Author : Cristina Bazavan

audrey-hepburn-20071110-336531in the mood for white

in the mood for white

am 4-5 rochii albe, de vara, si perseverez sa-mi cumpar…

asta de mai sus e cea mai recenta dintre achizitii. (foto e de edi enache, intr-o duminica de iulie)

astazi am fost imbracata (pun ceva similar ca sa nu fie tot foto cu mine) cam asa… cu diferenta ca bluza mea, tot tricotata, era fara mineci si “barca” la git

am in lucru la croitoreasa cea mai frumoasa rochie alba din lume, cea mai simpla, cea mai de purtat fara nimic si totusi atit de speciala.

am chiar si versiunea asta de tinuta, cu geanta si curea in exact culoarea asta, dar desigur n-as purta niciodata asemenea prostii la git:)

si am o rezerva de fotografii (ba chiar un board pe pinterest care se cheama white) cu repere pentru cind vreau ceva linistitor, simplu si rafinat acasa.
care e, cel mai adesea, alb desigur.

aici puteti gasi boardul meu de pe Pinterest cu minunatii in alb, in caz ca in vara asta aveti nevoie de o inspiratie 🙂

 

bine, am pe pinterest si un board cu mult Audrey si mult alb:)

1747
toscana shutterstockclipe de rasfat pe care ni le facem noi, nu le asteptam de la altii

clipe de rasfat pe care ni le facem noi, nu le asteptam de la altii

Am o vara complicata cu multe proiecte si putina vacanta. Ba chiar cu intimplari care se suprapun si trebuie sa fac switch mental la 2-3 ore ca sa ma asez in directia unui alt proiect.

Zilele trecute am batut si un record la slabire – in cea mai calduroasa zi din an, am avut febra si frisoane, n-am putut minca nimic si-am “rezolvat” pina a doua zi 3 kg din dotare.

Sunt deci intr-un moment in care imi doresc sa mai existe inca un “eu” cu care sa impart niste treaba si niste obligatii, dar cum stiu ca nu se poate, tot ceea incerc sa fac este ca in putinele momente libere sa ma rasfat.

Cel mai mult timp liber am dimineata, pe la 6, cind inca nu suna telefoanele si mailurile pot sa astepte linistite.

E momentul pt un dus parfumat – neaparat o aroma fresh – si pentru o muzica inspirationala. Care sa-mi dea energie sau sa ma aseze intr-o stare buna. Astazi a fost ziua cu muzica din Franta anilor 80.

Apoi e vremea micului dejun si, in zile ca astea, tin ca micul dejun sa fie si sa arate ca un rasfat – ceainic de portelan, farfurioare simpatice. Astazi, la tema cu muzica – croissant cald, ceai de musetel si o portocala.

Pina la 8 rezolv si citeva dintre mailuri, iar de acolo incolo incepe iuresul.

Il mai intrerup pe parcursul zilei fie cu o inghetata, fie cu o plimbare in parc (acum e perioada in care e prea cald pentru asa ceva), fie cu un telefon care stiu ca o sa-mi aduca zimbetul pe buze.

***
Ce vreau sa spun cu asta?

Viata e asa cum ne-o construim noi. Putem sa ne vaitam ca ne e greu , sau putem sa ne adaptam la momentele grele si sa le accesorizam cu detalii care sa rupa ritmul si sa ne bucure.

Noi facem alegerile de a fi fericiti sau nu, noi ne facem contextul prin care ne bucuram sau nu de mici victorii, sau invatam din mici infringeri.

*
Uite puteti sa va rasfatati intr-un mod foarte funny in vara asta.

Mai sunt doar citeva zile (pina pe 11 august) dintr-o promotie Dove foarte foarte simpatica. Daca alegi sa iti cumperi un deodorant antiperspirant Dove sau un un gel de dus Dove si cu codul de pe ambalaj te inscrii in promotie, poti cistiga momente de rasfat in locuri minunate.

Stiu ca ziceti “eu n-am cistigat niciodata nimic”, dar oare asta nu se intimpla pentru ca nici n-ati participat foarte des la asemenea promotii?:)

Eu tocmai ce am fost in Toscana in vacanta si va spun ca e un rasfat al simturilor, al mintii si al inimii. Asa ca va invit din inima sa participati la concurs, mai ales ca la ultima extragere care e luni 11 august se pune la bataie o excursie in Toscana. Detalii aici

Bafta!!!

Altfel, tu cind vrei sa te rasfeti, ce faci?

foto cover via shutterstock, un apus de soare de pe dealurile Toscanei:)

2240
lacrimadespre niste picaturi care cad in apa

despre niste picaturi care cad in apa

Stiti cercurile pe care le face o picatura care cade intr-o apa? Concentrice, care se deplaseaza catre exterior? Mai groase/ample in functie de cit de mare a fost picatura si cit de adinca apa in care s-a “topit”?

Zilele astea m-am gindit ca disparitia unei persoane – moartea ei – e ca una dintre picaturile care cad intr-o apa.

In primele momente, in imediata apropiere a persoanei decedate se imprastie durerea, rudele de gradul 1, prietenii, familia urbana. Cercuri concentrice de afectiune exprimata mai mult sau mai putin la vedere.

Cu cit persoana a fost mai cunoscuta, cu atit cercurile sunt mai mari si se intind pe un spatiu mai mare.

Cu cit persoana a fost mai iubita, cu atit cercurile (alea primele, din apropierea locului unde a cazut picatura/ primele persoane care sunt informate despre deces) sunt mai “groase/ ample”.

Dupa care cercurile devin tot mai subtiri si mai palide.

*
Daca pe o apa linistita punem o barcuta de hirtie si lasam o picatura de apa sa cada, vom constata ca barcuta se misca pe valurile create (cercurile concentrice), dar nu inainteaza intr-o directie sau alta.

Asta pentru ca la intilnirea picaturii cu suprafata stabila de apa se formeaza unde mecanice si, desi valul (perturbatia) se deplaseaza, apa (mediul) ramine pe loc.

Ceea ce vedem in cercurile concentrice e doar o rearanjare a suprafetei apei.

*
Chiar de a doua zi dupa deces, rudele si prietenii apropiati constata ca oricit de mare ar fi durerea, viata merge mai departe. Ca oricit de adinca si profunda este suferinta, ei vor merge la serviciu, vor zimbi la salutul vecinilor, peste o vreme vor ride, vor merge in vacante.

Si cindva, fara sa-si dea nici ei seama cind, suprafata apei in care ei se oglindesc va fi perfect neatinsa, fara niciun val, oglinda absoluta.

Pina la urmatoarea picatura.

Daca ne-am gindi ca moartea e ca o picatura intr-o apa mare, reintoarcerea intr-un loc care inseamna parte din materia din care esti facut, si ca noi – ceilalti care inca n-am ajuns sa fim parte din ocean, ci ne uitam la picaturi cum cad – suntem ca niste barcute de hirtie, am fi mai linistiti.

Si in viata, si la momentul intrarii in Ocean si privind cum cad picaturile in apa.

4439
old car shutterstockDoru Iftime, Story of my life: Sunt nebun, îmi fac vacanța la Neptun…

Doru Iftime, Story of my life: Sunt nebun, îmi fac vacanța la Neptun…

text de Doru Iftime

Sunt aproape 10 ani de cînd n-am mai fost la marea noastră. Uitasem ce „bine” e – la urma urmei nu sunt decît un membru cu drepturi depline al nației noastre mioritice cu memorie scurtă și al cărei vast apetit pentru sado-masochism e pe cale de a deveni epidemie. Așadar, anul trecut ne-am propus să căutăm, pentru concediu, un apartament pe litoralul românesc. Nu voiam la particulari, ci un apartament aflat în circuitul hotelier. L-am găsit în Neptun, într-o vilă suficient de mare ca să fie un hotel în toată regula; spațios, curat, bine întreținut; bucătărie dotată cu tot ce ar avea nevoie un bucătar oarecare ca să devină chef; aer condiționat, mașină de spălat rufe, unde mai pui că fiecare apartament avea propriul loc de parcare și, bonus, hotelul-vilă avea piscină privată.

Ne-am zis că ne vom simți ca-n rai acolo. N-aveai chef să mergi cinci minute pînă la plajă, poposeai frumușel pe marginea piscinei. Micul dejun îl luam pe terasă, prînzul și cina la restaurantele din stațiune. A fost o vacanță lungă și „frumoasă”, care a avut, din păcate, trei minusuri importante.

În primul rînd, tariful pentru cazare în vila noastră era calculat pe apartamente, nu pe număr de persoane. Cum unele apartamente aveau living și două dormitoare, presupun că numărul de persoane care ar încăpea în acest spațiu ar fi trebuit să fie de 6, maxim 8. Ei bine, se poate și mai mult. Eram la piscină într-o frumoasă dimineață cînd, în parcarea umbrită a micului nostru hotel, trage o dubă. Se deschide ușa culisantă din lateral, se deschid și ușile din spate și cineva apasă butonul de download: în mașină nu era o familie sau două, era un sat întreg. N-am apucat să număr cîți au coborît fiindcă m-am prins prea tîrziu – aveam senzația că trăiesc pe viu unul dintre scheciurile lui Benny Hill. Veți zice, poate, cum am crezut și noi, inițial, că oamenii or fi luat 3-4 apartamente sau un etaj, două; ei bine, nu: s-au înghesuit cu toții într-unul singur. Un apartament, nu un etaj. Nu am înțeles de ce s-au mai dat jos din dubă, cred că aveau mai mult loc acolo decît în apartamentul în care dormeau probabil în formula următoare: zece în paturi, opt pe canapele, opt pe jos, cei mici în chiuveta de la bucătărie, să nu cadă, bunicile în picioare, în cabina de duș, iar bunicii pe balcon, că-s obișnuiți să doarmă afară de cînd au luptat la cotul Donului… În cîte o dimineață mai întîrziam la plajă pentru că ne întîlneam cu micul popor gata de acțiune: ușa de la apartamentul lor se deschidea brusc și noi ne opream ca să cedăm trecerea copiilor, mamelor, taților, surorilor, verilor primari și secundari, socrilor, cuscrilor, cumnaților, bunicilor și cumetrilor. Și scheciul lui Benny Hill se repeta zilnic, la fel de amuzant de fiecare dată…

Într-o altă zi însorită, una dintre cameriste și-a invitat nepotul la piscină. Nici o problemă pînă aici, doar că tînărul a venit însoțit de clasa lui de la liceu. Precizez că nici nepotul, nici prietenii lui nu locuiau cu noi în hotel, fapt care le-ar fi permis accesul la piscină, cum era cazul micului popor vecin și prieten. Cum ziceam, eram pe balcon și îmi beam cafeaua de dimineață, cînd zăresc doi-trei tineri intrînd pe poartă și îndreptîndu-se spre piscină. Apoi au mai apărut 2-3, pe urmă două grupuri de 4-5, și alții, și alții… La un moment dat, primii ajunseseră la piscină și se dezbrăcau, în timp ce în spatele lor se desfășura un șir indian compact care se termina dincolo de poartă. Evident, au intrat toți odată în piscina al cărei grad maxim de ocupare era cam de zece persoane.

În Neptun, toate terasele au muzică. Muzică de-aia de nuntă. Pînă m-am obișnuit cu ideea, în fiecare seară, în timp ce mergeam la cină, mă uitam după mirese. Hai să zicem că-i foarte „pitoresc”. Cele mai multe dintre terase închideau sonorul pe la miezul nopții, dar unele țineau nunta pînă spre ziuă. Că așa-i la noi, unii sunt nu mai presus de lege, ci doar mai egali în fața ei. Am sunat la Poliție. O doamnă foarte împăciuitoare îmi zice că știe problema, dar nu are ce le face. Cică Poliția îi poate amenda doar o dată; patronii plătesc și își văd de cîntat (nu sunt jurist, dar cred că pedeapsa pentru recidivă e sau ar trebui să fie mult mai grea). Într-o noapte, pe la două și jumătate, m-am dus să-i văd la față pe cei care cîntau cu foc. Publicul de pe terasa respectivă era format din trei amețiți, pe jumătate adormiți la două mese. Pentru ei trebuia să stea treaz tot Neptunul. Am intrat pe terasă și am început să filmez cu telefonul. Vă vine să credeți sau nu, muzica s-a oprit subit. Microfonul a dat un țipăt, gurista a tăcut, s-a așezat pe un scaun și și-a aprins o țigară. N-am făcut scandal, n-am întrebat pe nimeni nimic, am filmat vreo trei minute și apoi am plecat. În noaptea aceea a fost liniște.

Nu cred că mai calc prea curînd pe la Neptun. N-am chef ca, în vacanța mea, s-o fac pe polițistul sau pe administratorul de vilă și să mai dau și bani pentru asta. Iată cît de vicios e cercul în care ne învîrtim: ar trebui ca de la patronul de vilă care își încalcă propria regulă referitoare la numărul maxim de persoane care pot ocupa un apartament, de la acest patron, zic, ar trebui să mă aștept să-i facă pe angajații săi să respecte regulile hotelului și pe clienți, nu să-i aducă pe toți adolescenții din Dobrogea la piscina rezervată exclusiv clienților plătitori ai hotelului. Apoi, de la poliție m-aș aștepta să se folosească de autoritate și de metodele de constrîngere de care dispune pentru a-i face pe patronii de terase să respecte programul de odihnă, nu să încerce să mă convingă pe mine că demersurile lor sunt din start sortite eșecului.

Se zice că unde-i lege nu-i tocmeală, dar la noi legea, regula, principiul sunt flexibile, interpretabile și deloc… respectabile. E atît de trist, de cinic și de adevărat că avem o țară minunată al cărei singur păcat e că-i locuită.

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

1576
ambition shutterstockFifi & The City: cum m-a adus ambitia unde sunt, cu bune si cu rele

Fifi & The City: cum m-a adus ambitia unde sunt, cu bune si cu rele

text de Cristina Popa.

De cand e lumea, oamenii se impart in doua categorii: cei care reusesc si cei care nu.

Si daca facem un sondaj de opinie o sa vedem ca cei din prima categorie au in comun cel putin ambitia.

In dictionar, ambitia e definita ca dorinta de a intrece pe altii, de a demonstra, de a parveni.

Si ce e rau in asta?

Cred ca ambitia e condimentul esential al reusitei. E cam complicat insa sa gasesti dozajul perfect. Daca pui prea mult, cu gandul doar la perspective si depasirea limitelor, s-ar putea sa o dai in bara . Am vazut oameni care au luat-o razna la propriu sau care se credeau zei comparativ cu muritorii de rand. Daca pui prea putin, nu ajungi departe.

Cand eram copil, parintii mei nu se multumeau daca ieseam pe locul 2. Si chiardaca ieseam pe primul loc, ma intrebau: si, cine a mai luat premiul intai? Asta m-a ajutat, m-a ambitionat mereu.

In clasa a 10 a am hotarat ce vreau sa fac in viata. Profesional. Am vazut un film: television news. Cu Holly Hunter in rolul unei producatoare de stiri de televiziune.

O femeie mica, agitata care radea si plangea deopotriva, super implicata si cu o ambitie fara limite. Mi-am spus atunci: Eu cind o sa fiu mare o sa ma fac producator. Am intrat in televiziune in 1995 si am urcat incet, dar sigur. Am muncit enorm.

In 2004 am ajuns la Bucuresti.

***
la link aflati cum a ajuns Fifi producatorul Observatorului de la ora 19.00

FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.

 

o puteti citi si pe blogul ei FIFI STIE

2150
zmeu shutterstockce inveti despre tine si visurile tale cind inveti sa inalti un zmeu.

ce inveti despre tine si visurile tale cind inveti sa inalti un zmeu.

cind inveti sa construiesti un zmeu si sa-l inalti, inveti multe despre tine.

pasul 1. e nevoie de o baza teoretica (despre ce fel de hirtie, cum se taie, cum se lipesc betisoarele) – puteti vedea aici

pasul 2. e nevoie de vint

pasul 3.  incercari succesive de a-l inalta.

in prima faza, pentru ca vrei sa ai controlul, tii strins – din scurt – firul atei zmeului. asta-l face sa nu se poata inalta desi se desprinde usor pentru citeva clipe.

ca si in viata, te gindesti ca faci lucrurile bine – uite zboara putin – dar e ceva gresit la el de nu ramine in aer.

apoi inveti sa-i dai mai multa ata si zmeul se ridica usor usor. daca esti suficient de curajos sau curios, desfaci toata ata de pe mosor ca sa vezi cit urca zmeul. si… surpriza, constati ca de la o anumita inaltime vintul isi face singur treaba si tu, minuitorul zmeului, nu mai trebuie sa faci nimic.

simbata, pe plaja de la Vadu, am inaltat cel mai sus un zmeu banal ca al majoritatii de pe plaja. pentru ca am folosit insa toata ata lui, l-am inaltat sus , vintul si-a facut treaba, si – pentru a ramine aproape de noi – l-am legat de un indicator de pe plaja. la miezul noptii era printre putinele zmeie care mai ramasesera “in picioare”, desi nimeni nu mai avea grija de el.

asa m-am gindit ca si visurile/obiectivele sunt ca zmeiele – daca reusesti sa le duci suficient de sus, de la o anume altitudine o sa poata trai singure.

doar ca pentru asta trebuie sa ai de la inceput mult fir in mosor. adica, sa gindesti de la inceput, ca o sa-l duci sus, foarte sus, oricit de mare ar fi efortul pina acolo.

think big.

*

in week end am fost la Vadu, la Primul Festival al Inaltatorilor de Zmeie , un eveniment creat de ING ca sa celebreze 20 de ani de proiecte curajoase si visuri implinite.

170 de tineri s-au putut intilni cu oameni creativi care au reusit sa-si transforme visurile  in realitate si-au putut vorbi, pe grupe de interes, aplicat, despre proiectele la care viseaza. s-au facut exercitii, s-au dat raspunsuri si – ceea ce mi-a placut cel mai mult – speakerii pentru fiecare domeniu de interes au vorbit pe bune si despre nereusitele lor, si despre momentele in care au tinut firul zmeului foarte scurt – de teama necunoscutului – si si-au incetinit proiectul, sau cind i-au pus altii in incurcatura.

a fost o tabara de 2 zile pentru mai bine de 200 de oameni, cu invitati spectaculosi (voi mai vorbi despre ei) si cu proiecte foarte simpatice.

m-am plimbat simbata pe la mai multe ateliere – design (tinut de Adelina Ivan) , management cultural (tinut de Tudor Giurgiu), antreprenoriat social (Doru Mitrana), arhitectura eco ( Silvia Demeter) – si m-am uitat la tinerii care puneau intrebari, gindindu-ma ca daca din fiecare workshop (au fost 9) cite un tinar pleaca de acolo cu mai multa incredere in drumul lui, cu o saminta in mintea lui ca “se poate”, cistigul este imens.

imi imaginez ca a fost un buget mare pentru acest eveniment (a fost o foarte mare desfasurare de forte), dar daca la sfirsit citiva tineri vor fi invatat sa-si inalte zmeiele cit mai sus in viata, rezultatul e nepretuit.

*

thing big. asa o sa va construiti de la inceput visul sa fie capabil sa zboare cit mai sus. atit de sus, incit, de la un anume nivel incolo sa poata sa stea singur in aer fara sa mai depuneti efort.

zmeul pe care l-am inaltat e cel mai mic dintre cele din cadru, si cel mai simplu, in triunghi. e insa cel mai sus inaltat:)

cover foto shutterstock

foto de la inaltarea de zmee, Alex Ciuca

4709
soarece shutterstockOameni si soareci – sau de ce vor disparea ghertoii si pitipoancele

Oameni si soareci – sau de ce vor disparea ghertoii si pitipoancele

In 1956, James Olds unul dintre cei mai mari fiziologi din lume a scris un articol pentru Scientific American care se numea “Centrul placerii in creier”. In articolul asta descria un experiment pe care-l facuse cu un soarece pe care-l tinuse nemincat timp de o zi. Cind i-a dat in sfirsit mincare, a amplasat pe drumul catre hrana  o pedala care declansa un soc electric in creier in zona centrilor placerii. Soarecele n-a mai ajuns niciodata la mincare, a ales deliciul placerii electrice si s-a reintors la pedala care-i stimula placerea. In cele din urma a murit de foame.

Povestea asta, reala – aici puteti citi textul integral al studiului lui Olds – traduce limbajul celor pentru care se adreseaza statiunea Mamaia, asa cum am vazut-o in acest week end.

Atita timp cit omul se afla la nivelul intelectului unui soarece, si alege placerea inaintea oricarui alt lucru care l-ar putea ajuta sa progreseze, va muri de “foame”.

Vestea buna din perspectiva mea este ca acest gen de om – care alege placerea, inaintea oricarui alt beneficiu – nu se va schimba. Il ajuta mediul in care creste astazi, in care ego-ul se dezvolta tot mai mult, sa ramina asa si sa apese pe pedala placerii uitind sa se mai incarce si din altele, sa se mai hraneasca. Iar asta inseamna ca o sa dispara ca specie, in cele din urma.

Deci, sa nu ne straduim sa-i schimbam, e doar o chestiune de timp pina cind piere pe limba lui.

Oricit ar fi de mare sobolanul.

cover foto : shutterstock

 

1976
mamaia shutterstockMamaia, aceasta perla de plastic a litoralului romanesc pe care sper sa calce cineva

Mamaia, aceasta perla de plastic a litoralului romanesc pe care sper sa calce cineva

pentru ca am fost la mare cu ceva treaba, in acest week end m-am plimbat prin Mamaia. mai exact o ora simbata seara (dupa prestatia actoriceasca pe post de Stefan cel Mare a domnului Mazare) si 2 ore duminica dimineata .

Mamaia – e aceasta statiune in care masinile sunt mai importante decit oamenii.
Evident ca ghertoiul isi ia masina 4X4, lata cit intrarea de la un hotel de 5 stele (adevarate, nu de Mamaia) si daca a investit in masina trebuie sa stie lumea ca o are. Ea il insoteste mereu si trebuie parcata in raza imediata de actiune, ca sa poata fi aratata cu degetul celor pe care-i striga “bossss”.
Cum domnul Mazare intelege in detaliu gindirea acestor rafinati cunoscatori de caroserii, le-a rezolvat problema: masinile sunt reginele, au spatiile cele mai mari, cele mai la vedere.
Asa se face ca soseaua, plus trotuarul, plus lounge-urile de linga bordura, au o latime egala cu plaja. Pentru ca, desigur, nisipul si marea sunt doar niste accesorii de vacanta pentru masina.
O recomandare pentru la anul: puteti sa puneti placute in dreptul masinilor cu numele/porecla bizonului si numarul de telefon. Pentru caprioare.

Mamaia aceasta statiune rafinata unde caprioarele poarta pietre pe costumele de baie. Swarovski.
(n-am fotografie pentru ca mi-a fost teama ca o sa iau bataie de la insotitorul unei domnite care avea pietroaie de toate culorile cusute pe sutien. Adica pietre colorate cam cit capacele de bere.)
Aceleasi caprioare care au, desigur, copite in/la picioare. Roz, desigur. (genul ala de incaltari bascheti cu platforma, care arata ca niste copite…)

Mamaia – locul in care fotografiile de vacanta nu mai sunt cu “colorata miine-i gata” ci la lounge, pe canapea, cu picioarele frumos incrucisate, ca sa poata fi puse pe facebook pentru o viitoare recolta.  Si pentru ca e cerere, apare si oferta: fotografii au mini studiouri pe plaja, anuntate cu steaguri care flutura in bataia brizei.

Mamaia – aceasta statiune de lux in care oamenii stau precum sardelele in constructii care l-ar face pina si pe Ceausescu invidios pentru eficienta. Ai totul in 9mp, balcon, baie, masa, casa… si chilotii vecinului.
Si unde nu pare ca se va schimba ceva in anii viitori intrucit constructiile la care se munceste acum sunt pline de rafinament arhitectural si de atentie pentru spatiul viitorului locatar.

Mamaia – locul in care nu trebuie sa se auda marea pentru ca vizitatorii pot avea cosmaruri. Ei functioneaza doar cu basi ritmati non stop, altfel le plesneste capul de liniste si e posibil – dar trebuie evitata aceasta situatie – ca in cele citeva secunde de liniste sa le apara in micul creieras vreun gind, despre orice. Sunt in vacanta, cum sa se oboseasca la intilnirea cu vreun gind?!

Mamaia – locul unde vindem iluzia luxului cu stele puse pe frontispiciul hotelului, cu sampoane pompoase in camera, dar uitam sa le punem si prize turistilor. Altele decit cele la care e proptit televizorul si aerul conditionat.

Mamaia -locul care n-o sa ajunga niciodata ca Ibiza, oricite fete in chioti – sau fara – o sa urcam pe boxe si care alegorice, atita timp cit magazinele de pe plaja se numesc “minimarket non stop” sau “la grigore”, iar notiunea de obiect de design se rezuma la o lingura de lemn sau un fluier din lut. (pt cei care nu au fost la Ibiza – ei beneficiaza in statiunea in care e multa galagie si mult sex, si de citeva dintre cele mai cool magazine de design interior/ fashion din lume ).

Mamaia – locul care face atit de mult rau oamenilor, in educatia lor, in bunul lor simt, in orice reper. Destinatia care ne e prezentata atit de des la televizor incit devine aspirationala pentru oameni care muncesc un an intreg pentru o vacanta.

Mamaia – locul in care televiziunea devine restaurant.

Mamaia – aceasta tristete de loc, ambalat cu sclipici ca sa nu i se vada gunoaiele. o perla de plastic care e vinduta oamenilor drept bijuterie valoroasa si, fir-ar, nu exista nicio institutie de protectie a consumatorului care sa-i pedepseasca pentru asta.

Imi doresc tare sa vina o tornada, cea mai mare tornada, peste Mamaia asta. Si le multumesc din suflet prietenilor mei ca nu aleg ca destinatie de week end aceasta localitate.

 

foto cover shutterstock

4578
fluturiDoru Iftime, Story of my life: La pescuit de fluturi

Doru Iftime, Story of my life: La pescuit de fluturi

text de Doru Iftime

Vara trecută, pe cînd eram în vacanță, fiică-mea își dorea nespus o plasă de prins fluturi. Nu prea văzusem fluturi în bătătura pensiunii, dar copila a insistat atît de mult încît mi-am zis în final că, dacă acel obiect mă va înlocui din postura de partener de joacă și-mi va da ocazia să zac cîteva ceasuri la soare, atunci de ce să nu-l cumpăr?

Am mers la magazin, am cumpărat plasa și am revenit pe plajă. Am dat-o pe Ana cu cremă SPF și am trimis-o la joacă. Tocmai ce-mi terminasem și eu pregătirile de plajă – crema, cafeaua, cartea, telefonul, amplasarea șezlongului în poziția propice obținerii unui bronz de calitate – cînd Ana îmi cere asistența: „Tati, învață-mă să pescuiesc!” Fiindcă era vacanță și mintea-mi zburda în voie peste valuri făcînd sinapse bizare, am remarcat spontan că fata mi-a cerut s-o învăț să pescuiască, nu să-i prind pește. La urma-urmei, asta i s-a reproșat (postum) Mîntuitorului: că a hrănit mulțimea cu doi pești (și cinci pîini), în loc să o învețe să pescuiască. Pentru cîteva clipe foarte plăcute am fost mîndru de fata mea, apoi realitatea m-a adus cu picioarele pe pămînt. Realitatea e că nu știu să pescuiesc. Acesta e al doilea mare defect al meu, primul fiind acela că nu știu să joc table.

Totuși, cît de greu o fi să pescuiești? Uite, socrul meu se descurcă de minune și, ca el, nenumărați alți bărbați destoinici pe care îi urmăresc cu admirație pe Discovery Channel. Încurajat de acest gînd, am pus cartea deoparte, am abandonat șezlongul amplasat în poziția ideală obținerii unui bronz de calitate și am privit cu atenție plasa din mîna Anei. Prima constatare a fost una de bun simț: ochiurile erau prea mari. Peștii pe care voia Ana să-i pescuiască erau de fapt mormoloci sau un puiet mărunt și extrem de iute, care se strecura lesne prin găurile plasei.

 

I-am explicat fetei cum stau lucrurile: „Asta e o plasă pentru fluturi. De ce nu prinzi fluturi cu ea?” Știam răspunsul – nu erau fluturi prin preajmă -, dar speram să obțin un răgaz pînă cînd Ana va observa, la rîndul ei, acest lucru. „Fluturi? Ai zis că nu sunt fluturi pe aici”, spune copila. „Am zis eu așa ceva? Cînd?” „Cînd te-am rugat prima dată să-mi cumperi plasa.” Guilty. Asta pățești cînd încerci să-i spui „nu” unui copil. Trebuie să-i dai o explicație sau să încropești o minciună și să fii consecvent pînă la capăt, în timp ce copilul e liber să spună „nu” cînd vrea și să nu motiveze în nici un fel. În acel moment, fiica mea probabil vedea situația cam așa: „Avem pești, avem plasă pentru fluturi, dar nu avem fluturi; singurul motiv pentru care nu pot prinde pești cu plasa de fluturi e că tatăl meu vrea să stea la soare, să bea cafea și să citească, în loc să-și pună mintea la contribuție și să transforme plasa pentru fluturi într-una pentru pești.”

Îi simțeam privirea dezaprobatoare în ceafă, în timp ce mă îndreptam spre carte, cafea și șezlongul amplasat bla-bla-bla. Am încercat să-mi continuu lectura, însă dezamăgirea Anei asezonată cu ideea cum că problema are o rezolvare extrem de simplă nu-mi dădeau pace. Am sucit chestiunea pe toate părțile în zilele următoare, însă soluția am găsit-o într-o seară, înainte de culcare. Noaptea dormeam cu ușa de la balcon deschisă. Ușă aceea era dublată de o alta – o ramă care susținea plasa pentru țînțari. Bingo! Dacă plasa asta oprește țînțarii, poate ține în loc și niscaiva mormoloci. Practic, am transformat o plasă de fluturi într-o plasă pentru pești folosind o plasă pentru țînțari, lucru cel puțin la fel de complicat ca fraza pe care tocmai ați citit-o.

Din nefericire, reușita mea a venit prea tîrziu: Ana își găsise deja o altă distracție. Fapt care însă nu a știrbit cu nimic mîndria de a fi autorul acelei transformări, cu atît mai sublime cu cît mijloacele pe care le-am avut la îndemînă (ca și îndemînarea-mi…) au fost mai degrabă rudimentare.

Am început să folosesc eu plasa abandonată de Ana. Ori de cîte ori mergem la plimbare în vreun parc cu lac în dotare, sperii boiștenii și agit broaștele cu plasa mea. Și mă gîndesc uneori că aceia care i-au reproșat lui Iisus episodul cu peștii nu țin cont de faptul că El a fost dezavantajat: atît pentru că nu știa să pescuiască, dar și pentru că pe atunci nu existau plase pentru țînțari.

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

2492
buttbordeluri si detalii

bordeluri si detalii

in blocul in care locuiesc, pe acelasi palier cu mine, e un mini bordel.

citeva fete siliconate si-au facut o afacere mica. n-au firma la intrarea in bloc cu “salon de masaj erotic” cum am vazut citeva scari mai incolo, dar au multi clienti si nu au peste, sau nu l-am vazut eu in mai bine de 1 an de cind suntem “vecine”.

fetele sunt  simpatice, nu de vreun rafinament dar cu bun simt, ne salutam cind ne intilnim pe scara blocului, ne intrebam politicos “ce mai faci” si ne zimbim.

au stiut din prima clipa ca stiu care-i treaba cu ele, pentru ca distinsii lor clienti mai greseau interfonul pe la 3 dimineata si sunau la mine. au aflat pe parcurs cu ce ma ocup eu si dupa ce au vazut ca nici nu le judec, nici nu ma port urit cu ele, am devenit… vecine. ma rog, nu am ajuns sa facem schimb de zahar, sau faina.

m-am intilnit intimplator de-a lungul timpului cu multi dintre clientii lor. fie am urcat simultan pe scari (si sa vezi complicatenie cind intelegau ca ma opresc la acelasi etaj si ei voiau sa nu ma prind unde se duc), fie m-am ciocnit de ei pe cind veneam – plecam fiecare .

o vreme am ris si le-am spus prietenilor mei ca imi doresc foarte tare sa se duca la curve oriunde in alta parte, numa’ la mine in bloc nu, pentru ca nu vreau sa ma intilnesc cu ei pe scara .

zilele trecute am venit acasa si la usa fetelor astepta o frumusete de barbat. dar cind zic o frumusete, chiar frumusete. inalt, blond, maxim 30 de ani. pe genul corporatist indecis – nici costum, dar nici relaxat imbracat.

una dintre fete i-a deschis usa  cind eu ajunsesem in capul scarilor, ne-am salutat discret (tinarul domn s-a intors si l-am vazut ca era si foarte frumusel la fata) si acasa la mine mi-am facut tot felul de scenarii.

de ce un baiat asa frumusel merge la bordel? ar putea avea orice fata din bucuresti. m-am gindit, rapid, ca are niste nevoi mai diferite pe care prietena lui, titulara de contract, nu e dispusa sa le (satis)faca.

peste alte citeva zile m-am intilnit cu fata care-i deschisese usa frumuselului. la alimentara din colt. am venit impreuna acasa, ea cu snaks-uri, eu cu roshii, castraveti si alte acareturi de gatit pe timp de vara.

pe drum am intrebat-o.

” voi prestati ceva mai special? BDSM? Fetisism sau altceva?”

ea s-a uitat lung la mine.

“nu, dar daca-mi spui ce vrei mai exact,o sa stiu pe cine sa-ti recomand”

“curiozitatea mea era legata de frumuselul ala blond, inalt, de acum citeva zile. de ce ar apela el la bordel cind poate avea orice femeie?”

a ris trist. si brusc am vazut meseria ei din alta perspectiva.

“daca ai sti citi oameni singuri sunt…”

 

Foto cover shutterstock

fetitaTiberiu Mercurian: Despre inovatie si curajul de a fi altfel

Tiberiu Mercurian: Despre inovatie si curajul de a fi altfel

(nota mea. Opinia de mai jos ii apartine unuia dintre oamenii care au facut istorie in marketingul din Romania, in multinationale cu renume. Am privilegiul sa-l cunosc si sa se numere printre prietenii mei – sa ma mai si sfatuiasca adesea – si sa stiu pasiunea lui de a convinge oamenii de marketing sa investeasca in cultura sau sport. Ma bucur si ii multumesc mult ca a dorit sa povesteasca din culisele straduintelor lui in crearea unui drum frumos si coerent in asocierile brandurilor cu evenimente culturale.)

 

text de Tiberiu Mercurian

De mai bine de doi ani si jumatate ma incapatanez sa cred ca actul cultural poate fi o platforma de comunicare pentru branduri. Sigur ca nu pentru orice tip de brand, ci pentru acelea pentru care publicul tinta consuma cultura.

Si da-i si lupta, si lupta, si da-i.

Am propus asocieri intre cele mai puternice branduri cu cele mai interesante evenimente culturale (devenite intre timp branduri culturale).

Am convingerea ca atunci cand vorbim despre asocierea dintre doua branduri, 1+1 da intotdeauna mai mult de 2. La fel se intampla si cu asocierea unui brand cultural si un brand comercial. Suma dintre un brand cultural de genul: Festivalul International de Teatru de la Sibiu (al treilea ca importanta din Europa) sau Festivalul de Teatru Undercloud (primul festival de teatru independent din Romania) sau piese de teatru din reprtoriul companiei Daya (cel mai important brand cultural independent din domeniu) si un brand comercial (aici nu voi da nume sa nu fac reclama gratuita pe blogul Cristinei) face intotdeuna mai mult de 2.

Si din pacate aceste branduri culturale inca se mai finanteaza prin: doamna de la PR de la nu stiu ce companie are o slabiciune pentru dans si se implica, domnul de la nu stiu ce banca s-a intalnit cu presedintele festivalului si i-a placut de ochii lui si se implica, fetita doamnei de la nu stiu ce “cola” este pasionata de teatru si vrea mama sa o introduca in mediul artistic. Offf, iar exemplele pot continua.

Foarte frumos, merge si asa (ca de, suntem in Romania), dar business-ul? Business-ul unde e? Sustenabilitatea unde ramane? Domnul sau doamna de la marketing pleaca si constatam ca firma de telefonie care a finantat ani de zile nu stiu ce festival de film se retrage, pentru ca deodata are alte prioritati.

Si totul incepe cam asa: omul cu care discut, cel de pe partea cealalta a mesei imi confirma tot ce ii spun:

– brandul lui se adreseaza unor oameni care sunt din ce in ce mai greu de “atins” cu mesaje transmise prin medii “clasice”

– targetul lui: nu se mai uita la TV (din ce in ce mai multi constata inutilitatea televizorului in casa si renunta la el), nu mai citeste ziare si reviste (pentru ca se informeaza de pe net), radio mai asculta numai posturi care nu difuzeaza publicitate.

De asemenea, domnul sau domnisoara brand manager sau marketing manager este de acord ca targetul lui este mai activ (face mai mult sport), merge mai mult la terase, se duce mai mult la teatru, este atras de evenimente gen festivaluri.

Pana aici suntem pe aceeasi lungime de unda.

Apoi incepem sa vorbim de brandurile culturale amintite.

Ridica sprancenele a mirare, incepe sa dea din cap admirativ, daca cumva a fost pe la vreun spectacol de care ii pomenesc, e al meu. Discutia se termina pe un ton pozitiv. Va primi o propunere mulata pe nevoile lui asa incat transmiterea mesajului sa nu fie cazuta din luna.

Si totusi, cand e sa dea un raspuns (sunt norocos, unii mai si raspund!!!) marea majoritate zic NU. “Nu anul asta”, “nu prea am cum sa strecor in bugetul de anul asta”, iar lista poate continua.

De cele mai multe ori acest NU vine din frica de a-si asuma sa fie diferit. Daca alege varianta “clasica” nu i se poate intampla nimic. Daca face ceva out of the box poat fi penalizat/a. Paradoxul continua… Toti marketerii fac cursuri: cum sa gandeasca si sa actioneze out of the box, traininguri despre inovatie, blue ocean- TEORIE.

Pe modelul “am vazut si romani fericiti”, simt nevoia sa scot si eu pe cineva in fata careului: un brand de cafea. Am ajuns la ei evident printr-o cunostinta. Insa ceea ce i-a facut sa fie diferiti a fost curajul. Curajul si asumarea de a fi altfel decat turma. Asumarea acelui punct din valorile companiei si ale brandului: inovatia, nu numai la nivel teoretic, ci prin tot ceea ce fac. Proiectul dezvoltat impreuna a avut la baza un dialog in urma caruia propunerea customizata a dat nastere unei prezente a marcii intr-un mod firesc intr-un cadru care a surprins. In mod concret decorul a luat forma brandului care a sustinut spectacolul. Iar ecoul nu a intarziat sa apara. Bravo.

Si ca sa inchei cu un mesaj pozitiv: ne definim prin ceea ce facem, nu prin ceea ce spunem ca facem. Inovatia nu trebuie sa se opreasca la nivelul produsului ci prin toate punctele de interactiune cu beneficiarul. Aveti curaj de a fi diferiti.

PS: brandul scos in fata careului este Tassimo. Bravo pentru curajul de a fi altfel.

*Tiberiu Mercurian, pasionat de marketing

3981
prdaca PR-ul ar fi o napolitana si-ati face bani din ea, nu v-ati ingriji cum o prezentati publicului?

daca PR-ul ar fi o napolitana si-ati face bani din ea, nu v-ati ingriji cum o prezentati publicului?

In Romania de astazi e din ce in ce mai straniu sa zici ca faci PR/comunicare pentru ca e o meserie careia am avut grija sa nu-i facem deloc PR, ba din contra sa-i stirbim din reputatie cu perseverenta unei picaturi chinezesti.

Pentru multi oameni (chiar si din industria comunicarii sau industriile conexe care au nevoie de comunicare), PR-ul e cu scris un comunicat de presa care sa anunte ceva. In varianta super frivola si de sezon, PR e si domnisoara care sta pe tocuri si zimbeste – ajutata de un sutien push up – la intrarea unei terase de la Mamaia.

Dincolo de aceste abordari majoritare, mai exista deviatiile super periculoase tinute in umbra pentru ca… nu se face sa spui:

– publicatiile care cer bani pentru ca un comunicat de presa sa nu fie deloc modificat la aparitia lui.
– publicatiile care cer bani pentru ca jurnalistul lor sa mearga la conferinta de presa sau sa redacteze el, cu mintea lui, ceva din ce comunica domnul/doamna cu PR-ul.
– sau, aberatia extrema in Romania, agentia de presa care cere bani ca sa nu intervina pe ce comunici si sa puna stirea PR-ului, neatinsa, in fluxul de stiri, chiar si cind e vorba de un eveniment cu acoperire internationala. (asta cind agentia se ocupa cu stiri, ca de aia o cheama agentie de stiri, si-ar trebui sa produca singura content pt clientii ei, pe teren, mai ales de la evenimente cu acoperire internationala).

daca asa stau lucrurile in RO, va dati seama cit e de important cum comunici si ce comunici? Si mai ales cum te prezinti in meseria de comunicator/PR?!

La nivel international statisticile arata ca 60% dintre stirile dintr-o zi vin din agenda politica/guvernamentala, 23% vin de la companiile de PR si… 14% vin de la jurnalisti in mod direct, prin reporting, interesul lor etc.

La noi date fiind mutatiile de mai sus probabil ca procentul e mult mai mare in dreptul stirilor venite pe surse de PR si mai mic la productia proprie, jurnalistica. Avem cu siguranta o sectiune generoasa de “traducere” de pe site-uri.

In contextul asta cred ca agentiile de PR, oamenii de comunicare ar trebui sa se aseze frumos la masa si sa gindeasca o strategie si un cod de etica pentru aceasta meserie. Stiu ca exista cod de etica al meseriei, dar ar fi bine sa se si respecte. Poate chiar si un sindicat care sa gireze (si) respectarea eticii.

Sigur ca si in presa “de afara” exista obiectii despre calitatea comunicatelor de presa, dar ma indoiesc ca ei au inventat vreun echivalent al cuvintului “piarizda”, cum stiu sigur ca au promovat frumos cu studii de caz – motivationale – succese din aceasta meserie.

La ei e cu nuante despre stress-ul din munca si despre cum se pozitioneaza un comunicator, la noi e cu …nimic, pentru ca banii aia pe care-i cer publicatiile sau agentiile, pe termen lung, inseamna NIMIC in constructia unei industrii corecte. Si pentru jurnalism si pentru PR. Comunicare pina la urma.

Aici un articol despre PR si nuantele lui in termeni de influenta asupra jurnalismului obiectiv, quality (cum zicem noi, aiurea), asa cum se intimpla in alte tari, pe alte zari.

Ma intreb des in ultima vreme: daca PR-ul ar fi o napolitana si-ati face bani din ea, nu v-ati ingriji cum o prezentati publicului?

1730
telefon cartiDoru Iftime, Story of my life: O carte? Ce nasol!!!

Doru Iftime, Story of my life: O carte? Ce nasol!!!

text de Doru Iftime

Cu cîteva zile înainte să împlinească zece ani, fiica mea, Ana, era nerăbdătoare să afle ce cadou îi vom cumpăra. Trebuie că era curioasă să afle asta încă de a doua zi după ce a împlinit nouă ani, dar a început să se manifeste mai aprig cam cu o săptămînă înainte de evenimentul propriu-zis. Și eu, și soția mea eram deja exasperați de întrebările ei cînd, într-o bună zi, Ana a schimbat tactica: a făcut o listă cu posibilele cadouri și încerca să afle răspunsul prin eliminare: “O păpușă? Un joc? Un Webkinz?”…

Știam ce voia de ziua ei, știam care era răspunsul pe care voia să-l audă: telefon mobil. Cele mai multe dintre colegele sau prietenele ei erau deja, de ceva vreme, posesoare ale prețiosului obiect; ca să nu mai spun că îl aveau și unii dintre colegii de grădiniță ai fiului meu. Sigur, a spune „ceilalți copii au, al meu de ce să nu aibă?” e probabil cel mai stupid argument dintre toate. Și nu, nu acesta a fost criteriul pe baza căruia am acționat. Fiică-mea e timidă, e o fire retrasă, își face greu prieteni și îmi spuneam că telefonul ar putea-o ajuta să socializeze mai mult și să țină pasul cu micul ei grup de fete cucuiete; nu mă puteam împăca cu ideea că Ana mea va sta deoparte în timp ce prietenele ei se amuză arătîndu-și unele altora, pe telefon, clipuri haioase, ascultînd melodii noi sau jucînd cine știe ce joc. E adevărat, un părinte perfect poate ar fi găsit argumentele corecte pentru a-i explica odorului său de ce nu e bine să aibă telefon mobil; și ar fi găsit și timpul pentru a i le aminti zilnic pînă cînd copilul și le-ar fi însușit și ar fi ajuns să le susțină în mod credibil în fața prietenilor săi, poate chiar punîndu-i pe aceștia pe gînduri.

Noi însă suntem orice numai părinți perfecți nu. Încercăm să menținem un echilibru între ce e bine pentru copiii noștri și mofturile lor. Uneori reușim, cel mai adesea nu, ceea ce mă face să mă întreb dacă nu ar fi mai potrivit să trecem cu arme și bagaje fie de partea binelui, fie de partea mofturilor…

Cît despre mobil, recunosc că mi se pare mai întîi util și abia apoi un moft. Nu în ultimul rînd, deși fata mea are o personalitate puternică și o fire destul de voluntară, n-o vedeam schimbînd optica micului ei grup în privința telefoanelor, spre deosebire de Tom Sawyer care, nu-i așa, a reușit să-și convingă prietenii că vopsirea gardului nu e o corvoadă, ci o plăcere.

Cu o zi înainte de aniversare, eram cu toții (noi, familia, plus prietenele Anei) pe rîndul întîi la un spectacol susținut de grupa de la grădiniță a fiului meu. În stînga mea, Ana stătea că pe ace și își continua tenace tirul de întrebări: “Un aparat foto? Un telefon? O carte?…” Trebuie spus că relația Anei cu lectura e descrisă subtil de titlul unui film cu Alec Baldwin și Meryl Streep: It’s Complicated. Una peste alta, Anei nu-i place să citească (soția mea e pasionată de lectură, eu sînt om de litere și totuși n-am reușit să o împrietenim pe Ana cu cartea – știți, poate, vorba aceea, copiii croitorului n-au haine, iar ai cizmarului umblă desculți); n-au funcționat nici amenințările, nici încurajările, nici argumentele, nici puterea exemplului.

Departe de a avea înțelepciunea de a lăsa timpul să așeze lucrurile pe făgașul lor, îmi spuneam că fiica mea ne face în ciudă nevrînd să citească; așa că, atunci cînd m-a întrebat dacă i-am luat o carte cadou de ziua ei, am privit-o zîmbind misterios. “O carte???”, a repetat ea, luînd zîmbetul meu drept răspuns afirmativ. “O carte?!!!” Ochii îi înotau deja în lacrimi: nu era supărată, nu era dezamăgită, era de-a dreptul indignată. Văzînd-o subit agitată, fetele au întrebat-o ce s-a întîmplat. Vestea era atît de teribilă încît, de undeva, de la capătul rîndului, am auzit-o pe una dintre copile exclamînd: “O carte? Ce nasol!!!”

Evident, tortura n-a durat prea mult. Lucrurile s-au liniștit cînd Ana și-a primit telefonul. Mi se pare interesant cum ne schimbăm părerile, concepțiile, principiile: nu cred să fie mai mult de 3-4 ani de cînd mă declaram surprins că un bun amic îi luase fiului un mobil la aniversarea de zece ani. Da, e o vîrstă rotundă, care merită sărbătorită printr-un cadou important, dar tot mi se părea că e prea devreme pentru un mobil.

Între timp, am depășit dilema dintre moft și utilitate, mai ales că azi punem atît de mare preț pe comunicare – sau, mă rog, pe obiectele care facilitează comunicarea. Dar n-o mai lungesc inutil cu filosofeala: lucrurile se schimbă sub ochii noștri așa că m-am lăsat și eu dus de valul evoluției: cînd fiică-mea a împlinit, la rîndu-i, zece ani, chiar dacă am introdus puțină tensiune în peisaj, nu mi-am pus problema dacă îi iau telefon sau nu, ci care model i s-ar potrivi.

Pînă la urmă, telefonul s-a dovedit un compromis util. Ana nu socializează mai mult (în viața reală, că în cea virtuală cred că e cel mai popular copil din sud-estul Europei), dar a înțeles că i-am făcut un moft și, încetul cu încetul, a început să citească mai mult. Nu foarte mult, suficient însă cît să scadă la un minim nepericulos șansele de a primi vreo carte în dar la următoarele aniversări.

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

foto cover: shutterstock

2167
mi-e-pofta-sa-fac-bineMi-e pofta sa fac bine – tomograful pentru Grigore Alexandrescu a fost cumparat

Mi-e pofta sa fac bine – tomograful pentru Grigore Alexandrescu a fost cumparat

Am o amintire speciala legata de tomograful nou de la spitalul  Grigore Alexandrescu.

Eram in masina cu Alexandra Olaru care e cunoscuta in spatiu public drept “communications manager la McDonalds”, dar care pentru mine e o prietena care stie pasiunea mea pentru povesti speciale si emotionante, care ar putea inspira lumea sa faca fapte bune.

Eram in masina ei si ma ducea, la cererea mea, in Spitalul Grigore Alexandrescu unde aflasem ca McDonalds are o casa (chiar mini hotel s-a dovedit) unde gazduiesc copiii aflati in tratamente (chimio cel mai adesea) , copii  care nu si-ar permite sa stea intr-un hotel in Bucuresti si sa vina zilnic la proceduri si pe care spitalul nu-i interneaza pentru ca nu are paturi suficiente, iar tratamentul lor ocupa citeva ore intr-o zi.

Casa Ronald se numeste locul si Alexandra ma ajuta sa intru acolo ca sa aflu povestile oamenilor.

In masina pe drum catre spital mi-a zis ca exista asemenea case Roland in mai multe locuri ale lumii si ca prin fundatia Roland McDonald si copii romani au fost gazduiti pe perioada tratamentului in spitale din strainatate. Mi-a spus specific de un caz care fusese l televizor, un copil pentru care se luptasera multi ca sa-i fie bine si stiu ca am intrebat-o din reflex:

Si-ati comunicat asta? ati anuntat pe undeva?

Iar Alexandra, care e si ea mama unei fetite, mi-a zis emotionata “nu, e important ca l-am putut ajuta. nu trebuie sa si comunicam asta”.

*

in ziua aia in vizita de la Grigore Alexandrescu, m-am plimbat prin camerele din casa Roland McDonald, am stat de vorba cu parinti care erau fericiti ca micutii lor sunt din ce in ce mai bine, dar si cu parinti ingrijorati, l-am cunoscut pe medicul Dan Enescu care are har si o mare pasiune pentru meseria sa si-am aflat despre tomograful de care aveau nevoie in spital. Tomograf care era tinta urmatoarei campanii “Mi-e pofta sa fac bine” de la McDonald’s.

Acum tomograful e montat. Au spart un perete si-au reasezat altfel o parte dintr-o sectie pentru ca tomograful era mai mare decit spatiul unde fusese amplasat vechiul aparat. E un instrument f f performant care o sa ajute mii de copii lunar pentru o diagnosticare mai buna.

Si stiti ce e frumos? E facut si cu ajutorul celor care au fost la McDonald’s si-au cumparat in perioada campaniei “Mi-e pofta sa fac bine”, sau au lasat maruntisul de la rest in cutiutele transparente de la casa. Adica e facut si cu ajutorul vostru.

Stiu ca Alexandra Olaru sau Daniel Boaje sau oricare dintre responsabilii mari McDonald’s RO nu vor spune niciodata public asta – pentru ca e precum cazul copilului de la televizor: am ajutat pentru ca am putut – dar eu stiu sigur ca ei ar fi facut tot posibilul sa duca la bun sfirsit operatiunea tomograf pentru ca promisesera ca ajuta spitalul.

Insa in numele lor, pentru ca sunt prieteni cu mine, va multumesc frumos ca lasati maruntisul in cutiile de plastic de la casele de marcat si ca participati la McHappy Day. El se transforma in fapte bune pentru copiii care au nevoie.

P.S. acesta nu este un articol publicitar, nu exista niciun contract si nicio parte financiara care sa implice acest articol. e un text despre importanta unor gesturi mici care, coordonate cu cap, se transforma in lucruri care pot schimba lumea. un text care va invita sa mai faceti si alta data gesturi mici care se transforma in fapte mari.

2057
test de sarcinaFifi &The City: cea mai mare teama cind afli ca esti gravida

Fifi &The City: cea mai mare teama cind afli ca esti gravida

Text de Cristina Popa

In viata cind nu ai o pereche, un apartinator ca sa zic asa, răsar din partea anturajului niste intrebari clasice. Sunt patru si vin ca un tavalug.

1.     Cand o sa ai si tu pe cineva?

2.     Aaa, in sfarsit! Cand te casatoresti?

3.      Mah, da mai copilariti mult, nu faci si tu un copil?

4.     Vaii, da ce copil reusit! Un fratior, o surioara?

Cam asta e setul de patru intrebari clasice pe care le auzim toti si le urâm toţi.

Cea mai nepotrivita e aia cu copilul. Pur si simplu as vrea sa va ganditi si sa nu mai puneti aceasta intrebare. Daca se poate niciodata. Sunt femei care nu pot face copii si care nu vor sa spuna ca au pierdut sarcini sau nu pot concepe. Sau pur si simplu nu vor sa faca un copil si n-au datoria sa stea sa explice asta.

Cand am aflat ca sunt insarcinata a fost bucuria cea mai mare din lume. Aveam 35 de ani. Cam tarziu, a comentat gura lumii. Acum la rece va spun: multe lucruri le-am facut tarziu in viata, dar n-am regrete din cauza asta.

Nu am avut probleme medicale, doar ca am vrut sa fac acest copil cind am simtit eu, nu cind a vrut publicul telespectator.  Am sperat la gemeni sau la un baiat. Avea sa il cheme Vlad. Am facut o fata MINUNATĂ. O cheama Maria.

N-am avut cine stie ce frici in sarcina. Gravida neinfricata imi spunea ginecologul. Eram sigura ca voi livra tarii un copil viabil, sanatos.  Mi-a fost frica de nasterea naturala si am ales sa nasc prin cezarianacuanestezietotala. Nu imi pare rau nicio secunda de alegerea pe care am făcut-o.

De ce le e frică femeilor când află că aşteaptă un copil? Iata raspunsurile prietenelor mele.

Nu m-am temut de nimic, caci am realizat in timp si secvential ca eu diva nu voi mai putea fi aceeasi, iar el, copilul era musai sa aiba o sexy mama !!! Nu m-am gandit la nimic rau, m-am bucurat de fiecare pas facut, de fiecare cm din talie prins luna de luna la cingatoare, de multele ciocolati devorate si de momente de dragoste …asa ca pentru o gravida !!! M-am temut , totusi, ca voi pierde din splendoarea suprema a iubirii, ca dragostea va avea variabile si interpretari, că EL …ma va privi altfel si ma va dori …mai putin !!!! La inceput …m-a iubit ..putin spre deloc !!! A lasat mult loc pentru frustrari ..si angoase !!! Apoi, ca din nimic, ne-am regasit, ne-am dorit, ne-am….faurit un nou univers de dorinte !!!

***

Cea mai mare frică a mea a fost…

continuarea aici unde aflati cum una dintre prietenele lui FIFI a facut naveta cit era insarcinata si se temea sa nu nasca pe drum.

FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.

 

o puteti citi si pe blogul ei FIFI STIE

foto cover shutterstock

2152
didion 1Joan Didion, “On Self-Respect”

Joan Didion, “On Self-Respect”

Joan Didion e scriitoarea mea preferata. Intr-un clasament al preferintelor la sectiunea scriitoare preferate, Didion e urmata la ….multe locuri distanta de Simone de Beauvoir si Zadie Smith.   Didion imi place pentru sinceritatea, acuratetea si minimalismul ei analitic.

Am gasit un eseu “on seff respect” pe care l-a publicat in Vogue in 1961, dar care e valabil si acum in fiecare cuvint al lui. Despre asta e vorba intr-o scriere MARE, sa poata sa stea in picioare si peste 50 de ani distanta.

Puteti citi textul mai jos, l-am spart cu citeva fotografii cu Joan Didion pentru ca gratia, delicatetea si eleganta pe care le simtiti din foto va vor ajuta sa o cunoasteti mai repede.

 

 

   Once, in a dry season, I wrote in large letters across two pages of a notebook that innocence ends when one is stripped of the delusion that one likes oneself. Although now, some years later, I marvel that a mind on the outs with itself should have nonetheless made painstaking record of its every tremor, I recall with embarrassing clarity the flavor of those particular ashes. It was a matter of misplaced self-respect.

I had not been elected to Phi Beta Kappa. This failure could scarcely have been more predictable or less ambiguous (I simply did not have the grades), but I was unnerved by it; I had somehow thought myself a kind of academic Raskolnikov, curiously exempt from the cause-effect relationships which hampered others. Although even the humorless nineteen-year-old that I was must have recognized that the situation lacked real tragic stature, the day that I did not make Phi Beta Kappa nonetheless marked the end of something, and innocence may well be the word for it. I lost the conviction that lights would always turn green for me, the pleasant certainty that those rather passive virtues which had won me approval as a child automatically guaranteed me not only Phi Beta Kappa keys but happiness, honor, and the love of a good man; lost a certain touching faith in the totem power of good manners, clean hair, and proved competence on the Stanford-Binet scale. To such doubtful amulets had my self-respect been pinned, and I faced myself that day with the nonplussed apprehension of someone who has come across a vampire and has no crucifix at hand.

Although to be driven back upon oneself is an uneasy affair at best, rather like trying to cross a border with borrowed credentials, it seems to me now the one condition necessary to the beginnings of real self-respect. Most of our platitudes notwithstanding, self-deception remains the most difficult deception. The tricks that work on others count for nothing in that well-lit back alley where one keeps assignations with oneself; no winning smiles will do here, no prettily drawn lists of good intentions. One shuffles flashily but in vain through ones’ marked cards the kindness done for the wrong reason, the apparent triumph which involved no real effort, the seemingly heroic act into which one had been shamed. The dismal fact is that self-respect has nothing to do with the approval of others – who we are, after all, deceived easily enough; has nothing to do with reputation, which, as Rhett Butler told Scarlett O’Hara, is something people with courage can do without.

To do without self-respect, on the other hand, is to be an unwilling audience of one to an interminable documentary that deals one’s failings, both real and imagined, with fresh footage spliced in for every screening. There’s the glass you broke in anger, there’s the hurt on X’s face; watch now, this next scene, the night Y came back from Houston, see how you muff this one. To live without self-respect is to lie awake some night, beyond the reach of warm milk, the Phenobarbital, and the sleeping hand on the coverlet, counting up the sins of commissions and omission, the trusts betrayed, the promises subtly broken, the gifts irrevocably wasted through sloth or cowardice, or carelessness. However long we postpone it, we eventually lie down alone in that notoriously uncomfortable bed, the one we make ourselves. Whether or not we sleep in it depends, of course, on whether or not we respect ourselves.


To protest that some fairly improbably people, some people who could not possibly respect themselves, seem to sleep easily enough is to miss the point entirely, as surely as those people miss it who think that self-respect has necessarily to do with not having safety pins in one’s underwear. There is a common superstition that “self-respect” is a kind of charm against snakes, something that keeps those who have it locked in some unblighted Eden, out of strange beds, ambivalent conversations, and trouble in general. It does not at all. It has nothing to do with the face of things, but concerns instead a separate peace, a private reconciliation. Although the careless, suicidal Julian English in Appointment in Samara and the careless, incurably dishonest Jordan Baker in The Great Gatsby seem equally improbably candidates for self-respect, Jordan Baker had it, Julian English did not. With that genius for accommodation more often seen in women than men, Jordan took her own measure, made her own peace, avoided threats to that peace: “I hate careless people,” she told Nick Carraway. “It takes two to make an accident.”

Like Jordan Baker, people with self-respect have the courage of their mistakes. They know the price of things. If they choose to commit adultery, they do not then go running, in an access of bad conscience, to receive absolution from the wronged parties; nor do they complain unduly of the unfairness, the undeserved embarrassment, of being named co-respondent. In brief, people with self-respect exhibit a certain toughness, a kind of mortal nerve; they display what was once called character, a quality which, although approved in the abstract, sometimes loses ground to other, more instantly negotiable virtues. The measure of its slipping prestige is that one tends to think of it only in connection with homely children and United States senators who have been defeated, preferably in the primary, for reelection. Nonetheless, character – the willingness to accept responsibility for one’s own life – is the source from which self-respect springs.

Self-respect is something that our grandparents, whether or not they had it, knew all about. They had instilled in them, young, a certain discipline, the sense that one lives by doing things one does not particularly want to do, by putting fears and doubts to one side, by weighing immediate comforts against the possibility of larger, even intangible, comforts. It seemed to the nineteenth century admirable, but not remarkable, that Chinese Gordon put on a clean white suit and held Khartoum against the Mahdi; it did not seem unjust that the way to free land in California involved death and difficulty and dirt. In a diary kept during the winter of 1846, an emigrating twelve-yaer-old named Narcissa Cornwall noted coolly: “Father was busy reading and did not notice that the house was being filled with strange Indians until Mother spoke out about it.” Even lacking any clue as to what Mother said, one can scarcely fail to be impressed by the entire incident: the father reading, the Indians filing in, the mother choosing the words that would not alarm, the child duly recording the event and noting further that those particular Indians were not, “fortunately for us,” hostile. Indians were simply part of the donnee.

In one guise or another, Indians always are. Again, it is a question of recognizing that anything worth having has its price. People who respect themselves are willing to accept the risk that the Indians will be hostile, that the venture will go bankrupt, that the liaison may not turn out to be one in which every day is a holiday because you’re married to me. They are willing to invest something of themselves; they may not play at all, but when they do play, they know the odds.

That kind of self-respect is a discipline, a habit of mind that can never be faked but can be developed, trained, coaxed forth. It was once suggested to me that, as an antidote to crying, I put my head in a paper bag. As it happens, there is a sound physiological reason, something to do with oxygen, for doing exactly that, but the psychological effect alone is incalculable: it is difficult bin the extreme to continue fancying oneself Cathy in Wuthering Heights with ones head in a Food Fair bag. There is a similar case for all the small disciplines, unimportant in themselves; imagine maintaining any kind of swoon, commiserative or carnal, in a cold shower.

But those small disciplines are valuable only insofar as they represent larger ones. To say that Waterloo was won on the playing fields of Eton is not to say that Napoleon might have been saved by a crash program in cricket; to give formal dinners in the rain forest would be pointless did not the candlelight flickering on the liana call forth deeper, stronger disciplines, values instilled long before. It is a kind of ritual, helping us to remember who and what we are. In order to remember it, one must have known it.

To have that sense of one’s intrinsic worth which constitutes self-respect is potentially to have everything: the ability to discriminate, to love and to remain indifferent. To lack it is to be locked within oneself, paradoxically incapable of either love or indifference. If we do not respect ourselves, we are the one hand forced to despise those who have so few resources as to consort with us, so little perception as to remain blind to our fatal weaknesses. On the other, we are peculiarly in thrall to everyone we see, curiously determined to live out – since our self-image is untenable – their false notion of us. We flatter ourselves by thinking this compulsion to please others an attractive trait: a gist for imaginative empathy, evidence of our willingness to give. Of course I will play Francesca to your Paolo, Helen Keller to anyone’s Annie Sullivan; no expectation is too misplaced, no role too ludicrous. At the mercy of those we cannot but hold in contempt, we play roles doomed to failure before they are begun, each defeat generating fresh despair at the urgency of divining and meeting the next demand made upon us.

It is the phenomenon sometimes called “alienation from self.” In its advanced stages, we no longer answer the telephone, because someone might want something; that we could say no without drowning in self-reproach is an idea alien to this game. Every encounter demands too much, tears the nerves, drains the will, and the specter of something as small as an unanswered letter arouses such disproportionate guilt that answering it becomes out of the question. To assign unanswered letters their proper weight, to free us from the expectations of others, to give us back to ourselves – there lies the great, the singular power of self-respect. Without it, one eventually discovers the final turn of the screw: one runs away to find oneself, and finds no one at home.

Vogue, 1961

5119
all aglowlemnul in minunate obiecte de design

lemnul in minunate obiecte de design

am mai scris despre pasiunea mea pentru lemn si despre cum e important pentru mine sa locuiesc intr-o casa in care e parchet vechi (imi place mult sa merg desculta pe parchet si sa am cit mai putine covoare), cum am mai scris si despre pasiunea mea pentru mobilier vechi din lemn (acasa – cu exceptia unui stander pentru haine, nu am niciun obiect de mobilier care sa nu fie din lemn vechi, sigur restilizate unele, dar lemn vechi)

nu mai stiu daca am scris despre dragostea mea pentru oamenii care prelucreaza lemnul. mi se pare o meserie foarte masculina si … foarte sexy.

(aici poti citi despre 10 obiecte de design, din lemn, pe care o sa le vrei acasa)

cum astazi cautam ceva din lemn care sa se potriveasca intr-un anume colt al casei, am mai adaugat la colectia de fotografii reper pentru diverse proiecte citeva obiecte din lemn.

Kwon Jae Min

William Stranger

all aglow

designeri necunoscuti

3517
kevin-spacey-tie“nu exista o rasplata din afara” – in loc de la multi ani pentru Kevin Spacey

“nu exista o rasplata din afara” – in loc de la multi ani pentru Kevin Spacey

kevin spacey este unul dintre cei mai speciali oameni din lume. nu pentru ca e actor, nu pentru ca e manager de teatru, nu pentru ca e vizionar.
kevin spacey este special pentru ca a inteles care e SCOPUL in meseria lui, care e scopul de fapt pentru oricare alta meserie.

(si) de asta il iubim pe Kevin Spacey

iata traducerea unui moment dintr-un interviu de la actors studio

*

Nu exista o rasplata din afara pentru meseria asta. Nu asta trebuie sa fie telul. Rasplata adevarata vine din interior. Ceea ce voi simtiti si ceea ce ati implinit voi pentru voi, cu propriile persoane. iesind din zona de confort.

Anii de inceput pot fi bogati in experiente sau nu, dar am vazut de-a lungul anilor atit de multi tineri care nu stiau ce vor. Stiau ca trebuie sa vrea, sa fie ambitiosi si sa aiba succes. dar asta nu e suficient. Asta e doar dorinta.

De fapt, in viata este despre actiune: sa stii ceea ce faci, sa intelegi de ce faci asta, sa-ti dedici fiecare respiratie a trupului tau ca sa acumulezi mijloacele cu care sa poti sa daruiesti…

Daca simtiti ca aveti ceva inauntru de daruit, ca aveti un talent, atunci exploatati-l si slefuiti-l. Nu e nimic mai important decit sa acumulati mijoacele ca sa puteti sa va expuneti talentul.

O sa cresteti alaturi de colegii vostri, o sa-i vedeti avind succes sau cum vor rata. Si o sa vedeti cum reusesc sa dealuiasca in ambele situatii, iar ei va pot fi profesori la fel ca oricare dintre profesorii vostri de la scoala. Important este sa fiti deschisi, sa vreti sa munciti cu voi ca si cum ati munci cu un personaj pentru o piesa si sa actionati ca atare.

Kevin Spacey.

1869

Jake Gyllenhaal in Nightcrawler, pe drumul catre Oscar

Nightcrawler este un thriller in care domnul Jake Gyllenhaal se lupta pentru job-ul si viata lui.

daca treaba functioneaza dupa regulile cu Mattew Mcconaughey, Gyllenhaal ar putea ajunge pe lista pentru un Oscar.  Asta pentru ca a slabit foarte foarte mult pentru acest rol.

filmul este povestea unui sofer de noapte in Los Angeles care e sursa pentru o televiziune locala in privinta accidentelor de noapte. cind prinde gustul notorietatii si al povestilor bune, soferul incepe sa se transforme ca sa cistige un rol principal

filmul intra in Octombrie pe ecrane , adica la timp ca sa ramina in mintea oamenilor din academia americana de film pina la nominalizari

1682
fetita1 (2)puterea de a nu decide pentru altul

puterea de a nu decide pentru altul

suntem crescuti (sau ar trebui) ca sa fim buni.

sa ne facem bine treaba (la job), sa construim relatii bune (frumoase) in viata noastra privata, sa fim buni si in afara ariilor directe de interes (munca, familie).

invatam, crestem (imbatrinim sau ne inteleptim) si “knowledge-ul”  – despre oameni, despre viata, despre proiectiile viitoare ale unor fapte – pus intr-o balanta nu mai sta in echilibru: unii stiu mai multe.

e usor ca acest Knowledge sa fie folosit in job. asa au aparut consultantii.

dar poate cineva sa faca asta cu viata altcuiva?

poate cineva sa spuna altcuiva “nu trai asa pentru ca esti pe o linie moarta”, “nu face asta pentru ca ii va afecta pe multi cind tu nu vei mai fi”, mai ales cind faptele, consecintele, parcursul lucrurilor sunt doar detalii ale unei existente obisnuite?!

oamenii isi traiesc (sau ar trebui sa faca asta) experientele singuri, asa cum simt si gindesc intr-un anume moment al existentei.

si e un exercitiu extrem de greu, cind ai knowledge-ul cu care poti intelege in detalii pasii pe mai departe, sa ai puterea sa nu spui “nu e bine” si sa lasi omul sa descopere singur drumul.

tu spui “nu e bine?”

 

3021