In doua saptamani urmeaza sa fie lansata in librarii autobiografia lui Anthony Quinn, Pacatul Originar.

Cartea apare la Editura Nemira in colectia Yorick dedicata teatrului si filmului si am privilegiul sa o citesc in aceste zile, inainte de a iesi in librarii.

Cum sunt cateva zile lungi de vacanta, m-am gandit ca un fragment din carte v-ar prinde bine si voua. Mai jos e o secventa din primul capitol cand Quinn merge pentru prima data la psiholog pentru ca e nefericit.

Cartea e drumul lui spre intelegerea de sine, e scrisa la persoana I, foarte cinematografic si lasa, printre randurile povestii unui baiat atat de sarac care credea ca o sa-l vanda parintii ca nu au ce sa-i dea de mancare, multe detalii despre cum functioneaza star sistemul de la hollywood si cum succesul iti poate deteriora personalitatea.

Quinn a jucat intr-unele dintre cele mai de succes filme ale anilor 40- 60, cu Zorba The Greek, Viva Zapata sau La Strada. Are doua premii Oscar si a intrat in istorie ca primul actor mexican care a castigat aceasta statueta.

 

Pacatul Originar – Anthony Quinn, o autobiografie

Fragment

Sigur că da, cred în iubire, acea iubire despre care vorbeau Iisus sau Gandhi. Dar oare fusesem eu capabil vreodată să iubesc necondiționat? Cu siguranță, îmi iubeam copiii și totuși, le impusesem și lor legi.

Cu femeile eșuasem complet. Acolo, condițiile pe care le puneam eu erau învechite și rigide, rezultatul educației mele religioase și al eredității. Sângele indian care-mi curgea în vene era prea puternic pentru a permite orice concepții moderne stridente. Cu femeile eram total inflexibil.

„Căci unde te vei duce tu, acolo voi merge şi eu şi unde vei trăi tu, voi trăi şi eu; poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu”.[1]

Doctorul îmi aștepta răbdător răspunsul.

-Acel tip de iubire în care cred eu e prea complex pentru a răspunde doar cu Da sau Nu, i-am zis. Dar pentru moment să spunem că da, cred în iubire.

-Atunci nu vă temeți! Totul va fi bine. Nici un om care crede în iubire nu poate fi prea bolnav, a încercat el să facă o glumă.

Am zâmbit vag la gluma slabă.

-Când m-ați sunat zilele trecute, trebuie să recunosc că am fost șocat, a continuat el. Eu și soția mea v-am văzut într-o mulțime de filme. Așa că am făcut ceva cercetări în ce vă privește, înainte să veniți azi, aici.

Și a scos un dosar. Erau o mulțime de tăieturi din ziare. Le-a răsfoit și a găsit-o pe cea pe care o căuta.

-Uite-o! Scrie aici că v-ați născut în Mexic, în timpul revoluției.

-Da. Pe 21 aprilie 1915.

-Și mai scrie că mama și tatăl dumneavoastră au luptat amândoi de partea lui Pancho Villa. E corect?

-Da, cred că da.

-De ce-o spuneți așa?

-Perioada aia e toată o nebunie. Îmi pare rău. Da, au luptat alături de Pancho Villa.

Doctorul a dat din cap.

-Mă tem că tot ce știu despre Revoluția din Mexic este ceea ce am văzut în filmul „Viva Villa”, cu Wallace Beery. Oare așa era Villa în realitate?

-Cred că Beery a făcut un rol foarte bun, dar nu cred că a reușit să prindă ardoare aprinsă a lui Villa.

-Ce vreți să spuneți?

Și atunci i-am povestit o anecdotă, pe care o știam de la tata, despre momentul în care Villa călărise până în vârful dealului și văzuse Pacificul pentru prima dată. Se uitase la imensitatea oceanului minute în șir, fără să spună un cuvânt. Apoi, își strunise calul și o pornise înapoi, în jos.  Locotenentul său, care călărea în spatele lui, a zis: „Ce priveliște, nu-i așa Jefe?” Iar Pancho i-a răspuns peste umăr: „E prea mic ca să-mi sature mie setea”.

-Asta da replică, a zis doctorul. Și când ți-a povestit istorioara asta tatăl tău?

-Când eram puști.

-Și n-ai uitat-o în toți acești ani?

-Nu.

-Simțiți și dumneavoastră că oceanul e prea mic ca să vă stingă setea, dle Quinn?

-Da.

-Dacă doctorul mai avea dubii în privința bolii mele, am simțit că răspunsul meu i le-a risipit.

La naiba cu el! Lasă-l să-și câștige banii, m-am gândit.

Bărbatul avea o față impasibilă și căuta mai departe printre hârtiile din dosar.

-Scrie aici în continuare că tatăl dumneavoastră a fost un aventurier irlandez, iar mama, o prințesă aztecă.

A trebuit să râd puternic.

-De ce râdeți? Nu e adevărat? și-a ridicat el privirea.

-Tata a avut ceva sânge irlandez, partea asta e adevărată. Dar râdeam de treaba cu prințesa indiană.

-Eu și soția mea ne-am gândit că e ceva foarte romantic, când am citit.

-Presupun că exact asta a vrut departamentul de publicitate al Paramount Pictures să simțiți. Nu li s-a părut suficient de romantic ca mama să fi fost o mexicancă oarecare.

-De ce nu?

-Ce naiba, doctore, trăiești în Los Angeles. Știi prea bine ce cred cei mai mulți dintre oamenii de aici despre mexicani.

-Nu știu. Sunt aici doar de câțiva ani, Tony. Pot să-ți spun Tony?

Întrebarea despre mexicani m-a iritat. Începuse deja să arate ca un texan cu gâtul roșu.

-Sigur, dacă pot să-ți spun și eu pe numele mic.

A râs.

-Poți să-mi spui cum vrei – și în câte feluri n-o să-mi spui până o să terminăm.

-Deci… să fii mexican în sudul Californiei nu e tocmai un „Sesam, deschide-te!”. Ani întregi pe ușile sălilor de dans și la intrarea în restaurante au fost plăcuțe pe care scria: „Interzis mexicanilor!” Mexicanii sunt leneși, sunt hoți, sunt murdari. Sunt fie îmbrăcați în costume ciudate, fie Pachuco[2] sau fumători de marijuana.

-Ai fumat vreodată marijuana, Tony?

-Nu, niciodată.

A făcut niște semne pe o hârtie. Mă întrebam ce naiba tot scrie acolo.

Peste drum, într-o altă clădire de birouri, puteam să văd cabinetul unui dentist. Un tip în costum alb, se chiora în gâtul unei doamne în vârstă.

Doctorul m-a văzut că mă uit pe fereastră și s-a ridicat și a tras jaluzelele. Eram bucuros că nu eram eu cel care trebuia să treacă prin acea operațiune de la dentist.

-Te întrebam, Tony, cum era mama ta când era tânără.

Auzisem întrebarea, dar încercam cu disperare să evit răspunsul.

Doctorul a zâmbit înțelegător.

Iisuse! Cum era mama? Fusese oare vreodată tânără?

 

Dacă avem să-i spun nenorocitului ăstuia adevărul, probabil că avea să creadă că am complexul mamei. E atât de simplu… Chiar dacă nu sunt psihiatru, tot îmi dau seama de asta. Ce să-i spun? Că mama făcea cel mai bun chili con carne[3] din lume? Să-i spun despre foame, despre durere? Să-i spun adevărul?

Da, era tânără pe vremea aia, în Juárez. Amândoi eram tineri, pe vremea când eram singuri. Și chiar n-aveam nevoie de nimeni altcineva. Ne aveam unul pe altul. Probabil că de-aici au și plecat problemele. Dar și asta mi se pare prea simplu. Fără dubiu că s-au complicat când s-a întors el.

Eu aveam trei ani și am știut de-atunci că mi-am găsit adversarul perfect. Știam că n-o să-l pot învinge. Era prea mult pentru mine să mă lupt cu el, așa că m-am îndrăgostit de el pe loc. Dar mi-a luat locul și probabil de-asta mi-am petrecut tot restul vieții încercând să fiu ca el.

Cum era mama? Trecuseră doar câteva zile de când o întrebasem. Și știam că răspunsul ar putea fi acolo cumva.

-Mama, mai ții minte când mă plimbam eu pe acoperișul unei colibe de chirpici undeva în El Paso: Sau poate era Juárez? Mi-aduc aminte o colibă și o scară și pe tine, jos, strigându-mă, rugându-mă să fiu cuminte și să nu mă mișc. Ai adus niște bărbați care s-au urcat pe scară și m-au dat jos. Mi-aduc aminte că aproape m-am bucurat că îți fusese atât de frică. M-am bucurat să te necăjesc. Simțeam prin frica și grija ta că mă iubești cu adevărat. Cu cât mai îngrijorată erai tu, cu atât mai fericit eram eu. Și într-un final, bărbații ăștia s-au cățărat după mine și m-au dat jos. Iar tu m-ai luat în brațe și m-ai sărutat de parcă m-aș fi întors din morți.

[1] Biblia, Cartea Rut, Capitolul 1, versetul 16 (n. tr.).

[2] Pachuco se referă la o subcultură mexicano-americană, asociată cu costumele specifice, cu pantaloni largi, cu talia înaltă, și haină lungă, cu umerii lăsați, stil care a devenit popular în rândul comunităților afro-americane, latino americană și filipo-americane, în anii ’40 (n. tr.).

[3] Fel de mâncare tradițional, condimentat cu ardei iuți, carne (de vită), roșii și deseori fasole. Poate fi asezonat cu ceapă, usturoi și chimion (n. tr.).