Why do you think society so readily applies the term rebel to people who do their own thing?
It’s a very easy sticker to put on someone. In the field I was involved in when I was young the discipline is so hard and there is a kind of a code, and everything has its role inside the box, but to be able to follow that and to be happy within those constraints – those rules – you need to be driven by your dream. I was never driven by a dream. I was never driven by being a ballerina and that gave me a wider opportunity of choices. The Paris Opera Ballet became an open door for me – it was not an arrival point, it was the departure point. The rules that were ruling that system were not for me – what was important to me was that I was experimenting. I had a strong instinct, and was kind of animal in my reaction when someone was telling me: ‘You have to do that!’ If for me it was not relevant or had no purpose I was like, ‘No. I’m sorry. If you want me to do that only then take someone else because I won’t be happy.’ It was already the start of me making a choice. That’s when I started to have problems because a dancer is usually a quite disciplined person and when you ask her to do something she does it. But I realised very early that I did not have a lot of time and I didn’t want to lose time doing things that didn’t matter to me. That’s why I started to say no to things, and for the classically minded people it’s not the way to do things – so, to them you are a rebel.
vorbeam acum doua zile cu ruxa despre avalansa de informatii care ne loveste in fiecare zi si despre teama noastra ca nu putem parcurge o parte importanta din ele.
Daca sunteti ,,abonati’’ ai Festivalului de Teatru de la Sibiu si ai TIFF-ului in ,,oglinda’’ ( Cluj-Sibiu), in aceasta vara va trebui sa va intoarceti in acest oras special ca sa vedeti doua expozitii inedite.
Poate ca pentru multi dintre voi nu mai este o noutate, dar ma simt mult mai bine daca impartasesc asta cu voi: La Muzeul Naţional Brukenthal, Galeria de Arta Contemporana aveti „Texte und Bilder/ Texte şi imagini”, prima expozitie in Romania a fotografului Juergen Teller. Veti recunoaste artisti surprinsi de aparatul acestui fotograf nonconformist care nu mai are nevoie de vreo prezentare, imagini care au fost publicate in perioada 1991-2011 in ZEITmagazin.
(Isabelle Huppert fotografiata de Teller in 2001)
Tot la Galeria de Arta Contemporana este vernisata si expozitia ,,Desire is WAR’’, un statement pasnic reprezentat printr-o serie de lucrari ale unor artisti si muzicieni cu privire la un subiect inca tabu: dorinţa pentru persoane de acelaşi sex.
Nu am vazut inca expozitiile, dar prietenii mei care au fost acolo vor deja sa se intoarca pentru a le revedea.
Pana in 31 iulie, asa ca mai aveti doar doua saptamani la dispozitie.
*
Noemi Revnic este specialist in comunicare si colaborator Harper’s Bazaar Romania.
Ieri am participat in calitate de reporter S!MPA al blogului Cristinei Bazavan la expozitia foto a lui Stefan Cosma intitulata Augmented Memories.
Am fost uimita de invitatia video conceputa pentru acest eveniment si mi-am dat seama ca era digitala a acaparat si arta intr-un mod foarte placut. O a doua uimire a reprezentat-o locul ales pentru vernisaj, The Place Concept Store un rai al hainelor de lux, cum l-a descris Cristina pe blog si m-am gandit ca nu a fost o alegere deloc intamplatoare.
Asa ca, ce poate fi mai placut ca o expozitie foto intr-un paradis feminim al hainelor si accesoriilor, ceea ce m-a facut sa cred ca evenimentul a fost targetat pentru publicul feminin. De altfel, un indiciu pentru acest lucru a fost colajul fotografic care trona la intrare avand in prim plan un poster pentru Chanel incadrat de niste fructe exotice. L-am perceput ca pe statementul artistului pentru fashion si femei in general, caci ce sunt augmented memories daca nu amintirile cele mai placute pe care le asociezi cu hainele si decorurile preferate.
Am schimbat cateva cuvinte cu artistul care ne-a spus ca majoritatea fotografiilor sunt realizare in Rio de Janeiro, un spatiu exotic si incantator, un loc ideal de petrecut vacantele din care sa revii cu augmented memories of course.
Am admirat creatiile artistului al carui ochi a fost format la o universitate din Germania si la celebra Fabrica a lui Toscani, fotograful oficial al Benneton si am fost incantata de colajalele digitale surprinzand fotografii urbane peste care erau aplicate siluete feminine sau buline pastelate.
Mi-a ramas in minte un colaj extrem de reusit cu un peisaj brazilian decupat in forma de papuci de plaja si celebra sticla Coca-Cola de 0.25l. Pentru mine acest tablou a reprezentat clar declaratia unor augmented memories pentru ca intotdeauna imi aduc aminte cu placere o zi de vara torida pe plaja, racorita cu o cola 🙂
Mi-a placut atmosfera si locul evenimentului cu oameni foarte colorati si accesorizati integrandu-se perfect in spatiul conceptual the Place, ne-au incantat cocktailurile servite si vederile vechi oferite cadou. A fost o seara extrem de placuta in compania unor oameni interesanti printre care Dragos Bucurenci sau Amalia Enache, admiratori ai artistului si mi-ar placea sa mai vad si cu alte ocazii expozitii Stefan Cosma.
The Greeks gave us logic. We owe them for that. It was Aristotle who came up with the big ‘therefore’. As in, ‘You don’t love me any more, therefore . . . ‘ Or, ‘I found you in bed with another man, therefore . . . ‘ We use this word millions of times, to make our most important decisions. It’s about time we started paying for it.
If every time we use the word therefore, we have to pay 10 euros to Greece, the crisis will be over in one day, and the Greeks will not have to sell the Parthenon to the Germans. We have the technology to track down all those therefores on Google. We can even bill people by iPhone. Every time Angela Merkel tells the Greeks we lent you all this money, therefore you must pay us back with interest, she must therefore first pay them their royalties.
eu cred ca acesta este viitorul cartilor in print: cartea obiect, cartea care sa-ti ofere o senzatie in plus in afara informatiei; cartea care sa te oblige sa experimentezi ceva ce nu poti experimenta online.
*
cred ca aceeasi directie o vor avea si revistele – vor ramine in print intr-o varianta obiect de colectie, in editie limitata
da, domnul ala care a scris Lolita. si Ada sau ardoarea.
unii, mai norocosi, l-au avut profesor pe vladimir nabokov
My father took Nabokov’s American literature course and says he can’t remember anything about it except for the way that Nabokov, wearing a black cape, used to sweep into the lecture hall with Vera, his wife and assistant, in tow. Nabokov would then deliver his lecture from prepared notes to great affect. His dramatic performances in class drew students to him, and, according to Nabokov’s most meticulous biographer Brian Boyd, his European literature course was second in enrollment to Pete Seger’s folk-song course. As a literature teacher, Nabokov emphasized the importance of reading for detail, assigning students fewer books in order to read them slowly. He quizzed students on the pattern of Madame Bovary’s wallpaper and sketched the path that Bloom walks in Ulysses on the blackboard. According to Nabokov, this approach “‘irritated or puzzled such students of literature (and their professors) as were accustomed to ‘serious’ courses replete with ‘trends,’ and ‘schools,’ and ‘myths,’ and ‘symbols,’ and ‘social comment,’ and something unspeakably spooky called ‘climate of thought.’ Actually these ‘serious’ courses were quite easy ones with the students required to know not the books but about the books.”
iata o carte pe care NU trebuie sa dati banii. o carte scrisa din orgoliu, plina de vanitate.
am gasit-o acum citeva zile, la o taraba pe strada: Elena Ceausescu – confesiuni fara frontiere. ( Violeta Nastasescu, editura Niculescu)
Doamna Nastasescu a fost translatorul Elenei Ceausescu si, din aceasta perspectiva, un profil al “tovarasei” avea mare potential. ce am gasit insa in paginile cartii m-a intristat profund.
rautati grele la adresa altor colegi translatori ( “X mi-a facut rau, las ca o sa o pateasca el”, specialista de limba araba e prezentanta intr-un singur cuvint: “Nutzi” etc), culminind cu invocarea lui Dumnezeu pentru o pedeapsa – mustruluiala din partea cuplului prezidential – pentru un coleg translator descris drept “mitocan cu piele de pachiderm”.
vanitati expuse prea grosier pentru o doamna care se declara a fi educata si rafinata (in majoritatea descrierilor dna Nastasescu e cea mai bine imbracata – spune undeva ca e imbracata la fel ca regina tarii gazda). sigur ca in comparatie cu Elena Ceausescu, nu era greu ca cineva din anturajul sau sa fie apreciat drept rafinat si educat, dar tonul si modul in care sunt prezentate lucrurile arata orgoliul prea mare al autoarei.
din cele 300 de pagini ale cartii nu reusesti sa ai un profil emotional si fizic (descrieri de gesturi, stari, emotii) al Elenei Ceausescu, chiar daca ii e prezentata o urma de bunatate ( ii face cadouri translatoarei sale, dar aceasta – autoarea cartii – nu uita sa spuna, indirect, prin vocea coafezei “tovarasei”, ca ea e mai respectata decit ceilalti pentru ca e mai culta.). generozitatea “tovarasei” e insa comentata imediat, in fiecare intimplare descrisa, cu descrierea unei intimplari contrare (cu tonul oamenilor care vor sa impace ambele tabere si sa cada mereu in picioare).
cartea “Elena Ceausescu – confesiuni fara frontiere” e construita pe structura vizitelor de lucru ale cuplului prezidential si e o dovada exemplara despre cum un subiect bun e ratat in lipsa unui editor care sa tina in mina (de fapt, sub tasta delete) orgoliul autorului.
sa nu cititi aceasta carte! ea e utila, cel mult, presedintelui Basescu ca sa nu-i mai fie teama de vizitele in strainatate; si altii au fost/sunt (cel putin) la fel de needucati ca dinsul.
citeodata te apuca patriotismul.
stii ca n-ai niciun merit pentru succesul international al unui roman, dar cind il vezi alaturi de cei mai mari si mai tari oameni din bransa lui, alaturi de unii dintre oamenii pentru care tu ai un respect imens, iti creste brusc inima ca esti roman, ca si el.
asa mi s-a intimplat mie in aceasta dimineata:
From April 25 to May 1, more than 100 writers from around the world gathered in New York City for the PEN American Center’s World Voices festival. Photographer Peter Hapak photographed 13 of those authors for TIME, including Jonathan Franzen, Salman Rushdie and Mircea Cărtărescu.
noi le cumparam la reduceri, Bookblog ajuta copiii din zone rurale care pot avea acces mai bun la educatie prin programe extra scolare: “Şcoala după Şcoală” şi “Hablamos español!”.
programul Classic Summer Bookfair 2011 este:
– Ramayana, pe 9 şi 10 iulie, între 15:00 şi 21:00
– Lente Cafe, pe 11 şi 12 iulie, între 13:00 şi 21:00
– Green Tea, pe 13 şi 14 iulie, între 18:00 şi 21:00
pentru un actor timpul are alte dimensiuni decit cele pe care noi le stim.
el simte anii lui Napoleon sau ai lui Einstein, e in pielea lui Catavencu sau a lui Richard al III-lea.
dar apoi, pleaca din teatru si se reintoarce in timpul nostru: isi duce copilul la scoala, plateste facturi, are grija sa intretina relatia emotionala a familiei lui.
mi-am adus aminte de asta, vazind un foarte simpatic interviu cu Mihai Calin, realizat de Cezar Paul Badescu zilele trecute.
*
ca toata lumea, il stiu pe Mihai Calin din show-urile de televiziune, dar dincolo de ele il stiu cu privirea uimita si cu curiozitatea proaspata – din sala, cind e spectator la alte piese sau la repetitii ale colegilor lui.
mi s-a intimplat sa-l vad la spectacole la care am fost, ca spectator, asezat in apropierea mea. nu stia cine sunt, nu ne cunoastem, asa ca reactiile lui nu erau “ca pentru presa”: are asa o curiozitate de copil cind urmareste o piesa (chiar daca, banuiesc ca stie textul foarte bine) si se uita cu o asa de mare bucurie la munca actorilor de pe scena, incit n-ai nevoie de nicio explicatie ca sa intelegi cit de mult iubeste el teatru. pur si simplu, simti.
l-am descoperit acum cu mare bucurie in acest interviu in care vorbeste despre actorie, despre ce inseamna timpul pentru el, dar si despre crizele care apar intotdeauna in viata personala… despre cit de placut e sa pierzi timpul palavragind cu sotia, cu prietenii…
spune undeva in interviu care este valoarea care ramine indiferent de trecerea timpului… care are legatura cu IUBIREA.
si mai povesteste la sfirsit o intimplare incredibila: cum in biroul directorului de la liceu, Ovidiu Iuliu Moldovan i-a spus “mai, baiete, tu ar trebui sa te faci actor”.
* luati-va o pauza de 10 min, opriti timpul, si uitati-va la acest interviu. e despre cum sa ne pretuim mai bine secundele din viata noastra.
Interviul face parte dintr-o serie de momente insufletite de Silva Dark
in epoca internetului totul e dominat de un singur cuvint “interactivitate”;
nu mai cautam informatia, ci senzatia;
nu mai avem rabdare sa ne uitam, vrem sa fim parte din show;
traim in vremea reality show-urilor si a breaking news-urilor, in locul documentarelor sau al stirilor elaborate.
traim acum. voyeurist.
*
intr-o camera de hotel un cuplu isi traieste povestea. sunt de 10 luni impreuna si asta e prima lor vacanta.
iar eu sunt acolo si ma uit la ei
e un hotel cu un erotism aparte. iar lor le plac jocurile erotice.
iar eu sunt acolo si ma uit la ei
uneori cred ca se iubesc atit de mult incit nu s-ar mai desparti niciodata… ca sunt legati intre ei pe vecie. alteori cred ca urmele legaturilor sunt de fapt urmele taieturilor unor abandonuri anterioare.
da fapt, nu stiu ce cred ei, asta e ce cred eu.
alteori se plictisesc. si se uita la televizor.
eu sunt acolo si ma uit la ei.
uneori se cearta. alteori sunt disperati. se iubesc. sau se ignora. doi oameni cu povestea lor intr-o camera de hotel.
eu sunt acolo, ma uit la ei, ma mut dintr-o parte in alta a camerei de hotel ca sa-i vad mai bine, sa am unghiul cel mai potrivit sa le observ reactiile, ma uit si sub cearceaf cind ei fac dragoste…
sunt acolo si ma uit la ei pentru ca ei ma lasa sa-i privesc; din cind in cind se uita si ei la mine. si sunt stinghera. si zimbesc pentru ca altceva nu stiu ce ar trebui sa fac.
* camera 1306 – I am Myself, cea mai recenta creatie coregrafica a lui Cosmin Manolescu (care danseaza impreuna cu Catrinel Catana) e o provocare grea pentru spectator.
6 spectatori se uita la o ora din viata unui cuplu, se plimba oriunde in camera in care acestia traiesc (prin dans) si se confrunta cu o multime de intrebari.
stinjeneala: daca sunt intr-un loc in care le incurc show-ul?
voyeurismul suprem: daca tot sunt aici, de ce sa nu ma uit la TOT ce fac?
dileme: si daca nu e despre ei, ci despre mine? si curiozitatea pe care societatea mi-a dezvoltat-o?
si daca (nu) e despre iubire?
*
am plecat de la show cu foarte multe idei amestecate: sa ma gindesc la performata si efortul protagonistilor (vor dansa in seara fiecarui spectacol cite 12 ore)? sau sa ma gindesc la experienta mea din timpul show-ului?
am ales calea egoista: I am myself.
am mai avut experienta unor spectacole in spatii neconventionale in care spectatorul e obligat sa devina mai responsabil pentru orice gest pe care-l face: pentru ca e parte din show si, oricind, ochii celorlalti se pot indrepta catre el. stiu ca doar asa simti ce greu e sa fii performer: cind e toata energia privirilor celorlalti pe umerii tai.
ce a fost diferit de data aceasta a fost schimbarea perspectivei: n-am vazut niciodata dans – in care eu sa nu fiu participant, ci doar observator – la un centimetru de mine (literalmente, mina fetei a stat linga nasul meu pretz de citeva clipe) si e cu totul alta senzatia si perceptia/imaginea miscarii. nu mai ai ansamblul, ai detaliul. si ai detaliul pe care vrei tu sa-l primesti. pentru ca te poti misca oricind.
*
cind am ajuns acasa, ma deranja ceva in buzunarul pantalonilor: una din fundele cu care dansatorii fusesera legati. imi amintesc ca o luasem de pe covor pentru ca imi parea o pata de singe si ma deranja vizual, dar habar nu am cit am “furat-o”.
*
pentru mine show-ul I am myself e ca melodia Mirror in Mirror – Arvo Part. despre cum ne oglindim in ceilalti si – daca avem noroc, daca nu ne agreseaza tehnologia, agitatia orasului, nebunia noastra si a celor din jur -, asezindu-ne in unghiul bun – fata in fata, direct, frontal – putem crea un efect de infinit.
simbata 9 iunie de la ora 4 am pina la 4 pm, din ora in ora, poti vedea o parte din viata unui cuplu in spectacolul “camera 1306 – I am myself”. la intercontinental. intrarea e doar pe baza de rezervare la [email protected], telefon 0740 300 124 ,pretul biletelor 20 ron adulti, 10 ron studenti.
eu mai vad o bucatica din viata lor, de la ora 23.00
Expresia ,, a inchide ochii’’ este folosita cel mai des in doua cazuri: cand cineva a murit sau cand cineva tolereaza o actiune neplacuta, un fel de a trece cu vederea.
Ati observat vreodata un caine care se teme? Un animal lovit? Prima lui reactie este sa inchida ochii. In schimb ce pisicile inchid ochii de placere, cand sunt in bratele stapanului, mangaiate si alintate.
Va recomand pentru un weekend de vara cartea lui Alexandre Jardin, Fiecare femeie este un roman, aparuta la Editura Humanitas, in colectia ,,Cartea de pe noptiera’’. Filmul The Blind Side, (tradus Povestea unui campion), pentru care Sandra Bullock a primit Oscarul, acum doi ani (filmul se difuzeaza pe HB0 in luna iulie) si sa revedeti ultimul film al lui Stanley Kubrick, Eyes wide shut. Veti descoperi si alte situatii in care inchidem ochii. Prin prisma personajelor.
Ati observat ca inchideti uneori ochii ca sa va amintiti de momente frumoase?
* Noemi Revnic este specialist in Comunicare si contributor Harper’s Bazaar
Am primit de la Barbara Hangan, pictorița mea preferată din Cluj, o carte-interviu cu Daniel Wildenstein, a treia generație de negustor de artă, un om liber, cu povești, conexiuni, cultură și o experiență de viață uluitoare, dispus în fine să vorbească lumii despre profesiunea familiei sale.
Ca în cazul lui Berenson, și fondatorul casei Wildenstein a început negoțul cu tablouri dintr-o pasiune hrănită cu stăruință și transferată epidemic și celor din jur. Expertiza de artă și dealership-ul sunt, contrar a ceea ce ne-am aștepta, meserii noi, create să întâlnească banii cu arta și, pe parcurs, pentru mințile deschise și sufletele interesate, să educe, să cultive, să rafineze.
Om liber și în vârstă, cum spuneam, Daniel Wildenstein nu se mai jenează să înfiereze moda, într-un capitol dedicat, deplângând proastele obiceiuri iscate din snobism, lăcomie și oarecari dorințe de parvenire care fac oamenii să stea la coadă pentru a cumpăra tablouri încă ne-născute, care stabilesc că un tablou prost al unui celebru trebuie să coste infinit mai mult decât un tablou bun al unui anonim, care răstoarnă imaginile obiective pe care ochiul le vede și afirmă ritos că ce-i urât e frumos și viceversa. Și toate astea doar în numele modei.
Dacă o lași să intre prea mult în viața ta, ajungi să constați că moda e un exercițiu de putere. Al altora, asupra ta. Un cadru care îți permite să-ți treci opiniile sub tăcere și să le adopți pe ale celorlalți – daca asta e ce-ți dorești. Un aparent joc de seducție, dictatorial în fond, altfel n-ar clama veșnic că you must have this și must have that și nu ar mai avea canoane și nu i-ai deveni (fashion) victim.
Așa s-a și născut, spune povestea, din plictiseala doamnelor de la curtea lui Ludovic al XIV-lea de a se îmbrăca veșnic doar cu rochii unice (fiecare avea furnizorul ei de stofe și croitoreasa proprie, nici vorbă de producție de serie). Ce sens avea – și-au spus ele la un moment dat – să fii unică în fiecare zi? N-ar fi mai interesant să fim nu unicele ci PRIMELE – acelea capabile să influențeze ceea ce poartă TOATE celelalte femei? Dacă nici ăsta nu e exercițiu de putere…
Am uitat povestea, de la 1600 încoace, și tot cădem pradă modei și facem diverse lucruri în numele ei, doar ca, în retrospect, să le găsim groaznic de caraghioase. Crinoline, peruci, tocuri înalte, joase, vârfuri ascuțite, ba pătrate, platforme, vuittoane, unghii false, buze de colagen, corsete, silicon, pomezi. Ne tratăm oglinzile și propriul bun simț drept cei mai aprigi dușmani, încercând, în schimb, să ne înghesuim în haine care vin bine unor manechine ce nu mai reprezintă de mult un standard, ci o extremă. Și ne mirăm de ce nu ne iese și facem depresii pe tema asta.
Nu e nici un haz să te complaci într-o luptă în care ești desemnată victimă și addict a priori. Mai ales cu o chestie așa de frivolă cum e moda. Lucrez în domeniul “imaginii”, e suspect că spun asta, nu? Dar nu e mai simplu să ne alocăm mai mult timp pentru noi, realmente pentru noi, căutând să punem mai bine în valoare cine suntem, în loc să încercăm fără succes și sens să ne prefacem că suntem altcineva?
În loc să ne anuleze puterea de decizie, în loc să ne subjuge, putem să stăpânim noi moda, pornind de la ce ne vine nouă bine, de la ce e frumos pentru că ne place nouă, nu pentru că ne spun alții că trebuie să ne placă. De la ce am descoperit noi și am ajuns să apreciem singure. E doar o formă de egoism bine direcționat. Și, culmea, începe să fie… la modă. Iar ca fundal, sonor, ascultați ce zice Pink.
* Sorana Savu este Senior Partner, Premium Communication
in fotografia de pe homepage e afisul expozitiei Barbara Hangan, Chipurile
e povestea lui Helene care e o perfectionista innascuta si un critic sever, si pentru ea si cu cei din jur.
Helene poate vedea in citeva secunde orice defect si nu se sfieste sa-l spuna cu voce tare.
cind il intilneste pe Antoine invata sa taca, sa nu mai spuna tot raul pe care-l vede. o socheaza optimismul lui cind sunt in vacanta si ploua; ea e nervoasa si exclama ” ce vreme urita!”, iar el ii raspunde ” nu draga mea, e o frumoasa zi, cu ploaie”.
desi nu-l iubeste, Helene se casatoreste cu Antoine pentru ca e singurul care ii poate ascunde vocea raului; vocea ramine in ea multi ani (isi iubeste copiii sincer, desi crede ca sunt uriti si nu foarte inteligenti), iar cind moare Antoine, dupa 20 de ani de casnicie, isi da seama ca nu mai are pe nimeni care sa o invete sa taca in fata raului.
se mai baricadeaza o data, ascunde inauntrul ei si pe vaduva care sufera dupa Antoine, si pleaca in vacanta in jurul lumii.
peste o vreme, pe o plaja exotica, se uita la ocean linistita, chiar daca tocmai a inceput sa ploua.
un turist de linga ea exclama “ce vreme urita!”, iar ea ii raspunde zimbind “nu domnule, e o frumoasa zi, cu ploaie”.
*
o poveste despre cum ne impregnam de cei cu care traim chiar si cind pare ca nu ne lasam atinsi.
wong kar wai avea camera 2046, cosmin manolescu are camera 1306.
in intercontinental. si face un show de dans impreuna cu Catrinel Catana.
viata unui cuplu intr-o camera de hotel. se cunosc de 10 luni si sunt pentru prima data intr-o vacanta impreuna. iar tu, spectatorul, esti cu ei in camera si vezi ce se intimpla. pentru o ora. daca vrei poti sa vezi pentru 12 ore:)
cu 6 spectatori la fiecare reprezentatie. (biletul 10 lei pt studenti si profesionisti ai dansului, 20 lei pt restul). durata spectacolului o ora. fiecare zi de spectacole include 12 reprezentatii – un maraton de 12 ore pentru Cosmin si Catrinel.
aici un preview din show, eu il vad miercuri, dar instinctul imi spune ca e un spectacol la care o sa vreti sa mergeti, asa ca rezervati-va din timp bilete ( la [email protected], telefon 0740 300 124 )
simte putin din gustul spectacolului:)
*
pentru cei care au vazut la TIFF Autobahn in masina, cu actorii la mai putin de o jumatate de metru de tine, stiu cit de intima e experienta unui spectacol in care actorii trec pe linga tine, iar tu esti parte din poveste (la propriu). apare o ciudata stare de responsabilizare: cum ma misc, cum respir, cum zimbesc… sa nu le stric show-ul.
de asta cred ca 1306 – I am myself, spectacolul lui Cosmin Manolescu, poate sa fie o experienta care sa aseze cite ceva pe dinauntrul spectatorilor. mai ales ca sunt citeva cuvinte trecute cu bold in prezentarea show-ului Spectacolul poate include interactiune cu publicul prezent si nu este recomandat persoanelor sub 16 ani.
altfel, ma bucur foarte tare ca artistii romani au inteles ca pentru a aduce spectatorul astazi intr-o sala si pentru a-i capta atentia trebuie sa fii interactiv. am vzt-o la autobahn, apoi la teatrul in autobuz, acum am sa vad I am myself.
revin cu detalii miercuri dupa ce vad spectacolul in avanpremiera.
1036 I am myself – Premiera in 9 iulie, spectacole in 13 august si 24 septembrie, intre orele 4 pm – 4 am.
The Whistleblower. se filma in ro pe vremea cind faceam un profil al lui Vlad Ivanov, care joaca si el in film.
alaturi de alti actori romani: alexandru potocean, alin panc, ruxana guttman, florin busuioc, radu banzaru
era un mare buzz atunci ca e belucci in romania, desi pe linga ea mai erau si vanessa redgrave si weisz, plus o multime de alti actori tari. (o sa-i recunoasteti in trailerul filmului)
filmarile au fost facute la media pro, cind veti vedea filmul veti recunoaste o parte din Ro, desi actiunea nu are legatura cu romania. dar e un mic motiv sa ne simtim mindri. sper.
london royal ballet a avut geniala idee ca in luna iunie sa joace Romeo & Juliet pe una dintre cele mai mari arene de concerte din lume O2 London Arena, in fata a peste 15.000 de oameni.
in rolul julietei, Tamara Rojo, o geniala balerina de origine spaniola in virsta de 37! de ani care e prim solista la Royal Ballet in Londra, colega de cabina cu Alina Cojocaru.
iata citeva fragmente dintr-un interviu pe care l-a acordat unei reviste britanice;
cit de mult analizeaza publicul cei care se afla pe scena?
cit de mult simt comportamentul diferit, de la o sala la alta, al spectatorilor?
cum dansezi in fata a 2000 de oameni vs dansul in fata a 15.000 de oameni?
raspunsurile sunt o super lectie de marketing:
I think what I wanted to do more than anything was that people going to the ballet for the first time would get the best thing ever – the closeest thing to the Opera House possible. Not try to patronise them, but do the most honest and moving performance that would make them maybe question their views about what the Opera House has – and be willing to come and see other shows.
*
I was watching all the rehearsals of all the casts – and I sat in lots of different seats around the arena to see the view. I had a conversation with Alina Cojocaru, another Juliet, because we shared the dressing room, about what I’d noticed, and how much make-up you can wear with camera close-ups and so on. It was trial and error for everyone. Because I’ve done arena performance, people did ask me a bit about it – how does it feel and what will happen? But you can’t really put it in words until you do it, and everyone will feel it differently. I’m quite good at blocking the venue out.
*
I think popular habits have changed a lot now. People watch three channels of TV at the same time, flipping through them. We have much shorter attention spans, we go to see things and still play with our iPod. Younger people have even shorter attention spans and if they want other distractions while they’re watching ballet, and it still gives them a moving, amazing experience, and still makes them question their core values, what they would do in such a story, how they would feel in such a position, all those important moral questions – then I don’t care if they want to eat a pizza.
si un pic din Julieta ei, pe care o descrie in interviu in termeni de energie a virstei “e tinara si tinerii au energie, trebuie sa simta spectatorul asta, trebuie sa umpli scena”… super super smart aceasta balerina
il stiti mai ales drept autor al minunatei intimplari Oscar si tanti Roz, dar nu-l stiti cum urmeaza sa vi-l arat in doua fragmente din cea mai recenta carte a sa, Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri
*
“Din piele, interiorul Rolls – Royce-ului. Uniforma si manusile soferului, de piele. Valizele si gentile care burdusesc portbagajul, de piele. Sandaua impletita care anunta o gamba rasata la marginea portierei, de piele.”
*
“In sortul lui lasa la vedere niste gambe frumoase si puternice, musculoase si zvelte totodata. Helene ii studie picioarele. De cit timp nu mai privise niste picioare de barbat? Uitase cit de mult ii placeau picioarele de barbat, membrele acelea mari atit de contradictorii, tari la calcii, moi la degete, netede deasupra, aspre dedesubt, solide cit sa suporte trupuri puternice, fragile cit sa se teama de mingiieri.”
*
in cea mai recenta carte a sa, Eric Emmanuel Schmitt e sexy. si tandru. si vorbeste despre iubire, in mai multe povestiri. de fapt, despre femei care sunt indragostite sau s-au indragostit barbatii de ele.
vorbeste despre cum se impregneaza femeile “de celalalt” cind stau in preajma iubirii.
* Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri de Eric-Emmanuel Schmitt –traducere din franceză de Ileana Cantuniari, Editura Humanitas Fiction, 2011 – iese saptamina viitoare pe piata, are 200 de pagini si e o foarte simpatica lectura de vacanta.
am citit-o aseara in mai putin de 3 ore. revin pe larg cu impresii pentru elefant.ro
am tot aminat (de lene- sunt in vacanta) sa postez fotografii din telefon facute cind eram la TIFF la Cluj.
acum a avenit si vremea lor:)
fotografiile din holul expozitiei de costume a Doinei Levinta. Sus, in stinga, dna Mariana Mihut.
e foarte ciudata senzatia de a vedea / a atinge costumele dintr-o piesa de teatru sau dintr-un film
de a analiza cit de bine au fost finisate…
si nu stiu daca v-ati intrebat vreodata cum arata un costum din spate, dar eu mi-am pus problema asta mereu:)
*
e intimidanta o expozitie din asta de costume din filme sau din piesele de teatru; chiar daca stii filmele/piesele, tot ti se pare straniu cind le vezi linga tine – in forme fara viata, dar cu fond; e un gen de spectacol pe care ar trebui sa-l incercati…
P.S. mi-a placut mult melodia care era in loop pe unul dintre ecranele de la intrare. dau o ciocolata pentru cine-mi spune cum se numea.
