“gindeste-te, daca esti astazi in locul meu, ce faci: divortezi?”
mai devreme m-a sunat o colega de liceu – n-am mai vorbit cu ea de 15 ani – si, dupa ce mi-a povestit putin din ce i se intimpla m-a intrebat: gindeste-te, daca esti astazi in locul meu, ce faci: divortezi?
*
m-a socat; de ce sa ma intrebe pe mine, pe care nici macar nu o stie bine, nu o mai stie din copilarie, cum sa gaseasca o rezolvare la of-ul ei.
mi-a zis ca vrea sa stie parerea mea, ca eu sunt diferita, am curaj si am facut multe lucruri… si-am inceput putin furioasa sa-i povestesc ca…
… de cind am plecat de la revista, nu exista deplasare cu jurnalisti la care sa nu fie cineva care sa ma intrebe daca sa se faca freelancer, sa-si dea demisia de la locul sau de munca.
… ca primesc mailuri de la oameni pe care nu-i cunosc, n-am vorbit niciodata cu ei, intrebindu-ma ce sa le spuna iubitelor/iubitilor lor in tot felul de situatii.
si ca nu raspund niciodata nimanui, nici cind as avea o idee cit de mica. pentru ca in dreptul meu pot decide, in dreptul altora nu mai stiu.
***
joi la Internetics cineva ne-a intrebat de cit timp am avea nevoie, cu experienta si uneltele de acum, sa ne construim brandurile personale daca am lua-o de la zero, iar eu am raspuns ca exact tot atitia ani de munca – aproape 16 – pentru ca, chiar daca as crea un brand in citeva luni, n-as putea sa-l sustin cu valori din spate daca nu as avea experienta pe care mi-am facut-o in anii astia; fiecare victorie in promovarea radio 21 sau europa fm, fiecare interviu, fiecare emisiune la radio, fiecare text la revista, fiecare emotie la intilnirea cu un OM MARE… au facut ceva cu si din mine care ma defineste.
si-au dat ceva in jur, in perceptia publicului.
e la fel si in viata personala; fiecare intilnire, fiecare iubire/despartire ma defineste pe mine, nu pe altcineva. ceea ce cred eu ca e bun pentru mine, nu stiu daca e bun pt altcineva. cum nu stiu daca altcineva ar putea trai relaxat cu felul meu de a fi.
*
“stii, mie mi se pare ca tu esti un fel de kamikaze, n-ai nicio teama sa o iei de la inceput”, mi-a zis colega de liceu incercind sa ma convinga sa raspund afirmativ la intrebarea despre viata ei aflata la rascruce.
da, n-am nicio problema sa o iau de la inceput, dar fac asta pentru ca nu vreau sa ma plafonez/plictisesc; vreau sa-mi antrenez creierul invatind si experimentind lucruri noi. si pentru ca imi plac inceputurile de toate felurile. e o adrenalina minunata acolo, cum e si confirmarea ca pot – eu singura – sa fac si altceva. iar asta dezvolta increderea in sine (mine) pentru cind ratez.
dar nu stiu daca altii sunt ca mine si nici nu ma intereseaza foarte mult, pentru ca eu traiesc in dreptul meu.
***
eu nu cred ca mi-as pune niciodata intrebarea colegei mele, pentru ca asa kamikaze cum sunt, cred in casatoria care dureaza o vesnicie, si ca trebuie sa respectam juramintul ala pe care-l facem in biserica “de a fi alaturi si la bine si la rau, de a iubi pina cind moartea ne va desparti”
cum nu ma simt (inca) in stare sa respect asta in totalitate, nu m-am casatorit.
***
nu ma mai intrebati ce as face daca as fi in locul vostru – la job sau in cine stie ce situatie de viata. multumesc.
