saptamina trecuta, impresionata de o prezentare Philips de la IFA, mi-am dorit sa fi fost posibila o intilnire intre specialistii in sunet & tv de la Philips si Mozart sau fratii Lumiere.
nu stiu cine s-ar fi bucurat mai tare de intilnire dar, categoric, ar fi fost memorabila pentru toti.
m-am jucat un pic cu imaginatia si v-am provocat la concurs, rugindu-va sa va imaginati aceasta intilnire.
iar raspunsul vostru m-a impresionat foarte tare, v-ati luat din timpul vostru ca sa gindti si sa scrieti o poveste: multumesc frumos tuturor celor care au participat!
ca sa o citez pe o prietena jurnalista “nu credeam ca se poate scrie asa misto si proaspat”.
sunt impresionata de cit de talentati si de destepti sunt cititorii blogului meu:)
am ales cistigatoarea/cistigatorul castilor Philips ONeill in persoana lui ZAAI.
iata textul scris de zaai.
O intalnire mai putin imaginara
Prototipul e gata. Inginerul isi analizeaza opera, pipaind centimetru cu centimetru din ea: curbele sunt perfecte, materialul puternic si caracterul rezistent. Noile casti Philips O’Neill sunt exact ce isi imaginase atunci cand inchisese ochii, prima oara cand se gandise la model si ii desenase liniile pe o foaie de hartie.
Isi pune castile la urechi si apasa Play: se aude “Flautul fermecat”. Inchide ochii si muzica il cuprinde usor usor.
– Cand muzica te cuprinde, muzica e chiar in tine.
Inginerul deschide ochii. In fata lui e un tip imbracat bizar, cu o peruca alba pe cap si machiat strident.
– Asa am scris Flautul. Inchideam ochii, iar muzica era in mintea mea. Fiecare sunet, fiecare masura.
– Te inconjura muzica?
– Nu numai, muzica traia in mine. Iar acum, cand o asculti, e asa cum mi-am imaginat-o: sunetul clar si distinct, ca si cum ai respira muzica.
Inginerul zambeste. De fapt, in fata lui sta Mozart.
– Eu imi imaginez altceva. Sunt pe partie. Inchid ochii, respir cristale de gheata, aud muzica si imi imaginez sunetul zapezii.
– Tu si muzica, completeaza Mozart.
– Eu si muzica mea, da.
– Iar de fiecare data cand ma asculti, sunetul ma transpune cu tine.
Mozart isi misca usor buzele, fredonand masura cu masura din “Flautul Fermecat”.
– Sa ma mai chemi. Vreau si eu sa respir fulgii de gheata.
te rog sa-mi scrii un mail la cristina.bazavan la tabu.ro ca sa stiu cum iti dau cadoul. il meriti din plin si sper sa te bucuri de castile Philips O’Neill, incasabile. pot doar sa spun (nu ma pricep la gadgeturi) ca au fost una dintre fitzele tirgului, e una dintre cele mai noi lansari Philips.
stirile anunta mortii din razboaie, accidente. cu cifre, cu emfaza si cu dramatism.
ranitii sunt in viata, sunt victorii ale sistemului (politic, medical) si nu sunt la fel de spectaculosi in dramatism.
dar in viata, cind timpul trece, pentru familiile celor implicati ranitii sunt cei care trebuie cumva integrati in realitatea banala. ranitii sunt cei care se chinuie (uneori ii chinuie si pe apartinatori).
ei trebuie sa traiasca fara o mina -un picior-un ochi-o parte din creier si sa faca fata sistemului care nu are o categorie speciala pentru ei.
nu spunem nimic despre ranitii din razboaiele in care romania a fost implicata recent. i-am anuntat la stiri pe cei care au murit, dar nimeni nu povesteste despre cei care acum se chinuie purtind sechelele razboiului, desi in tabelele militare sunt victorii: traiesc.
*
pe 31 august, America a anuntat ca a incheiat razboiul cu Irak-ul. am vrut in ziua aceea sa postez pe blog un minunat text al lui Mike Sager despre raniti. cum nu eram in tara si nici net nu aveam la (foarte) indemina, il postez acum.
se numeste Wounded Battalion si a aparut in Esquire USA.
(…)
Maxwell spots the guy he’s looking for, moves in that direction, his gait powerful but uneven, like Chesty the Bulldog with a limp. He has a strong jaw and piercing blue eyes; there is a large scar on the left side of his head, a ropey pink question mark that runs like concertina wire below the hedge line of his high-and-tight military flattop. He has trouble reading and taking instructions, his short-term memory is shot — it took him forever to build the little fort in the backyard for his son, he had to keep rereading each step of the directions over and over again. He tells his daughter to put refrigerator on her tuna sandwich. He refers to the airport as “the place where people come to fly” and to Somalia, where he once served, as “that country in Africa.” His hernia, which he kept a painful secret so as not to miss his final deployment, is “that problem with your nuts.” He calls the family’s new dog Magic instead of Miracle (though he can remember perfectly the name of their old dog, Bella). His right arm and right leg are functional but “clumpy” — he can still run several miles on a treadmill; he does three sets of ten bicep curls, thirty-five pounds each. Though his IQ, his reflexes, his limb strength, all of his measurable functions are down from their “factory original,” as he likes to put it, he is still within what doctors tell him are “acceptable ranges.” Acceptable to whom? Maxwell wonders. He will never be the same. He will never be as good. It weighs on him, you can tell. He is the type of man who has spent his whole life pushing and striving, trying to raise his score or to lower his time, a man who never took the easy path: As a high school kid, he wanted to play lineman in football, even though he weighed only 140 pounds. He took his undergrad degree in industrial engineering and a masters in management and statistics, even though he struggled with math. He eats “morale” pills (he tried four varieties before settling on Effexor), antiseizure pills (five varieties), more pills every day than he is capable of recalling. All the pills have side effects. The list is a mile long. Here is the list for Effexor: constipation, dizziness, dry mouth, insomnia, loss of appetite, nausea, nervousness, sexual side effects, sleepiness, sweating, and weakness. Ask your doctor if Effexor may be right for you. Oooh-rah. Sometimes, his brain starts to crash — that is his word for it. His speech becomes slurry; he gets this look on his face like a guy who has been up for several days doing alcohol and drugs. He just has to shut it all down and go to bed. It happened earlier this week, after he drove the six hours in his old green Land Rover to Quantico, Virginia, to meet his new boss. He is still on active duty. He’s due to report to his new billet in one week.
Mike Sager, Wounded Battalion
*
puteti citi tot textul aici
o versiune mai lunga poate fi gasita in cartea Wounded Warriors.
daca va place textul si vreti sa stiti ce mai scrie Mike Sager il gasiti pe facebook. 🙂
ca de obicei, eu am vazut lucrurile “cu lupa mea” – mai cu emotii, mai cu filme, mai cu arta, mai cu hainutze.
(mai am povesti de spus, dar si miine e o zi ca sa am timp sa fur – pe sistemul dat din gene si rugat frumos:) – ceva foto pt ilustrare de la colegii cu care am fost )
*
cum ziceam n-am fost singura, ci cu alti 4 colegi jurnalisti care au vazut fiecare tirgul din perspectiva lor.
daca sunteti pasionati de gadget-uri si vreti sa vedeti tot felul de minunatii cu specificatii tehnice atasate, faceti o vizita pe blogurile lui Alex Radescu si Bogdan Petre (au si super poze de pe la standurile super spectaculoase), iar daca vreti sa invatati sa gatiti ceva bun si sa vedeti cum pot fi folosite unele dintre electrocasnicele expuse, treceti o tura pe la bucatarescu.ro, blogul lui Dan Boerescu.
n-am descoperit blogul lui Gabriel Barliga, cel de-al patrulea domn cu care am fost in excursie:(
la IFA- Berlin, unul dintre seminariile Philips ne-a facut cadou un nou film din seria Parallel Lines, una dintre cele mai destepte campanii de promovare a unui televizor (Philips Cinema 21:9); de data aceasta un film 3D.
noul film va fi disponibil din 21 septembrie in citeva dintre magazinele Philips, dar iata aici trailerul, ca sa gustati un pic din el:)
pentru ca noi am fost premianti am avut norocul sa-i intilnim la acelasi seminar si pe regizorul filmului si pe domnul care a facut sunetul (nu le stiu numele dar le aflu curind si revin cu info, scuze)
*
vorbeau cu mult entuziasm despre munca lor, despre cit de diferit e sa filmezi cu camera 3D fata de o camera normala – nu sunt sigura ce insemna normala: digitala sau pe pelicula. (nu mai e loc de improvizatie, totul trebuie sa fie exact si dureaza mult mai mult).
despre cum trebuie “asezat” sunetul pe banda pentru a trece ecranul si a fi natural (vocea personajelor trebuie sa fie din fata, restul sunetelor in functie de context)
cind ii ascultam fascinata, ma gindeam ce bucurie ar fi pentru un inginer de sunet sau un director de imagine de la unul din filmele noastre importante sa-i intilneasca pe oamenii astia care lucreaza la standarde incredibile.
domnul specializat in sunet lucrase pentru Gladiatorul, Harry Potter si alte filme f f mari si era asa de emotionat ca vorbeste in public (citea de pe Ipad si-si stringea cu o mina marginea camasii), incit imi venea sa ma duc la el si sa-i spun: e ok, noi suntem muuult mai incurcati de ce ne povestesti, relaxeaza-te.
*
campania Philips Parallel Lines a lansat si un concurs care acum e in faza finala. iubitorii de cinema din lumea intreaga au fost invitati sa trimita propriul lor film cu aceleasi 6 replici din brieful tuturor regizorilor cu care a lucrat Scott.
au fost alese 10 filme in finala, iar acum puteti sa va votati preferatul.
premiul, un stagiu la compania lui Ridley Scott.
la un moment dat m-a zarit in multime… eu eram sus la balcon (acolo erau VIP-urile:)) ) si a inceput sa-mi faca semne.
ne-am reintilnit si am primit ce mi-am dorit.
(… n-avem foto ca nu se arata asa ceva… e intim)
dupa care i-am spus ca-l iubesc tare, ca am avut cindva un fratior de-al lui pe care-l foloseam drept perna si ca, in general, imi plac ursuletii asa de mult ca-i si maninc – de la Haribo.
a zis ca si el ma place (domnii intotdeauna marturisesc mai greu faza asta cu “te iubesc”) si ca imi multumeste ca am mers in mars pentru el. apoi ne-am luat “pa”, eu fiind fericita ca mi-am indeplinit o dorinta din copilarie.
ursuletul (spre ursuloi) panda a fo marea mea iubire din copenhaga.
*
secret: in primele clipe cind ne-am intilnit i-am spus la ureche asa
“merg in walkathonul ECCO 6 km daca la linia de sosire primesc o uriasa imbratisare calduroasa de la tine”
Sunt oameni care apar in viata ta tangential, spun lucruri care aprind beculetze pe cararea ta si te schimba, fara sa stie ca fac asta. Si, mai ales, fara sa-si fi propus sa te influenteze in vreun fel.
Ii iubesc pe oamenii astia.
*
Saptamina asta un domn de 57 de ani mi-a bulversat o parte mare din ceea ce credeam despre oamenii care reusesc sa miste muntii, care deschid noi usi si revolutioneaza lumea.
Mi-am imaginat intotdeauna ca pentru a descoperi si a inova e nevoie sa fii acolo unde se petrec lucrurile, in mijlocul urbanului, sa fii printre ce e nou, sa simti tendintele si sa incerci sa le depasesti.
(asa mi-am explicat adesea de ce, in dorinta noastra de a progresa, suntem atrasi – precum fluturii catre o lampa aprinsa – sa ne mutam in orase tot mai mari si mai cosmopolite )
Marti, in Danemarca, intr-un orasel de 5000 de locuitori, Tonder, am intilnit un domn care a revolutionat modul in care se fac pantofii. Se numeste Ejnar Truelsen
Traieste in oraselul acela de foarte multi ani, in locul ala linistit, in the middle of nowhere.
Asta nu l-a impiedicat sa creeze ceva ce oricare marketing manager intreg la cap i-ar fi spus ca nu mai poate fi creat intr-o lume dominata de Nike, Puma, Reebok: “un nou pantof pentru alergat”.
El a creat Biom – impreuna cu un cercetator in biomecanica (acesta a studiat felul in care calca peste 2500 de oameni cind alearga) si un alt prieten designer de pantofi – o pereche de incaltaminte care urmareste confortul si echilibrul piciorului in timpul alergarii, bazindu-se pe miscarile pe care le fac toate oasele si oscioarele pe care le avem in constructia labei piciorului.
Pantoful se vinde la ECCO si pentru ca a avut un succes f mare, desi initial era destinat alergatorilor de performanta, are acum si game pentru nonprofesionisti: alergatorul ambitios, alergatorul de ocazie si cei care fac fitness.
(colectiile 2011 pe care tocmai le-am vazut in Danemarca sunt treeees simpa:) )
*
Ejnar vorbea cu pasiune despre inventiile lui, fara sa fie insa ostentativ in vreun fel. Si printre insiruirile de cuvinte lansa mega maxime de viata, ca si cum ar fi fost lucruri la fel de importante cu a bea un pahar de apa.
“Daca vrei sa faci ceva care e diferit, care sa revolutioneze, lucreaza singur sau cu cit mai putini oameni. Cu cit sunt mai multi implicati in proiect, cu atit devine mai comun.”
De unde se inspira, pentru ca traieste intr-un orasel asa de mic? (desigur obsesia mea despre creatorii urbani si agitati)
“Din oamenii pe care-i vad pe strada. Din nimic special: muzica, filme. Sunt atent la ce e in jurul meu. Cind calatoresc stau cu ochii deschisi.”
La inceputul anilor 2008 a inventat un pantof gheata pe nume shark care a fost copiat de nenumarate alte firme (chiar si eu am o varianta copy a acestui pantof), iar ideea a venit dintr-un lucru f simplu.
Vroia ca pantoful sa poata fi facut de ECCO in interiorul Danemarcei ( mult din productia pantofilor ECCO se face in Portugalia) si cauta sa foloseasca doar lucrurile pentru care existau tehnologie in tara lui. Ca sa ramina toti banii pentru productie printre compatrioti.
Nu-i ceruse nimeni asta, era gindul lui. Romantic si idealist.
*
Ejnar Truelsen m-a invatat in mai putin de o jumatate de ora de discutii, fara sa stie ca ma invata asta, ca poti schimba lumea si de la capatul pamintului: daca ai pasiune si crezi in ceea ce faci.
Desigur si daca ai talent si ai ceva de spus pe lumea asta.:)
(dupa cum se simte, chiar mi-a placut de omul acesta; mi-a placut bunul lui simt, bucuria neostentativa cu care vorbea despre descoperirile lui si, mai ales, intelepciunea si linistea interioara la care a ajuns traind departe de lumea dezlantuita. intr-un mod uimitor pt mine, de la distanta asta, a schimbat lumea.)
Cum ar fi ca Mozart sau fratii Lumiere sa se intilneasca pentru o ora cu specialistii in sunet si imagine de la Philips?
m-am gindit la asta in timpul prezentarii de la IFA despre unde a ajuns tehnologia Philips in materie de televizoare 3D si de sunet 360 si-am avut tot timpul un zimbet larg pe fata.
Am imaginea mea despre cum ar fi intilnirea asta, dar nu vreau sa stric provocarea pe care vi-o lansez.
Scrieti-mi – in max 2000 de semne – cum va imaginati aceasta intilnire si cea mai frumoasa povestire primeste drept premiul cadoul pe care l-am primit de la Philips la IFA (aka castile noi lansate in colaborare cu O’Neill, incasabile, adaptabile pentru orice activitate sportiva. poze cu premiul diseara)
In danemarca am trait versiunea live a unei emisiuni National Geografic. Am vazut ceea ce turistic se numeste Blacksun, innoptarea simultana a sute de mii de grauri.
Iata ce am invatat despre grauri☺
*
Dimineata se trezesc organizat, pe la 6, cind rasare soarele.
Mai intii se trezesc pasarile dinspre est (dorm grupate toate pe pamint). Prima care se trezeste incepe sa cinte, si una cite una, se trezeste fiecare pasare si cinta. De la est spre vest, ca un sunet surround. In 20 de minute se ridica toate, simultan, si-si iau zborul dupa hrana.
peste zi incepe scandalul. Sunt citeva sute de mii in Tonder (Danemarca), la inceputul toamnei sunt peste un million si toate trebuie sa manince pe o raza de citiva zeci de km.
In timpul zilei se cearta – “du-te mai incolo! Aici maninc eu!” Se straduie sa-si faca loc una fata de cealalta. Au nevoie de aproximativ 20 de metri, distanta intre ele ca sa se sature cu gizele si viermisorii pe care ii gasesc prin iarba. Daca dau de un hambar cu grine sau de o livada, se instaleaza toate acolo: iese de-o petrecere.
Graurii stau in danemarca 2-3 luni, special ca sa se ingrase. in aceasta perioada a anului au iarba verde si grasa, asa ca e loc de mincare.
De aici pleaca catre franta, dar daca nu ajung la de 3 ori greutatea lor nu pot sa treaca peste iarna, mor. Asa ca maninca. Si se cearta. Toata ziua.
Cind vine seara, lucrurile se schimba.
Nu poti sa dormi, pana linga pana, cu citeva cu care te-ai certat toata ziua, asa ca inainte de a merge la culcare socializeaza. Cinta la distanta 20 de cm una de cealalta. Mai intii ca si cum doar ei singuri ar exista pe lume. Apoi intra in cintecul “vecinului de craca” si “ii dau replica”, in timp ce micsoreaza distanta dintre ei.
Dupa o ora sunt deja stol – grupati pe populatiile din care provin : rusia, polonia, norvegia.
Si-ncep sa-si caute loc de innoptat. Tot spectacolul de innoptare se petrece la amurg, cind soarele a apus deja, dar mai e o urma de lumina.
Zboara in grup deasupra unei padurici si cauta sa vada daca sunt vulturi sau vulpi.
Citeodata grupul cedeaza naturii o pasare. Coboara una pentru “teste” si, daca are ghinion, e mincata.
Cind locul e sigur se anunta intre ele, cu sunete doar de ele stiute, si-ncep sa vina grupuri grupuri – zeci de mii. Se opresc deasupra locului de innoptat si isi dau drumul spre pamint ca si cum ar fi in cadere libera.
Sute de mii de pasari negre, mici care cad din cer.
De la distanta par ca o ploaie de furnici, de aproape sunt ca milioane de fluturi negri. Nu le pasa ca trec deasupra ta, la doar citiva centimetri; omul nu e un pericol pentru ele. Asezati mii in stoluri, graurii par ca deseneaza figuri abstracte imitind un pointillist depresiv care prefera negrul.
Cinta usor, spunindu-si unul altuia ca locul e sigur, iar zumzetul lor pare ca o apa care curge printre pietre de munte.
Cum coboara, jos, pe pamint, adorm unul linga altul. In mijocul grupului temperatura ajunge pina la 41 de grade, la margine – iarna – temperatura e si de minus 7 grade. Se incazesc unul de la altul, iar din timp in timp, pasarile din margine se ridica si se aseaza in mijlocul grupului ca sa se incalzeasca.
*
un scurt interviu cu gazda noastra, omul pasare, pe numele lui Iver Gram
pasarile astea vorbesc intre ele?
Stim ca isi comunica lucruri, dar nu stim inca cum o fac. Avem dovezi ca daca una descopera intr-o zi o livada cu mere coapte, a doua zi toate sunt acolo sa manince. Deci cumva comunica, dar nu stim cum.
Puteti deosebi sunetele lor de ale altor pasari?
Da, si de ale altor pasari, dar si sunetele lor intre ele. De exemplu, populatiile cinta diferit in functie de tara din care provin, dar au toate indiferent de tara de origine – acelasi sunet pentru primedjie care poate sa insemne vultur, vulpe sau orice altceva care le poate omori.
Cit zboara intr-o zi?
Pot sa zboare fara sa doarma pina la 5000 de km, cam in 3 zile fac distanta asta. Gindeste-te ca daca te pune cineva sa muncesti 3 zile si 3 noapti fara sa dormi, innebunesti; ele asa mici cum le vezi pot face asta.
Cit de mult maninca pentru a ajunge la de 3 ori greutatea lor ca sa treaca peste iarna?
Cit pot de mult. Uneori de 3 ori greutatea lor intr-o zi. Maninca toata ziua, de dimineata pina la lasarea intunericului. De asta cind se face amurgul vor sa se culce, pentru ca au multa mincare in stomac si nu vor sa consume energia zburind, vor sa o depoziteze in grasime.
Cind fac pui?
In aprilie. Amindoi parintii au grija de pui. Nu e ca la vultur, unde tatal omoara puiul daca e lasat singur in cuib.
De ce il omoara?
Ca sa faca cadou hrana femelei vultur. Pentru asta femela vultur nu paraseste cuibul, cum incearca vulturul tata sa se apropie de pui ii spune “sunt ai nostri, lasa-I in pace.”
Tata vultur e cam prost.
Asa e la vulturi. E pasare de prada si tot ceea ce stie e sa omoare si sa manince. Daca omoara prea mult, poate sa moara si el pentru ca maninca tot ce a pradat. Nu lasa nimik pentru o alta zi.
Lacom si prost.
Astia-s vulturii. Asa e natura.
*
Iver Gram a lucrat 20 de ani ca observator federal in muzeul de prezervare a naturii (ei, danezii, au un asemenea muzeu). “am muncit pentru stat”, ii place lui sa spuna.
De 7 ani si-a facut firma lui. Are 12 angajati, 2 permanenti iar ceilalti 10 fac munca a 7 oameni, lucrind part time. 4 dintre ei urmaresc pasarile in fiecare zi, dimineata si seara, ii dau informatii despre directia de zbor, cit de multe sunt in fiecare stol/populatie. El face harti, previzuni despre urmatoarea mutare si apoi le arata turistilor Blacksun… spectacolul in care merg sute de mii de pasari la culcare.
Cind vorbeste – o engleza germana –vocea lui suna “ca o pasare”, scurt, rastit, un pic agresiv.
I-a plimbat pe multi dintre regii europei ca sa le arate pasarile din danemarca pentru ca e prieten cu printii danezi; un rus bogat a venit cu avionul pina la copenhaga a cerut o excursie privata la “watching birds” si i-a dat o suma imensa pe care nu vrea sa o spuna. “ a ris de mine cind i-am spus care e rata mea normala”.
Omul pasare e foarte cunoscut in Tonder; oamenii il arata cu degetul, iar la amurg ii urmaresc masina. Unde merge el, acolo sunt si pasarile… pentru ca da, in fiecare saptamina – martea – pasarile isi schimba locul de dormit.
Nimeni nu stie de ce tocmai in ziua de marti.
*
uite si o inregistrare gasita pe youtube ca sa intelegeti un pic din fenomen.
noi, pentru ca eram “premianti”, am fost chiar sub stol, treceau deasupra capetelor noastre. iar senzatia era in-cre-di-bi-la.
duminica la copenhaga, am participat la walkathon, un fel de maraton de mers:) organizat de ECCO in fiecare an, de 12 ani incoace.
eu am participat la cursa de 6 km (mai era si una de 10 km) si am terminat-o pe la mijlocul lotului de participanti, dar nu e foarte important daca termini primul sau ultimul, important e sa faci cit mai multi km pentru ca ECCO doneaza 1 euro pentru fiecare participant pentru o cauza nobila.
participantii puteau sa aleaga cauza pentru care participa la Walkathon (copiii bolnavi de inima, o asociatie pentru copiii fara adapost si ursii polari ingrijiti de WWF).
eu am mers pentru ursuleti.
sunt insa unii participanti care au facut ambele curse, cite una pentru alta cauza cum sunt si participanti care au facut de 3 ori cursa de 6 km, ca sa doneze pentru fiecare cauza.
*
ce m-a impresionat cu adevarat la Walkathon a fost participarea numeroasa ( 8000 de oameni in cursa de 10 km, peste 8000 in cursa de 6 km) si virstele participantilor – de la 3 la 70 de ani.
am vazut copii in carucioare, purtati de parinti in walkathon
copii nenascuti inca (doamna din foto e gravida) adusi la walkathon de dragul experientei
participanti care venisera cu catel si cu purcel (ma rog, mai ales cu cateii)
copii disciplinati si motivati sa mearga in sir, fara proteste, fara sa strige “mama vreau in brate”, ba din contra foarte mindri ca fac o fapta buna
mi-as dori f tare sa se faca si la noi walkathonul.
daca se face, promit ca ma inscriu la cursa de 10 km (chiar daca anul asta muream de frica la gindul ca nu o sa termin plimbarea in timp ce copiii de 10 ani n-aveau nici cea mai mica apasare)
banii donati de ECCO anul trecut din walkathon au fost aproape 500.000 de euro.
anul acesta walkathonul se desfasoara si in varsovia pe 11 sept, in hamburg pe 19 sept si in ate citeva orase din danemarca, asa ca mai trebuie sa asteptam putin ca sa aflam suma totala donata.
sunt de mai putin de 5 ore in copenhaga si deja m-am socat tare.
m-am socat din primele 20 de min. cind am vzt pe fereastra unei camere din hiltonul de linga aeroporrt o minunatie.
*
in aeroportul nostru mi-am facut o prietena, andreea popescu care locuieste in feroe si care facea in seara asta escala la copenhaga. la sosirea in copenhaga, am decis sa se cazeze mai intii ea – pentru ca locuia linga aeroport – ca apoi sa vina cu mine in oras, sa ma cazez si eu si sa-mi arate frumusetile daneze.
cind am intrat in camera ei, avea un geam de sticla cit tot peretele si in fata era cel mai frumos lucru pe care l-am vzt in viata mea.
un pod care iesea din mare si plutea pe mare – facea legatura intre danemarca si suedia peste marea baltica.
incredibil arata. in-cre-di-bil.
*
bunul simt m-a fct sa ma gindesc “cum naiba l-au construit peste mare?”
am inteles repede ca e un tunel prin care masinile merg pe sub apa o bucata de vreme ca sa iasa pe pod in mijlocul marii, dar…
e incredibil cum arata podul si cum rasar pilonii din mare, unul cite unul.
pare ca soseaua pluteste pe mare. ti se taie respiratia la propriu.
pe limba lor podul se numeste The Øresund Bridge. iata citeva fotografii luate de pe net, pentru ca nu am un aparat cu teleobiectiv ca sa-l surprind in toata frumusetea lui.
*
cind eram mica, foarte mica, si mergeam la mare cu parintii, cea mai mare bucurie a mea era sa ajung la “poduletze”. mi se parea o mare minune cum stau suspendate bucatile de ciment care formau soseaua.
au trecut multi ani, am invatat matematica si fizica, am inteles sistemul pe care se bazeaza constructia unui pod, dar in seara asta – cind am vazut podul asta – m-am simtit mai ceva ca-n copilarie.
nu pot sa-mi imaginez cum a fost construit. care sunt legile fizice sau matematice ca fac posibil ca o sosea sa pluteasca peste mare.
si m-am gindit ca noi nu putem sa facem o sosea pe cimpie:(
*
acum somn de voie, miine particip la Walkathon. pentru fiecare kilometru pe care-l parcurg, ECCO va dona un euro pentru o cauza nobila, asa ca trebuie sa fiu odihnita sa produc ceva banuti:)
n-am vazut niciodata Copenhaga asa ca va fi o experienta in care tot timpul voi avea ochii mari de curiozitate.
miine dimineata voi fi la un eveniment f f simpa: Walkathon.
un fel de maraton de mers, nu de alergat. creat de ECCO (compania de incaltaminte de origine daneza care are magazine in toata lumea inclusiv in Romania), evenimentul este unul caritabil si are o idee foarte dragutza: nu doar ca invita lumea la miscare, dar daca faci miscare – ECCO face o fapta buna in dreptul tau.
pentru fiecare km parcurs de fiecare participant la Walkathon, ECCO doneaza un euro unei cauze nobile.
va dati seama ca ma aliniez si eu la linia de start, sa merg si eu un pocco in Walkathon:)
*
ceea ce astept eu foarte mult de la excursia asta e o vizita in laboratoarele tehnice unde se face incaltamintea Ecco, care e croita cu un calapod special. eu sunt fan Ecco dupa cum am mai scris, dar in acelasi timp am o fascinatie pentru stiinta din spatele lucrurilor din jurul nostru, asa ca acolo pentru citeva ore va fi raiul pentru mine.
diseara primele foto din Copenhaga. acum ma lupt cu imposibilitatea de a gindi ce haine tre sa-mi iau (sunt max 17 grade la Copenhaga) cind pe usa de la balcon vine caldura de cuptor.
*
daca vreti sa fotografiez ceva anume sau sa va povestesc despre ceva din copenhaga, lasati-mi un mesaj si revin cu info:)
cu INNA cover story si cu un indemn pentru autoritati sa se uite si la tinerii romani care au ajuns primii in lume (in muzica, moda) cind iau in calcul valorile pe care vor sa le puna in spatele brandului de tara.
foto cover & pictorial Edward Aninaru
eu am scris cover story si trebuie sa va spun ca mi-a placut f f mult de INNA. e foarte organizata, disciplinata, stie ce vrea si e incredibil de ambitioasa. toate astea consolidate pe un mega bun simt.
asa incepe story-ul din revista:
Pe 29 iulie am primit via email un tabel în care erau dispuse, în ordine, cuvinte în romånă și engleză, însoțite de cifre. Șiruri de informații tehnice – pentru mine. Pentru fanii Innei din lumea întreagă, detalii pe care dacă le-ar ști, le-ar înflăcăra imaginația dånd greutate palpabilă unor gånduri fierbinți. Cifre care pot trece granița matematicilor simple, ajungånd în zona erotismului; matematici erotice.
Un tabel cu trupul Innei descompus în bucăți mici: sånii ca doi struguri grei, întrezăriți printre danteluri în concerte – puși acum în funcția grosime/lungime bust; forma de clepsidră a trupului care a dus-o pe locul 1 în topul FHM al celor mai sexy femei din lume – transformată într-o integrală cu limite către vise nepovestite încă: dimensiune umeri, torace, șolduri; picioarele fine care au provocat fantezii multiplicate exponențial reduse aici într-o clipă la fibră vibråndă prin esența unui logaritm: grosime coapsă-genunchi-gambă. Plus un amănunt amuzant: măsura la pantofi. 34. Ca de copil.
În 23 de rånduri și 2 coloane stăteau aliniate toate detaliile celor mai fierbinți părți din – de acum – celebrul trup al Innei. Totul arăta multă rigurozitate, atenție pentru detalii și perfecționism, la kilometri distanță de informațiile seci gen << 38, M, S, XS>> pe care le primim la redacție de la vedete înainte de o sedință foto. Am făcut ochii mari: ce e în spatele succesului Inna?
tabu, septembrie, 2010
*
e un numar cu citeva exclusivitati dragutze.
un interviu cu Gary Sinise (multumim AXN), un interviu cu Max Azria, un alt interviu cu creatorii noului parfum Armani ( e un numar cu muuulta moda – 67 de pagini numai cu si despre moda!!!).
apoi un interviu cu Dorotheea Petre foarte emotionant cu povestiri despre bunicii ei si despre Mar Nero care vine pe ecrane la mijlocul lui sept, un alt interviu cu Zoltan Szabo, cel mai faimos somelier al Canadei – altfel roman pe care noi nu stim sa-l “exploatam”
o lectie despre “de ce nu avem cum sa slabim intr-o saptamina cind ne-am ingrasat intr-un an” explicata pe intelesul tuturor de Ladislau Kristof, suuuper personaj cu care va veti mai intilni in Tabu.
saptamina asta, am citit in metrou iubire 13, o colectie de povestioare de dragoste scrise de niste oameni pe care eu ii iubesc pt munca lor, insotite de 13 diapozitive ale regretatului pictor Ion Dumitriu.
e cartea ideala de citit in metrou.
statia si povestirea. statia si secventa de viata (amoroasa sau nu) semnata de Mimi Branescu-Gianina Carbunariu -Marius Chivu – Andrei Codrescu -Radu Cosasu -Matei Florian- Hanno Höfer- Radu Paraschivescu- Razvan Petrescu- Simona Popescu- Ana Maria Sandu- Alex. Leo Serban- Catalin Stefanescu.
3 statii la dus – 3 povestiri.
3 statii la intors, alte trei povestiri.
13 cu toate. azi, joi, eram gata.
delicioase povestirile. atit de simpatice, incit l-am cautat pe Marius Chivu (cel care a fost editorul colectiei) sa-l felicit pentru idee si pentru selectarea autorilor.
*
am cerut voie de la Marius sa postez pe blog citeva fragmente. enjoy it.
O rugă
Nu, iubita mea, nu, minunea mea,
nu, prostuţă dragă,
nu, lac albastru al iluziilor mele,
nu, înger mult prea accesibil pentru a nu te socoti şi diavol,
nu, diavol imposibil,
nu, nenorocire tandră şi de nedezlegat,
nu, te rog, nu insista,
nu te bizui pe incapacitatea mea de a te refuza,
te rog nu spune „te rog”, mitralieră unică a lumii mele prea paşnice (poate nu ai aflat de moartea unui inventator de carabine, să-ţi dezvolt această idee?, nebunia de a fi inventator de carabine, nebunie pe care nimeni nu o consideră nebunie, în timp ce amorul nostru care ţine de un secol e socotit chiar de tine o nebunie),
nu, las această informaţie între paranteze,
tu eşti informaţia fundamentală a vieţii mele, distrugătoare a tuturor parantezelor din existenţa mea,
nu, te rog, ia altceva, nu mă teroriza să-ţi cumpăr aceste bijuterii,
hai să-ţi cumpăr pantofi,
sau un balansoar de pe strada Sfîntul Ion,
sau covrigi, sau un troleibuz personal,
sau o cutie cu săpunuri de baie, ştiu că-ţi place să faci baie ore întregi,
sau o scară interioară cu care să urci în interiorul tău, te rog,
îţi cumpăr un calambur, un banc cu iepuraşi, ţi-l povestesc rar, ca să-l înţelegi, ţi-l explic de două ori,
lipsita mea de humor, ispita mea la haz,
sau dacă vrei îţi mai cumpăr încă o pereche de cizmuliţe, accept să ajungi la a 14-a pereche de cizmuliţe,
(….)
Radu Cosasu
(e absolut dementiala ruga, unde ajunge cu ea si cu descrierea femeii.)
*
Idilă pentru mersul cu spatele
(…)
A invitat-o pe ea să aleagă prima, dar fata chicotea deasupra noastră şi nu îndrăznea să ne-apuce pe niciunul. Încercam să răzbat din colţul unde nimerisem, doar-doar mă va alege pe mine, deşi nu ştiam care-i faza. Îmi plăceau mult culorile alea din părul ei. Mişcările mele i-au atras atenţia tipului şi m-am trezit ridicat cu cleştii în aer. Hai, alege-ţi şi tu unul! i-a spus el, (mă apăsa cam tare pe pîntec), da, da, l-ai luat tu pe cel mai bun (i-am dat dreptate fetei!), ţi-l dau ţie dacă vrei, (aşa ar fi fost cel mai corect), lasă că te întrec şi cu ăsta (cu Nistor îşi găsise să mă pună la întrecere!?), ăhă, cum zici tu, numai să nu te-aud dup-aia că nu-mi dai ce mi-ai promis (ce i-o fi promis tipului?), am spus doar că mai vedem (aşa, bine că nu se lăsa intimidată!)…
Ne-au lăsat jos pe asfalt. Afară se înserase şi se-aprinseseră mai multe luni de-o parte şi de alta a aleii. Apoi el zis 1, 2, 3 şi şi-au luat degetele de pe spinările noastre. Nistor era amorţit de tot, iar fata îl aşezase şi cu spatele înapoi. Cînd a dat să treacă printre piciorele ei, tipul a rîs atît de tare de s-a-ndoit cu tot corpul, fata s-a bosumflat că nu se mai joacă (se făcea), el că hai, uite, le mai dăm drumul o dată, dar cu spatele înainte, aşa că a făcut un pas înspre mine, m-a ridicat şi m-a lăsat lîngă sandalele ei. Uite, ţi-l dau ţie că e mai vioi (merci, pe lîngă Nistor!), ea a chicotit, m-a apăsat cu degetele date cu roşu pe la vîrfuri şi cînd m-a întors cu spatele (se-nvăţase!) am văzut că tot aşa avea şi degetele de la picioare… Ce de roşu! 1, 2, 3, am plecat din nou, dar Nistor oricum cred că se simţea puţin ameţit, eram amîndoi cam uscaţi, el nici nu putea ţine drept. Îl lăsasem deja în urmă, şi eu nici nu mă grăbeam, voiam să mă uit mai mult la fată, rîdea de i se umflaseră tîmplele, luna îi aprinsese şi mai mult culorile din păr, iar tipul rîdea şi el în timp ce o atingea cu degetul mic pe la şold (mă rog, oricum n-aş fi avut nici o şansă!), ea nici nu cred că simţea, dar eu îl vedeam… Nistor se oprise şi m-am oprit şi eu, oricum dădusem cu coada în bordură şi intrasem între nişte frunze.
(…)
Marius Chivu
*
Tabloul
Îmbrăcată cu un tricou şi o pereche de jeanşi, ea stă întinsă pe marginea canapelei într-o poziţie mai degrabă incomodă. Priveşte cerul prin fereastra larg deschisă, apoi coboară privirea în cameră. Un televizor, două fotolii, o măsuţă pe care se află o telecomandă, o scrumieră plină cu mucuri de ţigară şi mai multe cutii de bere goale. Pe peretele din dreapta sînt cîteva tablouri. Printre ele, un tablou cu ea sărutîndu-l pe el. Se deschide uşa de la intrare. Intră el. Este îmbrăcat cu un tricou şi cu o pereche de jeanşi. Se apropie de ea. Cei doi se privesc cîteva clipe.
El: De ce stai aşa?
Ea: Cum stau?
El: Aşa, terminată. Dărîmată. Am crezut că ne-am lămurit.
Ea: Ne-am lămurit.
El: Nu te mai uita aşa la mine. (Cîteva secunde de tăcere) Exagerezi. Pe bune. Stai puţin, că n-a murit nimeni pînă la urmă. Te sinucizi acum, sau ce-ai de gînd?
Ea: De ce să mă sinucid?
El: Uite şi tu ce faţă ai… Şi cum te uiţi la mine…
Ea: Ce vrei, de ce te-ai întors?
El: Ţi-am adus cheia. Dublura.
Ea: Şi eu ce să mai fac cu ea? Arunc-o.
El: De ce s-o arunc? Poate mai ai nevoie de ea. Next…
Ea: Ce next?
El: Viaţa merge mai departe.
Ea: Bine, las-o şi ieşi.
El: Oricum mi-ai fi cerut-o.
Ea: Îhî.
El: Mi-ai fi cerut-o, nu?
Ea: Vrei tu să vorbim despre asta? Ai venit să-mi aduci cheia, las-o şi ieşi.
El: Mi-ai fi cerut-o? Zi, mă, mi-ai fi cerut-o, nu? Nu azi, nu mîine, dar mi-ai fi cerut-o pînă la urmă.
Ea: Nu ţi-aş fi cerut-o.
El: Ba da.
Ea: Ai dreptate. Ţi-aş fi cerut-o.
El: Eram sigur. Uite… nu mai vreau să ţi-o las.
Ea: Nu mai vrei?
El: Nu. Să vedem ce-o să faci dacă nu ţi-o las? Pe bune, ce-o să faci dacă nu ţi-o mai las?
Ea: O să pot să trăiesc şi fără cheia aia. Viaţa merge mai departe, nu?
El: Nu ţi-o las.
Ea: Ba o să mi-o laşi.
El: De ce?
Ea: C-aşa vreau eu. (Se ridică).
El: Ziceai că nu-ţi trebuie.
Ea: M-am răzgîndit.
El: Uite, asta eşti tu! Asta e ca o definiţie pentru tine. Vreau, nu vreau, vreau, nu vreau, vreau, nu vreau… Eşti varză cu capu`!
Ea: Eşti un mare, mare, mare porc! Idiot, stupid şi cicălitor.
El: Acum ce faci, te dai şi tu dură? Eşti tare, sau ce? Eşti căcată pe tine şi dai şi tu din clanţă, că, vezi Doamne, nu-ţi pasă! Mă laşi? Cînd te întrebam zi, mă, ce-ai, ce te deranjează? Am făcut ceva greşit? Nu răspundeai nimic. Mută ca peştele. Şi-acuma brusc sînt cicălitor. De ce nu mi-ai spus pînă acum că sînt cicălitor? De ce, mă? Nu mai zic de celelalte… stupid şi ce-ai mai zis?… Vezi că eu nu te-am făcut pe tine proastă, da? Oricît de tare ne-am certat, niciodată nu ţi-am zis proasto! Şi poate că aş fi avut de ce…
Ea: Nu mi-ai zis, dar aşa m-ai tratat, ca pe o proastă.
El: Dar nu ţi-am zis. Concret, nu ţi-am zis. Vezi că esti proastă, sau de-astea… Şi cum adică te-am tratat ca pe o proastă? Cînd te-am tratat ca pe o proastă? Vreau un exemplu. Dă-mi un exemplu.
(…)
Mimi Branescu
***
cautati cartea. e delicioasa.
cum spuneam, e o minunata lectura de metrou; statia si povestirea.
atunci ne-au sarit multi in cap si la fel de multi s-au intrebat de ce nu comentez la acuzatiile de tot felul.
simplu: acuzatiile respective vorbeau despre prejudecatile oamenilor care le lansau si nu aveau nicio legatura cu evenimentul nostru. doar timpul putea sa dovedeasca asta.
Mi s-a pus un nod in git si-am ramas cu gindul ca trebuie sa fac cumva sa –i trimit un mesaj de incurajare acestei femei (asistenta medicala de la giulesti) care acum se afla in arest.
*
Nu merita ce i se intimpla.
(nu sariti sa spuneti ca a omorit 4 copii si a nenorocit alti 6. NU E ASA)
Nu exista loc de munca pe lumea asta unde sa te oblige sa stai 12 ore fara sa te duci la toaleta. E impotriva firii si a drepturilor oricarei fiinte.
(sigur ca nu a stat la toaleta toate cele 12 min care – conform monitorizarilor de pe camerele video – reprezinta timpul in care ea a lipsit)
Dar nu poate fi ea RESPONSABILA (accentuat, articulat, unica persoana care sa raspunda) pentru asta.
*
Acum citeva zile un medic mi-a spus “Sapa informatii dupa asistenta. Ai sa vezi ca a salvat zeci de vieti de copii, e una dintre cele mai bune.”
Atunci singurul comentariu public pe care l–am facut a fost un indemn pe Facebook ca toti acei care stiu ca oamenii aia de la giulesti au facut fapte bune cu copiii lor, sa iasa sa le spuna.
*
E nedrept ce se intimpla acum.
(si da, nu sariti cu “dar copiii care au ars n-au ars nedrept?!” si asta a fost nedrept, dar mergem din greseala in greseala)
Femeia aceasta, asistenta care e atit de condamnata de parca a pus ea copiii pe foc, are un copil acasa. Care se uita la televizor si-si vede mama facuta criminal. Caruia i se spune ca mama a fost arestata si e la puscarie.
Credeti ca intelege copilul acela ca mama lui/ei e victima unui sistem idiot? Ca e scoasa tap ispasitor pentru ca niste sefi n-au curajul sa iasa si sa spuna “n-am verificat ce trebuia sa verificam; n-avem tot ce ne trebuie in spital si am impins limitele care, iata, s-au rupt. Sunt de vina pt ca am manageriat prost.”
*
De unde sunt si cu ceea ce ma ocup, tot ceea ce pot face e sa scriu si sa spun: acum perseveram intr-o alta greseala. Suntem ca-n evu mediu, dinte pentru dinte.
Mai avem putin si-o ardem pe rug, declarind-o vrajitoare.
Nu stiu cum altfel as putea sa o ajut pe femeia aceasta. Dar mesajul acesta ajunge si la avocata sa. Daca dinsa crede ca pot ajuta cu ceva, trebuie doar sa-mi scrie si o voi face din toata inima.
P.S. am sa moderez toate comentariile pentru acest post. nu va las sa injurati sau sa spuneti nimik rau. nu va deranjati sa scrieti.
vreau sa fac un proiect despre Bucuresti. e o premiera in Romania si se desfasoara in etape.
va implica multi oameni, faimosi sau in curs de a deveni faimosi:)
ma ajutati?
etapa 1 inseamna sa -mi trimiteti pe cristina.bazavan la tabu.ro o fotografie cu bucurestiul.
trebuie sa fie facuta de voi (nu sa o luati de pe un site!!)
poate sa aiba sau nu personaje in cadru.
trebuie sa fie la rezolutie de 300 dpi, in format jpeg.
astazi, intr-o conversatie telefonica, dna Rodica Mandache mi-a fct cel mai frumos compliment din viata mea. Mi-a multumit ca eu am fo prima persoana pe care a vzt-o vineri seara, in culise, dupa spectacolul Marea iubire a lui Sebastian.
“E important pe cine vezi primul in culise pentru ca tu atunci nu mai stii nimic de tine, faci numai prostii. Si ai nevoie de un om ca sa te aduca inapoi la lume.”
isi cauta casa noua pentru ca parintii lui au un bebe si nu-l mai pot tine.
cine vrea sa-l iubeasca il primeste gratis. TREBUIE DOAR SA-L IUBEASCA SI SA AIBA GRIJA DE EL
cel mai emotionant lucru pe care l-am citit in week end-ul acesta mi-a fost trimis de Dragos Bucurenci.
multumesc mult mult Dragos.
e vorba despre un proiect multimedia facut de un fotograf american despre tatal lui: Phillip Toledano – Days with My Father
am plins mult citind povestea si am zimbit vazind ca toti cei care au urmarit conversatia mea cu Dragos via twitter au fost impresionati de ea.
de fapt, noi pornisem de la Franzen. Ii recomandasem lui Dragos (care tocmai ce citise Time-ul cu Franzen pe coperta si stia “Corectiile” lui) sa citeasca un eseu care se numeste My Father’s Brain, scris de Franzen dupa moartea tatalui lui.
Iar Dragos, impresionat de text, mi-a trimis eseul multimedia semnat de Toledano.
*
simbata, dupa ce-am citit povestea lui Toledano, m-am intors la Patrimony, cartea lui Philip Roth.
Multzam Dragos pentru un week end emotionant, ravasitor si (pe alocuri) chinuitor. intr-un sens frumos:)
*
P.S. azi e ziua tatalui meu. nu citeste bloguri, dar “la multi ani!”:)
In Piata Italiana a aparut de vineri un automat nou de cafea, linga usa unui Nonstop, aproape de niste masute de plastic cu un picior, unde beau tiganii votca la 7 dimineata.
Automatul e mare, roshu, poarta insemnele Nescafe si are multe butoane producatoare de licori care mai de care mai aromate.
Azi dimineata doi tigani priveau automatul de cafea de la distanta, de peste drum. Unul cam la 40 de ani, cu burta cit 40 de beri ingurgitate odata, il indemna pe celalalt, mai in virsta, sa scoata bani.
“Hai mai ca ai tu, nu se poate sa n-ai.”
Tiganca burtosului – si ea cu burta mare, dar din cauza de plod care e pe cale sa vina – plimba cu carutul unul din mostenitorii familiei. Mergea pina linga automat, se mai uita un pic la el si facea calea intoarsa catre barbati.
Pina cind capul familiei a luat decizia si-a strigat:
“Anăăăăăăăăăăăă, vino incoace Anăăăăăăăăăăă”
Dintr-o curte de dupa colt a aparut o fetita la 7-8 ani, cu cozi lungi care plecau din virful urechilor.
“Ia banii astia si ia monede”, i-a intins 2 hirtii de 1 leu, iar cind fetitza a zbughit-o vesela a strigat dupa ea: “Anăăăăăăă, fara zahar.”
Fata a intrat in chioscul nonstop, a schimbat hirtiile in monede, a iesit in strada si-a strigat:
“Mamaaaaaaaaa, apas pe 2, da?. Fara zahar a zis, da?”
Tiganca s-a indepartat cu caruciorul ca si cind n-ar fi avut niciun interes pentru ce facea fiica-sa acolo si-a urlat uitindu-se in urma “Doi, fa! Doi”, asta in timp ce tiganul – de peste drum- o privea admirativ.
