Un pusti de 11 ani si jumatate sa stea singur pe scena unui teatru bucurestean de top, timp de o ora si sa joace unul dintre cele mai frumoase personaje din literature universala nu e o intimplare pe care sa o gasesti des. Asa ca n-am vrut sa ratez o perspectiva “din culise”.

In ziua premierei, cind mai erau doar citeva ore pina la intilnirea cu publicul – si presiunea era cu atit mai mare pe echipa – am fost la repetitiile de la Micul Print (cu Alexandru China Birta, in regia lui Carmen Lidia Vidu)

*
Un actor invata in scoala o multime de trucuri tehnice prin care poate, pe scena, sa fie “natural” orice spune sau face, dar cum poate sa invete un copil asta, intr-un timp scurt (aproape 2 luni)? Si cum il inveti fara sa-l stresezi, fara sa-l intimidezi, ca sa-i pastrezi prospetimea?

Asta cred ca a fost marea provocare pentru Carmen Vidu si mi-ar fi placut sa vad mai mult din repetitii ca sa inteleg trucurile pe care le-a folosit. Iata insa citeva dintre secventele pe care le-am vazut in mai putin de o ora cit am stat la repetitii.

*

– Spui asta ca la Cintarea Romaniei, ai o melodie in ce spui, nu e bine.

Carmen il opreste pe Alex care e aproape de marginea scenei, are o stea (un bec) in fata si trebuie sa vorbeasca cu publicul despre cum prietenia ii schimba pe oameni. E dificil ce are de facut pentru ca trebuie sa ajunga in lumina becului pe o anumita replica (pe care o aude de pe banda – toate celelalte personaje sunt in proiectii video), trebuie sa se aseze astfel incit becul sa nu-i optureze privirea, dar sa-I dea o lumina aparte pe chip. Tocmai ce i-a fost schimbat parcursul pina la aceasta stea, trebuie sa-si ia repere noi, sa-si schimbe tonalitatea interpretarii, sa tina minte tot ce e nou (sa “fixeze” cum spun actorii, dar ei sunt antrenati cu zeci de exercitii ca sa se obisnuiasca cu “fixatul”).
Alex are 11 ani jumate si sta cu becul in fata, ride de expresia “cintarea romaniei” – nici nu se nascuse pe atunci, habar nu are ce e.

– Joaca-te cu becul, cauta-ti o miscare care sa-ti fie familiara si in timpul asta spune-ti textul in cap, ii spune Carmen.

Alex ia becul cu podurile palmelor si-ncepe sa-l miste in balans, apoi cu stinga il miingiie ca si cum ar fi o floare. Ii imprima din nou o miscare de balans. E concentrat la bec, pentru ca nu stie inca in ce fel sa-l miste ca sa nu-l incurce pe fatza lumina, dar isi spune incet textul

– Mai spune-l o data. Aici vorbesti despre prietenie, despre cum tocmai ti-ai facut un prieten, pentru ca ai imblinzit vulpea si e unica pentru tine. Gindeste-te la ce spui, ce semnifica cuvintele, continua Carmen.

Si Alex in timp ce zimbeste la bec incepe sa spuna textul; isi ia pauze, coboara vocea, e constient de ce spune… sta o vreme cu privirea in bec, apoi – pentru ca simte ca e altfel, ca a ajuns intr-o zona diferita – isi ridica ochii si se uita catre scaunele goale unde, peste citeva ore, va fi public.

Si-si spune textul de ti se zbirleste pielea si te gindesti la toti prietenii care au insemnat vreodata ceva pentru tine.

*

– E foarte frumos ce faci, ii spun lui Alex in prima pauza pe care o are.
– Multumesc.
– Stii ca s-au vindut toate biletele la spectacolele din saptamina asta.
– Stiu, pentru ca vrea o colega sa vina si nu a mai gasit.
– Dar asta e foarte tare, stii da? Iar spectacolul e foarte bun, eu am plins de citeva ori acum.
– Of. Si mama mi-a zis ca o sa plinga. Stii, eu inteleg ca e important ce fac, ca e ceva mare, ca e teatru, dar pentru mine e tot ca o serbare scolara. Asa pot sa vad eu cu mintea mea de copil, sa nu te superi pe ce am zis.
(…)
– Dar cind te-ai intilnit cu actorii care apar in proiectii cum a fost?
– Wwwwaaau. M-am simtit….mic.

*

– Alex, aseaza-te pe jos si ia-ti mai mult timp ca sa te ridici. Ai 2 minute cit vorbeste banda ca sa te ridici, fa in asa fel incit miscarile tale sa fie lente si sa nici nu te simtim ca te ridici, ii spune Carmen indicindu-i sa se duca sa se aseze catre spatele scenei linga un norisor care coboara din tavan.

Alex se aseaza cuminte pe jos, in salopeta neagra cu care e imbracat tot spectacolul, isi intinde picioarele, apoi pune miinile dupa ceafa. Incepe banda si el, cu miscari atit de lente de par relanti, incepe sa se miste. Pare un practicant de yoga, asa concentrat isi misca fiecare muschi, mai intii piciorul drept, apoi stingul, apoi se ridica in fund, isi pune miinile sub el ca sa se ajute sa se ridice… Cind se termina sunetul de pe banda e in picioare, pregatit sa-si spuna replica.

(e un lucru complicat sa te coordonezi pe timp si sa ai rabdare si calm interior ca sa faci niste miscari atit de lente; si asta e un exercitiu pe care studentii la actorie il exerseaza mult)

*

Mi-a placut tare ca semanau Carmen si Alex – ca atitudine, ca look; ca Alex – desi ii vorbea la per tu- o privea pe Carmen cu mult respect, iar Carmen – desi avea in fata un copil- il trata ca pe un adult.

M-am gindit ca, oricit de serios e el si oricit de respectuos il trateaza ceilalti (m-au impresionat tehnicienii care-i vorbeau cu un deosebit respect – si-am vazut tehnicieni vorbind de sus si cu actori f f mari), el tot copil ramine: “Ma pacaleeesti”, a ris cind Carmen i-a zis ca nu intelege engleza ca sa nu-l incurajeze sa vorbeasca in alta limba si sa se concentreze pe ce are de facut.

Mi-a mai placut ca parintii lui i-au dat independenta pentru acest proiect. A venit singur la repetitii dupa scoala, cu metroul, pe toata durata repetitiilor; in ziua premierei parintii au venit ca spectatori la sala, desi el ajunsese cu doua ore jumatate inainte sa mai repete o data.

(nu cred ca putem descrie ce era in sufletul Adinei si al lui Cristi, parintii lui, dar au tot respectul meu ca s-au luptat cu ei insisi si nu l-au cocolosit, nici nu l-au intimidat cu emotiile pe care ei le aveau. ce zice tatal lui, Cristi China Birta – chinezu – despre aceasta experienta puteti citi aici)

*
Mai zic inca o data: e foarte greu ce face Alex pe scena la virsta pe care o are, stiu ca o parte din lucrurile de acolo le face instinctual (iar parintii lui, in caz ca nu se asteptau la asta, tre sa se prinda ca se va face artist), o alta parte o face pentru ca a deprins-o via Carmen Vidu, dar cea mai mare parte o face pentru ca a descoperit-o singur, exersindu-si textul. Si pentru un copil de 11 ani si jumatate asta e f f tare.

*
– Repetam aplauzele?, ii zice Carmen.
– Sigur, hai sa-ti arat ce vreau sa fac.
Alex se duce prin lateralul scenei, in partea stinga unde e un fel de pod care merge pina la culise.
– Pe aici am iesit, merg pina in spate, astept sa se termine banda si vin de acolo, dansind, spune Alex aratindu-si dansul cu miinile in sus, ca de personaj animat.
Merge pe podul acela din lateralul scenei, ca si cum nu ar vrea sa ia caimacul atentiei.
– Pai nu, trebuie sa vii aici in fata, in centru. Vii de acolo, iti faci un traseu, aici e mijlocul scenei, cind ajungi te uiti in fata si apoi te apleci.
Alex o insoteste pe Carmen pe traseul din spatele scenei pina in fata, se apleaca.

Ride si-i sopteste ceva.

Bate palma cu ea, in salutul acela smekeresc “hai 5!”, si trec unul pe linga altul, in directii opuse. Carmen spre stinga, unde se misca ceva la décor si trebuie sa verifice; Alex spre dreapta catre unul din scaunele din primul rind, unde are bagajele si se uita la mesajele de pe telefonul mobil.

*

Micul Print se joaca la Teatrul Odeon.