Azi e o sambata cum visam de mult timp…Trezit tarziu, dragoste nevorbita… Soare si senzatia de usor.
M-am trezit langa el, la fel cum o fac in fiecare zi, dar azi era mai frumos. Pielea ii era calduta, iar caldura lui era ca un magnet pentru buzele mele. Fiecare milimetru de buza se incalzea treptat. Ochii ii erau mici si genele lui clipeau gales. As fi vrut sa-i spun ca e deosebit, dar, speram ca simte. Nu aveam chef sa vorbesc, pentru ca aveam senzatia ca stric vraja. Si totusi:
-Vrei ochiuri?
-Da.
-Cate?
-Doua.
-Nu avem paine.
-Ma duc eu sa cumpar. Mai vrei si altceva?
-Nu.
S-a intors, am mancat linistiti, iar ochii ni se mai intalneau din cand in cand. Era o liniste frumoasa, care spunea multe. Ne-am tolanit din nou in pat si fiecare si-a facut de lucru, dar caldura pielii lui era magnetizanta. Inima imi bate tare, dar mi-e teama sa-i spun ceva. Am exact senzatia aia de acum 5 ani…dar cum sa-i spun? Mai bine nu o fac. Ma uit in ochii lui si vad lumina aia…care te face sa sclipesti. E un punct minuscule, dar foarte luminos. E fericirea. Mai e nevoie de cuvinte?
In momentul asta se indreapta spre mine, dar nu o sa-i spun in fata. Mai bine scriu aici…
TE IUBESC.
Liniste, timp si iubire – o zi de sambata asa cum mi-o doream…Pentru unii insipida, pentru mine de vis.
titlul nu e ceea ce pare, dar daca tot ati ajuns pina aici, cititi pina la capat s-ar putea sa fie ceva simpa.
*
ieri am muncit 12 ore, in compania a 28 de domni. azi am avut, in sfirsit, timp de lecturi & relaxare.
iata citeva dintre descoperirile acestei duminici, poate va inspira sau va fac sa zimbiti.
*
ce se intimpla cind pe vecinul tau il cheama ca pe iubitul tau, dar e mai frumos ca el? un simpatic eseu despre cit de mult cerem in iubire, in ny york times.
*
“Energiile existente in noi sunt foarte mari, ele pot fi acumulate si comandate, si au secretul in gindul care se asociaza unghiurilor pe care corpul nostru le poate face.” Florin Zamfirescu in cartea Actorie sau Magie.
pina la lansarea cartii despre dl Stefan Mihailescu Braila nu-mi imaginasem niciodata ca dl Zamfirescu e un teoretician atit de fin al lumii de pe dinauntrul actorului. stiam ca este profesor la UNATC, dar informatia era alba pentru mine. aveam cartea de la aparitia ei, dar abia zilele astea, dupa ce am mers la repetitiile de la Ivanov, m-am gindit sa o citesc.
citeodata lucrurile vin de la sine, unele dupa altele.
*
You make Mulligan’s character cry…
It’s horrible, isn’t it? I had to say to her after every scene, “I’m just so sorry.” She’d say: “It’s all right. It’s pretend.”
She’s a very good crier.
God, she’s a brilliant crier! Really. She’s on another level. That was the scene where I said to her: “Right, every time I say this word, I want one teardrop to drop out of your right eye.” And it was like clockwork. I’ve never seen anything like it. Actually, no. Sienna Miller can do the same thing. It’s astonishing. I love it. I got such a kick out of it.
un interviu cu Keira Knightley despre Never let me go in the guardian
*
o analiza frumoasa despre “moartea criticilor de profesie” in epoca in care toata lumea isi poate spune parerea in social media, via guardian
o firma americana lanseaza o bautura cu marihuana ( Canna Cola, conform time.com)
cum pot fi rezolvate problemele insomniacilor schimbind citeva lucruri (o sa le testez saptaminile viitoare si raportez daca dorm mai mult) via guardian
Vom mai iubi la batrinete? In sensul cel mai direct al iubirii: fluturasi in stomac, tremur de emotie la gindul revederii, dorul etc etc…
Dupa 40 – 50 – 60 de ani, ba chiar dupa 70 de ani, voi mai pastra in noi prospetimea de a ne bucura in orice clipa de suspance-ul seductiei, de tensiunea energiilor sexuale dintre doi potentiali parteneri?
Sau, pentru ca stim foarte bine cum e dansul asta, nu vom mai pune tensiune/energie/spirit suficient(a) in pasii si gesturile noastre.
Sau, pentru ca am “furat-o” de multe ori, ne vom resemna, aparindu-ne de orice ne iese in cale.
*
Din ce inaintam in virsta, simtim ca in mintea noastra am ramas ca la 20 de ani, chiar daca trupul nostru incepe sa raspunda cu intirzieri de milisecunde la solicitarile gindurilor noastre.
Dar stim ca milisecundele astea se vor face secunde cindva, apoi minute; cindva vor deveni ore, zile, ani…
Si, banuim, ca distanta intre gind si fapta va ajunge cindva asa de mare incit nu va mai fi dusa la bun sfirsit. “la c(ar)e bun?!”
*
Sunt fascinata de gindul posibilitatii unei indragosteli profunde, unice, la o virsta la care instinctul – reflexul format in ani – ne-ar tine departe de aruncatul in gol cu capul inainte.
Si cum sa fie iubirea asta ca sa nu para trista? Sau, mai exact, ca sa nu fie trista.
*
Mi-am adus aminte de gindul asta al iubirii la o virsta la care presupui ca nu se mai iubeste, citind Batrini indragostiti de Alasdair Gray (o carte care urmeaza sa apara la Ed. Polirom).
Pe aceeasi tema, Jurnalul unui batrin amant, Marcel Mathiot(Ed Humanitas)
Un cuplu de japonezi se muta la tokyo in cautarea unei cariere.
Ea e motorul relatiei si face eforturi ca sa le mearga bine. El isi gaseste de lucru unde aplicase ea (impachetat cadouri); ea e privita de prietena la care locuiesc drept o ciudata care nu face altceva decit sa decupeze anunturi din ziare. Intr-o seara, dupa ce facuse eforturi mari ca sa indeplineasca visul iubitului (sa difuzeze public filmul pe care el il facuse) fata aude cum ii minimalizeaza efortul prietena ei si cit de urit vbst despre ea.
Dimineata observa ca prin camasa lasa o umbra ciudata pe perete. Trece soarele prin ea. Are o gaura in piept. (Si pt ca stii ca e disperata si suparata, gindesti ca e goala pe dinauntru.)
Pleaca la interviuri pentru job si pe parcursul zilei, gaura din piept e tot mai mare. Apare si un grilaj in gaura aia; apoi un picior i se transforma ca si cum ar avea o proteza de lemn; mai tirziu si celalalt picior. Pina seara se transforma intr-un scaun.
Ajunge in casa unui tinar muzician. Cind el e plecat, ia inapoi chip si trup de femeie: face curat, ii aseaza insemnarile, ii pregateste de mincare. El nu stie ca are acasa o femeie mobila pentru ca atunci cind e prezent, ea se transforma inapoi in scaun si asculta muzica pe care el o compune sau il urmareste discret ce scrie la computer.
Scena de final: “Ma simt mai utila decit am fost vreodata”, zice fata in timp ce e mobila la una dintre seratele muzicale ale noului ei proprietar.
Filmul se numeste Interior Design si e fct de Michel Gondry
(mi-a plct asa de mult ca l-am pove prietenilor. am dat copy paste la ce le-am scris lor ca sa pun si aici)
Nu zic de mama, zic asa…in general. Tu ai iubit si nu te-a iubit?
Da. A fost greu, dar n-am murit din asta. Si-am mai iubit si dupa aia.
Aha. Si cum ai facut sa te iubeasca?
(…)
(conversatie cu un tinar domn de 8 ani! care, dupa o jumatate de ora de dialog, a ajuns la concluzia ca trebuie sa mearga mai mult la sport, in loc de scoala, ca sa –l placa fetele)
*
“Sa faci lucrul tau cu toata neputinta de a face altceva”, Gigi Caciuleanu la tv, azi dupa amiaza.
“I don’t try to sympathize with my characters, I just try to empathize with them. To try to understand. If I sympathized with the characters I would make idealized, romantic characters out of them, which I don’t do. I don’t idealize them, I just do normal characters, not very sympathetic, but just the way they are. I think I do this in films that are made in the shape of a question, not in the shape of an answer. They just try to make a very open statement and it is down to anyone’s subjectivity to find his own answer to that.”
Isabelle Huppert
*
Am vzt in week endul acesta Pianista, filmul lui Michael Haneke. Habar n-am de ce l-am sarit la vremea lui. Ma bucur insa ca nu l-am vzt atunci, pentru ca ar fi fost ca la Bleu-ul lui Kieslowski: as fi stat in casa, prêt de citeva zile, incerc sa reinvat sa respir. Acum, anii din buletin, antrenamentul stomacului si emisiunile timpite de la tv, ma ajuta sa ma recuperez mai repede.
*
Mai jos e secventa mea preferata din film. Ana (care mi-a dat filmul) spune ca e si secventa preferata a lui Haneke. Nu vreau inca sa ma uit pe dvd la interviurile cu regizorul si cu actrita ( Isabelle Huppert) ca sa nu-mi stric lumea pe care mi-am creat-o in capul meu. Tot Ana mi-a zis ca si Haneke spune ceva similar, cum ca refuza sa dezvaluie unele chei din scene pentru ca fiecare spectator isi formeaza o lume a lui, isi da explicatiile lui. Stiam io ca iubesc pe cine trebuie:)
*
Aveam si cartea (Pianista, Elfriede Jelinek, Polirom) undeva prin casa. Azi noapte, cind nu mai puteam respira si-am oprit o clipa filmul, am cautat-o. Dar sunt prea multe carti pe aici si efortul mi s-a parut mare. Astazi mi-am cumparat alta. Am deschis-o la intimplare: secventa cu baia publica. Mult mai dura si mai agresiva decit rafinamentul, finetea si detaliul nimicului din film. O fac cadou. Dupa reperele mele, nu se ridica la nivelul filmului.
*
In secventa de mai jos, Erika – profesoara de pian – se prezinta iubitului ei. N-are exercitiul relationarii cu barbatii, nu stie sa vorbeasca cu ei. N-are niciun fel de exercitiu de relationare si se ascunde in spatele perfectiunii (din muzica) ca sa se protejeze. Erika are preferinte sado maso si-i scrie iubitului o scrisoare pe care-l pune sa o citeasca in timp ce ea il priveste. Apoi il confrunta cu ce a citit. Imi place mult cum Huppert ( e maiestria ei aici, de asta nu numesc personajul – Erika) isi prezinta arsenalul erotic: inocenta, vulnerabila, angoasata. Ca o fetita care-si scoate jucariile la control, sau isi prezinta caietele de tema profesorului. Pentru iubitul ei a pierdut controlul, se expune asa cum e.
Desigur, il sperie. Dar asta e alta discutie.
Toata bucuria acestui film e ca doar expune. Nu da niciun verdict, nu da nicio explicatie, nu-ti ofera foarte mult background despre personaje.
N-am mai vzt de mult un asemenea control al detaliilor, al lucrurilor mici care pot genera raspunsuri mari. Un firesc care, in banalitatea lui, te darima. O constructie care creste pas cu pas, te omoara usor, te face sa-ti spui “ok, renunt, nu-l pot duce la capat, ma chinuie prea tare”, dar te tine lipit de ecran. Si cind te poti detasa si-ti doresti sa deconstruiesti ca sa intelegi cum de te-a fct regizorul sa ajungi in starea aia, iti vine sa-l iei acasa pe Haneke, desi banuiesti ca ai avea o viata f f f grea cu el.
Am scris asa de mult de el, cu gindul ca poate va conving sa-l vedeti.
Dosarul vorbeste despre lucrurile nebunesti pe care le fac oamenii indragostiti.
Nebunesti – vazute din afara, caci pentru ei sunt foarte firesti. Sper sa va placa normalitatea povestilor lor, care e data – din nou – de scriitura; urmareste linia evenimentelor, fara nicio exagerare, fara nicio adaugire. Simplu, clar, direct.
Daca ati auzi ca un domn a creat o vitrina de magazin cu hainele iubitei de care s-a despartit, ca a fost luat de politie si vitrina a avut o viata de doar 30 de minute, ati zimbi ironici. Sunt extrem de curioasa care va fi reactia voastra dupa ce veti citi dosarul care include si povestea acestei vitrine si a autorului ei.
*
E primul dosar coordonat de Cristi Lupsa si veti vedea mai multe povesti decit de obicei, mai multe unghiuri din care sa va uitati la “iubire”. Arata ca un caleidoscop: il rasucesti un pic si ai o noua figura din pietricele colorate.
Au lucrat la acest dosar Ani Sandu, Miruna Culger, Ioana Ulmeanu, Catalina Bolozan si, un special guest star, Oana Roman. Fotografiile ii apartin, ca de obicei, lui Cosmin Bumbutz.
Oana m-a surprins foarte tare. A scris o opinie cu garda foarte jos, foarte frumoasa, foarte sincera si foarte emotionanta; despre ea si gesturile din iubire pe care altii i le-au judecat.
Ioana si Catalina au pus cite ceva foarte personal in acest dosar, iar Ani si Miruna ne-au dat doua povesti spectaculoase care te fac sa spui: waaaaaaaaaaaaaaaaw, ce oameni!
(am iubit-o tare pe Ani – pe care o ascultati de obicei la stirile Radio 21 – pentru cum a scris povestea care se numeste Hainele iubitei. E ultima poveste sosita in dosar si daca nu s-ar fi intilnit cu Cristi cu citeva zile inainte de inchiderea numarului, n-ati fi citit-o luna asta. A fost un noroc, dar si un tur de forta pentru amindoi, caci au dus-o la capat in doar 3 zile)
Iar Bumbutz are citeva fotografii acolo intr-un foarte mare fel. Imi place mult fotografia care ilustreaza acest post: vorbeste despre familie, despre sarbatori, despre tata si fiu, fara sa-i aiba in cadru. Mi-nu-na-ta. (stiu Cosmin, nu vrei sa te mai laud :P)
Azi e o sambata cum visam de mult timp…Trezit tarziu, dragoste nevorbita… Soare si senzatia de usor.
