Monthly Archives : March 2009

ben kingsley – a grain of sand

“Creative people are making a pearl. What’s in the middle of that pearl? Something that’s really scratching it. A grain of sand, and it has to cover it, to smooth it. We all have our grain of sand, and we find a way of smoothing it.”

*
“But you find yourself repeating patterns of behaviour until the gods say to you: ‘We will not tolerate you doing this any more.’ And something happens. The gods send us things if we are open and on a journey towards healing. But it can be a jolly long slog. I’ve had moments of immense joy with work, and then gone back to personal chaos. I will leave it at that.”

*
His father is dead. But his mother must be proud of him now. “I haven’t a clue. You can’t… you can’t go there.” But I only asked if his mother was proud of him. “Yes.” What about his siblings? “I don’t think we can go there. It’s part of the grain of sand.” I see. And will he ever talk about this stuff? “I doubt it. But it will be in my work. It’s fully expressed in my work.”

*
interviul e realizat de rachel cook pentru the observer si il puteti citi aici

1453

self sex

De ce erotismul este atît de distorsionat în cărţile dvs.? Din perspective sexualităţii, romanele dvs. sînt un fel de povestiri fantasz porno-morbide: cuplul din Cucul şi pupăza experimentează o mutantă schimbare de sex, în Cum trăiesc morţii se face “sex spectral”, în Măreţele maimuţe sexul este doar o acuplare brutală, primitivă, la întîmplare…

Păi, sexul e ciudat, nu !? Uneori foarte primar, foarte brutal, alteori foarte gentil şi tandru… Dar după ce treci prin tot acest spectru, în final rămâne, de fapt, doar inserţia unui corp în altul, iar acest lucru ne sfidează toate ideile noastre despre minţi discrete, percepţii discrete.

will self raspunzind la intrebarile lui marius chivu in dilemateca.
via anaceadesteapta care s-a conversat si ea cu domnul self cind el i-a explicat ce e cu post-it-urile de pe peretele lui. raspunsul in curind. plus detalii despre ceva cu adevarat spectaculos la omul asta si la profesionalismul lui 🙂

2505

michel gondry la B-est

Un cuplu de japonezi se muta la tokyo in cautarea unei cariere.

Ea e motorul relatiei si face eforturi ca sa le mearga bine. El isi gaseste de lucru unde aplicase ea (impachetat cadouri); ea e privita de prietena la care locuiesc drept o ciudata care nu face altceva decit sa decupeze anunturi din ziare. Intr-o seara, dupa ce facuse eforturi mari ca sa indeplineasca visul iubitului (sa difuzeze public filmul pe care el il facuse) fata aude cum ii minimalizeaza efortul prietena ei si cit de urit vbst despre ea.
Dimineata observa ca prin camasa lasa o umbra ciudata pe perete. Trece soarele prin ea. Are o gaura in piept.
(Si pt ca stii ca e disperata si suparata, gindesti ca e goala pe dinauntru.)
Pleaca la interviuri pentru job si pe parcursul zilei, gaura din piept e tot mai mare. Apare si un grilaj in gaura aia; apoi un picior i se transforma ca si cum ar avea o proteza de lemn; mai tirziu si celalalt picior. Pina seara se transforma intr-un scaun.

Ajunge in casa unui tinar muzician. Cind el e plecat, ia inapoi chip si trup de femeie: face curat, ii aseaza insemnarile, ii pregateste de mincare. El nu stie ca are acasa o femeie mobila pentru ca atunci cind e prezent, ea se transforma inapoi in scaun si asculta muzica pe care el o compune sau il urmareste discret ce scrie la computer.

Scena de final: “Ma simt mai utila decit am fost vreodata”, zice fata in timp ce e mobila la una dintre seratele muzicale ale noului ei proprietar.

Filmul se numeste Interior Design si e fct de Michel Gondry

(mi-a plct asa de mult ca l-am pove prietenilor. am dat copy paste la ce le-am scris lor ca sa pun si aici)

2090

simbata

Simbata e o zi speciala. Are intimidate si personalitate. Simbata are timp sa se distreze si sa se ascunda de ochii lumii, in timp ce duminica leneveste intre perne cu ceaiuri or cafele aromate.

Simbata se intimpla multe lucruri.

*

“Vin aici de vineri, stau simbata si pleaca duminica. Luni se intorc la birou, aproape fara sa se vada efectele secundare ale operatiei”
Geta, asistenta la o clinica de operatii estetice de pe Dorobanti.

*****

– Era aici, avea si un ulcior in fata.
– Da domnule, l-am vazut cind si-a pus vioara, dar a disparut.
– Si ulciorul?
– Ulciorul a disparut dupa aia.

Fiul isi cauta tatal de 80 si ceva de ani. La tirgul de antichitati de la Obor.

*****

– Did any director do that?
– No
– You’ll see. I’m right

Regizorul filmului Absurdistan dupa ce asteptase spectatorii la iesirea din sala de cinema, rugindu-i sa-i voteze filmul in B-est.

*
Simbata asta. Prin Bucuresti.

*

si pt ca mi-am adus aminte in timp ce scriam, asta e alta Simbata. A lui Ian McEwan.

2079

carti, sifilis, realitate

am uitat sa-mi schimb titlul de la textul din JN. cind il pusesem ( e cel de mai sus) vroiam sa scriu despre o plaga dubioasa, un fel de sifilis autosuficient pe care-l are literatura noastra.

m-am calmat pe parcurs ce scriam si-am zis ca nu se face sa fiu atit de patimasa.

acum aflu ca si costi rogozanu scrie in aceeasi directie pe blogul lui. n-am vorbit inainte. nu i-am spus parerea mea. a venit in redactie, a cerut revista si-a plecat la el la birou.

*
despre cartea Lizoanca la 11 ani si cum e promovata ea, costi zice

exista ipocrizia felului in care e vanduta cartea. Vasăzică, criticăm media ca a exploatat fetita si punem mare pe coperta anuntul ca e despre fetita abuzata, adica exploatam tot tabloidal. Stiu, citesc prea dur o intentie, dar nu fac decit sa repet perspectiva rudimentara a autorului. Asteptam  o carte curajoasa, surprinzatoare, si n+am gasit decit o poveste a unui abuz cu tuşe şi mai groase. Acele tuse groase sunt de neinteles pentru mine, mai ales ca am citit si povestea fetitei reale… Cum faci să scrii fără să simţi în acelaşi timp că nu exploatezi neruşinat povestea reală? Mai ales că autoarea a ţinut cu tot dinadinsul să-şi lege ficţiunea de acea ştire reală. Nu cred că a ieşi o producţie mai brează decît un reportaj senzaţionailst de televiziune.

Am citit in Tabu un reportaj despre fetita abuzata, Corina pe numele ei, aflata acum intr+un centru pentru protectia copilului. Textul este echilibrat si contine fapte, marturii, atitea cit s-au putut scoate. In orice caz, e o apropiere cinstita de teribila poveste a fetitei, si a venit ca o gura de aer dupa explozia nefericit fictionala a Doinei Rusti.

restul aici

*
supararea mea, exprimata cit de diplomatic am putut in JN de azi

povestea din tabu se numeste Ingerii din jurul ei si o gasiti aici

1423

vedeta tv

Mircea Badea cearta Realitatea tv ca e priveghi tv. La Antena 3, in timpul zilei, sunt transmisii lungi de la inmormintare. Canale de nisa, de STIRI.
In Anglia o fosta vedeta Big Brother si-a vindut moartea presei.

*

in Romania oamenii se inghesuie sa-i faca poze lui Ion Dolanescu in sicriu.

da, stiu, bunicii nostri isi pastrau pe dulap priveghiurile, dar erau rudele lor. pastrau o amintire. fotografia era scumpa, se facea la nunti si la inmormintari.
pe dulap era si poza de la nunta.

dar ce fac oamenii cu poza cu Dolanescu, mort, cu miinile pe piept? si de ce s-au inghesuit pentru a nu rata momentul imortalizarii?

*
la Londra Jade Goody a fost vedeta absoluta a presei care relata despre ultimele zile din viata unei mame bolnave de cancer.
si-a angajat unui dintre cei mai buni si mai controversari PRi londonezi (Max Clifford) si in aproape un an a obtinut aproape 2 milioane de lire sterline pentru copiii ei, din show-uri la tv, coperte de reviste, exclusivitati …despre moarte.
fosta vedeta Big Brother a murit simbata si una dintre rude a iesit in fata casei rugind ziaristii ca, macar atunci, post mortem, sa aiba putina intimidate.
*
(Poignantly explaining on her show, titled Jade, why so much of her cancer battle was played out in front of the cameras)
“Not even for the money side of things, but it’s a way of dealing with it, it’s done, everyone’s seen it…
“It’s easier sometimes for me to deal with bigger things in the public eye…
*

(Later edit: vad la tv ca ziarele de miine vorbesc despre asta. ne punem cenusa in cap si dam vina pe manele. ca in majoritatea cazurilor editorialelor noastre, lipeste contextualizarea.

si la noi si in lume e la fel): moartea e vedeta tv.

2350

somn


londra. duminica. syon park.

1250

print sau on line?

Noi spunem “povesti”, am fost instruiti astfel, ca jurnalisti. Astazi, avem mai multe instrumente pentru a spune aceste “povesti”. Trebuie sa stim ce instrument este cel mai bun pentru fiecare poveste in parte, sau pentru momentul in care povestea se petrece.

Mario Garcia intr-un interviu f interesant pe hotnews despre viitorul presei scrise.

1166

Ora Pamintului

28 martie. 20.30 -21.30. o ora in care daca scoti totul din priza, daca nu consumi energie electrica, 2% din consumul tau zilnic e salvat. pentru vremuri grele.

 

Te bagi?

 

La ora aia o sa fie nu stiu ce meci al nationalei. Nashpa. L-ai putea pierde. Sau macar prima repriza. Dar te-ai putea alatura unei miscari mondiale care doreste sa puna din nou reflectorul pe incalzirea globala. Anul asta Casa Poporului o sa fie in bezna pt o ora. Magazinul Cocor. Ateneul.

Si, speram, multi oameni care vor face un gest responsabil in casa lor, intre cei patru pereti.

 

*

Am filmat astazi un fel de testimonial pentru Ora Pamintului. Zoli Toth (Sistem) e unul dintre ambasadorii Earth Hour in Romania si si-a adunat prietenii intr-un spot pe care l-a facut cu resursele lui. Dan Fintescu a filmat, un alt prieten a fotografiat, Bodo (Proconsul), Alex (Mandinga), Melania Medeleanu, Razvan & Dani, Virgil Iantu, Miki au spus ce vor face ei pe 28 martie ca sa nu consume energie electrica. Spotul il veti vedea curind si pe site-ul tabu.

 

*

Earth Hour e un program initiat de WWF

 

2790

Matilda Caragiu Marioteanu

Matilda Caragiu Marioteanu a murit miercuri, a fost inmormintata astazi.

intre atitia paparazzi, scandaluri de divort si adulteruri, n-a mai incaput la stiri aceasta informatie.

lingvist remarcabil si autor de basme pentru copii. sora lui toma caragiu.

*

acum un an am scris despre fiica dinsei, Brindusa Niro, printre altele fost consultant la The New Yorker; i-am trimis revistele acasa (locuia la doua strazi de mine) si m-a rugat sa o sun. mi-a facut o analiza riguroasa a revistei si m-a pus sa-i promit ca nu o sa facem ca alte reviste: “sa puneti titluri in engleza”.

colegii mei stiu cit de tare ii stresez ca nu vreau titluri in engleza. si doamna caragiu marioteanu are un pic de legatura cu asta.

1865

Film horror: Cum am lansat o carte pe care n-am citit-o si-am vbt despre ceva ce nu mi s-a intimplat

episodul 1 Drumul

ora 18.10. Suna Johan.

stii, eu sunt PR-ul, vin cu mesajul, tu zici ce si cum
asa.
cotidianul are lansare de carte si vor sa te duci acolo, la ora 19.00, in seara asta.

urmeaza o explicatie lunga, printre cuvinte johan lasa o portita de scapare “eu le-am zis ca e greu sa mergi acum ca sigur ai treaba”, rezonez la “chiar au nevoie de ajutor” pentru ca si eu am avut joi o urgenta maxima si stiu ce gura de aer am respirat cind m-a ajutat cineva, contra cronometru.

Bine, ma duc, am raspuns si am auzit oftatul de usurare al lui Johan. Dar imi povesteste cineva ceva despre carte sa nu fiu tufa acolo?
Da, te suna Cristi Teodorescu.

Suna domnul Teodorescu in timp ce imi stringeam bagajele, aflu ca e o carte scrisa de o doamna pe care n-a vazut-o nimeni niciodata, ca povesteste despre divort. Io spun ca e nashpa ca n-am citit cartea, dl Teodorescu spune ca are o solutie: sa vorbesc despre ce se intimpla la divortul autohton, din perspectiva femeilor cu care am intrat in contact la revista. Mi se pare decent, ma gindesc ca pot exprima coerent citeva propozitii si-mi fac planuri ca in taxi pina la Carturesti gasesc eu o linie de discurs.

18.25
La carturestii de pe Verona, va rog
Unde?
La cinematograful patria. Cit puteti dvs de repede ca trebuie sa ajung la ora fixa.
Ploua domnisoara. Nu stiti cum se circula in Bucuresti cind ploua? Ajungem cind ajungem.

Ignor taximetristul, incep sa evaluez situatia care e nashpa rau. Sunt terorizata de vorbitul in public chiar si cind am ceva in cap si o idée de discurs, darmite acum cind e blanc total si sunt ca o lebada. Nici macar make-up n-am, ma gindesc in timp ce scotocesc prin geanta dupa un gloss ca sa para ca m-am preocupat putin de look-ul meu.
Scot ipod-ul sa-mi caut cintecelul care ma va motiva teribil si voi gindi cel mai tare speech. Ipodul e incurcat in geanta de laptop si rup firul de la casti, care oricum nu se simtea prea bine de citeva saptamini.

18.35 aglomeratie la arcul de triumf, draci cit cuprinde, nicio idée despre ce sa vorbesc.
Suna telefonul, Cristi, directorul de productie.

Am terminat shootingul.
Cum a fost? A iesit bine?
Frig, dar bine.

vorbim despre personajele din shooting, despre ce a fost, cind vin fotografiile, pe kiseleff e aglomeratie mare, soferul injura, cristi zice ca a ajuns la birou trebuie sa descarce bagajele, ne luam pa si ma intorc cu gindul la speech-ul meu.

18.45 suntem in fata guvernului.
Femei divortate, tre sa fie usor, ia sa ma gindesc la divorturile de prin preajma mea, care au fost reactiile? N-am timp de raspuns, desi ma lovise un gind cu divorturile celebritatilor, suna telefonul, Eli, sales manager

Buna, uite clientul x vrea un proiect special si are doua propuneri.

Urmeaza propunerea 1, lunga in multe cuvinte. Raspunsul meu la propunerea 1, lung, cu detalii tehnice. Vine si propunerea 2, si mai lunga pentru ca e si mai complicat sa mi se descrie ce inovatie grafica vor sa faca cei de la agentie. Explic ce probleme cred ca vor fi la propunerea 2, lung. Apoi comparatii intre prop 1 si 2, avantajele noastre, timpii de executie.

Ok, bine, pa, la revedere.

Suntem la romana si soferul injura din nou

…ca nu se pricep la drumuri, ca mereu e aglomerat de aici si pina la universitate. Semafoarele mamei lor. si niciun politist nu e pe aici, daca ploua s-au bagat toti la adapost.

La semafor la MC Donald’s e fara 5, coada de masini e fara de sfirsit, cobor (intr-o balta dar ce mai conteaza), o iau pe jos prin ploaie. La fara 3 minute intru cu aplomb in ceainaria de la Carturesti, vad lume asezata pe scaune, lume la prezidiu, toate in timp ce inaintez cu viteza catre masa centrala. Pe la mijlocul drumului ma prind ca se vorbeste in franceza, ca nu e lansarea mea de carte si ma intorc cu aceeasi viteza si ies din sala in timp ce toti oamenii se uita cu ochii holbati la mine.

Sun la Johan:
esti sigur ca e Carturesti?, si vocea are toata disperarea pe care o implica o promisiune neonorata, incurcatul oamenilor mai tare decit inainte si pierdutul vremii aiurea.
Da, da.
Pai vorbesc unii in franceza, nu e lansarea care trebuie.
Vezi sus ca parca sus e.

Ia-o in viteza pe scari, la mansarda nici macar un cumparator. Ia-o in jos pe scari, mergi in corpul nou, liniste si pace. Timpul trece, imi spun cum i-am suparat pe oameni si ca mai bine spuneam NU de la inceput.
Johan suna sa afle unde ar fi trebuit sa fiu, timp in care ma duc discret la cei de la casa si intreb extrem de rusinata daca lansarea cotidianul e aici si unde ar putea fi pe aici.
Aflu ca e la subsol. Mai intru o data in viteza prin ceainarie, lumea prezenta la lansarea franceza ma priveste ca si cum as fi un alien, trec pe linga niste scaune care-mi complica drumul, cobor la subsol, recunosc lume, sunt happy.
Suna telefonul. Ioana, PR-ul Cotidianul, care e cu spatele la mine, iar eu o aud cum vorbeste cind zic alo:)

Cum e cind divortezi si ce probleme au doamnele, cit de porci sunt barbatii si ce bune negociatoare sunt femeile chiar si cind sunt pline de ura si sar la bataie pe strada, in episodul urmator.

*

Cartea eroina a acestei intimplari – Zilele parasirii mele, Elena Ferrante- apare miercuri cu Cotidianul.

2289

nominalizari UNITER 2009

Nominalizările au fost făcute de către un juriu format din criticii de teatru: Magdalena Boiangiu, Victor Scoradeţ şi Ionuţ Sociu.

Debut
Ioana Anastasia Anton pentru rolul Ofelia din spectacolul Hamlet la Teatrul Metropolis, Bucureşti
Florina Gleznea pentru rolul Martha din spectacolul Cui i-e frică de Virginia Wolf la Teatrul Act, Bucureşti
Ionuţ Grama pentru rolul George din spectacolul Cui i-e frică de Virginia Woolf la Teatrul Act, Bucureşti

Cea mai bună actriţă în rol secundar
Valeria Seciu pentru rolul Gloucester din spectacolul Lear la Teatrul Bulandra, Bucureşti
Tünde Skovrán pentru rolul Nataşa din spectacolul Trei surori la Teatrul Maghiar de Stat, Cluj-Napoca
Ada Simionică pentru rolul Hilda din spectacolul And Bjork, of course la Teatrul „Toma Caragiu”, Ploieşti

Cel mai bun actor în rol secundar
András Hatházi pentru rolul Andrei din spectacolul Trei surori la Teatrul Maghiar de Stat, Cluj-Napoca
Sorin Leoveanu pentru rolul Lucio din spectacolul Măsură pentru măsură la Teatrul Naţional „Marin Sorescu”, Craiova
Tibor Pálffy pentru rolul Şambelanul din spectacolul Ivona, principesa Burgundiei la Teatrul „Támasi Áron”, Sfântu Gheorghe

Cea mai bună actriţă în rol principal
Dorina Chiriac pentru rolul Ioana din spectacolul Ioana şi focul la Teatrul de Comedie, Bucureşti
Imola Kézdi pentru rolul Maşa din spectacolul Trei surori la Teatrul Maghiar de Stat, Cluj-Napoca
Mariana Mihuţ pentru rolul titular din spectacolul Lear la Teatrul Bulandra, Bucureşti

Cel mai bun actor în rol principal
László Mátray pentru rolul Prinţul Filip din spectacolul Ivona, principesa Burgundiei la Teatrul „Támasi Áron”, Sfântu Gheorghe
Victor Rebengiuc pentru rolul Willy Loman din spectacolul Moartea unui comis voiajor la Teatrul Bulandra, Bucureşti
Zsolt Bogdán pentru rolul Verşinin din spectacolul Trei surori la Teatrul Maghiar de Stat, Cluj-Napoca

Cea mai bună scenografie
József Bártha pentru decorul spectacolului Ivona, principesa Burgundiei la Teatrul „Támasi Áron”, Sfântu Gheorghe
Andrei Both pentru decorul spectacolului Trei surori la Teatrul Maghiar de Stat, Cluj-Napoca
Velica Panduru pentru decorul spectacolului Boala familei M la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, Timişoara

Cel mai bun regizor
Radu Afrim pentru regia spectacolului Omul Pernă la Teatrul „Maria Filotti”, Brăila
László Bocsárdi pentru regia spectacolului Ivona, principesa Burgundiei la Teatrul „Támasi Áron”, Sfântu Gheorghe
Gábor Tompa pentru regia spectacolului Trei surori la Teatrul Maghiar de Stat, Cluj-Napoca

Cel mai bun spectacol
Ivona, principesa Burgundiei – producţie a Teatrului „Támasi Áron”, Sfântu Gheorghe
Omul Pernă – producţie a Teatrului „Maria Filotti”, Brăila
Trei surori – producţie a Teatrului Maghiar de Stat, Cluj-Napoca

Teatru radiofonic
Ionesco, cinci piese scurte de Eugen Ionesco, regia Alexandru Dabija, la SRR Bucureşti
Planeta mediocrilor de Ioan Groşan, regia Attila Vizauer, la SRR Bucureşti
Ucigaş fără simbrie de Eugen Ionesco, regia Lucian Giurchescu, la SRR Bucureşti

2621

sex, nebunie si povesti

Sex is hard to write about because you lose the universal and succumb to the particular. We all have our different favorites. Good sex is imposible to write about. Lawrence and Updike have given it their all, and the result is still uneasy and unsure. It may be that good sex is something fiction just can’t do – like dreams. Most of the sex in my novels is absolutely disastrous. Sex can be funny, but not very sexy.

Martin Amis

Do I think writing is a dangerous activity? Writing can be very bad for one’s mental health. It looks innocent enough from outside, but one a man or a woman is living every day in an imaginary world, it’s often difficult to separate your own reality from the imaginary reality you’re writing about.

Paul Auster

One of the things I learned from Virginia Woolf is that every day in everybody’s life contains just about everything we need to know about human life, more or less the way the single strand of DNA contains the blueprint for the entire organism. And I believe that if we look carefully enough at anybody, and look with enough compassion and discernment, and bring to that person a certain merciless clarity, we have a story by definition. I never think in terms of message. I don’t know anything my readers don’t know.

Michael Cunningham

*
Sunt trei declaratii dintr-o carte care aduna, pe teme, raspunsurile unor scriitori la problemele lor: ce le e greu sa (de)scrie, de unde se inspira (fura, in sensul bun) in structura, de la ce pornesc la drum cu o noua carte, cum reactioneaza la editari, cum fac fatza disperarii ca pe hirtie nu le iese ce au in cap etc etc.

Cartea se numeste Off The Page (writers talk about beginnings, endings and everything in between), precum o rubrica din Washigton Post in care Carol Burns intervieveaza on line (cu ajutorul cititorilor) pe unii dintre cei mai de succes scriitori.
Carol Burns e editorul acestei carti, citeva dintre interviurile ei din Washington Post on line, le gasiti aici.

*
Raspunsul lui Amis despre cit de greu e sa scrii despre sex mi-a adus aminte de o conversatie cu Gilbert Adair, domnul care printre altele a scris The Dreamers. Adair imi povestea cu multa pasiune ce greu este sa descrii dragostea pe care un barbat o are pentru un copil si sa pastrezi in personaj umanitatea. Vorbea despre tehnica de scris, despre unghiuri si sentimente, compara iubirea respectiva cu orice alta iubire. Era, pentru el, ultimul tabu ramas nedoborit in literatura erotica.

3827

Nick Hornby – Speaking with the angel

am gasit-o din intimplare la Carturestii de pe Verona, la sectiunea de carti straine.
mi-a atras atentia pentru ca are proze scurte, editate de hornby, iar printre autori erau zadie smith si irvine welsh.

m-am apucat sa o citesc si in primele pagini am descoperit asta:
*
Soon after I had decided to ask some writers I knew and admired to contribute to this book, I read an interview with Bono in the Guardian, in which he talked about the Jubilee 2000 campaign, aimed at reducing the Third World’s debt to the West.

‘It’s bigger than anything I will ever have anything to do with again as long as I live,’ he said. ‘So if I can open doors simply because I’m a celebrity, then I’ll use that for all it’s worth.’ So far, his effort have helped to remove $100 billion from the tab. The interview brought me up shot. I’m not Bono, of course, and I suspect that it would be considerably harder for me to open the door of the Oval office than it was for him, but even so… Third World Debt! $100 billion! Treehouse, the charity to which you have just donated a pound (unless you’ve been sent a review copy, in which case you can send dome money using the form at the back of this book), is a small -at the moment, a very small – school for severely autisitic children, and one of it’s pupils is my son. Luckily I don’t have to justify myself to you, because all you’ve done is buy a book that you wanted to read, a book containing a dozen or so new stories by some of your favourite authors, and your donation was, I hope, incidental. But I certainly owe those authors an explanation, and so this introduction is aimed at them. You can read it if you like, but I don’t mind if you skip it. You’ll get your money’s-worth anyway.

Perhaps I should begin by explaining that my son Danny won’t benefit from Speaking with the Angel. (I’ve pinched the title, by the way, from Ron Sexsmith, whose first album contains a song of that name which seems to be heart-meltingly relevant.)

*
citeva paragrafe mai incolo spune ca daca vrei sa stii ce familie ajuta cu banii din cartea asta, ii poti scrie si iti spune numele. asta dupa ce descrie oroarea prin care trece un parinte cu un copil autist. ( puteti citi aici un fragment mai lung din motivatia lui hornby)
*
in romania, Marius Chivu a adunat proze scurte (amintiri mai degraba decit literatura) intr-o carte despre bunici si-a donat banii in scopuri caritabile. (Cartea cu bunici, editura Humanitas, aproape 100 de autori.)
nu mai stiu vreun proiect similar, dar ma gindesc ca e loc de mai multe.
*
cartea coordonata & editata de Hornby ( domnul cu Turnul sinucigasilor, Totul despre baieti, Cum sa fii bun, Fever Pitch, High Fidelity – ultimele 2 la Polirom, restul la Humanitas) a aparut in Anglia in 2000.
printre proze e una semnata de colin firth ( domnul ala din jurnalul lui bridget jones) care zice-se e debutul lui ca scriitor. n-am ajuns inca la ea. am citit zadie, prima data, of cors:)

2365

iar am fo a dracului

Printre pauzele muzicale ale Ipodului meu, surprind la lift o conversatie intre trei colege de trust.

– Ai lasat cartile aici?, intreaba una dintre ele, micutza cu ochelari si un pardesiu kaki.
– Da. Eu nu citesc decit carti de specialitate, spune ferm o alta de la inaltimea cizmelor ei cu toc cui, miscindu-si soldurile bine evidentiate in niste jeans ca niste colanti.
– Da, dar unele din colectia asta sunt bune, incearca timid si a treia, micutza si cu niste bucle blondute.
– Eu nu citesc literatura. Nu-mi place sa citesc dialogurile stupide ale unora, ce isi imagineaza ei…
– Dar literatura nu este doar despre ce se scrie, ci si despre cum se scrie. Despre cum se construiesc frazele si povestile, spun eu politicoasa.
– Eu citesc filosofie si psihologie. Atit!, bate duduia din toc, aruncindu-si dintr-o miscare de umar catre spate, parul lung si negru.

Intram in lift, timp in care imi dau castile jos pentru ca incepuse sa mi se suie singele la cap si incerc usor sa sugerez ceva:
– Poate ar trebui sa citesti non fiction, carti inspirate de fapte reale.
– Eu si cind citesc o carte de filosofie si mi se da un exemplu inspirat de realitate, ma enervez.
– Ei na! Pentru cineva care munceste cu litere, sa nu citeasca deloc literatura… Domnisoara, ai o problema!, mi-am auzit vocea aia taioasa si ferma.

Cind am iesit din lift am urat o seara frumoasa si m-am intors la IPod. Nu am auzit daca mi s-a raspuns.

nu exista “i’m sorry”

un week end plin de conexiuni cu jurnalismul/ jurnalistii.

o vizita la cursul lui Cristi Lupsa

E un cerc vicios intre aspirantii la un job la o revista si cei care lucreaza intr-o redactie.
Noi ne vaitam ca nu primim propuneri concrete, ei spun ca nu au unde sa publice.
In realitate, noi primim CV-uri, nu propuneri de subiecte (pitch-uri), iar ei nu stiu sa scrie pitchuri ca sa ne convinga.
Cristi incearca sa-si convinga studentii ca trebuie sa pitchuiasca mult, cu curaj si in cunostinta de cauza (profilul revistei, subiectul adecvat si bine documentat).

A fost o discutie frumoasa despre ce intilnim noi in redactii (Gabi Dobre de la Esquire are istorii delicioase cu doritorii de a fi publicati, in aceeasi idee cu intimplarile din redactia noastra), dar si despre ce trebuie sa faca freelancer-ii ori cei care lucreaza deja, ca sa-si publice munca.

*

O intilnire cu un domn fost jurnalist…

A. N.- a carui viata poate fi oricind un subiect de roman.

– Nu ti se pare ca viata ta are o recurenta, ca te intorci in aceleasi locuri, ca incerci sa inchizi – peste ani – niste cercuri?, l-am intrebat dupa o ora si ceva de conversatie care ne-a purtat prin multe locuri.
– Nu. Nu e un cerc. Mai degraba e ca o spirala: in aceleasi locuri, dar pe grade diferite.

Mi-a adus Jack Kerouac – On the road – The original scroll, the legendary first draft- rougher, wilder, and racier than the 1957 edition.
I-am daruit Tihna lui Atilla Bartis.

*
Vizionarea filmului Frost/Nixon…

…urmata de o googalire serioasa despre Frost. Cu citeva interviuri minunate descoperite. Interviuri cu el, nu facute de el.

Is there anything you regret not asking Nixon in your famous interview with him in 1977, the first in-depth interview following his resignation?

We did the 12 days of interviews. After it was all over we realized we had actually forgotten one question, which was: “Who was Deep Throat?”

(continuarea, in care vorbeste despre munca lui de la al jazeera varianta engleza si despre de ce nu ar face un interviu cu Bin Laden, in NY TIMES.)

Plus materialul asta, in care spune ce e fictiune si ce nu in film, si cum a cedat drepturile pentru viata lui stiind ca o vor romanta pentru dramatismul cinematografic.

Apoi o parte din transcrierea interviului original, nu cel din film, care arata ca “I’m sorry?” intrebarea care marca in film punerea in corzi a lui Nixon, nu a existat in realitate.

David Frost: Are you really saying the President can do something illegal?
Richard Nixon: I’m saying that when the President does it, that means it’s *not* illegal!
David Frost: …I’m sorry?

In realitate

David Frost: Would you say that there are certain situations – and the Huston Plan was one of them – where the president can decide that it’s in the best interests of the nation, and do something illegal?

Richard Nixon: Well, when the president does it, that means it is not illegal.

David Frost: By definition.

Richard Nixon: Exactly, exactly. If the president, for example, approves something because of the national security, or in this case because of a threat to internal peace and order of significant magnitude, then the president’s decision in that instance is one that enables those who carry it out, to carry it out without violating a law. Otherwise they’re in an impossible position.

(n-am gasit alta cale sa va fac sa cititi transcrierea celei mai importante parti din interviu aici)

Week end-ul meu cu trimitere la jurnalism a fost mai lung, dar va veni si partea a doua de descriere pe blog.
M-am asezat la scris ca sa mai cistig putin timp pentru ca vreau sa vad un film care stiu ca ma va chinui, asa ca ma invirt pe linga el pina imi fac curaj.

Filmul se numeste The Killing Fields.

Si da, am trisat cu titlul acestui “post”, ca sa cititi:)

2615
pictorial_97_646Oana Cuzino My Fair Lady

Oana Cuzino My Fair Lady

In România, numele ei e sinonim cu ideea de sănătate, dar dincolo de întrebarea Ce se întâmplă, doctore? se află mai mult decât femeia care dă răspunsuri practice.

tabu, martie 2009

Pe holul ca un labirint gri al ProTv-ului, Oana Cuzino îşi ia la revedere de la invitatul videochatului pe teme medicale, zâmbindu-i discret. Se întoarce către regizoarea de platou şi, cu o singură mână, prinde un nasture între degetele ale căror unghii grena, tăiate scurt, contrastează cu fucsia cămăşii şi îşi micşorează decolteul.

Până în clipa aceea, adâncitura cămăşii de mătase se termina în punctul cel mai înalt din bolta pe care o formau sânii, un fel de zenit voluptos provocator, dar care nu lasa să se vadă şanţul dintre ei. Acolo ţinuse lavaliera şi toată bolta aceea, susţinută de o talie de viespe, fusese exploatată în cadru. Pe ecran, o decupaseră la o palmă sub sâni, în timp ce încadrarea invitatului din studio era la o palmă sub nodul de la cravată. Ce nu se vedea la tv era nasturele bombat care apărase decolteul, un nasture graniţă între gazda cu sex-appeal a brandului Ce se întâmplă, doctore? şi femeia care e gata oricând să dea consultaţii medicale pe holurile televiziunii.

Sigur că îi e exploatată frumuseţea pe ecran, dar Oana nu s-a văzut niciodată atât de frumoasă încât să se lase influenţată de propria imagine. Pentru rubrica de la ştirile dimineaţă, sex-appeal-ul îi e împachetat în haine casual, în timp ce în week-end e colorat-fresh-urban-chic. Joia, la videochat, e business. Dar sexualitatea pe care o evidenţiază pe ecran o estompează imediat ce părăseşte studioul. În realitate are ţinuta unei tinere de 25 de ani: proporţii subtile, oase lungi şi subţiri, muşchi fermi, şolduri adolescentine, şi fundul bombat (enervant de bombat pentru o mamă de 37 de ani). Dar, pentru că e caldă şi feminină, pare fragilă.

În joia în care poartă cămaşa fucsia, munca nu se încheie odată cu „la revederele” spus doctorului invitat. Pe hol, în mijlocul colegilor, devine ea invitatul expert. Fiica regizoarei de platou se pregăteşte pentru licenţă, aşa că mama vrea să ştie ce să-i dea ca să-i stimuleze memoria.
– Encephabol. Are Piritinol care stimulează activitatea cerebrală. Poţi să-l iei fără prescripţie medicală.
– Dar ştii, de stres fetei mele nu i-a venit ciclu. Din iarnă are problema asta.
– Nu se poate să fie doar de la stres. Mi-ai zis ceva de asta. Acum câteva luni? După ce a plecat de aici?
– Da, dar şi-a găsit imediat slujbă. Are două acum, şi licenţa. Nu mai doarme. I-a dat medicul nişte pastile.

Urmează un ping-pong frenetic: analize, reacţii, recomandări, reţete, contracepţie, teste. În timp ce ascultă răspunsul femeii, ochii Oanei caută indicii care să o ducă mai departe. Îi plimbă în stânga jos, dreapta sus, contractându-şi simultan muşchii gurii a concentrare. O gimnastică a feţei pe care şi-o exersează la orice şedinţă de redacţie. Apoi, ca un doctor atent, Oana pune o nouă întrebare.

***

Oana chiar e doctor. A intrat la medicină, la Bucureşti, în 1989 şi a terminat de învăţat în 2005, după 6 ani de facultate, 5 ani de rezidenţiat, 4 ani de doctorat. În studenţie a fost foarte impresionată când, într-o noapte de gardă, un pacient a făcut infarct în timp ce era consultat. A alergat disperată să aducă medicul cu şocurile electrice şi asistenţă cu butelia de oxigen, dar a fost prea târziu. S-a specializat în gerontologie, a lucrat la Institutul Ana Aslan şi mai practică medicina, dând consultaţii doar pentru prieteni, într-o clinică privată. }ine mult la meseria asta şi nu vrea să-şi piardă dreptul de practică.

E marţi şi Oana e la şedinţa de redacţie în care se stabilesc subiectele pentru Săptămâna Paştelui. Se fac propuneri şi se caută soluţii atractive de prezentare a unor teme care au fost povestite de zeci de ori în cei şapte ani de Ce se întâmplă, doctore?, un brand cu emisiune săptămânală la tv, pastile la matinal, revistă şi site.

De data asta e vorba despre o dilemă legată de cafea. Andreea, unul din cei 5 redactori, a găsit pe site-ul CNN-ului o ştire care spune că dacă bei cafea înainte de a face sport, nu mai faci febră musculară. Mădălina, producătorul emisiunii tv, cere confirmarea Oanei. Ochii căprui migdalaţi fac din nou plimbarea stânga jos, dreapta sus, şi gura se contractă puţin.

– Da, poate să fie adevărat. Eu am citit însă altceva tot despre sport. Dacă bei un pahar de lapte înainte de a face sport, pui mai multă masă musculară.

Fetele râd. Oana continuă.
– Uite, putem să întrebăm şi dacă e bine să faci sport când eşti pe stop. Ştiaţi că prea multe abdomene pot, la femei, să ducă, în timp, la incontinenţă?
– Facem un subiect despre ce să faci şi ce să nu, la sală?

Mădălina prelungeşte întrebarea cu o privire lungă către fete. Andreea îşi notează în agendă şi se trece la alte subiecte: antrenarea musculaturii gâtului pentru a evita scolioza, băile fierbiţi care, la bărbaţi, pot provoca infertilitate, apa băută pe stomacul gol, dimineaţa şi seara, care poate duce la eliminarea prin urină a toxinelor. Pentru fiecare în parte se aşteaptă o confirmare ştiinţifică de la Oana care explică în termeni complicaţi, trimite sms-uri, caută în agendă numerele de telefon de experţi. Şi înainte de fiecare răspuns, e gimnastica feţei care trădează traseul pe care-l face informaţia, ca la o anamneză în căutarea unui diagnostic.

Pentru că CSID are atâtea produse, e uşor să îţi imaginezi că Oana Cuzino e doar imaginea frumoasă ataşată să le vândă. Dar CSID nu înseamnă nu doar emisiuni TV şi o revistă, ci şi seminarii, cluburi pentru educarea femeilor, blog, site şi videochat. Iar Oana e implicată în toate. Într-o vreme a avut şi o rubrică în revista Maxim şi o emisiune la radio InfoPro, şi da, le-a făcut pe toate cu aceeaşi conştinciozitate cu care învăţa pentru examenele la medicină. Cel mai greu i-a fost în 2005 când, la activitatea ei media, s-a adăugat examenul final de doctorat.

CSID are nişte recorduri cu care nu se laudă nici Oana, nici trustul. În 2007, blogul ei a strâns 567 de comentarii la un post prin care îndemna cititorii să fie alături de prietenii bolnavi, un record incredibil pentru o vreme în care blogosfera românească era mai puţin efeverscentă; iar revista Ce se întâmplă, doctore? are aproape o jumătate de milion de cititori, mai mult decât oricare altă publicaţie generalistă pentru femei.

***

E început de aprilie şi pentru că ziua e mai lungă, ora 4 a amiezii e prietenă bună cu soarele cald. După şedinţa de redacţie, Oana se îndreaptă spre casa de la Snagov, unde o aşteaptă fiica ei, Nomi, pregătită de călărie. Conduce un Range Rover negru care poartă amprenta cochetăriei ei: între scaunele din faţă are o sticlă de ojă roşie, pentru retuşuri. Pe drumul de o oră face o escală la Piaţa Floreasca pentru nişte mere cu un „gust special”, de la prima tarabă pe dreapta, locul de unde cumpără mereu.

Aglomeraţia din trafic îi reaminteşte de un calcul pe care l-a făcut un specialist invitat în emisiune: pentru că Bucureştiul e unul dintre cele mai poluate oraşe din lume, cei care trăiesc în el îşi scurtează viaţa cu patru ani. Ca doctor în gerontologie e o enciclopedie ambulantă de avertismente pentru prelungirea expectanţei de viaţă şi are reţete după care îşi pregăteşte mâncarea şi cosmeticele. Foloseşte o parte din secretele anti-aging învăţate pe vremea când lucra la Ana Aslan. Pe scurt, asta înseamnă alimentaţie, sport, mulţi antioxidanţi, atenţie la starea de dispoziţie şi o preocupare pentru latura spirituală. Dar e mai mult decât atât – e reflexul de a înlocui un aliment care nu e bun caloric cu un altul care poate asigura un plus de vitamine şi de energie. Ca orzul pe care-l mănâncă dimineaţa sau mugurii de pin pe care-i pune în salată.

Şi-a convins şi soţul, Yoav Stern, un om de afaceri israelian, că trebuie să mănânce sănătos şi ştie că salata Eisberg e preferata lui, aşa că o strecoară cât mai des între legume.

Într-o vreme a vrut să facă prăjituri din produse bio, dar rezultatul n-a fost conform aşteptărilor. A mâncat doar ea. A încercat şi prăjituri supra etajate, dar pentru că nu aveau gelatină sau alte creme cu aditivi, construcţiile se prăbuşeau.

Acum le recomandă cititoarelor să nu încerce asta acasă, ci să compenseze la desert cu fructe. Ştie că e greu să contrabalanseze un desert prefabricat pentru că e un gust sintetic cu multe arome, dar are metodele ei să o convingă pe Nomi ca fructele sunt mai bune. Într-o vreme i le tăia în forme de litere sau de animale. Cel mai greu îi era când trebuia să construiască un peruş gri african, cum e Nicu, papagalul care-i spune „Noroc” lui Nomi când strănută.

Nomi ere 6 ani şi e o obişnuită a manejului de călărie. Are cizme maro care, pentru că sunt mici, par de jucărie, pantaloni mulaţi maro cu galben, o geacă bej şi o capă neagră pe cap. Seamănă cu Oana nu doar la chip, ci şi la gesturi. Aproape fiecare zi a săptămânii, Nomi vine la un ranch aflat de 5 minute de casă ca să o vadă pe Apple, poneiul fetiţă pe care a primit-o cadou de ziua ei. Apple e mai înaltă decât ea cu cel puţin un cap, e alb beige, cu o inima tunsă în părul de pe crupa dreaptă, şi are o coamă gri, afro. A avut părul împletit în codiţe până acum câteva zile.

Ca să primească poneiul, lui Nomi i s-a predat discret o lecţie de viaţă. Trebuia să înţeleagă ce înseamnă să ai un cal, un animal pe care nu îl poţi ţine acasă şi ce înseamnă efortul de a-l vizita chiar şi atunci când eşti obosit şi n-ai chef. Toată vara trecută, Oana şi soţul ei au adus-o la ranch unde a îngrijit-o pe Smaranda, un ponei pitic şi ciufulit. După ce au fost convinşi că îi plac cu adevărat caii şi că a înţeles responsabilitatea pe care trebuie să şi-o asume, i-au serbat ziua de naştere la ranch. Unul dintre grajduri era împodobit cu baloane şi funde, iar dintre ele a apărut Apple, cadoul ei. Nomi s-a emoţionat atât de mult încât, şi la câteva luni distanţă exclamă, cu voce tremurândă: „e cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată”.

De data asta a venit pregătită cu un măr pe care îngrijitorul i-l rupe în bucăţele pentru ca ea să i-l întindă în palmă lui Apple. Ar vrea să-o încalece, dar antrenorul ei are zi liberă şi regulile sunt stricte: un cal e antrenat doar de o singură persoană; ceilalţi îngrijitori nu au voie să-l pregătească pentru ea.
– Mami, dar vreau să călăresc.
– Nu am cum să te ajut.

Oana se apleacă de spate cât să ajungă cu faţa în dreptul fiicei. Nomi are lacrimi în ochi şi insistă cu „te roooog”. Oana îi explică din nou regulile, iar Apple intră cu botul alb şi cald între chipurile lor. Se formează un triunghi de ochi – mamă, fiică şi cal – iar nările lui Apple freamătă, atingând-o pe cea mică.
– Uite şi Apple se bagă în seamă, vorbeşte cu tine, râde Oana. Lacrimile copilei se transformă în zâmbet, chiar dacă n-a renunţat cu totul la ideea de a călări azi.

Ca întotdeauna Oana are o cale inedită să ajungă la fiica ei. Vrea să-i ia povara lucrurilor, să o înveţe să fie bună, să aibă respect pentru ea şi pentru cei din jur, şi să nu mintă.

Ştie că e greu să fii atât de puternică, încât doar să acţionezi şi să nu reacţionezi. Eşti puternică atunci când ajungi să spui doar adevărul.

***

Pentru o persoană a cărei carieră depinde de frumuseţe, e ciudat că Oana nu se teme de îmbătrânire. Vrea să îmbătrânească. Fiecare pas pe care-l face zilnic, îl face – după legea firii – ca să îmbătrânească. Se gândeşte uneori că asta poate să fie o formă de egoism pentru că vrea să îşi vadă fiica mare, să aibă nepoţi, să trăiască împreună cu ei noi bucurii. Ca medic crede că în curând vom reuşi, ajutaţi de ştiinţă, să trăim cât suntem programaţi genetic: 120 de ani. Dar ştie, asemeni Anei Aslan, că e mai important să dai viaţă anilor, decât să adaugi ani la viaţă.

Asta crede Oana că e problema viitorului nostru, pentru că românii nu sunt doar bolnavi, sunt şi trişti. Boala umileşte, dezvăluie slăbiciuni, probleme nerezolvate, neglijente, traume. Pentru că România nu are nicio supapă de relaxare pentru cei trecuţi de 60 de ani, visează să înfiinteze centre unde bătrânii să poata să desfăşoare activităţi, utile moralului lor, dar şi vieţii celor din jur. Are idei, dar îi e teamă că nu va găsi finanţare.

Mai crede că poţi să ai atât de mult spirit încât să-ţi controlezi trupul, şi ştie că şi această practică poate fi o formă de a stăpâni îmbătrânirea. Nu vorbeşte medicul când spune asta, ci femeia care crede că există spirite atât de pure. Nu le-a văzut, dar partea neexpusă la TV a sufletului ei e convinsă de asta.

2208

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!