questionmarkdezbrac-o/imbrac-o pe Elena Udrea

dezbrac-o/imbrac-o pe Elena Udrea

De 2 zile e pe facebook o aplicatie (via Catavencii) “dezbrac-o/ imbrac-o pe Elena Udrea” si toti cei care ma invita sa ma joc cu aplicatia asta primesc un frumos unfollow de la mine…

*
Inteleg ratiunile comerciale pentru care a fost facuta aplicatia = trafic ( ne jucam cu o figura publica, cu sex appeal, intr-un context care implica sexualitatea)
Inteleg ratiunile politice = suntem cu tunurile pe ei, sa-i bombardam cit mai mult ca poate mor. ( e fix din aceeasi categorie cu “chilotii elenei udrea” stire dezbatuta pe larg la tv cind de fapt i se vedea dublura de la fusta si era, oricum, irelevant.)

Ce nu inteleg e de ce oameni educati pot promova porcaria asta. Pentru ca dincolo de toate ratiunile mai mult sau mai putin ascunse, prin campania asta odioasa noi aratam ca n-am depasit anii comunismului. Ca vrem femei imbracate ca un sac, cu cit mai urite, cu atit mai bine.

In plus ne arata cum suntem noi, ca popor: gregari, vulgari, grobieni. (sau o parte -mare – dintre noi, ca sa nu protestati imediat, fara sa mai vedeti inima problemei)

(am mai scris despre asta si in urma cu citeva saptamini)

A trecut vremea in care Elena Udrea se imbraca precum o duduie, cu decolteuri profunde si fustite scurte; acum se imbraca decent – uneori chiar f frumos – si e treaba ei citi bani da pe haine, atit timp cit nu putem face dovada ca a furat banii pe care i-a folosit in achizitiile vestimentare.

*
Am intilnit-o pe Elena Udrea o singura data – in 2008, cind am facut pentru Tabu un interviu amplu despre copilaria sa. l-am scos din arhive si l-am postat aici.

N-am votat echipa din care face parte Elena Udrea, ba chiar cind a fost numita ministru a fost prima data cind m-am gindit serios sa plec din tara, dar ceea ce se intimpla acum in presa nu face altceva decit sa-mi creasca simpatia pentru ea.

Grav e ca, pe termen lung, viitoarele femei din politica sau spatiul public vor invata ca daca te imbraci in pinza de sac e cel mai bine. Insipid, incolor, fara nicio personalitate. Ca doamna Sulfina Barbu (sa ma ierte, ca am adus-o in discutie)

Ma enerveaza teribil ca tot ce gasim de criticat sunt hainele si facem campanii din asta, in loc sa analizam pe bune ce fac oamenii astia… sa dovedim daca fura, daca nu si-au facut treaba. Dar nu cu vorbarie, sa facem investigatii jurnalistice serioase, nu dat cu presupusul…

*
Ne uitam cu mare bucurie la cum sunt imbracate ale femei publice din lume ( Kate Middleton are site-uri pe care i se dezbat tinutele si care impulsioneaza teribil vinzarile brandurilor pe care le poarta, multe dintre femeile politice ale lumii se imbraca impecabil), de ce oare nu putem sa apreciem si cind ai nostri/ ale noastre se imbraca decent?!

(acest post nu este deschis comentariilor pentru ca stiu ca ambele tabere “udrea” – si cea pro, si cea contra – sunt fanatice si nu tocmai politicoase. )

2420
e udrea tabuElena Udrea – interviu

Elena Udrea – interviu

in februarie 2008, am facut un interviu cu Elena Udrea pentru Tabu. il gasiti integral mai jos

foto Cosmin Gogu, tabu feb 2008
***
Există o declarație a dvs., pe blog, în care faceți referire la copilărie: „Când văd copii, mă gândesc la copilăria mea și la șansa de a trăi într-o familie unită, chiar dacă modestă social, dar și la câte mi-aș fi dorit și mi-au lipsit și aș vrea ca niciun copil să nu rămână cu vreo dorință neîmplinită.“ Cum a fost copilăria dvs.? Ce v-ați dorit și nu ați avut?

Elena Udrea: Am avut o copilărie foarte frumoasă, cu jocuri în fața blocului; o copilărie fericită pentru că părinții ne-ar fi dat tot ce ne doream.

Mai aveți frați?
E.U.: Da, mai am un frate mai mare cu doi ani și jumătate. Eram foarte mulți copii în cartierul în care locuiam, ne jucam în fața blocului, până noaptea târziu în vacanțe, nu exista internetul care să ne preocupe ca acum. Era frumos și nu pot să spun că atunci am simțit lipsurile. Dar acum, privind în urmă, îmi dau seama că ne lipseau lucruri. Eu n-am văzut Pepsi Cola până la 14 ani. Nici nu știam că există.

Dar există lucruri pe care vi le doreați, de exemplu de Crăciun, și nu le-ați primit?
E.U.: Nu. Am vrut o dată o păpușă care spunea „mama“. Costa 260 de lei pe vremea aceea, iar păpușile mai mici erau 180. Eu am primit-o pe cea mică, dar nu e ceva care să fi fost o dramă. Iar mai târziu, părinții încercau să-mi asigure ceea ce mi-aș fi dorit ca adolescentă: să am pantofi noi la începutul anului școlar, de exemplu. Dar astea sunt lucruri care acum par din altă lume. Chiar vorbeam cu o prietenă despre câți pantofi avem acum și cum ni-i cumpărăm, nu că ne trebuie, ci pentru că ne plac, lucru care era de neimaginat pe vremea aceea. Pe vremea copilăriei și a adolescenței mele, aveai o pereche nouă de pantofi la începutul anului școlar, una de cizme de care trebuia să ai grijă să nu se dezlipească pentru că trebuia să te țină două-trei ierni. Azi îmi amintesc cum mă bucuram când îmi mai creștea puțin piciorul pentru că erau obligați să-mi cumpere o altă pereche de pantofi chiar dacă pe cealaltă n-o stricasem.

Erați ambițioasă la școală, în grupul de colegi?
E.U.: Da, am fost un copil foarte ambițios. Am luat premiul întâi din clasa I și până într-a VIII-a. La liceu am trecut prin acea perioadă tumultuoasă a adolescenței, pe care eu am simțit-o acut, punându-mi întrebările pe care și le-a pus toată lumea, doar că mi se părea că eu sunt prima. Apoi am devenit pragmatică și am început să învăț doar la materiile care mă interesau. N-am mai fost premiantă, dar am rămas un elev bun.

Dar erați un lider informal?
E.U.: Nu știu, cred că ar trebui întrebați foștii colegi, ei ar ști să răspundă cel mai bine. Eram lider și prin faptul că eram comandant, mai întâi de detașament, apoi locțiitor de unitate. Îmi amintesc că am fost prima elevă care a fost făcută pionier. Era o formă de recunoaștere importantă pentru acea perioadă și-mi aduc aminte că am fost așa de mândră când m-au făcut comandant de detașament, că mi-am pus șnurul și la șorțuleț. Mi-a spus învățătoarea că trebuie să-l port doar când mă îmbrac în costumul de pionier.

Părinții ce ziceau?
E.U.: Au fost întotdeauna mândri de mine, sunt și acum. Dar am fost un copil foarte ascultător. Erau cozile acelea celebre. Se aduceau ouă, se striga în tot cartierul. Se aducea detergent, stăteai la coadă. Eu am crescut copiii din bloc, am făcut cumpărăturile vecinilor, le-am spălat covoarele sau mașinile. Dacă era vorba despre o treabă casnică, eram și eu la ajutat vecinii. Nu refuzam pe nimeni, până s-a supărat mama pentru că acasă nu mă punea să fac nimic și eu făceam treaba prin vecini.

Cu cine vă înțelegeați mai bine, cu tata sau cu mama?
E.U.: Cu mama. Părinții ne-au crescut într-un spirit foarte conservator. Tata era mai indulgent pentru că așa sunt tații, ei oricum stau mai puțin lângă copii. Mama a încercat să ne crească într-un fel foarte rigid, dar eram mai apropiată de ea. Acasă eram extrem de protejați față de tot ceea ce se întâmpla în societate la vremea respectivă. Singura pretenție pe care o aveau era să venim cu note bune, gândindu-se că asta e șansa noastră să facem mai mult decât au făcut ei.

Vă aduceți aminte de momentele în care discuțiile cu părinții au devenit „serioase“, când au început să vă considere un adult?
E.U.: Foarte târziu, plecasem deja de acasă. Mama și acum are pretenția să-mi spună cum să fac și ce să fac. N-am avut acel gen de relație în care să discuți, cum cred că se întâmplă astăzi pentru că acum copiii sunt educați altfel. Noi știam că sunt lucruri pentru oameni mari care nu se discută cu părinții, și nu discutam. Multe lucruri firești nu le-am discutat cu mama decât foarte târziu când plecasem de mult de acasă. După ce terminasem facultatea, eram pe picioarele mele. Dar și atunci cu atenție și reticență.

Erați printre fetele populare din școală, cele pe care le plăceau cei mai mulți băieți?
E.U.: Am avut o adolescență foarte ciudată. Poate din cauza educației și a mediului în care am trăit, nu prea existau fete în cercul nostru de copii care să aibă prieten în școală sau în liceu. Nu se permitea așa ceva. Eram în clasa XII-a și ieșeam în oraș, iar mama trebuia să știe dacă plecam cu colega de bancă, să mă plimb, să beau un suc. Duminica sau sâmbăta când ieșeam, trebuia să știe foarte clar că mă întorc la ora 7 sau la 8, după cum se întuneca și dacă nu se întâmpla așa, scandalul era cât casa.
Într-un interviu pe care l-au dat vecinii fără ca eu să știu, au și recunoscut cu sinceritate că „noi n-am văzut-o niciodată pe Găbița – așa mi se spunea pentru că mă mai cheamă și Gabriela – cu vreun băiat când a stat în Buzău“. Iar dacă stau și mă uit în urmă, cred că eram o adolescentă obișnuită. Nu cred că aveam sex-appeal. Umblam în niște rochii până la pământ. Cred că aveam cea mai lungă uniformă din liceu și nu puteam niciodată să calc din acest motiv. Tot timpul se rupea pe lateral și mama trebuia să o coasă.

Dar care a fost momentul în care ați început să aveți încredere în dvs.?
E.U.: O, foarte târziu. Să vă dau un alt exemplu. În facultate, erau petreceri cu colegii de an. Eu n-am fost la nicio petrecere. Nu ieșeam cu colegii pentru că aveam complexul studentului venit din provincie. Am trăit cu complexul ăsta foarte mulți ani, terminasem fa¬cultatea când am ieșit prima oară cu soțul meu într-un loc în care veneau multe personalități publice. Nu știu dacă vreodată am avut încredere în mine ca femeie. Plus că nu m-am bazat pe asta. Întotdeauna mi s-a părut că sunt alții care aveau mai multe calități decât mine.

Dar cum v-ați defini ca femeie?
E.U.: Sunt un partener foarte loial într-o relație. Am o relație de 11 ani cu soțul meu. Sunt o persoană foarte consecventă, mie mi se întâmplă rareori să consider că lucrurile au ajuns la o limită. Întotdeauna mai găsesc resurse pentru a trece peste probleme. În rest, sunt o femeie puternică dacă reușesc să trec peste ceea ce mi se întâmplă în viața publică. Mai puțin mă gândesc la mine ca femeie, mai mult mă gândesc la mine ca persoană, ca om. Niciodată n-am avut pretenția despre mine că aș fi un om modest, nici acum nu sunt prin ceea ce urmează să spun: chiar mă bucur de mine însămi. Sigur că mai sunt lucruri pe care le fac și n-aș vrea să le fac. Poate mi-e jenă uneori că fac lucruri care nu sunt conform cu principiile mele, dar trebuie să le fac. De exemplu, trebuie să comentez activitatea unei femei politician. N-aș vrea să fac asta, dar n-o comentez ca femeie, ci ca politician, pentru că altfel ar fi discriminare pozitivă. Dar chestiunile astea nu le fac cu dragă inimă. În rest, sunt foarte bucuroasă că am reușit să nu mă schimb nici datorită faptului că sunt o persoană publică, nici pentru că, în timp, am avut norocul de a accede social.

Când v-ați îndrăgostit, cum erați?
E.U.: Pe cât sunt de cerebrală, pe atât sunt de romantică într-o relație. Deși, dacă stau să mă gândesc bine, toată viața am făcut ce a trebuit. E adevărat că am făcut o alegere, dar am ales ce trebuie. Într-o relație, nu știu cât pun suflet și cât pun rațiune, dar cred că pun mai mult suflet. Cred că în momentul în care m-am îndrăgostit de soțul meu, am fost… o femeie în deplinătatea sensului cuvântului.

Ce zic părinții despre succesul pe care-l aveți acum?
E.U.: Mama mă sună tot timpul și de multe ori e nervoasă pentru lucrurile neadevărate care se spun despre mine. Nu o să uit niciodată că am sunat-o când m-am hotărât să-mi dau demisia de la Președinție. Era o perioadă în care auzea multe lucruri urâte despre mine, dar nu mi-a spus niciodată nimic. Atunci a fost prima dată când a plâns și a spus: „Foarte bine, lasă-i în pace. Nu ai nevoie de toate astea, n-a ajuns copilul meu să se vorbească așa despre el.“ Ea era obișnuită cu mine cu o altă ima¬gine, întotdeaua foarte bună în cercul de cunoscuți. Asta a fost singura dată când ea s-a exteriorizat. Åži m-a impresionat. Era o descărcare nervoasă după tot ce strânsese într-un an de zile.

Prima ședință politică vă mai amintiți care a fost?
E.U.: Pot să vă spun cum ne-am întâlnit prima oară cu președintele Traian Băsescu care câștigase postul de primar al Capitalei. Åži a cerut să se întâlnească cu consilierii Alianței. Vai, ce a putut să ne facă! A măturat cu noi. Pentru că noi, care tocmai câștigaserăm alegerile, dar nu aveam niciun merit – cel puțin cei ca mine care atunci intraseră în politică – ne-am permis să spunem tot felul de prostii. Ne credeam atât de importanți, că mai aveam puțin și-i fixam și agenda primarului, dar noi nici nu călcaserăm în Primărie. La un moment dat, ne-a spus testul stâlpului. „Voi veți fi politicieni când se va opri lumea pe stradă și vă va recunoaște. Dacă vă puneți la un colț în intersecție și trec oamenii pe lângă voi fără să știe cine sunteți, nu sunteți politicieni.“ Åži îmi amintesc că în toată ședința n-a mai scos nimeni un cuvânt. Atunci am început lecția de politică.

Deci a fost greu începutul.
E.U.: Da, a fost foarte greu. Dar și acum este greu pentru mine, pentru felul în care am ales să fac politică. Mai sunt și alte femei care fac politică și nu se aud atâtea scandaluri despre ele. Nu le neagă nimeni nici competența, nici moralitatea. Deci cred că ceea ce mi se întâmplă mie nu vine de la faptul că sunt femeie, ci de la felul în care am ales să intru în bătălie: total, fără rezerve, mereu în prima linie.

Dar dacă ați fi avut mai mult cu 20 de ani, să zicem, credeți că ați mai fi avut aceste probleme?
E.U.: Cred că aș fi fost scutită de comentariile care se fac la adresa femeii Elena Udrea, nu la mine ca politician. Dar această parte mondenă nu o neg foarte mult, deși mi-am promis că dacă se va mai sări foarte tare peste regulile de bun-simț, am să-i dau în judecată, pentru că m-a și ajutat. Dar dacă ar fi trebuit să încerc să obțin această notorietate, trebuia să fac un efort uriaș – și financiar, și logistic – și tot nu reușeam. De exemplu, în urmă cu mulți ani, am încercat să fac o afacere cu o prietenă; un restaurant. N-am reușit pentru că nu ne-am priceput la afaceri. Încercam atunci tot ce se putea ca să avem un minim de mediatizare. Nu ne mediatiza nimeni, deși tot eu, Elena Udrea, eram, ba chiar ceva mai tânără.

Dacă mâine ați renunța la viața publică, ce-ați face?
E.U.: Nu vreau să renunț la politică, e viața mea, fac ce mi-am dorit și îmi place foarte mult. Dar m-am gândit ce s-ar întâmpla dacă n-aș mai face asta. Cred că aș fi exact ce am fost înainte, avocat.

Ați tânji după celebritatea aceasta?
E.U.: Fiind lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult în viață, sigur aș suferi dacă n-aș mai face politică. Dar celebritatea îmi folosește ca politician dacă îmi aduce încrederea oamenilor; altfel mi-a adus numai neplăceri. Pentru mine, un pas în plus către celebritate înseamnă o mulțime de lucruri negative care se întâmplă în spate. Nu pot spune că celebritatea mă face fericită pentru că ea s-a construit pe un context negativ în ceea ce mă privește. Dar politician fiind, dacă mă gândesc la celebritate ca la forma prin care poți să obții încre¬derea oamenilor, am nevoie de ea.

În cariera dvs. politică au fost două momente delicate, mai întâi interviul lui Eugen Istodor care a făcut trimitere la decolteul dvs., apoi interviul lui Robert Turcescu cu întrebarea despre Norvegia. V-ați gândit vreo clipă în acele momente să renunțați la cariera politică?
E.U.: Momentul interviului cu Eugen Istodor a fost foarte sincer. E adevărat că m-am comportat ca o persoană care venea dintr-un spațiu privat, cineva care nu știa cum se răspunde la interviuri. Nu știam că niciodată nu spui tot ce-ți trece prin cap ca și cum ai vorbi cu un prieten. Mai ales că nu mă intervieva o persoană care să mă protejeze cumva pentru că eram începătoare. Asta este, trebuia să știu. Iar la emisiunea respectivă, mi-a părut foarte rău de întâmplare, dar aș fi depășit momentul în secunda următoare dacă nu începea tot tam-tamul. Mi-a părut rău că am dezamăgit niște oameni care mă creditaseră și care probabil că și-ar fi dorit să nu fiu în situația aceasta, dar nu m-am gândit nicio secundă să plec din cauza asta. Nici vorbă, nu dintr-atât.

Când ați plâns ultima oară?
E.U.: Am plâns la un film, în iarna asta, în vacanță. „Sweet November“ („Idilă la New York“). Bine că nu am timp să văd mai multe filme, că aș plânge mai mult. În rest, pentru lucrurile care se întâmplă, nu plâng. Mă enervez când citesc lucruri urâte despre mine, dar știu că sunt oameni care cunosc adevărul și cu toate astea scriu ce scriu ca parte a jocului politic. Azi rațiunea câștigă, reușesc să trec peste astea.

3303
MarlonBrandode neinlocuit

de neinlocuit

“To be irreplaceable you must always be different.” Coco Chanel

***





adauga tu mai departe

2986
IMG165arthur verona- san francisco

arthur verona- san francisco

de fiecare data cind trec pe strada arthur verona, imi amintesc de san francisco.

e o strada in san francisco (poate cel mai open minded dintre orasele americane ) care e plina de graffiti. strada asta e atit de celebra incit apare in ghidurile turistice linga cartierul gay (in San Francisco Harvey Milk a creat prima comunitate gay publica din America… Gus Van Sant a pus pe ecran povestea cu Sean Penn in rolul principal

in fiecare an, intr-o perioada bine stabilita, vin pe aceasta straduta, care e mai ingusta decit Verona noastra, copiii rebeli care au ceva de spus: isi pun mesajul pe pereti si-si spun povestea lumii. iar turisti din toate colturile lumii vin si citesc mesajele.

cind am fost eu acolo erau si aceste graffiti

desenele de pe peretii stradutei, care se numeste Clarion Alley, se schimba la 6 luni.

*

azi am fost pe Arthur Verona

si m-am gindit sa scriu povestea strazii Clarion pentru ca ar putea fi punct de inspiratie ca Verona noastra sa devina si ea o atractie turistica.

2195
301586_2144865713890_1613672456_2134367_524267_ndespre patriotism

despre patriotism

m-am gindit de multe ori in ultima vreme ca marile corporatii straine fac mai mult branding pentru romania decit facem noi, bastinastii.

google e cel mai bun exemplu; sunt niste oameni destepti la google (google.ro poate) care au in minte cind sa scoata cite ceva despre romania pe prima pagina si, dimineata cind iti deschzi computerul, te apuca brusc sentimentul patriotic.

ca astazi de dimineata cu fotografia lui george enescu

habar nu aveam ca astazi e ziua de nastere a lui enescu, dar dupa ce am vazut initiativa google mi-am dorit sa va arat asta. ( sa vizitati casa lui Enescu de pe Calea Victoriei… si palatul mare din fata – are o sala de teatru dementiala si o biblioteca cu scara interioara , toata din lemn, o bijuterie -, dar si casa in care a locuit de fapt, in spate – o casa taraneasca foarte austera. era un om foarte special George Enescu)

altfel nu pot sa nu ma cert pe mine si pe voi si sa intreb : de ce oare n-avem si noi in minte si-n suflet sa promovam cu de la noi putere marile valori romanesti?
asteptam mereu sa vina de la altii, nu ne-am misca si noi, fiecare dintre noi, in micul spatiu pe care-l ocupam

anonimul vodafonecampaniile in care am fost implicata – part 1

campaniile in care am fost implicata – part 1

in ultimele luni am fost implicata in citeva campanii online in premiera in Romania si, pentru ca stiu de la conferintele online la care particip ca exista interes in aceasta directie, am sa povestesc citeva detalii de culise.

astazi “reporter vodafone buzz la anonimul”

Sa fii reporter VF Buzz la Anonimul 2011 a insemnat onoarea de a face parte dintr-un proiect in premiera.
E pentru prima data cind un brand comercial face un pas in spate si, cu intelepciune, lasa reporterii culturali sa “vorbeasca” pentru publicul lui, asumindu-si niste posibile riscuri (sa aiba texte care “sar” din imaginea brandului).

Pe perioada festivalului Anonimul, pagina de facebook Vodafone Buzz s-a comportat ca un canal media cultural ( interviuri, cronici, filme scurte, concursuri), dar si-a generat propriul continut, nu l-a preluat de la altii. Si intr-o vreme in care in online-ul romanesc nu e foarte mult content propriu, sa faci un asemenea efort pentru o pagina de Facebook, e un lucru important si un semnal bun pentru comunitate. ( A fost eficienta campania, a fost atins targetul de new friends pe Vodafone Buzz)

Nu mai cunosc o campanie similara in Romania si e nevoie de ceva curaj ca sa deschizi drumul in acest gen de parteneriat/ promovare, dar si de intelepciunea de a lasa “la liber” reporterul sa-si faca treaba, fara sa-l conditionezi de orice identitate corporatista.

Pentru comunitatea online, acest proiect a insemnat o recunoastere in plus pentru aptitudinile jurnalistice ale bloggerilor. Echipa din care am facut parte (alaturi de Oltea Zambori si Adrian Ciubotaru) combina toate stilurile jurnalistice si, pentru ca se bucura si de participarea exceptionala a doamnei Irina Margareta Nistor, a avut acces la absolut tot in festival ( de la invitatii cei mari pina la oamenii din sat, ceea ce ar fi fost fost foarte greu pentru orice reporter acreditat). Am fost ca o echipa de televiziune care a relatat cu toate armele online tot ceea ce era legat de festival.

Pe toata durata festivalului cind vedeam zilnic sutele de comentarii de la concursuri imi spuneam “daca oamenii acestia au citit cronicile noastre si au descoperit Anonimul chiar si pentru prima data, acum, tot este un cistig imens pentru ceea ce inseamna promovare culturala”. Cind ne-am intors in Bucuresti am descoperit insa ca ne citeau si jurnalistii care nu ajunsesera in festival, dar si regizori si actori, iar bucuria a fost si mai mare.

Am fost la Anonimul in foarte multe dintre cele 8 editii, dar asta a fost the best ever… super atmosfera, super povesti de la oamenii din festival, super prietenii legate. Sper ca macar o parte din energia si atmosfera locului sa o fi putut transmite in cronici.

eu ii multumesc zinei bune ca a avut grija de zimbetele noastre in fiecare zi.

*
ce am (re)invatat din asta?

o regula pe care nu trebuie sa o uitam niciodata: da-i publicului ceva de calitate si el va recunoaste asta.

Nu ma asteptam ca publicul de pe pagina Vodafone Buzz sa fie interesat de un festival de filme, un festival nishat nu ceva foarte mass market (de asta am si evitat sa scriu foarte mult despre filme, pentru ca ele oricum nu vor ajunge in cinematografe). Am fost foarte surprinsa de reactiile numeroase. Au contat povestile spuse frumos si energia buna de acolo care s-a transmis, sper, prin cronicile noastre.

Si pentru ca in termenii noi, mass media inseamna “sa-ti spun in secunda in care se intimpla, ceea ce se intimpla”, prin proiectul Reporter Vodafone Buzz la Anonimul am experimentat asta pe zona culturala. Iar miile de new friends pe pagina VF Buzz sunt un semn ca e loc si pentru cultura prin internetul asta mare:)

1951
Viva-La-Cake-Marie-Antoinette-T-ShirtDomnul Lucian si Viva La Cake!

Domnul Lucian si Viva La Cake!

Domnul Lucian este chef-ul de la Gargantua ( restaurantul simpatic din Gradina Icoanei). L-am cunoscut aseara, cand a venit la masa mea de pe terasa si s-a prezentat. Am inteles ca obisnuieste sa iasa seara din bucatarie si sa stea de vorba cu clientii, intr-un stil care te duce cu gandul la filmele cu bucatari bonomi. La un moment dat se vorbea despre cartofii dulci, care sunt cam ignorati in bucatariile noastre si ale restaurantelor in care mergem in Romania. Iar domnul Lucian a inceput sa ne povesteasca despre niste deserturi senzationale cu cartofi dulci.

Incercam sa-mi imaginez cartoful taiat in doua, cald, cu topping de inghetata de vanilie, frisca si fructe de padure. La un moment dat domnul Lucian s-a retras cu aceeasi eleganta cu care isi facuse intrarea iar dupa vreo 15 minute a reaparut cu un platou pe care trona minunatul desert. Nu va pot descrie surpriza. Cat despre gust, oh, la, la!

Domnul Lucian mi-a promis ca in septembrie ma asteapta cu galuste cu prune. Asa ca aveti grija ce va doriti cand mergeti la Gargantua si va intalniti cu le chef Lucian, pentru ca o sa va ia in serios.

Viva la Cake as putea spune, iar acesta este imprimeul unui tricou descoperit intamplator pe acest site.

Il puteti comanda online, o reprezinta pe Marie Antoinette, cu acest slogan care ii decoreaza celebra peruca.

‘’Viata e facuta din surprize’’, cum mi-a spus domnul Lucian.

*
Noemi Revnic este specialist in comunicare si colaborator Harper’s Bazaar Romania

2695
medeeaMirabela sunt EU!

Mirabela sunt EU!

Medeea Marinescu e una dintre actritele care ma intimideaza. N-are legatura cu Maria Mirabela, filmul copilariei mele (si al copilariei ei), ci cu educatia ei care o face sa iasa in evidenta. sa fie ca o floare de colt printre actori.

multi dintre actori sunt educati, cei mai multi sunt, dar Medeea, inca de cind era f mica, era ca o printesa de care au avut grija 5 guvernante: sa aiba tinuta, sa fie gratioasa, sa cinte la pian, sa vorbeasca franceza.

asta te intimideaza, mai ales cind stii ca tu nu poti fi asa.

cind am vazut-o in filmul “je vous trouve tres beau” am murit de bucurie. mi s-a parut f f cool ca o romanca de-a noastra joaca alaturi de unul dintre cei mai tari actori de comedie francezi, de la egal la egal. cind dupa aceea a jucat alaturi de Daniel Auteuil, intr-o alta comedie frantzuzeasca de mare succes, am murit de invidie. nu pentru succesul de casa si pentru ca l-a vazut si simtit pe dl Auteuil:)

dar pina acum la interviul pe care i l-a luat Cezar Paul Badescu zilele trecute, nu m-am gindit niciodata ca, dinspre ea s-a vazut, pentru o vreme, ca ceilalti o considera “un copil care se joaca si nu o actrita”. pentru ca eu am vazut-o dintotdeauna o Shirley Temple.

si tocmai de asta vreau sa o contrazic cu ce spune in interviu:)

*
draga Medeea Marinescu,

am o veste pentru tine (iarta-ma ca te tutuiesc): Mirabela sunt EU! asa am crezut din totdeauna, de cind am vazut pentru prima data filmul Maria- Mirabela, nu-i asa ca nu o sa ma contrazici?!

multumesc.
cb

P.S. imi place mult “sa fim mai inteligenti decit timpul”. as vrea sa-mi iasa si mie partea asta.

Interviul face parte dintr-o serie de momente insufletite de Silva Dark.

1572
lindaTu ce/cum ai vrea sa fii?

Tu ce/cum ai vrea sa fii?

Toata viata ne urmaresc transformarile.

Mai intii ne “transformam” pentru ca incepem sa crestem si corpul nostru micutz isi cauta forma finala. Cind devenim adulti, incepem alte transformari; unele la vedere, altele nu.

Uneori incercam sa ne slefuim pe dinauntru si incepem sa devenim constienti de milioanele de transformari care nu sunt la vedere; alteori ne folosim de tot ce ne-a dat moda, make-up-ul, ba chiar chirurgia plastica.

Suntem obsedati de transformari, de parca nu ne putem impaca pe noi cu noi.

Chiar si cind iubim incercam sa ne transformam – ca sa placem si mai mult celui/celei care e obiectul atentiei si dragostei noastre. Ba chiar incercam sa-i transformam si pe ei (iubitii/iubitele) in ceva ce noi credem ca le-ar fi mai bine cind, de fapt, e pentru ca ni se pare ca ne va fi mai bine noua.

*
W magazine are pentru editia de septembrie un pictorial despre transformari.
Top modele asa cum arata ele fara niciun make-up, dar si transformate in personaje fashion.

Cind te uiti la ele parca vine ispita la ureche si te intreaba “tu ce ai vrea sa fii? Sau…cum ai vrea sa fii?”

*
Astazi e ziua de nastere a unui tinar minunat, Edi Enache (despre care cred ca va ajunge un mare artist – fotograf/multimedia) si tot ce vreau sa-i urez e asa: Sa rezisti ispitei si sa nu te schimbi. La multi ani.

1937
CL3 (1)christian louboutin si kristina dragomir :)

christian louboutin si kristina dragomir :)

pentru promovarea noii colectii de pantofi Louboutin, designerul a ales sa faca “replici” dupa picturi din Renastere.

arata minunat… sunt realizate de fotograful Peter Lippman

*
fotografiile acestea mi-au adus aminte de prezentarea unei colectii de accesorii Kristina Dragomir (acum 2 ani cred), cu fotografii realizate de Dan Samoila.

*
sigur ca sunt multi care s-au inspirat din tablouri ca sa-si prezinte hainele-accesoriile- sau ce or mai fi avut de prezentat, dar nu pot sa nu ma bucur ca ai nostri, aka Kristina Dragomir, e acolo in trend cu gindirea si executia (ba chiar un pic in avangarda:) )

2523
img-frida-giannini-1_130453108718Inspiratie via Dave Gahan si Frida Giannini

Inspiratie via Dave Gahan si Frida Giannini

Dave Gahan (dl Depeche Mode) a intervievat-o pe Frida Giannini (directoarea de creatie Gucci) pentru Interview Magazine
e foarte fain interviul, il puteti aici

GAHAN: What inspires me is usually very visual— and it sounds like inspiration works like that for you, too. Where do you get inspiration from these days?

GIANNINI: Well, you know, inspiration for a designer can come from many different sides and directions, because you can be inspired by a place after a trip, or by an exhibition of art, or from music, as we were mentioning before, or from movies, from films. You can also be influenced by an age, like the ’60s or ’70s. This year, for example, I feel more ’90s, or I want to see something more futuristic. So there’s not a specific rule I would say, because every six months I need to think of something new. It really depends on your mood or your personal life sometimes . . . I can tell you that sometimes I live a very good moment and I’m very joy- ful and optimistic, so I can see more bright colors in my collection. [laughs] Other times I feel so depressed and so sad and I see a lot of darkness. So it really depends. Of course, there are certain rules you have to operate by in terms of markets, and for summer and for winter. But at the end of the day, you are a person and you put a lot of yourself into the clothes. You know, I can never decide what I am going to wear on the day of the show. It depends a lot on which mood I wake up in that day, so I never know. You just never know. I think this is interest- ing for this job, no?

1528
floriinterviurile lui Manole. Marius Manole

interviurile lui Manole. Marius Manole

am avut placerea si onoarea sa citesc in avanpremiera interviul pe care Marius Manole i l-a luat actritei Ana Ioana Macaria.
si l-am invidiat putin.

e acolo o intimitate pe care un jurnalist n-ar putea sa o obtina usor in raport cu intervievatul lui; Marius si Ioana vorbesc aceeasi limba, cind el intreaba despre cit de greu i-a fost cind ea n-a jucat, ea stie exact ca poate sa raspunda relaxat pentru ca el intelege…

MM: A fost greu inceputul la repetitii? Cum e, dupa trei ani de zile, sa repeti din nou?
A-I M: E foarte greu. In primul rand ca imi era frica de toti, simteam ca mi-am pierdut exercitiul.
IT: Asta am vrut sa intreb in legatura cu trei ani, ca in timpul asta simti ca pierzi ceva sau chiar…
MM: Si chiar cred ca pierzi, realmente pierzi
A-I M: Da si nu. Simti ca pierzi, daca esti cat de cat treaz, lucid. Iti dai seama ca pierzi si, de fapt, ce e ingrozitor dupa aia, cand te intorci, e ca incerci sa fii in forma si de ce iti doresti mai mult, de-aia te blochezi mai tare cumva.
IT: Asa e. Dar pe de alta parte nu te reincarci, in timpul asta cat faceai exercitii sau chiar aveai timp sa faci altceva, nu te-ai reincarcat sau ceva?
A-I M: M-am tinut vie. Dar nu m-am reincarcat. Pentru ca nu erau spectacole, nu ajungeam la o finalitate. Astea mi-au folosit mult mai tarziu si mai degraba pentru film, e adevarat, decat pentru teatru. Pentru ca in teatru totusi daca nu esti pe scena, daca nu mai simti publicul, capeti frica de a gresi, pierzi siguranta de sine.

puteti citi integral interviul pe blogul lui Manole

inainte de a citi interviul asta descoperisem calitatea lui Marius de a fi bun reporter; la Anonimul in doar citeva secunde a gasit un unghi pentru o posibila poveste pe care sa o relateze de acolo, iar – putin mai tirziu- cind cu excursia cu avionul, a esentializat intr-o singura propozitie caracterul doamnei Mihut, din gestul de a zbura prima cu avionul.

Marius a promis ca va face o serie de interviuri cu actori si regizori pentru blogul lui si sper din suflet sa faca pt ca e f bun la asta… cum ziceam l-am invidiat.

1680
fashionvanitate

vanitate

ma straduiesc sa renunt la ego, dar nu-mi iese intotdeauna…

uite de exemplu ieri.

am frematat de bucurie cind am aflat ca o parte din textul meu despre Toma Coconea a fost preluat pe site-ul redbullxalps. m-am uitat 2 ani la site-ul ala; in perioada competitiei, m-am trezit si m-am culcat cu calculatorul deschis pe site-ul asta, iar acum sunt eu citata acolo
multumesc mult andreea torba.

*

mai tirziu, cind am avut in fata 3 variante de logo de la blogul meu, pe care urma sa le trimit pentru campania de promovare a unui festival de teatru la care blogul meu e partener, m-am simtit foarte importanta.
in viata mea profesionala, am avut de administrat logo-uri (imaginea, ca sa fiu mai corecta) a doua statii importante de radio si a unei reviste, dar pina acum nu am fost niciodata asa bucuroasa si mindra ca trimit un logo.

*
stiu ca asta e vanitate, ego…

acum e timpul sa muncim. din nou.

1944
alina-grigore1Din dragoste… – Alina Grigore

Din dragoste… – Alina Grigore

in decembrie trecut am realizat un interviu cu Alina Grigore pe care o vom putea vedea curind in proaspat premiatul la Locarno, Din Dragoste, cu cele mai bune intentii (premiul pentru regie Adrian Sitaru, premiu pentru cel mai bun actor Bogdan Dumitrache)

din dragoste pentru premiul lor, ca sa-i cinstesc cum pot eu, pun aici interviul de atunci.

(am fost si la o zi de filmare la pelicula aceasta… cum a fost?🙂 )

aaaa… si mi-as dori sa fac un interviu cu Boggie, dar toate la vremea lor:)

*
un interviu cu Adrian Sitaru puteti citi aici (pentru ca Ana Maria Onisei a fost rapida si bine conectata la actualitate)

*

Alina Grigore – Din Buftea, in America

Ne gåndim adesea ca fetele tinere care joaca in telenovele sunt frumoase si-atåt. Daca suntem generosi sau mai deschisi la minte, le dam ceva credit gåndindu-ne ca au terminat o facultate de profil, deci stiu ele ceva scoala. Uneori, insa, sunt mai mult de atåt.

Tabu, decembrie 2010

Alina Grigore are 24 de ani si o stiti din „Ingerasii”, „Aniela” sau „Om sarac, om bogat”. Casatoria cu actorul Bogdan Albulescu, coleg pe platourile de filmare din studiourile Media Pro, a fost un punct de atractie pentru revistele de can can-uri, dar Alina a revenit in atentia presei cånd a anuntat ca renunta la tot ce a construit aici, ca s-o ia de la capat in America. |nainte de plecare jucase teatru in regia lui Dragos Galgotiu, facuse film cu Cristi Puiu si era una dintre vedetele Media Pro. Nu exista niciun motiv pentru care sa se duca in celalalt colt al lumii, unde n-avea niciun contact cu industria filmului. Dar in cåteva luni, Alina a ajuns sa fie reprezentata la Chicago de una dintre cele mai bune agentii, Lily’s Talent Agency, sa aiba un agent al ei (Stephanie Potakis), sa fie pe short list-ul rolului principal pentru un film american produs in Paris, dar si sa joace rolul principal al noului lungmetraj al lui Adrian Sitaru, „Din dragoste, cu cele mai bune intentii”.

„Am invatat sa ma vånd. In scoala la noi nu-ti spune nimeni cum sa-ti faci un book de prezentare pentru o agentie, nici cum se face un reel (nota red. un mix comercial din toate productiile – teatru, film, tv, reclame – realizate). Ba chiar e indus cumva ca e rusinos sa stii sa te vinzi pentru ca asta inseamna ca nu mai esti actor”, spune Alina dupa experienta primelor luni americane. Nici ei nu i-a fost usor sa invete lectia „uita-te la tine ca la un produs” si i-a fost rusine sa aplice in Romania, la filmul lui Adrian Sitaru, ceea ce o invatase agentia: exploateaza-ti imaginea.

„Sper ca peste 20-30 de ani sa fim, si eu si Bogdan, suficient de relaxati in vietile noastre si sa ne intoarcem in tara ca sa aducem o parte din experienta, din knowledge-ul industriei americane de cinema. Acolo esti tratat ca un actor, chiar daca mai dur, dar nu am simtit niciodata abordarea de aici «daca esti actor, esti sarac». Conteaza ce stii sa faci, ce ai facut si ce imagine ai”.

Pustoaica baietoasa din „Om sarac, om bogat” e, de fapt, in viata de zi cu zi, cerebrala si disciplinata, mult mai matura decåt vårsta pe care o afiseaza. Dar asa a fost inca din copilarie. Era in clasa a X-a la liceu, in Piatra Neamt, cånd a fost aleasa sefa trupei de teatru. |n job-ul ei intra sa strånga bani pentru realizarea spectacolelor, sa inscrie trupa la festivaluri din strainatate, dar si sa fie trainerul tuturor elevilor actori, chiar daca unii mai mari decåt ea. Cånd priveste in urma nu-si poate explica cum de aveau parintii incredere sa–si lase copiii cu ea in deplasarile din tara, la festivalurile de teatru pentru liceeni. „Eram o chestie mica si pasionata de ceea ce faceam, asta e imaginea pe care pastrez”. A intrat din prima la actorie, la UNATC, dar experienta din liceu a pus-o in fata unor noi provocari. „Eram prima la toate jocurile de actorie din anul intåi pentru ca eu le facusem patru ani de liceu. Vrånd, nevrånd, in primele luni, am fost un singura care am luat 10. Cumva a fost bine, dar pe de alta parte putea fi foarte periculos pentru mine sa fiu un copil care stia prea multe. |n meseria asta e important sa te integrezi, nu sa fii prima si sa iei zece peste tot.” Erwin Simsensohn, sufletul cercului de teatru din Piatra Neamt – initiatorul primei trupe de teatru din liceu, acum absolvent de regie – o avertizase de importanta lucrului in echipa. Si-a respectat toate sfaturile lui. Astazi crede ca anii de teatru din liceu au ajutat-o sa dobåndeasca o disciplina a muncii.

„E o limita foarte ingusta intre a fi firesc si a cadea in «micul adevar», in vorbitul usor din buze, incet. Sunt niste etape pe care trebuie sa le parcurgi, asa simt eu… Am parcurs in liceu o etapa, iar in facultate am trecut la urmatorul nivel.
Am fost colega cu Alexandru Potocean, Florina Gleznea, Cristina Casian care facusera si ei teatru in liceu. Iar ei, care aveau un pic de experienta, erau cei mai modesti, cei mai disciplinati la ore.”
La un festival de teatru pentru elevi la care a fost chemata ca trainer in perioada studentiei a primit diploma pentru „cel mai creativ trainer”, iar premiul – care nu conteaza in CV – e cel la care tine cel mai mult.

In povestea pe care a filmat-o recent pentru lungmetrajul lui Adrian Sitaru, „Din Dragoste, cu cele mai bune intentii”, e sotia personajului principal. Delia e psiholog, dar există şi în viaţa reală, iar Alina i-a studiat mult gesturile si modul de a actiona, cumva „pe ascuns”, provocånd-o la povesti.
A mai facut asta in copilarie cånd isi dorea foarte mult sa invete sa cånte la pian, iar mama – care studiase vioara in copilarie si stia ce sacrificii inseamna – a vorbit cu profesorul sa nu o accepte la liceul de muzica.

„Aveam o prietena care avea pian acasa si ma duceam la ea in fiecare zi, cåte o ora pentru ca nici pe ea nu o lasau parintii. |nvatam pian cu ea. Mamei nu i-am spus påna tårziu, in clasa a X-a. Dupa aceea am invatat cu cineva din trupa. Dar s-a vazut ca n-am studiat disciplinat. Eu nu pot sa cånt la pian bine daca ceva nu-mi merge bine in viata. Daca sunt trista, pur si simplu, nu-mi dau drumul, nu iese. Nici sa compun, nici sa reproduc. La pian informatia vine din ochi se duce spre måini, iar la mine se intrerupe undeva fluxul. Cu actoria nu e la fel, pentru ca am invatat-o profesionist.”

La sfårsitul lui octombrie s-a intors in America, unde incepe cu Bogdan un proiect pentru televiziune. A intrat deja in ritmul industriei si stie ca „daca esti activ, proiectele vin”. Stie ca in cele mai multe cazuri va obtine roluri de emigranta, de prostituata din Europa de Est sau de latino americana. Dar si-a asumat asta, pentru ca vrea sa invete meseria si acolo. {i-a promis sa se intoarca in tara pentru orice proiect de lung metraj, stiind ca in limba ei poate juca orice rol. Stie ca ii va fi greu, probabil ca va si plånge uneori, cum a plåns si in primele saptamåni la sosirea in America, chiar daca nu s-a gåndit nicio clipa ca nu va reusi ca actrita, in tara filmului.

„In Romånia, din pacate, mi se pare ca la orice nivel te-ai afla, social, material, undeva trebuie sa minti sa furi … Imi pare rau, dar cred ca trebuie spuse lucrurile astea…
La constructia casutei noastre am fost inselati pe toate partile. Omul care a venit sa ne zugraveasca casa a fugit cu toti banii pe care i-am dat… Nu mai spun de spagile pe care le-am dat. Cred ca asta e sistemul. E vorba de un tip de mentalitate pe care si noi l-am promovat: «vai, tara asta». Eu si Bogdan ne saturasem si am decis sa plecam. Dar uite, am venit mult mai deschisi catre Romånia acum sa lucrez la filmul lui Adrian Sitaru, cu mai multa incredere. Numai ca, fiind in interior, foarte greu mai poti sa vezi si partea buna a tarii…”

Filmul „Din dragoste, cu cele mai bune intentii” va avea premiera in toamna lui 2011.

3552
harpers spaniatrends: ce au in comun aceste coperte?

trends: ce au in comun aceste coperte?

n-am ce premiu sa va dau daca respundeti corect, dar – daca stiti sa identificati ce au in comun aceste coperte – ati putea fi cu un pas mai aproape de un posibil job in massmedia…

pentru ca puteti identifica un trend.

sa zicem ca e un test de aptitudini: ce au in comun aceste coperte?

2671
midafternoonFor My Father- Nuri Bilge Ceylan

For My Father- Nuri Bilge Ceylan

cind m-am uitat prima data la fotografiile din proiectul “For My Father” al lui Nuri Bilge Ceylan, regizorul invitat special la editia Anonimul din acest an, mi s-a parut ca sunt un intrus. ma uitam (cu placere, vinovatie, curiozitate) la viata unui om pe care nu-l stiam, dar a carui tristete si singuratate o simteam.

in primul moment m-am gindit ca m-au lovit atit de tare pentru ca sunt femeie si femeile poarta cu ele sechelele relatiilor cu tatii lor.

dar mai m-am uitat o data si inca o data (la Anonimul le-am aratat fotografiile tuturor prietenilor mei prezenti in festival) si mi-am dat seama ca, de fapt, ele vorbesc mai mult despre autorul lor decit despre protagonist.

cadrele mele preferate sunt cele facute “de afara”, in care fotograful e observator pentru ca subiectul nu pozeaza si nici nu-i pasa ca e pozat.

daca va uitati cu sufletul la ele o sa simititi acolo dragoste si nedumerire… si-un gen de neputinta tragica…

*

cind m-am dus la MasterClass-ul lui Nuri Bilge Ceylan de la Anonimul, n-aveam in minte sa pun nicio intrebare… habar n-am cum mi-a venit ideea – pe la jumatatea conferintei – sa intreb despre proiectul asta “For My Father”, despre care citisem ca are si un corespondent feminin ( si sora lui Nuri Bilge a facut un proiect similar)

dupa ce am intrebat s-a pornit avalansa…

uitati-va la inregistrarea de mai jos, de fapt ascultati-o pentru ca nu se vede mare lucru, dar vorbele fac totul…

in primele secunde Nuri Bilge Ceylan incearca sa cistige timp “e buna intrebarea, ce jurnalist pregatit etc” , dupa care incepe sa povesteasca despre relatia cu tatal sau. o ia pe ocolite, cum a crescut intr-un sat si cum a plecat la Istanbul la scoala iar tatal n-a vrut sa-i insoteasca…

pe parcurs ce raspunde isi da seama ca vorbele lui, fata in fata cu emotia fotografiilor, nu sunt suficient de puternice si incepe sa povesteasca mai mult.
despre singuratatea tatalui, despre un interviu pe care l-a luat si mamei si tatalui legat de moartea parintilor lor si cum mama plingea in timp ce povestea, iar tatal ridea – punind paradoxal o si mai mare emotie tragica pe povestire.

Si se adinceste in raspuns atit de mult incit, pina la finalul celor 5 minute de raspuns, Nuri Bilge Ceyan da cheia filmelor lui. Si a felului lui de a vedea lumea. Si de a trai.

cit a povestit toate acestea, ma uitam la el politicoasa sa primesc informatiile pe care le solicitasem si, desi era o distanta foarte mare intre noi, eram in spatele salii, simteam energia care se transmitea ca pleaca din stomac si se opreste in obrajii care iau foc. emotia aceasta e una dintre amintirile cele mai frumoase de la Anonimul 2011.

*

N-as fi descoperit fotografiile lui Nuri Bilge Ceylan daca Miruna Berescu, directoarea festivalului Anonimul, nu mi-ar fi spus ca a vrut sa faca o expozitie la Bucuresti cu ele.

Miruna sper sa faci cindva aceasta expozitie pentru ca va fi o bucurie pentru orice spectator si iti multumesc frumos pentru perseverenta ta de a aduce in RO oameni frumosi

*
daca n-ati vazut niciun film regizat de Nuri Bilge Ceylan va recomand sa incepeti cu Uzak (Distant)

Cronicile simpa de la Anonimul au fost realizate cu sprijinul Vodafone, partener al festivalului.

3319
Pina_1296054596_2011sa miscam internetul: sa invitam oamenii la Pina

sa miscam internetul: sa invitam oamenii la Pina

in septembrie, intra pe ecranele noastre, filmul Pina in regia lui Wim Wenders, povestea uneia dintre cele mai faimoase coregrafe si dansatoare din lume, Pina Bausch.

filmul asta nu poate fi incadrat la nicio categorie; daca spui ca e documentar gresesti (desi e documentar), daca spui ca e un film artistic gresesti din nou (desi are multa arta), daca spui ca e un film psihologic o sa se incrunte lumea la tine (desi fiecare dintre personaje parca trece printr-o sedinta de terapie)

e un film despre arta, despre relatia spectatorului cu arta (nu doar cu dansul) si, desi pleaca de la viata unei dansatoare, vorbeste despre ce au mai pur si mai valoros artistii de oriunde…

*
filmul asta e atit de special, incit e un mare pariu sa mearga lumea in sala. APROPO E 3D! (si vezi dansatorii trecindu-ti pe linga fatza, ca o mingiiere:) )

pentru promovarea acestui film, unii dintre cei mai mari artisti ai romaniei va transmit mesaje ca sa va convinga sa mergeti in sala de cinema. e o miscare fara precedent in promovarea unui film in romania.

iata unul dintre mesaje. (de-alungul acestei luni, pina la premiera filmului, voi posta fiecare mesaj de sustinere

ati putea participa si voi la promovarea acestui film incredibil de frumos.

de fiecare data cind mai apare un filmuletz de promovare, puneti-l va rog pe blogul vostru sau pe pagina voastra de facebook. nici nu stiti cit de mare o sa fie bucuria cind cineva va va scrie si va zice “am vazut Pina pentru ca ai recomandat-o tu. mi-a placut foarte mult.”

din experientele trecute, cind pentru ca ne-am unit, am dus informatii culturale in jurnalele de stiri, stiu sigur ca daca si acum ne unim fortele, facem niste oameni fericiti: merg sa vada un film care o sa-i emotioneze profund si pe care altfel nu l-ar vedea, pentru ca nu e in raza lor de interes.

multumesc.

1465
alta mitzabuna dimineata

buna dimineata

later edit: aflu de la Ana Onisei ca si ea a ascultat ieri acelasi cintec, fix in interpretarea asta:)
synchronicity

1597
shoppingratiune si simtire… in cumparaturi

ratiune si simtire… in cumparaturi

Astazi ar trebui sa se incheie experimentul meu Economisesti cumparind cu cardul, el se incheie insa doar in partea de “shopping” pentru ca mi-am terminat bugetul si cred ca mi-am atins scopul.

Mai avem insa multe de povestit, cum mai avem de primit via posta o parte din obiectele cumparate, de pozat cu hainele (sau macar hainele), de scos la licitatie citeva dintre ele, de facut citeva surprize si… mai ales de povestit ce am invatat eu din acest experiment.

Si din punct de vedere personal (al administrarii unui buget pentru cumparaturi online), dar si din punct de vedere profesional ( a fost prima campanie online pe care am desfasurat-o pe parcursul unei luni, cu postari aproape zilnice).

Acum insa citeva observatii generale:
– E un foarte mare confort sa poti sa-ti cumperi online de oriunde din lume, cind tu stai la soare, la mare.
– Cu 500 de euro am reusit sa-mi cumpar obiecte de designer si lucruri extrem de frumoase, pe care le-as fi cumparat cu peste 1000 de euro in afara perioadei de reducere.
– Trebuie sa rezisti tentatiei de a ramine in bugetul stabilit, dar nu e greu sa faci asta, daca ai incredere in tine si in alegerile tale. (n-am reusit sa-mi fac un carnetel cu cheltuielile, dar am fost prietena cu excellul)
– A fost o foarte mare bucurie sa vad ca si voi aveti amintiri despre obiecte dupa care ati suferit (ca nu le-ati cumparat cind vi le doreati, ca n-ati avut bani la momentul potrivit etc); m-a facut sa ma simt normala… sau cel putin ca apartind unui grup mai mare:) va multumesc tuturor celor care ati intrat in jocul meu si ati participat impreuna cu mine la cumparaturi.

Eu platesc online cu cardul de f multa vreme si n-am avut nicio problema. Banca mea ,UNICREDIT TIRIAC, are o optiune prin care ma anunta via sms la orice plata online, plus ca am coduri peste coduri de securitate.
Intr-o luna am cheltuit 494,69 euro impartiti dupa cum urmeaza: 324,69 euro si 727 ron (pentru ca am facut si citeva cumparaturi de la branduri romanesti)

Teoretic experimentul se incheie aici, dar… ne intoarcem curind la el pentru ca au inceput sa vina cumparaturile…

si pun pariu ca vreti sa stiti ce e in punguta asta:)

puteti urmari aici intreg experimentul in care am incercat sa vad daca pot fi Card Masterul MasterCardului meu; eu cred ca mi-a iesit… voi ce ziceti?

1917
amelie-movie-still(gesturi) Anonim(e)

(gesturi) Anonim(e)

Marti, cind eram in barca pe drum catre Green Village si festivalul Anonimul, ma uitam la stufarisul de pe mal.
Cum soarele incepuse sa apuna, in umbrele care se formau mi se parea ca transforma stufarisul in tot felul de figurine de plush. Care figurine, pentru ca barca facea valuri, erau obligate sa se unduie, miscate de valuri, si pareau ca fac reverente discrete in fata noastra.

N-am spus nimanui din barca asta, mi-era rusine… Eram cu 3 muzicieni care urmau sa cinte tango intr-una dintre serile festivalului. Dar am zimbit si m-am gindit la filmul Amelie si cum, micutza Amelie, cind vedea norii pe cer isi imagina tot felul de figurine pufoase.


*
Prima data cind am vazut Amelie mi s-a parut ca am descoperit cel mai cel film; nu pentru realizarea lui (am vazut multe filme mult mai bine facute), nici pentru interpretarea lui (si aici stiu filme mult mai bune). Dar n-am vazut niciodata un alt film care sa aiba combinatia perfecta de copilarie, gingasie, inocenta si mesajul pe care eu il iubesc cel mai mult “cind vrei sa faci o fapta buna, cind vrei sa faci o bucurie, fa-o anonima.” Pentru ca o faci nu ca sa vrei recunoastere in schimb, ci pentru credinta si dorinta ta de a face o bucurie.

*
Cind eram in barca habar nu aveam ca teoria asta a mea avea sa fie verificata cu virf si indesat peste citeva zile.
Nu pot sa va explic exact despre ce e vorba (faptele bune trebuie sa ramina anonime), dar la Anonimul, un gest de al meu de demult s-a intors cu o gratie incredibila intr-o bucurie fara pret. Fara sa fie dezvaluita fapta buna de atunci si neconditionata de ea. Din inima.
Iar o zi mai tirziu, ca sa am o bucurie si mai mare, fapta mea de demult a fost mentionata intr-un context public, pentru bucuria care a produs-o tocmai pt ca era anonima.

E complicat sa explic mai mult. Dar credeti-ma gesturile frumoase care ramin anonime sunt rasplatite cu o bucurie fara margini cind va asteptati mai putin. Asa ca ati putea sa le incercati.
*
Asa ca draga Miruna Berescu, nici macar nu te gindesti cit de multe alte ramificatii in viata reala are festivalul pe care-l manageriezi.

*
cronicile simpa de la festivalul Anonimul au fost transmise cu sprijinul Vodafone

1894

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!