›› (n. red.: ‹‹Noaptea americană››, în traducerea românească) pentru că mă inspiră la ce lucrez acum pentru noul număr de revistă, și am și câteva numere din Daily-ul curent. Mai e aici o poză fabuloasă cu Ana Wintour și Andre Leon Talley (n. red.: icon-uri ale revistei Vogue SUA) care citesc Daily, și altă poză foarte mare a unei alte fete care tocmai a fost aici, australiancă, pe care cred că o vom fotografia pentru numărul viitor. Mai am o poză a lui Toma, mare, foarte frumoasă, ca eternă inspirație, apoi am zeci de alte mici fotografii și bilețele de la designeri, actori, modele, colaboratori de la Michael Kors la Giorgio Armani, cu ‹‹mulțumesc pentru asta ori pentru aia›› și e drăguț când primești mulțumiri, așa că le păstrezi. Mai am câteva articole. Cam astea sunt în birou.“

Ne-am „întâlnit“ via telefon, și cum tot ceea ce știam despre Brândușa Niro venea din articolele scrise despre ea (de la Vanity Fair până la The New York Times), am vrut să o simt dincolo de descrierile de business. Așa că am pus întrebarea despre cum arată biroul și mi-a plăcut că toate numele mari pe care tocmai le-ați citit au fost rostite fără nici un semn de laudă, cu aceeași tonalitate cu care mi-a povestit începuturile carierei sale extraordinare.

Când ați plecat din țară?

Brândușa Niro: În 1979, în Franța, imediat ce am terminat facultatea. Eu eram studentă la teatru și am făcut câteva filme în România. Am jucat în „Nea Mărin miliardar“ (r. Sergiu Nicolaescu), în „Filip cel bun” (r. Dan Pița) și am mai jucat în „Rătăcire” (r. Alexandru Tatos). La facultate eram colegă cu Mihaela Caracas (care s-a măritat cu Pino Caramitru), cu Mirela Gorea, Mariana Buruiană, Adrian Pintea (am auzit că a murit, îmi pare rău, am jucat cu el mult în școală). și cu splendidul Marcel Iureș. E genial, e ceva de vis acest om.

V-ați mai întâlnit cu el?

M-am întâlnit întâmplător pe stradă, în New York, în timp ce filma „The Peacemaker” cu George Clooney. Pe vremea aia îl cunoșteam bine pe George Clooney, nu era așa de faimos cum este acum, și mă duceam la hotelul Peninsula ca să mă întâlnesc cu niște prieteni comuni. Se filma în zona aia și am dat peste Iureș; n-aveam nicio idee că e în acest film, l-am întâlnit la colțul străzii și mi-a zis «hai să vorbim mai încolo că sunt în cadru». Filmau goana prin New York. Ne-am văzut câteva secunde, dar a fost simpatic, nu ne mai văzuserăm de 10 de ani sau mai mult chiar. și el a rămas complet siderat.

Care a fost primul job în străinătate?

B.N.: În Franța am luat niște cursuri de istoria artei, mă gândeam să fac poate publishing în teatru. M-am gândit că pot ajunge critic de teatru și film. Apoi la Toronto, unde am plecat pentru că așa își dorea primul meu soț, am început să lucrez în publishing. Mi-au dat să scriu un articol pe săptămână, apoi, după trei luni, făceam patru pagini. Am ajuns editor de fashion & beauty. A fost o șansă formidabilă. și după asta am primit job-uri la reviste din Canada, mereu mai mari.

Dar cum ați ajuns la toate astea de la marketing?

B.N.: Când m-am mutat la New York, am primit un job foarte mare la Hugo Boss ca Senior Vice Președinte Global Marketing. Am lucrat cu Richard Avedon, a fost fantastic, o altă mare oportunitate.
Am lucrat cu Sundance Film Institute și Robert Redford de la bun început; noi am fost primii care am sponsorizat Sundance-ul. Eu am fost responsabilă pentru toate astea din partea Hugo Boss.
Am stat acolo opt ani, după care am plecat la Ralph Lauren pentru a dezvolta un proiect mare.
Apoi am primit o ofertă la The New Yorker. M-am dus pentru că devenisem prietenă de-a lungul anilor cu președintele New Yorker-ului de la vremea aia, Tom Florio, care e acum publisher-ul lui Vogue.
El m-a invitat să-l ajut să creeze un mediu interesant pentru publicitarii din fashion & luxury. Am lucrat cu Tina Brown (n. red.: fostul redactor-șef de la Tatler, și fost redactor la Vanity Fair, două dintre cele mai celebre publicații din lume) care era redactor-șef la The New Yorker. Am fost legătura între marketing, bussines, redacție și lumea modei. și în timp ce făceam asta, am vrut să-mi deschid compania mea. Am făcut o companie de Internet care era asemănătoare cu ce fac acum pentru IMG, dar era în ’99, când toată lumea făcea afaceri pe net. Compania a avut succes imediat, se numea Fashion Wire Daily, era ca un Associated Press on line pentru industria modei. Din păcate, după 11 septembrie, a fost complet răvășită.

Cu o idee similară v-ați dus la IMG.

B.N.: M-am gândit cum să creez o companie care să combine și ceea ce făcusem pentru net, dar să fie o conexiune între internet și presă. Căutam un brand solid în ambele platforme. Am ales această companie și le-am propus lor afacerea pentru că sunt proprietarii lui New York Fashion Week și a multor altor Fashion Week din lumea întreagă. Au cea mai mare agenție de modele din lume, IMG MODELS. Mi s-a părut că sinergia e extraordinară pentru că puteam să creez o revistă care are acces la cele mai tari lucruri imediat. știi cât de greu e dacă voi vreți să o puneți pe Giselle pe copertă în shooting-ul propriu. Așteptați imens, dacă nu cumva e aproape imposibil. Doar dacă ești Vogue merge mai repede.
Dar noi avem acces direct la cele mai tari evenimente de modă pentru că suntem publicația exclusivă a New York Fashion Week. Am dezvoltat proiectul și on line, apoi am făcut Fashion Mini care este o revistă pe care o găsești la tarabe, lunară, care, de anul viitor, va avea un Hollywood Mini și Model Mini. Anul trecut în decembrie am cumpărat Tennis Magazine, numărul 2 în America în publicațiile de sport. și i-am refăcut designul, am reorientat revista… a fost un succes imens.

Ați făcut actorie, vă plăceau literele, apoi v-ați dus într-o zonă tehnică. Cum ați făcut switch-ul?

B.N.: Am învățat totul făcând, n-am un master degree în business, masterul meu e în artă teatrală și cinematografică. Însă mi-a folosit tot, fiecare element, spiritul antreprenorial pe care probabil că îl am din familie, de la bunici, combinat cu imensa iubire pentru reviste și
publishing. Când ești redactor șef la o revistă, trebuie să ai 70 de idei și toată credibilitatea pentru ca oamenii tăi să le transforme în realitate. Sigur că e nevoie de mult timp ca să ajungi la fiecare dintre membrii echipei, dar dacă ai o echipă talentată, creativă și care generează efervescență, este incredibil ce lucruri se pot întâmpla.

Cum erați în copilărie?

B.N.: Absolut întotdeauna am fost prima în clasă. N-am avut note mai mici de 10, dar nu în modul ăla în care să stai să studiezi mult. Întotdeauna m-am distrat, ieșeam cu fetele în parc, chiuleam, eram foarte naughty. Dar pe de altă parte, eram întotdeauna foarte atentă în clasă și nu trebuia să-mi petrec foarte mult timp acasă facându-mi lecțiile pentru că foloseam timpul din clasă.
și asta fac și acum, adică sunt foarte concentrată când sunt la birou, nu-mi pierd vremea nicio secundă, dar pot să am o viață personală. și am o viață care îmi place foarte mult.

Vă veți opri cândva?

B.N.: Probabil că o să fac meseria asta toată viața. Pentru că iubesc ce fac, ador. Mă culc seara și mă gândesc: ce minunat, mâine mă duc din nou la muncă! Într-o zi, când voi ieși la pensie, dacă o să mi se întâmple vreodată asta, aș vrea ori să scriu o carte ori să predau, pentru că e foarte important cum să faci să transformi o idee într-o afacere.

Ați cunoscut o mulțime de personalități. E cineva pe care v-ați dorit să-l întâlniți și nu s-a întâmplat încă?

B.N.: Am cunoscut cam pe toată lumea pe care am vrut să o întâlnesc, pentru că nu mi-am dorit niciodată să întâlnesc președinți de stat sau lucruri de genul ăsta. Eu vreau să cunosc scriitori, oameni de artă.

Dar nu ați mai tremura un pic la gândul ca v-ați întâlni cu cineva anume?

B.N.: Gabriel Garcia Marquez. Aș muri să mă întâlnesc cu el, dar mi-e frică. Uneori e mai bine să-ți păstrezi idolii în memorie așa cum ți-i imaginezi.

Regretați că nu aveți copii?

B.N.: Niciodată n-am vrut cu adevărat copii, să spun foarte drept. Îmi plac copiii, dar nu m-am văzut pe mine mamă. Întotdeauna am avut o pasiune pentru libertate absolută și m-a și pasionat foarte tare profesia. și mi-am dat seama că nu poți să le ai pe toate în viață; sau poate poți, dar nu la același nivel. Sunt așa de implicată în ce fac, încât n-ar mai rămâne destul loc. Să-l faci și să-l lași bonei? Nu știu, nu critic asta, poate e bine pentru alții, dar n-aș fi făcut așa ceva. Eu sunt o persoană care se dedică total.

Am vorbit mai mult de o oră, nu doar despre munca sa, ci și despre România, revistele pentru femei de aici, despre cum vede țara de la un an la altul când vine acasă, despre copilărie și inconveniențele plecării – „Mi se pare absurd faptul că a trebuit să plec din țara mea ca să pot să fac o carieră când ar fi trebuit să pot să o fac acolo“.
și dacă mi-a plăcut cu adevărat ceva în toată conversația noastră a fost pasiunea cu care își susținea punctul de vedere, focul interior pe care-l simțeai.
Recunoștea fără emfază că e bună în ceea ce face, că a fost întotdeauna prima și la școală și în business, și simțeai forța cu care poate să facă lucrurile să meargă.
Iar eu mai știam un detaliu care mi-o făcuse dragă; în fiecare duminică la ora 17 ora României, oriunde ar fi în lumea asta, își sună mama, profesoara Matilda Caragiu Marioțeanu.

(nota mea din decembrie 2011, Doamna Caragiu Marioteanu a incetat din viata in urma cu un an. Pe Brindusa am si intilnit-o cind a venit la Bucuresti si e la fel de savuroasa si in realitate. Anul acesta a scris cronici pentru The One)

7443
joan-didionInterviu: Joan Didion

Interviu: Joan Didion

scriitoarea mea preferata, Joan Didion intr-un interviu vechi pentru Paris review, despre tehnicile de scris.
e reconfortant sa stii ca si aia mari mari scriu si rescriu la nesfirsit.
aici e dupa lansarea cartii A year of magical thinking, o analiza asupra doliului, singuratatii, iubirii – scrisa dupa moartea sotului sau.

***
INTERVIEWER

Do you do a lot of rewriting?

DIDION

When I’m working on a book, I constantly retype my own sentences. Every day I go back to page one and just retype what I have. It gets me into a rhythm. Once I get over maybe a hundred pages, I won’t go back to page one, but I might go back to page fifty-five, or twenty, even. But then every once in a while I feel the need to go to page one again and start rewriting. At the end of the day, I mark up the pages I’ve done—pages or page—all the way back to page one. I mark them up so that I can retype them in the morning. It gets me past that blank terror.

INTERVIEWER

Did you do that sort of retyping for The Year of Magical Thinking?

DIDION

I did. It was especially important with this book because so much of it depended on echo. I wrote it in three months, but I marked it up every night.

INTERVIEWER

The book moves quickly. Did you think about how your readers would read it?

DIDION

Of course, you always think about how it will be read. I always aim for a reading in one sitting.

INTERVIEWER

At what point did you know that the notes you were writing in response to John’s death would be a book for publication?

DIDION

John died December 30, 2003. Except for a few lines written a day or so after he died, I didn’t begin making the notes that became the book until the following October. After a few days of making notes, I realized that I was thinking about how to structure a book, which was the point at which I realized that I was writing one. This realization in no way changed what I was writing.

INTERVIEWER

Was it difficult to finish the book? Or were you happy to have your life back—to live with a lower level of self-scrutiny?

DIDION

Yes. It was difficult to finish the book. I didn’t want to let John go. I don’t really have my life back yet, since Quintana died only on August 26.

***
Restul interviului aici
in urma cu 3 saptamini a mai lansat o carte Blue Nights, tot autobiografica. din pacate Joan Didion nu e tradusa (inca) in Romania.

1909
Marley Africa Road TripZiggy Marley- despre familie, datorie, educatie

Ziggy Marley- despre familie, datorie, educatie

exclusivitate S!mpa.

Ziggy Marley este cel mai mare dintre fiii lui Bob Marley si cel care se straduieste cel mai mult sa duca mai departe mostenirea tatalui sau. Impreuna cu 2 dintre fratii sai a traversat cu motocicletele Africa, pe un traseu pe care si Bob Marley l-a facut. Intreaga excursie este subiectul unui documentar pe care -l difuzeaza Discovery World incepind cu 2 noiembrie, in fiecare miercuri de la ora 21.05 si in reluare simbata de la ora 22.00. Documentarul se numeste “Fiii lui Bob Marley in Africa”, iar prin intermediul Discovery World am realizat acest interviu in exclusivitate pentru bazavan.ro :)

După ce ai traversat continentul Africa şi ai ajuns până în Africa de Sud, crezi că există vreo melodie a lui Bob Marley care ar rezuma cel mai bine experienţa ta de motociclist care a străbătut Africa ?

Ziggy Marley: Da, dar n-aş spune că e doar o melodie, ci un întreg album, mai exact *Survival. *Cred că e cel mai “afrocentric” album al lui Bob şi sunt mai multe melodii de pe albumul ăsta la care m-aş gândi pentru întrebarea ta. Una dintre ele ar fi *Ride Natty Ride*. Fiindcă atunci când ai o misiune de îndeplinit, asta e ideea: “Ride Natty Ride”. Cred că asta ar fi o melodie bună, fiindcă noi am mers mult cu motocicleta şi am avut cu adevărat o misiune.

(poti asculta aici Bob Marley – Ride Natty Ride live in Santa Barbara 1979)

Cum a fost să filmezi Marley Africa Road Trip împreună cu cei doi fraţi ai tăi ? Au existat şi momente de rivalitate între fraţi? Sau aţi colaborat fără probleme ?

Ziggy Marley: Noi colaborăm foarte bine, dar suntem diferiţi. Mie îmi place aventura. Fratele meu Rohan nu e aşa de pasionat de aventură, nu-i place să meargă cu cortul… Iar Robbie e cel mai tăcut dintre noi, deci combinaţia a fost foarte interesantă. Călătoria ne-a arătat diverse faţete ale fiecăruia dintre noi. Mie îmi plac lucrurile mai dure, în timp ce Rohan… Ne-am făcut prieteni şi, la un moment dat, el a plecat mai departe într-un Rolls Royce. Eu credeam că trebuie să mergem doar pe motociclete, să fie o experienţă dură, dar iată că el a urcat într-un Rolls Royce, la un moment dat. Aşa că i-am spus vreo două pe tema asta… Am avut şi noi discuţiile noastre în contradictoriu, dar ne înţelegem foarte bine între noi şi râdem mult, fiindcă suntem nişte tipi ca lumea. Suntem nişte fraţi care se înţeleg bine, dar evident că mai există şi diferenţe între noi. Există diferenţe pe care oamenii le vor vedea, clar !

Intr-un alt interviu ai declarat că soţia ta Orly a pus sub semnul întrebării motivele pentru care ai făcut această călătorie şi a râs la ideea că ar putea fi vorba despre o criză a vârstei mijlocii. Tu ai spus că asta este responsabilitatea ta. Cum stau lucrurile ?

Ziggy Marley: Am acest sentiment, îl simt în sinea mea… Îl simt astăzi, o să-l simt şi mâine şi tot timpul… Simt în mine dorinţa de a promova unitatea Africii. Poate că e vorba de ideile tatălui meu, dar cred că această unitate ar fi cu adevărat benefică pentru continentul african, care trece printr-o suferinţă atât de mare. Ar fi un lucru bun, iar eu vreau să văd că se întâmplă lucruri bune în Africa. Vreau să văd că se întâmplă lucruri pozitive acolo şi că Africa merge înainte. E un sentiment al meu… Simt că am în mine chestia asta. Nu ştiu de ce. Asta e tot ce pot spune acum: simt în mine ceva care mă împinge să susţin permanent această idee şi să le-o transmit şi altora.

Ai cinci copii. E greu să fii tatăl a cinci copii ? Există ceva anume ce ţi-ai dori să îi poţi învăţa pe copiii tăi ? Un crez de viaţă, un anumit mesaj ?

Ziggy Marley: Acum am şase copii. Am avut cinci, dar anul ăsta am şase. Şi vreau să îi învăţ pe copiii mei să respecte oamenii, să fie disciplinaţi, să muncească serios, să se iubească între ei şi să aibă idei pozitive. Copiii mei cresc în alte condiţii decât am crescut eu, la fel cum şi eu am crescut în alte condiţii decât părinţii mei. Copiii din ziua de azi au mai multe decât aveam noi, la vârsta lor, şi tot aşa… Dar lucrurile pe care noi le-am învăţat fiindcă nu aveam atât de multe pe cât au ei astăzi trebuie să le transmitem mai departe, chiar dacă ei au atât de multe acum. Noi oricum trebuie să transmitem mai departe acele idei, cum ar fi faptul că nu poţi să ai niciodată tot ce îţi doreşti, iar excesul de obiecte, de lucruri materiale, nu este acceptabil. Trebuie să îţi iei doar lucrurile de care ai nevoie cu adevărat. Trebuie să transmitem mai departe aceste lecţii de viaţă, pentru a-i împiedica pe copiii noştri să devină răzgâiaţi sau să fie lipsiţi de recunoştinţă şi de respect faţă de oameni. Aşa vrem noi să ne creştem copiii !


Ai făcut un documentar despre tatăl tău fiindcă ai vrut să prezinţi o latură emoţională a lui. Dintotdeauna am crezut ca artiştii pot vorbi despre ei înşişi doar prin arta lor. Ce parte a lui Bob Marley a rămas secretă până acum ?

Ziggy Marley: Documentarul despre care vorbeşti este cel la care lucrăm, care va fi lansat anul viitor. Prin acest film, noi încercăm să le oferim oamenilor o perspectivă mai deschisă asupra vieţii tatălui nostru. Atât de mulţi oameni îl iubesc în toată lumea… Şi cred că toţi merită să îl vadă aşa cum nu l-au mai văzut până acum, adică într-un mod mai real, mai viu, mai adevărat. Ca pe un om pe care îl cunoşti personal, nu ca pe un om despre care doar ai auzit. Prin acest documentar, vrem să îi ajutăm pe oameni care îl iubesc pe Bob să îl şi cunoască pe Bob – nu doar ca artist, ci şi ca om. Şi cred că am reuşit acest lucru.

Se spune că e foarte greu să trăieşti când ai un nume celebru, moştenit de la un tată celebru sau de la o mamă celebră. Te-ai întrebat vreodată “Şi dacă n-o să fiu la fel de bun ca tatăl meu ?” Şi, dacă da, ce anume te motivează să mergi mai departe ?

Ziggy Marley: Eu nu mă gândesc aşa, fiindcă nu cred că aş putea fi vreodată la fel de bun ca tatăl meu. El e un om cu totul deosebit. Experienţa lui a fost diferită, iar eu nu încerc să fiu la fel de bun pe cât a fost el. Eu încerc să fiu eu însumi. Încerc să fac lucrurile pe care mi-am propus eu să le fac, nu vreau să repet ce a mai făcut altcineva. Tot ce pot să fac este să joc rolul pe care mi-a fost sortit mie să îl joc în această lume. Aşa că nu mă gândesc dacă aş putea fi la fel de bun ca el, fiindcă ştiu că nu am cum. Eu pot să fiu doar eu însumi. Şi accept acest lucru cu umilinţă şi recunoştinţă, pentru că am avut un tată care a influenţat lumea într-o măsură atât de mare. Fiecare dintre noi trebuie să îşi joace doar propriul rol. E ca într-o echipă de fotbal. Ai un atacant, un mijlocaş, un fundaş, un portar… Fiecare îşi vede de treaba lui, dar cel care dă pasa decisivă şi înscrie cele mai multe goluri este cel care joacă rolul cel mai important. Însă fiecare jucător trebuie să îşi joace rolul cât mai bine, la rândul său.

*

Pe Ziggy Marley impreuna cu ceilalti doi frati ai sai, Rohan si Robbie, il puteti vedea in documentarul Fiii lui Bob Marley in Africa, incepind din 2 noiembrie care va fi difuzat in fiecare miercuri de la ora 21.05, pe Discovery World si in reluare sambata de la 22.00.

P.S. daca este cineva fan Bob Marley sau Ziggy Marley, sa lase un mesaj; ii pot face cadou citeva declaratii din interviu, pe care nu le-am folosit (am vrut sa pastrez directia de familie pentru mine, dar mai am muuuulte povesti de la Ziggy)

NicoleKraussDespre intimitate, cu Nicole Krauss

Despre intimitate, cu Nicole Krauss

E al doilea interviu pe care il fac cu Nicole Krauss. Si la primul a tinut sa vorbim prin telefon – o forma de intimitate, dar mai ales de comoditate pentru un scriitor care trebuie sa gestioneze viata de familie si cea literara.

Nicole Krauss e casatorita cu Jonathan Safran Foer, considerat, ca si ea, unul dintre cei mai talentati scriitori contemporani. Au doi copii.

Prima data cind am vorbit cu Nicole Krauss, in ianuarie, pe fixul de acasa – locuieste in New York –, aveam emotii atit de mari incit i-am spus “Mrs. Foer”. Mi-am cerut scuze imediat. A ris: “Nu-i nicio problema, doar ca nimeni nu mi-a spus niciodata asa”.

Acum, inainte de-a incepe interviul, m-a rugat sa astept citeva secunde ca sa-si inchida telefonul mobil. In ianuarie, ma rugase sa-i dau un ragaz sa vada ce voia unul dintre copii, care-o strigase.
Apoi, s-a concentrat ca si cum viata asta n-ar fi existat si-a vorbit despre digitalizare, viitorul scriitorilor si literatura – ca forma de intimitate.

“Daca ne gandim la care ne sunt valorile ca societate, iar daca acestea sunt abilitatea de a gandi, de a procesa si de a transforma cele procesate in intelesuri profunde si daca e important pentru noi sa intelegem cine suntem si sa-i intelegem pe ceilalti, atunci ar trebui sa continuam sa citim. Daca lucrurile astea nu sunt importante pentru noi ca societate, atunci nici cartile nu vor mai fi. E greu sa-ti imaginezi o astfel de lume… Eu, cel putin, n-as vrea sa traiesc in ea”, mi-a spus Nicole Krauss in cel de-al doilea interviu pe care l-am facut.

Vocea lui Nicole Krauss seamna cu proza ei: calda si vulnerabila, dar nu fragila.

*
Ana Maria Onisei este jurnalist, Adevarul, Dilema veche

foto Joyce Ravid

1519
304253_10150342552156440_10666686439_8841587_1776949686_ninterviuri exclusive & cadouri cu interviuri

interviuri exclusive & cadouri cu interviuri

de miine timp de o saptamina, veti avea parte pe acest blog de citeva interviuri “grele” in exclusivitate.

primul – miine – e Ziggy Marley , fiul lui Bob Marley; urmeaza la inceputul saptaminii viitoare (marti cel mai probabil, interviul cu Milla Jovovich), iar pina la sfirsitul saptaminii inca un interviu care o sa va surprinda pentru ca o sa va arate o cu totul alta latura a personalitatii unei artiste.

desigur, voi continua cu interviurile exclusive (cu oameni frumosi de la noi sau de “la ei”), dar joi cind faceam interviul cu Milla Jovovich am avut o mica revelatie.

*
militez la fiecare nou seminar pe care-l tin ca fiecare detinator de blog ar fi frumos sa genereze continut propriu, dar nu “dat cu parerea” despre lucruri si intimplari, ci interviuri, stiri, reportaje -> pe care sa le obtina urmind pasii jurnalistici clasici (reporting, telefoane catre surse etc etc)…

la fiecare interviu pe care-l fac, ramin lucruri pe care nu pot sa le folosesc in text: nu mai am spatiu, unele declaratii nu se potrivesc cu linia pe care am ales-o pentru interviu etc. si ramin informatii si declaratii care nu sunt publicate, desi ele sunt frumoase si ar putea bucura publicul.

asa ca am stabilit eu cu mine ca, incepind de acum, la orice interviu pe care-l fac, fac cadou dintre declaratii si altor bloggeri.

*

pentru posesorii acestui cadou straniu abia de atunci incolo incepe provocarea: ai o declaratie in exclusivitate si trebuie sa-i gasesti contextul in care sa o pui ca sa aiba sens pentru cititorii blogului tau.

e un pas pe care il pot face eu ca sa avem mai mult continut propriu/original/unic pe bloguri.

asa ca…. astazi daruiesc declaratii din interviul cu Ziggy Marley (am stat de vorba, via telefon, o ora… deci avem muuulte info), iar luni daruiesc fragmente din interviul cu Milla Jovovich ( am povestit o jumatate de ora, fata in fata)

*
Ziggy Marley va fi incepind din 2 noiembrie vedeta programului Fiii lui Bob Marley in Africa care va fi difuzat in fiecare miercuri de la ora 21.05, pe Discovery World si in reluare sambata de la 22.00. un prim fragment din interviu – aici:)

Milla Jojovich este imaginea calendarului Campari pentru 2012. culisele intilnirii cu ea, aici:)

2095
Milla Jovovich (46)Milla Jovovich – vreti sa o intrebati ceva?

Milla Jovovich – vreti sa o intrebati ceva?

miine dimineata la ora 10.30 (ora italiei), 11.30 ora romaniei, fac interviu cu Milla Jovovich (al cincilea element, ioana d’arc, cei 3 muschetari).

Milla este imaginea noului calendar Campari 2012. miine va arat si fotografiile din calendar, dar… m-am gindit ca poate vreti sa o intrebati ceva.

aleg 2 intrebari din cele pe care le voi gasi la comentarii, aici, si le aflati raspunsurile miine.

deci, ce vreti sa o intrebati pe Milla Jovovich?

2554
LUDO DUCROQpovesti despre a imparti

povesti despre a imparti

cind Grant’s mi-a cerut sa spun ceva nestiut despre mine, pentru o campanie in care cei care isi spun povestile sunt super premiati (detalii aici), primul lucru pe care l-am spus a fost: ok, eu spun o poveste, dar imi spuneti si voi o poveste nestiuta.

si mi-am ales o tinta inalta, World Ambasador Grant’s Luco Ducroq de la care am aflat cum s-a casatorit si cu cine imparte cele mai bune whisky-uri pe care le intilneste in lume…

iata un interviu in exclusivitate…. il las in engleza pentru a putea fi citit de cit mai mult iubitori de whisky, mai ales ca Luco Ducroq nu da foarte des interviuri si, cu atit mai putin, povesteste “din casa lui”

You probably know that, but most women, including me, think whisky is made especially for men. Can you give me anything to combat my prejudice?

American movies and TV series have had a considerable influence on generations of whisky drinkers. I am grateful they have helped grow Scotch whisky’s popularity but it is true that they have, and to a certain extent, still do convey a rather masculine image of Scotland’s most famous export. This is especially obvious in countries where the US have enjoyed a strong cultural footprint. In the UK, for instance, male whisky drinkers outnumber their female counterparts by 2 to 1.

Having said all that, as a global ambassador, my view of the world is somehow different. I very rarely host men-only whisky events and many women hold key positions in a number of Scottish distilleries. In Russia and in France for example, there is almost an even gender split between whisky drinkers (51% male and 49% female in Russia to be precise).

If you have never tasted whisky before, I would recommend you try to attend a whisky tasting presentation. There is a whisky for everyone and every mood. I am confident you would find one or more that you really like.

As the Global Ambassador for Grant’s , I’m sure that you’ve discovered a lot of emotional stories which connect real people to Grant’s. Do you have one to share? (think to my feminine audience, pleaseJ )

My first visit around a whisky distillery was on the first day when I started working for William Grant & Sons. It was in 2000 but I remember the Tour Guide very well. She was a 19-year-old student who was working there during the summer university break. 11 years later, we are happily married and have a wonderful daughter.

Which is your favorite story behind Grant’s Brand?

Did you know that Grant’s is Scotland’s oldest family-owned blended whisky? It is owned and managed by the fifth generation of the Grant family and as such, there are many family stories I could (or should not!) share with you.

One of my favourite stories is about the early days of the family business. In 1903, William Grant was already a successful distiller when he decided to send his son-in-law, Charles Gordon, to establish his blend in the growing Glaswegian market. Charles was originally a school master but he took on the challenge and after 503 calls, he sold his first case of Grant’s whisky. Over 100 years later, Grant’s whisky is not only Scotland’s oldest family blend but it is also the most successful in terms of sales and it has received more awards than any other blends. The story would probably have a different ending if Charles had given up after 502 attempts.

Why did you want to become the global ambassador for Grant’s? (I’m sure it is a huge honor and validates your professionalism but, beyond that, you have to travel a lot, sometimes this could be annoying and if you didn’t want this “job”, you wouldn’t be here today)

Being the ambassador for such a recognized family-owned whisky is indeed a great honour and as a whisky enthusiast, I thoroughly enjoy going to work in the morning. I play a part in shaping the brand’s future, regular witness the spark in the eyes of someone who has just discovered their favourite whisky, interact with different cultures on a daily basis and best of all, I have access to the world’s rarest, oldest and most sought after whiskies. I would never have had the privilege to taste many of the whiskies I have encountered, had I not been working for William Grant & Sons, and for that alone, I could not think of a better job.

If today you had the most precious whiskey bottle in the world and you have to share it with somebody, who will be?

Surprisingly, I don’t think the most precious whiskies are always the best ones but I always try to keep a small amount of the most astonishing ones (from a flavour perspective). These I share with my father when we meet once or twice a year.

1027
principesain spatele interviului cu ASR, Principesa Margareta

in spatele interviului cu ASR, Principesa Margareta

Inainte de ultimul draft pe care l-am editat pentru interviul cu Alteta Sa Regala Principesa Margareta voiam sa las lucrurile sa curga altfel.

***
„Nu vreau sa tin discursuri, să dau lectii nimanui. Numai prin exemplul personal putem sa mergem inainte. Si oamenii vor intelege.“, spusese spre finalul interviului Alteta Sa Reagala.
Mi-as fi dorit ca fraza asta sa fie chiar finalul textului din ziar. Ultimele cuvinte pe care le puteai citi. Pentru ca in ele se ascundea cheia unei marturisiri grele, sincere si, de aceea, frumoase pe care Alteta Sa Regala Principesa Margareta si-o asumase.
Mi-am dat seama apoi ca vorbele aveau mai multa valoare la locul lor, acolo unde erau si in timp real (in timpul interviului).
Ca un contrapunct nobil, nu ca un aratator infipt in ochiul publicului.

***

Cind am intrebat-o pe Alteta Sa Regala Principesa Margareta: Care e un mesaj pe care tineti sa-l transmiteti mereu? , a existat un moment de liniste. Simteam ca am provocat.
Era o intrebare al carei raspuns putea genera o reactie de aparare. Traim in vremuri in care atacurile catre Rege si Casa Regala si paranoia sociala sunt o presiune in plus pentru membrii Casei Regale.
In schimb, a urmat asta: „Nu vreau sa tin discursuri, să dau lectii nimanui. Numai prin exemplul personal putem sa mergem inainte. Si oamenii vor intelege.“
Ca un contrapunct nobil, nu ca un aratator infipt in ochiul publicului.

Si, judecind dupa reactiile de pe Facebook ale celor care au citit interviul, a fost un puternic exemplu.


foto Petrica Tanase
*
Ana Maria Onisei este jurnalist, scrie pentru Adevarul, Dilema veche

1502
Ray-Bradbury_320Ray BRADBURY – inedit

Ray BRADBURY – inedit

You’re self-educated, aren’t you?

BRADBURY: Yes, I am. I’m completely library educated. I’ve never been to college. I went down to the library when I was in grade school in Waukegan, and in high school in Los Angeles, and spent long days every summer in the library. I used to steal magazines from a store on Genesee Street, in Waukegan, and read them and then steal them back on the racks again. That way I took the print off with my eyeballs and stayed honest. I didn’t want to be a permanent thief, and I was very careful to wash my hands before I read them. But with the library, it’s like catnip, I suppose: you begin to run in circles because there’s so much to look at and read. And it’s far more fun than going to school, simply because you make up your own list and you don’t have to listen to anyone. When I would see some of the books my kids were forced to bring home and read by some of their teachers, and were graded on—well, what if you don’t like those books?

I am a librarian. I discovered me in the library. I went to find me in the library. Before I fell in love with libraries, I was just a six-year-old boy. The library fueled all of my curiosities, from dinosaurs to ancient Egypt. When I graduated from high school in 1938, I began going to the library three nights a week. I did this every week for almost ten years and finally, in 1947, around the time I got married, I figured I was done. So I graduated from the library when I was twenty-seven. I discovered that the library is the real school.

You have said that you don’t believe in going to college to learn to write. Why is that?

BRADBURY: You can’t learn to write in college. It’s a very bad place for writers because the teachers always think they know more than you do—and they don’t. They have prejudices. They may like Henry James, but what if you don’t want to write like Henry James? They may like John Irving, for instance, who’s the bore of all time. A lot of the people whose work they’ve taught in the schools for the last thirty years, I can’t understand why people read them and why they are taught. The library, on the other hand, has no biases. The information is all there for you to interpret. You don’t have someone telling you what to think. You discover it for yourself.

dintr-un interviu din paris review

Ray Bradbury este autorul multor nuvele transformate in filme, poate cea mai cunoscuta este Fahrenheit 451

1295
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!