Category : culturale

book-changbefore I die, the book

before I die, the book

proiectul lui candy chang, Before I die, I want to… a ajuns in vara asta si in bucuresti. candy atrage atentia asupra spatiilor urbane asezind in mijlocul orasului lucruri caresa le scoata din cotidian si sa capteze atentia trecatorului printr-o proiectie personala.

asa au fost si tablitele cu Before I die, I want to … si daca cei cu poiana urbana nu le-ar fi pus la universitate, la doi pasi de casa mea nu as fi aflat de candy.

ei, bine, proiectul care a facut ocolul lumii se transforma acum intr-o carte. cu dorintele oamenilor , intime, ascunse, pure.

cartea va fi lansata in noiembrie, puteti afla detalii aici.

1801
Dancers-Among-Us-at-Half_Moon_Bay-Brendan-Bartheldansatorii printre noi

dansatorii printre noi

Jordan Matter a vrut sa le arate copiilor lui ca frumusetea este peste tot.

Asa a aparut proiectul foto cu dansatori in locuri banale care devin frumoase pentru ca prezenta lor te face sa le privesti altfel.

O frumoasa lectie despre a-ti pastra curiozitatea si despre a fi “viu”.

cartea lui Dancers among us face ravagii in America si e un exemplu minunat cum un lucru simplu poate transmite atit de multe  ..

 

 

 

 

proiectul si cartea pot fi gasite aici

 

 

1961
Parcul IoanidToamna in Bucuresti

Toamna in Bucuresti

text de Noemi Revnic

Nu am mai scris aici de vreo doua saptamani. Scuze sunt multe. Am avut o perioada foarte incarcata si intre timp a intervenit si o calatorie peste Ocean, din care sper sa am povesti frumoase, cat de curand.

Pana atunci, anul acesta, pe 13 septembrie s-au implinit 20 de ani de cand traiesc in Bucuresti. Un oras care s-a schimbat mult, mai ales in ultimii 7 ani (sau cel putin asa mi se pare mie), un oras care are atatea locuri ascunse si frumoase, pe care parca ai vrea sa le pastrezi numai pentru tine. Dar este si un oras in care bordurile se schimba mai des decat sezoanele modei, in loc ca acesti bani cheltuiti total aiurea sa intre in bugetele spitalelor, sau al scolilor, sau, de ce nu, si pentru construirea unor adaposturi pentru caini fara stapan?

Septembrie a trecut de jumatate, scolile au inceput, teatrele isi deschid stagiunile, Festivalul Enescu e in plina desfasurare. Carturesti deschide o noua librarie chiar astazi, la Baneasa Shopping City. Si mai vin o multime de alte evenimente, despre care va voi scrie joia viitoare.

Sa aveti un weekend minunat si sa fiti sanatosi!

*

Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.

Sursa foto: http://www.1001calatorii.com

1629
cyanometerCyanometer – cit de albastru e cerul?

Cyanometer – cit de albastru e cerul?

in 1789 exista un aparat cu care se masura cit de albastru este cerul. era format dintr-un cerc pe care erau hirtii care fusesera imbibate cu cerneala in grade diferite de intensitate.

era folosit in special de exploratori si de alpinisti si pare ca a fost creat de Horace-Bénédict de Saussure si Alexander von Humboldt.

un fel de cod Pantone pe albastru. creat acum mai bine de 200 de ani 🙂

1472

Italo Calvino despre a scrie

“To write well about the elegant world you have to know it and experience it to the depths of your being… what matters is not whether you love it or hate it, but only to be quite clear about your position regarding it.” Italo Calvino

1631
Love-BuildingLove building – povesti de dragoste de vazut

Love building – povesti de dragoste de vazut

v-am auzit (si pe voi, cei pe care nu-i stiu, dar va citesc comentariile, dar si pe prietenii mei) de nenumarate ori protestind ca filmele romanesti nu sunt pentru public.

ca nu avem comedii, ca nu avem filme de dragoste, ca nu avem… in general.

ei bine de week end-ul asta avem pe ecrane un film f f simpatic cu 14 povesti de dragoste puse cap la cap, povesti credibile cu tineri care arata foarte bine, povesti in care te recunosti.

e genul de film pe care sa-l vezi intr-o duminica dupa amiaza la mall, cu iubita/iubitul alaturi si sa rizi cu subinteles la situatiile in care -ti recunosti prietenii (nu nu nu, niciodata nu te recunosti pe tine.)

e un film facut cu dragoste despre dragoste si spun asta pentru ca se intimpla sa stiu jumatate din distributie, dar si pe fetele care au scris scenariul, plus pe tinara si simpatica regizoare Iulia Rugina.

e un film care o sa va arate ca se poate face cinema onest, cu bun simt si cu umor, cu replici fine si cu bani putini, dar cu multa multa prietenie.

***

daca aveti incredere in gusturile mele, luati-va prietenii si duceti-va la filmul Love Building. sau faceti o iesire ca intre fete, sigur dupa film va opriti in prima cafenea si incep marturisirile personale inspirate de situatiile din film.

pentru mine Love Builing e un Love Actually romanesc si mai tineresc… si daca v-au bucurat povestile de acolo, sigur o sa zimbiti la incercarile prin care trec Dragos Bucur, Dorian Boguta si Alexandru Papadopol (care face un rol minunat, f f f diferit de orice l-ati vazut) ca sa impace 14 cupluri cu probleme in dragoste.

*

Love—real love— is invariably the story of two troubled people who understand and accept each other’s troubles, but choose to face them together.

citatul asta, care e dintr-o scrisoare despre care cititi aici, se potriveste perfect cu filmul Love Building. e un film care nu-ti mai spune ca iubirea e perfecta, cu oameni fara niciun defect, ci ca iubirea e cind inveti cum sa traiesti alaturi de defectele celuilalt.

 

 

2718
211688_7_600Miley Cyrus, inca un mic soc :)

Miley Cyrus, inca un mic soc :)

eu sunt dintre cei care adora miscarile pe care le face managerul nou al lui Miley Cyrus pentru a -i schimba imaginea de la pustoaica Disney la o femeie – probabil – puternica, vulcanica, independenta, controversata.

nu stiu daca asta va fi directia finala dar ce stiu este ca “tot ce e definitiv bun e plictisor pentru presa” si ca domnul Larry Rudolph (care a avut-o in grija si pe Britney Spears cind trecea de la adolescenta la femeie adulta) face miscari ca la o mare partida de sah.

aparitia de la VMA a fost gindita ca sa socheze o lume intreaga – si e al naibii de greu sa mai sochezi cu ceva astazi – si a fost condusa mediatic genial post eveniment.

Larry Rudolph declara in presa americana “fanii ei au inteles despre ce era vorba, restul vor intelege… eventual” si pun pariu ca aceia care stiu cum e cu teoria dinamicii celor trei categorii de public – cei care te plac, cei care te urasc, cei carora le esti indiferent – au zimbit lung.

acum Miley apare in maieu si chiloti fotografiata de Terry Richardson, unul dintre cei mai apreciati fotografi americani – specializat in portrete si in fotojurnalism, documentare (am mai scris despre el aici) -, dar fotografiile nu sunt facute pentru o revista. au fost postate acum 2 zile pe blogul lui Terry ca urmare a …unei vizite a lui Miley in studioul lui.

care, ce mirare, vin fix dupa aparentul scandal VMA si continua imaginea ei de rebela, de femeie relaxata care n-are nicio problema sa-si schimbe imaginea, look-ul…

 

 

 

 


2684
Tara lui EnescuTARA LUI ENESCU, in Centrul Vechi

TARA LUI ENESCU, in Centrul Vechi

Astazi de la ora 17.00 in Centrul Vechi, se intimpla un lucru foarte frumos.

Puteti sa participati la o expozitie interactiva si sa transmiteti un mesaj frumos despre Romania – culturala –  de care suntem mindri cind e mentionata in presa internationala.

expozitia este cu fotografii din proiectul „273 de locuri pe care să le vezi înainte să pleci din România”, fotografii care sunt transformate in piese de puzzle, iar vizitatorii sunt invitati sa creeze Romania frumoasa, sa realizeze puzzle-ul urias.

se intimpla in Piata Roma, la iesirea de pe Lipscani catre bulevardul Bratianu, acolo unde a fost mutata Lupoaica.

e parte dintr-un proiect paralel in Festivalul Enescu, Bucurestiul creativ si e frumos ca vine saptamina asta cind, mai mult ca niciodata intre granitele tarii ne-am injurat, in timp ce in afara lor presa internationala ne-a laudat teribil gratie Festivalului Enescu.

ironia sortii…

1361
seokminkothesquare2SA TE PIERZI IN DECOR (proiect foto)

SA TE PIERZI IN DECOR (proiect foto)

un domn din SEUL, artist de felul lui, are un proiect fotografic care se numeste Square – patrat – si este despre a te pierde, identifica total cu natura.

se fotografiaza dincolo de oglinzi, dintr-un unghi in care peisajul se reflecta in oglinda.

in galeria de sus sunt citeva fotografii, site-ul domnului Seokmin Ko poate fi gasit aici.

1342
instrument muzicalFestivalul Enescu altfel, muzica clasica si erotism

Festivalul Enescu altfel, muzica clasica si erotism

e o doza de erotism in dominarea pe care o exercita dirijorul unei orchestre asupra muzicienilor care o compun.

dirijorul le controleaza emotiile si le dozeaza dupa ritmul pe care el il doreste, chiar daca uneori nu e acelasi cu cel in care a fost scrisa lucrarea

asa a devenit faimos Bolero-ul lui Ravel pentru ca Arturo Toscanini, un faimos dirijor de la inceputul secolului trecut, a decis cu de la sine putere ca masurile muzicale care se repetau pe diferite instrumente trebuie cintate cu un ritm crescendo. Ravel s-a enervat si i-a scris “muzica mea trebuie cintata, nu interpretata”, dar pentru ca Toscanini a avut tupeu si si-a controlat bine muzicienii, Bolero-ul lui Ravel este astazi o lucrare nu doar populara, ci (aproape) populista. desi a fost scrisa ca un exercitiu muzical pentru a insoti exercitiile de balet.

trebuie sa fie o satisfactie in a te lasa dominat intr-o orchestra; esti unul din multime, foarte putini ies cu adevarat in fata – devin solisti si pot conduce ei lucrurile cit de cit – restul sunt pregatiti sa se sincronizeze cu ceilalti, sa respecte ritmul dat de dirijor si sa nu le apara niciodata numele pe coperta unui CD. cei care formeaza “restul” au la propriu urme pe piele (in buricele degetelor, cel mai adesea), dar si urme in suflet, si sunt impacati cu gindul ca ei vor fi tot timpul grupul, orchestra.

dirijorul e vedeta. el a condus, el a dat ritmul. lui ii apar numele si fotografia pe afis/cd. pentru el vine lumea in sala. sa vada si sa auda ce viata noua a dat unei lucrari pe care au mai ascultat-o de multe ori.

***
am vazut astazi putin din repetitiile lui Antonio Pappano (directorul muzical al Operei Regale Covent Garden) cu orchestra Dell’Accademia Nationale di Santa Cecilia. le-a cerut muzicienilor sa schimbe ritmul de citeva ori, sa se indeparteze de partitura in mici detalii si,la un moment dat, a scos citeva masuri. tot un Ravel repetau ( “Une barque sur l’océan” – partea a 3-a din suita “Miroirs”)

Pappano, imbracat lejer ca de repetitii, cu un tricou bleumarin si pantaloni bej si pantofi sport) era foarte diferit in exprimarea muzicii fata de dirijorul care m-a impresionat cel mai mult, Paavo Järvi, dar nu semana nici cu Daniel Barenboim.

(Pappano isi muta greutatea corpului ca tenismenii de pe un picior pe celalalt, iar bratele erau ale unui campion la scrima)

daca nu va fi cu mare suparare pentru cei care-s cunoscatori ca iar ma dau cu parerea (ba chiar frivolizez situatiunile), as spune ca stilul domnului Pappano era “sportiv”, al lui Barenboim era “ludic”, iar al lui Paavo Järvi “elegant hipnotic”. iar muzica pe care am ascultat-o a avut imprimata energia pe care a purtat-o fiecare dintre dirijori.

de aici pina la gindurile de mai sus si concluzia cum ca energia pe care o exercita un om asupra altora asezati in semicercuri concentrice – ca sa-i poata controla si sa le poata impune acelasi ritm – are ingredientele unui joc cu o doza mare de erotism, n-a mai fost decit un pas.

ma rog, putin mai multi. cit o plimbare pe jos pina acasa.

2809
John-Malkovich-john-malkovich-32370625-900-896En attendant Malkovich…

En attendant Malkovich…

text de Sorana Savu

De fiecare data cand sar parleazul in tabara presei mi se intampla cate ceva nemaiintamplat. Azi, de exemplu, dupa ce am obtinut nesperat acces la “The Infernal Comedy” (prin gratia Cristinei, editorul meu)… am intarziat. E ceea ce evit cu grija si ceea ce urasc teribil cand vad la altii, mai ales la spectacole. Am vazut (cu ochiul omului care vrea sa inghesuie si activitatea profesionala de PR de peste zi si pe cea amatoriceasca de jurnalist de cu seara) 7 in loc de 17, dar m-a trezit la timp un status pe FB al Ancai Duma.

Era 17:08, am sarit in masina indemnata de colege (eu pierdusem deja speranta) am ajuns in zece minute la Atheneu si de acolo… in fata usilor inchise. Nu eram singura, dar eram cam fara speranta. Langa mine, un grup destul de mare de intarziati, jurnalisti, dar si posesori de bilete obisnuiti cu accesul la pauza, de la celelalte concerte. Nu si aici – reguli clare. Fara pauza, usile inchise de la 5, punct.

Geanina Corondan, inconfundabila, e abordata de un domn in varsta, necunoscut, care ii aminteste de vremurile din scoala, cand profesoara ii lauda calitatile vocale. Cinci minute mai tarziu, domnul isi declina identitatea: Artanu’ senior, domnul Plesca. What are the odds… Cu totii, asteptandu-l pe Malkovich.

Ii scriu Cristinei SMS-uri triste – sunt trimisa cu job de reporter o data si ratez evenimentul. Dojana editorului e implicita si imi sta pe crestet. Promit Cristinei ca ma revansez si dau sa plec, cand usa se deschide. Pentru vreo sase persoane, inclusiv eu.

Nu stiu cum a trecut spectacolul – intre socul combinatiei opera/monolog, umorul negru din gesturile lui Malkovich si emotiile pe care le resimteam empatizand cu cele doua soprane tarate pe scena si sugrumate in fel si chip, a fost mai mult un vis decat o experienta teatrala. Malkovich era la fel de suav si de periculos ca in “Ripley’s Game”, unul dintre filmele care imi plac exclusiv datorita lui. Accentul austriaco-californian era mai subtil ca al lui Arnold si sublinia ironia partiturii, o ironie tipic germana, foarte seaca.

Legat de subtitrarea care, inteleg, a fost o constanta a tuturor spectacolelor, Malkovich era legat de text in aceeasi masura in care orchestra si solistele erau legate de partitura. Improvizatia isi facea loc in gesturi, in intonatii, in accente, in relatia dintre protagonisti – printre care se numara si dirijorul.

Nu vreau sa fac cronica spectacolului – nu pot sa judec ceva ce-mi place asa de mult la nivel emotional. Dar, ca tortul sa aiba si o cireasa, am ramas si la conferinta de presa ca un reporter amator ce ma aflam. Acolo, complicitatea dintre autorul textului, dirijor si actor principal s-a dezvaluit mai clar. La capatul unui turneu de cinci ani (de fapt vreo trei, s-a corectat Malkovich), cei trei devenisera prieteni. Spectacol dupa spectatol, generasera impreuna iluzia improvizatiei cu subtitrarea la vedere, isi implinisera visele si curiozitatile, isi descoperisera afinitatile.

Un lucru interesant a punctat Malkovich, lucru pe care il ghicesc, de altfel, si care ma paralizeaza in fata artistilor ingrozitor de mari – oroarea de omniprezentii paparazzi. “Acum fiecare om poate fi un paparazzo,” spunea Malkovich. “Stiti cum e – iesi la o tigara, incerci sa discuti cu un prieten ce ai facut, ce faci sau ce ai vrea sa faci si, pentru ca esti cunoscut, oamenii vin si te roaga sa faci o poza cu ei – photo, photo. E foarte nepoliticos si ingrozitor de intruziv. E ca si cum as ruga o femeie sa-si ridice fusta. Da, ar fi haios, dar si teribil de nepotrivit.”

Nu e de mirare ca prefera rolul de regizor in teatru si ca apreciaza mai mult “intimitatea” bizara pe care ti-o da cinematografia – acolo, macar esti printre profesionisti. Alaturi de ei, servesti unui scop comun, incetezi, macar la nivel de conventie, sa mai fii “erou” sau superstar pentru o vreme.

Ca de obicei, ar mai fi atat de multe de spus – dar pana aici se intinde patul lui Procust, postul de blog. Sala a fost arhiplina. Semn ca oamenii vin cand stiu ca li se ofera ceva extraordinar. Sper ca au plecat cu incantarea cu care am plecat si eu. Asteptarea a meritat…

Sorana Savu este Senior Partner Premium Communication

***
(NOTA EDITORULUI, aka Cristina:) ): intre cele doua fotografii se afla lumea lui Malkovich. intr-una arata forta si determinare doar din privire, in cealalta – cind nu mai e personaj si nici nu mai are roluri de jucat- e fragil si temator (piciorul ridicat ca o bariera ca sa-l separe de ceilalti, mina care-i acopera o parte din fata semn de timiditate, sprijinul pe care si-l creaza intre mina si piciorul ridicat – nevoia de stabilitate intr-un moment in care a iesit din zona de confort.)
prima e de la un shooting unde si-a facut meseria, a doua e de ieri de la conferinta de presa, de la Bucuresti.

1906
aerial-1-newmoda vs natura

moda vs natura

toamna, cind copacii prind culori incredibile, zic mereu ca designerii ar trebui sa se inspire mereu din natura.

iata un proiect fotografic in care se fac asemanari intre moda (materiale & accesorii) si spatiul urban/natura surprinse de sus.

ii apartine unui domn pe nume Joseph Ford, un britanic care face multa fotografie publicitara.

1773
maruca-si-enescu21Iubirile domnului Enescu

Iubirile domnului Enescu

vineri am ascultat Simfonia nr 1 a lui George Enescu si tot timpul m-am gindit ca e o poveste de dragoste intre o doamna ca o printesa din anii 30 si o creatura hi tech, robotica, cu inteligenta artificiala.

pentru ca am tot vorbit despre aceasta senzatie a mea legata de aceasta simfonie , cu participarea exceptionala a unui prieten mai pasionat si mai educat decit mine in muzica clasica – adica pasionat pe bune, caci eu nici urechista nu ma pot numi -, am aflat cite ceva despre iubirile domnului Enescu.

***

a avut un model in tatal lui care – dupa ce mama a semnat un act notarial ca e exonerata de obligatiile conjugale (avusese o tumoare la uter) – a avut o viata foarte patimasa. una dintre pasiunile sale, post sotie, a fost o doamna pe nume Rolland care venea la mosie impreuna cu fiica sa, Eva. Eva a fost cea care l-a invatat pe tinarul Enescu despre cum trec prin corp fiorii dragostei.

mai tirziu a fost Domnica, menajera parintilor, cu care ii placea sa se plimbe si o ruga sa-i cinte romante pina cind era epuizata. cu Domnica a avut o fiica, Elena, care a facut parte din anturajul familiei Enescu pina la moartea tatalui (a fost cea care l-a ingrijit pe patul de moarte pe tatal compozitorului)

au mai fost doamne si domnisoare pentru ca domnului Enescu ii placeau femeile si flirturile, dar marea lui iubire a fost Maruca Cantacuzino. pe care a cunoscut-o la Peles, pe cind a mers in vizita la Regina Maria. Asa descrie Maruca intilnirea in memorii:

“La cateva zile dupa ce il intalnisem pe drumul de la Peles, dupa cina, fumam o tigara orientala parfumata, pe divanul meu, alaturi de Printesa Maria, stralucitoare in voalurile ei lungi, roz; tricota fara sa vada lucrul, in semiintunericul camerei, asa cum fac batranele irlandeze oarbe. Fusese o atmosfera apasatoare toata ziua (…) o furtuna violenta se pregatea sa vina. Fulgere mari brazdau deja cerul jos si tunetul bubuia dincolo de crestele intunecate, ca si cum muntele incepuse sa fiarba. Un zgomot puternic ne-a tintuit pe loc. Trasnetul cazuse la cativa pasi de casa, peste unul dintre cei mai frumosi copaci din gradina. In aceeasi clipa, usile salonului s-au deschis si Romeo anunta: “Domnul George Enescu” (..) Inainteaza spre mine, fatal, irezistibil, pe cand eu merg, ca o somnambula, in intampinarea lui. Cu o stransoare fierbinte, mi-a luat mainile pe care i le-am intins cvasi-constient. Nu stiu ce cuvinte importante mi-au scapat, fara ca macar sa-mi dau seama de ceea ce se intampla; cazusem parca intr-o prapastie, cu o minunata senzatie de prabusire. (…) Ce s-a petrecut mai apoi? Stiu doar ca salonul s-a golit aproape imediat si ca am ramas singura cu el pana dimineata. (…) Ghiceam ca in adancul lui mocnea puterea furtunilor si a primejdiilor, cu o amenintare latenta, ce marea atractia extraordinara pe care o emana”.

s-au iubit doi ani hraniti si din interdictiile sociale – Maruca era casatorita si avea doi copii, dar sotul era recunoscut pentru relatiile sale adulterine -, dar cind sotul ei a murit intr-un accident de masina alaturi de amanta, ea nu s-a casatorit cu Enescu, ci a intrat intr-o relatie cu Nae Ionescu care era cu 13 ani mai tinar.

cind relatia cu Nae Ionescu s-a incheiat (el a transat lucrurile), Maruca a cazut in depresie, iar Enescu si-a anulat toate concertele si-a venit la Bucuresti ca sa o ingrijeasca. s-au casatorit mai tirziu, iar ceremonia a avut loc intr-un apartament pe Kisellef cu un singur martor, Cella Delavrancea.

gura lumii a etichetat intimplarea cum ca pentru Maruca, Enescu a fost doar “un sot necesar”. Maruca i-a fost insa devotata si a avut eleganta ca, atunci cind “obosea” in relatie, sa se retraga putin ca sa le faca loc flirturilor artistului. nu si-a spus niciodata doamna Enescu, s-a prezentat tot timpul drept Printesa Cantacuzino.

cind Enescu a facut un atac cerebral, Maruca a refuzat sa-l ingrijeasca personal, a adus o infirmiera (ceea ce a socat boierimea vremii) si s-a mutat la hotel.

***

acum cind stiu aceasta poveste, cred si mai tare ca Simfonia nr 1 era o poveste de dragoste tumultuoasa  dintre doua fiinte din doua lumi diferite – una fluida, eleganta, alunecoasa, alta riguroasa, futurista, aparent rece si de neinteles. doar ca nu mai stiu care dintre fiinte era femeia si care barbatul.

***

Simfonia nr 1 a fost scrisa cu 2 ani inainte de a o cunoaste pe Maruca Cantacuzino.

in fotografie sunt Maruca si George Enescu.

2624
animalomMiguel Vallinas, un domn din Madrid care ar trebui sa-l cunoasca pe Radu Afrim

Miguel Vallinas, un domn din Madrid care ar trebui sa-l cunoasca pe Radu Afrim

e un domn din madrid pe nume Miguel Vallinas care, in ultimele zile, a atras atentia la nivel international cu un proiect care se numeste segundas pieles si “imbraca” animale cu vesminte omenesti. acestea sunt fotografiile lui.

 

bun, acum dupa ce ati vazut aceste fotografii va rog sa va uitati la afisul de la Avalansa , piesa lui Radu Afrim de la national de acum 2 ani. si, din pacate, nu gasesc fotografii din spectacolele lui de acum 4-5 ani de la Piatra Neamt. zic asta ca domnul asta Vallinas, economisea niste timp ca sa devina mai repede celebru, daca-l cauta pe Radu.

 

de unde se mai vede inca o data ca e foarte important in ce tara te nasti si cum afla unii de ideile tale pe drumul catre celebritate.

3007
paavo jarviEnescu, doamna Mandache, povestea mea de iubire si un gind despre mingiieri…

Enescu, doamna Mandache, povestea mea de iubire si un gind despre mingiieri…

… sau la ce ma gindesc in timp ce stau regulamentar in scaun si ascult simfonii la Festivalul Enescu

 

“Cu Enescu e simplu: asculti si ori te doare capul, deci au facut muzicienii ceva gresit, ori se intimpla ceva magic pe scena si iti place”

Asa mi-a spus doamna Rodica Mandache aseara, la Sala Palatului cind urma sa fie interpretata Simfonia nr 1 a lui George Enescu. Si ca sa fie sigura ca si stau si ascult cuminte, m-a invitat politicos, jucaus, dar ferm sa stau linga dinsa.

“Enescu era un mare pianist, a avut un accident la un deget si n-a mai putut cinta la pian, de asta a ajuns la vioara, dar el ura vioara”, a continuat doamna Mandache. “Si inainte sa moara le-a spus apropiatilor : “sa vorbiti frumos de vioara mea si sa nu spuneti lumii ca nu mi-a placut, pentru ca mi-a adus mari bucurii”. Muzica pe care a  scris-o e cu 100 de ani inaintea timpurilor”, spunea doamna si eu ma gindeam “sa vezi cite balerine omor in gind in seara asta” (am un exercitiu care ma ajuta sa stau atenta la muzica clasica, puteti citi detalii despre el, aici)

Dupa care a inceput  ORCHESTRE  DE  PARIS, cu un domn dirijor foarte simpatic, Paavo Järvi. “e printre cei care mi-au placut cel mai mult.” mi-a soptit doamna si-a zimbit jucaus.

***

De aici incolo, ii rog insistent pe  muzicologii si oamenii pasionati de muzica clasica sa ma ignore. Nu am competenta (de ce naiba scrii? vor spune dinsii si, pe alocuri, au dreptate) si pt ca acum descopar niste lucruri care sunt, cu siguranta, stiute de multa vreme, banuiesc ca li se pare ca am descoperit apa calda. Imi cer scuze. Ignorati-ma. Nu pentru dvs scriu, ci pentru cei ca mine carora muzica clasica li se pare fizica cuantica, in speranta ca venim si noi pe cararea dvs, macar pina la mijlocul ei.

***

Simfonia nr 1 in Mi bemol Major op. 13 mi-a parut f f f cinematografica – ca si cum Disney de la inceputuri, de prin anii 30, s-ar fi intilnit cu Spielberg de la Minority report si s-au gindit sa-si uneasca personajele pentru o poveste de dragoste. Partea feminina gingasa, in rochii vaporoase, lungi si ample; partea masculina hi tech, rece, “in colturi”, rigida si pe alocuri suparata.

cum toata simfonia mi s-a parut o discutie intre personajul hi tech care incerca sa o cucereasca pe diva in rochie vaporoasa, iar ea se lasa si nu prea (are final fericit si tandru, ca si cum el ii urmareste respiratia in pat, cind ea doarme si el deja s-a trezit; e asa de frumos construit finalul partii a doua incit iti tii respiratia), i-am zis doamnei Mandache:

“cred ca aceasta simfonie e scrisa pentru sotia lui. si mai cred ca nu se intelegeau foarte bine, ca era o lupta intre lumile lor acolo”.

“nu cred ca nu se intelegeau; ea a scris o carte- album despre lumea de atunci care e un document foarte valoros”

“se mai gaseste in librarii?”

“nu. daca vrei sa o citesti ti-o dau.”

apoi Doamna Mandache a inceput sa zimbeasca cind i-am zis filmul din capul meu, in timp ce ascultam muzica lui Enescu.

“nu mai rideti, v-am spus ca nu stiu sa ascult muzica clasica.”, m-am aparat.

“dar nu rid, imi place”.

***

la pauza, urma Prokofiev, am vrut sa plec

“stai aici. unde sa pleci? crezi  ca te indragostesti de muzica clasica cu Enescu? rusii sunt foarte buni. mie imi plac rusii”, m-a asezat doamna inapoi in scaun din patru propozitii si o privire de profesoara.

“mie imi plac barbatii rusi”, am ris eu.

“mie imi plac toti rusii”, a pus punct ferm doamna Mandache.

la Prokofiev am omorit multe balerine in gind. foarte multe. doar ca, dupa o vreme, am inceput sa ma uit la bratele si degetele dirijorului.

avea o anume tensiune in brate ca si cum in podul palmei era un dop care tinea sub presiune fluxul de energie pe care muzica o aducea in el; asta facea ca miscarile bratelor sa aiba o forta controlata, vibranta. iar degetele, o ho ho, degetele – care erau lungi ca ale unui pianist (avea o palma foarte fina) – erau, in momentele in care vorbeau cu viorile din fatza, ca un stol de fluturi.

la prima pauza de Prokofiev, cind cu tristete am aflat ca nu sunt 3 parti , ci 4(!!), l-am zis colegelor mele de rind (doamna Mandache si Ana Maria Onisei): “cam cum o fi o mingiiere de la domnul asta?”, aratind spre Paavo Järvi, dirijorul.

amindoua au zimbit larg si lung. a inceput muzica si ele au intrat inapoi in filmul lor, iar eu… am mai omorit niste balerine.

 

2474
teaser-poster-saved-for-webNymphomaniac se intoarce

Nymphomaniac se intoarce

mi se pare geniala campania de teasing pe care o face Lars Von Trier pentru noul lui film Nymphomaniac.

a inceput de citeva luni bune, primul pas a fost o fotografie cu un threesome

apoi a scos citeva teasere video pe personaje, cit sa dea mici indicii despre cum sunt ele construite. cite unul pe luna, cel mai recent , aparut pe 30 august e cu Uma Thurman care isi surprinde sotul cu personajul principal – nimfomaniaca. e la chapter 3 🙂

Nymphomaniac – appetizer 1 (chapter 1)

Nymphomaniac – appetizer 2 (chapter 2)

Nymphomaniac – appetizer 3 (chapter 3)

 

a mai aparut o fotografie cu toata distributia si indicii despre ce fac fiecare dintre actori (nu e axat pe personaj de data asta)

 

si desigur a aparut un teaser de la poster cu sloganul “forget about love”

minunata campanie. mi-nu-na-ta.

in romania filmul ajunge la inceputul anului viitor, premiera mondiala are loc insa in decembrie.

1803
gina-patrichi-678590lFamilia doamnei Gina Patrichi

Familia doamnei Gina Patrichi

“Am fost atit de pasionata de profesie incit tot ce am primit ca iubire de la Victor, sotul meu, si Oana, fiica mea, a fost un cadou imens pe care l-am luat si l-am indreptat spre teatru, tot inspre oamenii carora le dadeam, seara de seara, sentimente, pasiuni, iubire, ura, pina la apogeu” Gina Patrichi

“Mai tirziu, cind din cauza unor neintelegeri am incercat sa ne despartim, ne-am dat seama ca deja eram un cuplu sudat si am renuntat. Din acel moment am inteles mai bine sensul vietii si menirea fiecarua, in special atunci cind e vorba de a trai pentru arta.

Toate aceste fiinte, care au o dotare speciala, indreptata catre creatie, cum era cazul Ginei, au in acelasi timp o patima devoratoare in modul in care-si traiesc viata. Si aceasta patima tinde sa ii atraga, sa ii diminueze si sa-i faca de neinteles pentru cei din jur.

Toti oamenii de arta au trairi speciale, trairi care sunt o fericire si totodata un mare necaz pentru ei. Un actor, urcind pe treptele scenei seara de seara si intrind cu traire intensa in pielea unui personaj, cade apoi epuizat pe altarul lui de sacrificiu.

Cei din jur trebuie sa inteleaga ca in acele momente el este iesit dintr-o zona fiereasca a omului obisnuit.” Victor Anagnoste, sotul Ginei Patrichi.

din “carte cu Gina Patrichi” – Mircea Morariu

***

am pe masa de citeva zile biografia doamnei Gina Patrichi (multumesc frumos Ioana pentru cadou) si, pentru ca aveam nevoie sa rup ritmul si sa fac switch in minte de la un proiect la altul, am deschis-o la intimplare.

intimplarea a fost fix pe textul asta.

5211
La vie d'AdeleRegizorul premiat cu Palme d’Or vine în România

Regizorul premiat cu Palme d’Or vine în România

ieri spuneam ca mi-e dor sa vad filme, dupa mult teatru servit la Undercloud, astazi mi-am facut planuri pt sfirsit de octombrie:)

Cel mai titrat regizor al anului 2013, Abdellatif Kechiche, premiat cu Palme d’Or la Festivalul de la Cannes de un juriu din care a făcut parte și Cristian Mungiu, vine pentru prima dată la București, ca invitat special al Les Films de Cannes à Bucarest.

Regizorul va susține o lecție de regie pentru studenții de la școlile de cinema, va sta de vorbă cu spectatorii în cadrul unor sesiuni de întrebări și răspunsuri, dupa proiecțiile filmelor sale, își va prezenta în avanpremieră în România cel mai recent film al său, va avea o conferință de presă și întâlniri cu presa de specialitate.

Cea de-a patra ediții a Les Films de Cannes à Bucarest va avea loc între 25 – 31 octombrie, la Cinema Studio și Cinema Elvira Popescu. Vor fi proiectate peste 50 de filme, printre ele, în premieră, și cele mai atractive și premiate titluri din selecția oficială a Festivalului de la Cannes – filme care în luna mai au provocat polemici printre criticii de pe Croazetă și au făcut deliciul cinefililor

1823
enescuFestivalul Enescu vs tehnologie

Festivalul Enescu vs tehnologie

m-am gindit mult zilele astea de ce spre deosebire de acum citiva ani cind se ruga toata lumea de mine sa merg la Festivalul Enescu eu spuneam “nu nu nu, sa nu ocupam un loc degeaba”, iar anul acesta m-am cerut singura la unele dintre spectacole.

n-are legatura cu o eventuala evolutie culturala a mea.
chiar daca intre timp am capatat ceva mai multa liniste interioara ca sa pot sta cuminte si atenta la concerte, nu de asta am vrut sa merg la Sala Palatului sau la Ateneu.

pentru prima data, in cei foarte multi ani de cind exista festivalul, mi se pare ca atmosfera e mai relaxata.

da, mai vad in public oameni care la intrebarea “ce mai faci?” raspund ca si cum ar declama din Shakespeare “exceeeeptioooonal!”, de parca raspunsul intr-un singur cuvint e prea simplu pentru ei si-atunci trebuie transformat in spectacol.

da, mai vad in public doamne care au fost la coafor si si-au facut instalatii sofisticate in par sau si-au pus tot setul de gablonturi ca sa celebreze onorata adunare.

dar, pentru prima data in foarte multi ani, pentru ca anul acesta Festivalul Enescu e foarte bine conectat online si e foarte natural in comunicare, mi se pare “uman”.

imi place la nebunie site-ul. e in trend, e dinamic, e plin de culoare si ai din prima mai multe optiuni de a alege dintre stiri. imi plac transmisiile live pe site, la tv sau in sala de cinematograf, pentru ca poti sa asculti muzica si daca ai o cutie de popcorn in fata. imi place ca au facut aplicatie pentru telefon in care sa vezi stiri sau programul.

in felul asta subtil, Festivalul Enescu a ajuns la mine in jeans nu in frac si mi-a adus relaxarea unei experiente cu care eu sunt familiara; au tradus limbajul lor pe limba mea.

si toata relaxarea asta, ma face pe mine – novicele – sa ma simt comod cind merg la un concert; sa nu mi se mai para ca trebuie sa intru intr-un pat al lui Procust odata ce m-am asezat in scaunul de concert, un tipar care sa-mi cintareasca din prima cunoasterea. si-mi da voie sa experimentez, sa incerc sa descopar daca-mi place.

e o lectie buna despre cum poti umaniza o manifestare care e perceputa drept “scortzoasa” (da, ma iertati pentru termenul neprotocolar, dar asa e pentru cei ca mine) si-o poti face prin cel mai putin uman dintre mijloace: tehnologia.

1670

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!