cind eram mica, unchiul cel mai educat din familie  a crezut ca e bine sa invat muzica. am primit o chitara si un profesor. n-au stat multa vreme cu mine pentru ca tot ce ma interesa era matematica.

dar unchiul – care era compozitor – si detinea un pian cu coada, de concert, in apartamentul lui de pe Fainari (habar nu am cum il suisera la etaj) incerca sa -mi explice, in discutii scurte, lucruri despre muzica pe limba mea.

“sunt 8 note muzicale. 8. si un numar infinit de posibilitati de a le combina pentru a face muzica. 8 note si posibilitati infinite de melodii.”, mi-a spus odata si mi s-a parut straniu pentru ca un numar finit de numere combinate in oricare variante ar fi dat un numar finit de posibilitati. i-am zis asta.

“ai sa vezi in toata viata ta ca ai sa intilnesti cintece pe care nu le-ai auzit niciodata, toate la baza cu aceleasi note muzicale”

am protestat ca sunt mai mult de 8 note pentru ca se schimba gamele si tonalitatile.

“chiar si asa, sunt un numar finit de note muzicale. iar posibilitatile de a face muzica sunt infinite.”

***

ma urmareste discutia asta din copilarie. mi-am adus aminte de ea, acum cind am citit rindurile de mai jos in Novecento a lui Alessandro Baricco.

Gindeste-te putin: un pian. Clapele incep. Clapele sfirsesc. Stii ca sunt 88, nimeni nu te poate pacali. Nu sunt nesfirsite, ele. TU, esti nesfirsit, si inauntru clapelor alea, muzica pe care o poti face e nesfirsita. Ele sunt 88, TU esti nesfirsit. ASTA imi place mie. Asta merita sa fie trait.