In urma cu citeva saptamini am petrecut o dimineata in atelierul maestrului Stefan Caltia. Am avut privilegiul sa povestesc cu dinsul putin, in timp ce miinile nu-i stateau locului: desena cite ceva pe o foaie pe care o avea pe birou. Se pregatea pentru expozitia dedicata domniei sale, la Muzeul de Arta din Timisoara, LOCURI, o expozitie pregatita de Galeria Posibila la invitatia prof. dr. Victor Neumann, directorul muzeului. E probabil una dintre cele mai mari expozitii Stefan Caltia, a fost deschisa pe 3 octombrie si o puteti vizita pina pe 5 decembrie.

Dimineata aceea a fost o lectie despre simplitate, bun simt si legaturile pe care ni le rup altii de noi insine. Iata citeva dintre povestile maestrului Stefan Caltia, transcrise din memorie in prima cafenea iesita in cale de dupa vizita pentru ca n-am inregistrat nimic la fata locului.

 *

Pe vremuri, inainte de razboi, taranii invatau cum e sa lucreze pentru stapin. Erau niste lucruri acolo care se simteau, dincolo de invatatura. De exemplu, hainele slugilor erau spalate de gazda, femeia  – nevasta sau fata care era in casa – spala si hainele barbatului si pe cele ale slugilor. Erau niste lucruri care creau o anumita ierahie, dar si niste legaturi.

Sigur, sluga dormea in grajd sau in alta parte, dar minca impreuna cu stapinul, nu minca deoparte. Si-l vedea pe stapin – “nu se maninca asa, uita-te si tu” – si invata lucruri. Dupa doi ani venea acasa si-auzeai expresia in sat, plecata de la unul care batea un cui la un cal si cineva i-a zis “nu se bate asa”, iar el a raspuns “Pai pe mine ma inveti, ma,  cum se bate un cui? Am fost doi ani sluga la un sas.” Adica am facut la Oxford, nu aici in sat.

*

Eu am terminat scoala la domnul Borcea. Cind spunea cineva ca a terminat patru clase la domnul Borcea se facea liniste, insemna ca stia toata tabla inmultirii, ca stia sa calculeze o suprafata. Era un invatator care punea baza pe lucrurile astea.

*

Erau rinduieli. Spuneau studentii anii trecuti cind mai eram inca la Universitate: “Domn profesor, ati auzit ca astia de la Uniunea Europeana ne oblige sa avem grija de animalele salbatice?!”

Prima data si eu m-am gindit “cum sa avem grija de lupi?!” Si dupa aia mi-am adus aminte de bunica batrina, cind noi ne jucam prin curte prin aprilie si ne-a zis:

“Vedeti ca trebuie sa vina rindunelele, deschideti geamul la grajd.”

Si, plecat de aici, am inceput sa-mi aduc aminte: “sa nu omori sarpele ca sta la temelia casei “, “daca omori broasca inseamna ca o sa fie ploaie”. Si mi-am dat seama ca, de fapt, bunica ne-a invatat atit de mult sa ocrotim si sa iubim animalele salbatice… Deci eram in Europa odata.

*

Ce ne-a stricat?

Sa ma intorc la inceputul copilariei mele, in primii ani, in anii 50.

La 4 dimineata te sculai, si copii si toti; toata lumea, in afara de pruncii aia mici. Si incepea repartizarea treburilor, nu exista daca ai trecut de 6 ani sa nu ai ceva de facut in curte. Fie si sa stai in curte, sa vezi sa nu manince uliul puii. Si tu, nu numai ca deveneai responsabil cu o treaba, dar invatai si niste lucruri.

Iar oamenii munceau pina se intuneca. Dar nu numai ca munceau, ii auzeai si inainte de culcare “miine ce avem de facut” si-si faceau planurile. Taranul era intr-o relatie mentala de gindire si de decizie, cu griul, cu hotarul, cu animalele si cu vecinii: “o fi ala liber sa ma ajute sa aduc lemnul?” Erau niste ginditori, poate accentuez prea mult, dar erau intr-o relatie de gindire continua.

Si-acum vorbesc de colhoz, anii ‘60: la ora 10 si jumatate trecea brigadierul prin sat si striga “brigada 5 la podul de piatra, fiecare cu sapa!”

Nici nu trebuia sa gindesti ce sa faci, stiai ora si unealta. Si ii vedeai cum ieseau din curte cu sapele si-ajungea acolo si le spunea “5 rinduri e norma de astazi”. Si-atunci unchii mei, astia care inainte gindeau si erau preocupati sa gasesca solutii pentru ei, acum dadeau cu sapa si ochii le fugeau intr-o parte si alta… ce pot sa ciordeasca. Pentru ca daca nu furau si nu bagau ceva in buzunar, mureau de foame.

Dintr-o data din omul care gindea s-a ajuns intr-o masa anosta care nu mai gindeste si care acum e in sat.

Si caruia primul lucru care i-a fost distrus a fost ideea de proprietate, iar acum cind isi primeste inapoi titlul de proprietate nu intreaba decit: “stiti pe cineva care vrea sa cumpere pamintul?” ca el e alt om, nu mai e taran, e locuitor al satului.

Sigur ca satele nu vor mai arata asa ca inainte, vor fi 3-4 fermieri mari care vor lucra pamintul, dar pe restul trebuie sa-i inveti sa faca tot felul de lucruri si sa le bagi in cap ca lucrul cel mai important e sa traiasca fericiti pentru bucatica aia a lui, nu tot timpul sa rivneasca la altele.

Cred ca si la mine in sat toti ar vrea sa aiba Mercedes si Audi, chiar si baba aia care nu mai stie nimic, tot asta viseaza, in loc sa viseze sa traiasca linistita in locul ei.

Si-atunci a reaseza lucrurile astea sunt mult mai grele decit ne gindim prima data.

*

In vizita in atelierul Maestrului Stefan Caltia am fost invitata sa ma fotografiez cu una dintre lucrarile domniei sale pentru promovarea expozitiei de la Timisoara. M-am dus imbracata intr-o rochie gri dorindu-mi sa nu atrag cu nimic atentia in cadru, sa fie puse in valoare obiectele care erau in atelier si lucrarea in sine. Maestrul imi alesese o lucrare cu o fetita imbracata in gri, care avea parul in aceeasi culoare ca a mea. Si zbura.

” Artistii au inspiratie”, a ris Maestrul cind m-a vazut linga pictura.

Am vorbit mult despre flori (voi scrie separat despre cum gradinareste Maestru Caltia si lucrurile pe care le avem in comun cind e vorba despre intelegerea florilor) si mi-a trimis sa vad in avanpremiera doua dintre lucrarile create special pentru expozitia de la Timisoara, ambele cu plante.

Una dintre ele e cea de mai jos. Se numeste Gradinarul.

Expozitia Stefan Caltia, LOCURI, la Muzeul de Arta din Timisoara reuneste 50 de lucrari ce vor fi expuse in premiera la Timisoara – pentru mai bine de jumatate din acestea, premiera este absoluta, lucrarile urmand a fi expuse pentru prima data public cu aceasta ocazie -, dar si mai cunoscuta lucrare de pictura, tripticul de mari dimensiuni Lumea ca teatru.

Proiectul expozitional este dublat de un proiect editorial, un nou album Stefan Caltia va fi publicat in cadrul expozitiei.