dupa o noapte de scris si analizat gesturi si declaratii ale subiectilor mei, m-am trezit cu o cumplita durere de cap si un gind.
nu-i cunoastem pe oamenii de linga noi, nici cind stam alaturi de ei multi ani.
le vedem niste fapte, daca avem noroc ne spun si citeva dintre gindurile lor, dar ceea ce avem seamana mai degraba cu un joc din acela pentru copii in care trebuie sa se uneasca mai multe puncte ca sa se formeze o imagine
la ceilalti noi vedem doar punctele…
liniile pe care le punem ca sa obtinem imaginea sunt, de fapt, gindurile noastre, din experienta noastra, despre ei.
prin urmare nu-i cunoastem niciodata pe ceilalti, ii stim cum putem noi sa-i vedem
ii cunoastem dupa cum suntem.
later edit: cineva a comentat pe facebook ca e “trist, dar adevarat”. nu e nimic trist aici; doar ego-ul nostru ne face sa credem ca ii stim sau ar trebui sa-i stim. frumos ar fi sa luam cit ni se da.
Spre deosebire de persoana respectiva, eu cred ca este foarte adevarat- poate parea injust, dar acelasi rationament m-a ajutat sa trec mai usor peste o pierdere importanta.
Pe de alta parte, v-ati supara daca v-as cere o indrumare pentru o prezentare despre un roman care m-a impresionat+ecranizare si anume Atlasul Norilor, deoarece profesoara mea de romana isi doreste ca prezentarea fiecarui elev sa fie cat mai originala, FARA bibliografie de pe internet( doar filmulete/ secvente) si as avea mare nevoie de cea mai mic indiciu catre o opinie a regizorului sau a unuia dintre actori,
Va rog scuzati interventia mea nepotrivita, caci stiu ca sunteti implicata intr-o multime de alte proiecte prioritare, insa voi accepta orice fel de sugestie.
Multumiri anticipate !
iti dau pe mail
Ego-ul nostru…care ne impinge de la spate sa cerem for more, decat sa spunem, simplu: “multumesc pentru azi”. Cred ca intelegerea asta vine …era sa zic cu varsta, dar nu, cred ca e mana in mana cu experientele traite.
Imi place mult analogia ta cu punctele si liniile…chiar asa, uneori ne chinuim sa ducem linii perfecte intre puncte si apoi ne miramm ca suntem dezamagiti.
PS – imi dai voie, te rog, sa postez pe pagina mea de fb acest post? multumesc.
sigur
Iti multumesc 🙂
De multe cred ca suntem victimele propriilor noastre iluzii, avem impresia ca oamenii sunt ceea ce ei nu sunt defapt, si apoi cand ne prindem de realitate e prea tarziu 🙂 dar cum am invata altfel?
Nici pe noi insine, niciodata.
Pe oameni ii cunoastem doar in situatiile de criza. Doar atunci li se arata adevarata lor fata…