Nu cred ca exista persoana careia atunci cand ii e greu, cand e foarte obosita sa nu vrea ceva dulce.

Cred ca exista si explicatii chimice – acre tin de reactiile din corpul nostrum – de ce vrem dulce cand ne e greu, dar eu am o teorie … emotionala.

Cand eram mica si faceam ceva bine (luam o nota mare, luam un premiu) sau era o sarbatoare sau treceam printr-o perioada dificila de sanatate, mama ne facea “ceva dulce”.

Ca sa ne aduca putin confort emotional.

Am pastrat asta peste ani si in plan personal si la munca.

Cand oamenii cu care muncesc fac lucruri spectaculoase le duc prajituri, drept recunostinta pentru efortul lor. Ma rog, duc prajituri si la intalniri mai grele, la care se stabilesc ucruri delicate, tocmai pentru a destined atmosfera si pentru ca dialogul sa fie mai relaxat.

Acasa, ma recompensez pe mine, dar si pe cei dragi mie, cu prajituri la mici victorii personale si evanghelizez mereu ideea de recompensa: dupa ce ai muncit mult, ai reusit sa termini un proiect greu, Multumeste-ti. TIE. Fa-ti o bucurie. Ia-ti timp pentru asta.

Pe mine ma relaxeaza si ma bucura sa simt in casa miros de …copilarie.

Si sunt zile in care trebuie sa ma trezesc la ore foarte mici, in conditiile in care deja sunt obosita din zilele precedente, iar pentru a ma urni dimineata cu zambet folosesc un mic truc: pun ingredientele magice pentru o prajitura care-mi place mie mult – un fel de placinta cu fulgi de cocos – in robotelul de bucatarie, il programez sa inceapa sa coaca inainte cu o ora de trezire. Alarma care anunta ca prajitura e gata, plus mirosul corespunzator, e felul in care ma trezesc.