Tag : personal

loveii placem pe ceilalti…

ii placem pe ceilalti…

astazi, uitindu-ma la doi copii pe strada, am realizat ca…

ii placem pe ceilalti nu pentru ce primim de la ei, ci pentru ceea ce – intr-un mod pe care nu-l intelegem – ne fac sa le dam din/de la noi.

ca-n expresia aia “ma faci sa vreau sa fiu mai bun” (mai tre sa ne si iasa bunatatea asta…)

apoi, pentru ca ne place ce obtin(em) de la noi, ne imaginam ca ei sunt mai buni.

1145
empty-roomcaut antrenor pentru simt

caut antrenor pentru simt

cind dormi pentru prima data intr-o casa noua, ai simturile alerte.
auzi toate zgomotele, vezi toate detaliile tencuielii, simti detaliile fiecarui material pe care-l atingi.
dupa o vreme, stii frecventa cu care apar zgomotele, stii de unde vin, cunosti obiectele din casa, mintea se obisnuieste cu ele si… nu le mai auzi/simti.

v-ati gindit ca e la fel si intilnirea dintre doi oameni?
la inceput suntem atenti la orice vorba, orice gest. decodificam emotiile din spatele cuvintelor si cautam intelesuri.
dupa o vreme, ni se pare ca stim, ne obisnuim si… nu mai avem simturile alerte.

***
mi-as dori un antrenor care sa ma invete sa fiu tot timpul “cu simturile alerte”.

1623
pompieripompierii

pompierii

acum 10 ani, cind ma duceam catre casa, pe straduta mea cocheta din dorobanti erau masini de pompieri. una linga alta, pina in fata intrarii in blocul meu.
pompierii nu m-au lasat sa intru in bloc. am stat cam o ora afara gindindu-ma ce a luat foc; era fum si mirosea a maglavaiz de la solutiile pompierilor si ma intrebam daca-mi pare rau pentru ceva din casa.

in citeva clipe mi-am dat seama ca nu-mi pare rau de nimic.
m-am gindit la acte: “cu putina alergatura, recuperez si diplome si acte”
m-am gindit la haine: “eu l-am cumparat, mai cumpar si altele”
m-am gindit la zecile de filme: nici astea nu pareau de neinlocuit.

am fost mindra de mine ca nu sunt atasata de lucruri. pina astazi.

***
veneam catre casa si pe Batistei treceau in viteza, cu sirenele in functiune, citeva masini de pompieri.
parea ca incendiul e undeva in fata unde e si casa mea (pentru inca 2 -3 zile) si, in timp ce mergeam incet prin ploaie, m-am gindit daca-mi pare rau de ceva.

pasaportul: “n-am timp sa-l refac pina plec in america si sa mai iau alta viza”
calculatorul: “imi cumpar altul, dar am in el o multime de lucruri”
haine “as putea sa cumpar, dar tre sa ma misc repede sa-mi cumpar altele pentru ca simbata plec la praga”

“de ce n-aiba nu le-am dus dincolo, ca astea n-au cine stie ce greutate?!”

cind am ajuns in fata casei, era liniste. pompierii trecusera mai departe.

***
de unde se vede treaba, ca din cind in cind, e bine sa mai treaca o masina de pompieri pe strada mea, ca sa-mi dau seama ca nu sunt atit de “neatirnata de lucruri” (ca-n expresia lui Noica despre libertate)

987
hands_of_god_and_adamo lume fara atingeri?

o lume fara atingeri?

cind mi-am imaginat prima data cum ar fi o lume in care sa nu poti atinge nimic, au inceput sa-mi arda buricele degetelor. simteam prin ele toata dorinta mea de a atinge si cit de multe senzatii as pierde intr-o “lume fara atingeri”.

asa mi-am adus aminte de doua filme minunate care stau pe drama “nu se ating” personajele principale, nu pot simti pe pielea lor, la propriu, o multime de mingiieri.

textul este parte din campania Nivea o lume fara atingeri si tin mult la el pentru ca vorbeste despre ceea ce cred eu cind ma gindesc la atingerea de toate felurile si cu toate emotiile pe care ti le aduce. mi-ar placea sa-l cititi, il gasiti aici.

*
dar baza acestui text sta intr-o realitate apropiata mie; eu, pentru ca sunt una dintre putinele persoane cu o mare sensibilitate la expunerea la razele solare, stiu cit de important e sa ai grija de pielea ta.

aproape ca am dezvoltat o obsesie pentru ingrijirea pielii cu un ritual care pentru altii pare complicat, dar pentru mine care-l practic de multi ani, e f usor – care include gomaj, un gel crema, uleiuri pentru corp sau creme hidratante.

ca sa intelegeti la ce nivel de obsesie sunt, cind am fost in caraibe, principala mea grija a fost sa cumpar ulei de cocos extras natural pentru a-l folosi la hidratarea pielii (si acolo, dar si pentru acasa… mai am inca o sticluta din care folosesc ca si cum as folosi aur)

***
stiu ca pare un rasfat, dar ingrijirea pielii e o chestiune de igiena.
ati putea sa faceti un experiment: sa luati o pereche de pantofi din piele naturala (neaparat dintre cei pe care nu-i mai purtati, ca sa nu plingeti dupa ei) si sa o scoateti pe balcon sa o lasati la soare o luna.
veti vedea cum se scorojesc, cum se distrug pentru ca nu mai sunt hidratati.

si vorbim despre piele “moarta”, neatasata unui organism viu.

la fel se intimpla si cu pielea noastra, care e expusa zilnic la soare si vint si care, daca ar fi hidratata bine, cu o crema potrivita pentru ea, ar fi mai elastica, ar da senzatia de suplete pentru intregul organism, ceea ce ar duce la o relaxare a intregului trup.

am prietene care, cind se afla in tatonari pentru un nou iubit intra in febra pregatirilor: creme de corp, gomaje etc. si le intreb mereu: “de ce nu faceti asta zilnic?”
raspunsul e “pentru ca mi se pare complicat”

“si de ce faceti asta acum?”
“pentru ca vreau sa simta frumos atingerea pielii mele”

***

In campania Nivea – o lume fara atingeri – aveti o ocazie sa faceti un exercitiu minunat “imaginati-va viata voastra fara nicio atingere”; chiar mi-ar placea sa stiu ce va imaginati.

altfel, daca va aflati in situatia prietenelor mele care vor ceva practic si eficient, va recomand cu caldura sa testati cremele de corp Nivea, personalizate pe genul de piele. Preferata mea este Smooth Milk, desi trebuie sa recunosc ca, pentru ca am pielea cu o tendinta spre uscare, o data pe luna, dupa un gomaj sanatos folosesc Nivea SOS Care Repare Lotion care este… rai. iti face pielea matase in citeva secunde:)

1257
ioanaliniste

liniste

Exista momente in care nu-ti vine sa faci nimic. Nici macar sa gandesti.

Mi-am dat seama ca alea sunt momentele in care te simti pe tine cel mai bine.

Am trait senzatia asta de curand si am trait niste experiente unice. Iti simti fiecare celula cum isi gaseste locul si cum tot corpul incepe sa vibreze. Ala e momentul in care cred ca incepi sa traiesti si sa te dezvolti foarte puternic la nivel senzorial. E o senzatie foarte puternica si e posibil, ca in momentul in care incepi sa simti foarte tare, mintea sa intervina si astfel apar intrebari si haosul nu inceteaza sa apara.

Cateodata am senzatia ca societatea in care traim, mediul care ne inconjoara e cumva setat sa ne distaga atentia de la viata aia adevarata si nu inteleg de ce. Cat de frumos ar fi sa putem sa traim cu totii in liniste si sa nu mai fie nevoie de nimic. Tehnologia nu a facut altceva decat sa ne altereze toate simturile. Stateam si ma gandeam cum ar fi sa stai sa te bucuri de un apus rosiatic, sa simti cum totul in tine se schimba cu fiecare pala de culoare care apare sau dispare, in loc sa scoti telefonul din buzunar si sa imortalizezi momentul ca sa pui poza pe facebook si sa te simti extraordinar cand strange 100 de likeuri..

Alegem sa avem “amintiri practice “ si nu amintiri senzoriale..De ce? Cand am putea sa fim cu mult mai impliniti si bogati…cand am putea sa ne slefuim sufletul si sa-l facem sa straluceasca.

Mi-a prins foarte bine o zi de stat in casa, in pijamalele mele moi ascultandu-mi corzile interioare. Nu stiam ca pot vibra atat de frumos si lin. Cred ca merita sa incercati.

***

Ioana Blaj este actrita, masterand in Arta Actorului la UNATC

1302
cristina violentabringthesuninmylife.com

bringthesuninmylife.com

www.bringthesuninmylife.com
No violence, no Endless pain!

o platforma prin care se doreste atragerea atentiei asupra cazurilor de violenta in familie, initiata de Inna si lansata pe 25 noiembrie in “Ziua internationala pentru eliminarea violentei impotriva femeilor”.

si eu si Ioana Blaj ne-am alaturat cu drag proiectului Innei impreuna cu Kristina Dragomir, Mihaela Glavan, Medeea Marinescu, Amalia Nastase si alte doamne simpatice

mesajele tuturor pe bringthesuninmylife.com

iata si noul clip Inna, care face parte din aceasta campanie: Endless

am sa va povestesc curind despre experienta mea de a merge pe strada “batuta”. si despre (non) reactiile celor din jur si mai ales de ce cred ca e foarte important sa existe asemenea proiecte in romania. oricum, DACA AS FI LUAT VREODATA BATAIE, AS FI PLECAT IMEDIAT.

1960
Marius ManoleIl iubesc …

Il iubesc …

Il iubesc pe Marius Manole, am mai spus-o si aici, ca raspuns la iubirea lui:), dar astazi vreau sa va povestesc cit de mindra sunt de el.

Acum mai bine de un an pe cind mergeam catre Hospice Casa Sperantei la Brasov (aici articolul pe care l-am scris despre Manole fatza in fatza cu citiva Oscar -i reali, cu trimitere la Oscar si Tanti Roz), l-am stresat sa-si faca blog. dar nu era momentul potrivit pentru ca , dupa ce si-a facut un blog pe wordpress, a renuntat la el. “n-am ce sa scriu”, a zis repede, speriat de cine stie ce.

anul asta, la Festivalul Anonimul avea deja un domeniu al lui si, iar, l-am batut la cap. doar ca evanghelizarea mea in ale bloggingului a fost, de data aceasta, pe un teren fertil, pentru ca la Anonimul a avut cele mai creative solutii de subiecte pentru blog. dupa care l-a atacat virusul competitiei si-a inceput “lupta” pe mariusmanole.ro

astazi Marius nu e doar actorul care face sute de femei sa ofteze dupa cite o prestatie la TNB (ma iertati, stiu ca te enerveaza aceasta exprimare, dar… e reala), ci si un blogger implicat in campanii.

si sunt mindra, tare mindra de el.

Marius Manole alaturi de Cosmin Bumbut, Ovidiu Buta si Suzana Dan ofera continut pentru Swipe Magazine , revista online de lifestyle inspirata de noul smartphone Nokia N9.

articolele lui Marius le puteti citi aici. sunt super simpatice si, evident, exclusive. pentru ca el are acces in culise cum n-ar avea niciun alt jurnalist/blogger si are deja creata o intimitate cu actorii/regizorii.

il invidiez putin pentru intimitatea asta, dar ma bucur foarte foarte tare ca Nokia l-a ales pentru aceasta campanie. Marius e cel mai bun exemplu ca daca muncesti sustinut (chiar si cind esti vedeta, tot trebuie sa muncesti, ba muncesti mult mai mult adesea) poti avea succes. si daca ati vedea cit de preocupat este sa gaseasca subiecte care sa conteze pentru Swipe, ati intelege ce spun prin ” a munci sustinut”.

Bravo Marius. stiai ca te iubesc, dar acum zic si ca sunt foarte mindra de munca ta ca blogger:)

sunt un evanghelist bun in ale bloggingului, iata un alt exemplu: tehnodiva:)

1704
hatedivortezi?

divortezi?

“gindeste-te, daca esti astazi in locul meu, ce faci: divortezi?”

mai devreme m-a sunat o colega de liceu – n-am mai vorbit cu ea de 15 ani – si, dupa ce mi-a povestit putin din ce i se intimpla m-a intrebat: gindeste-te, daca esti astazi in locul meu, ce faci: divortezi?

*

m-a socat; de ce sa ma intrebe pe mine, pe care nici macar nu o stie bine, nu o mai stie din copilarie, cum sa gaseasca o rezolvare la of-ul ei.

mi-a zis ca vrea sa stie parerea mea, ca eu sunt diferita, am curaj si am facut multe lucruri… si-am inceput putin furioasa sa-i povestesc ca…

… de cind am plecat de la revista, nu exista deplasare cu jurnalisti la care sa nu fie cineva care sa ma intrebe daca sa se faca freelancer, sa-si dea demisia de la locul sau de munca.

… ca primesc mailuri de la oameni pe care nu-i cunosc, n-am vorbit niciodata cu ei, intrebindu-ma ce sa le spuna iubitelor/iubitilor lor in tot felul de situatii.

si ca nu raspund niciodata nimanui, nici cind as avea o idee cit de mica. pentru ca in dreptul meu pot decide, in dreptul altora nu mai stiu.

***
joi la Internetics cineva ne-a intrebat de cit timp am avea nevoie, cu experienta si uneltele de acum, sa ne construim brandurile personale daca am lua-o de la zero, iar eu am raspuns ca exact tot atitia ani de munca – aproape 16 – pentru ca, chiar daca as crea un brand in citeva luni, n-as putea sa-l sustin cu valori din spate daca nu as avea experienta pe care mi-am facut-o in anii astia; fiecare victorie in promovarea radio 21 sau europa fm, fiecare interviu, fiecare emisiune la radio, fiecare text la revista, fiecare emotie la intilnirea cu un OM MARE… au facut ceva cu si din mine care ma defineste.
si-au dat ceva in jur, in perceptia publicului.

e la fel si in viata personala; fiecare intilnire, fiecare iubire/despartire ma defineste pe mine, nu pe altcineva. ceea ce cred eu ca e bun pentru mine, nu stiu daca e bun pt altcineva. cum nu stiu daca altcineva ar putea trai relaxat cu felul meu de a fi.

*

“stii, mie mi se pare ca tu esti un fel de kamikaze, n-ai nicio teama sa o iei de la inceput”, mi-a zis colega de liceu incercind sa ma convinga sa raspund afirmativ la intrebarea despre viata ei aflata la rascruce.

da, n-am nicio problema sa o iau de la inceput, dar fac asta pentru ca nu vreau sa ma plafonez/plictisesc; vreau sa-mi antrenez creierul invatind si experimentind lucruri noi. si pentru ca imi plac inceputurile de toate felurile. e o adrenalina minunata acolo, cum e si confirmarea ca pot – eu singura – sa fac si altceva. iar asta dezvolta increderea in sine (mine) pentru cind ratez.

dar nu stiu daca altii sunt ca mine si nici nu ma intereseaza foarte mult, pentru ca eu traiesc in dreptul meu.

***

eu nu cred ca mi-as pune niciodata intrebarea colegei mele, pentru ca asa kamikaze cum sunt, cred in casatoria care dureaza o vesnicie, si ca trebuie sa respectam juramintul ala pe care-l facem in biserica “de a fi alaturi si la bine si la rau, de a iubi pina cind moartea ne va desparti”

cum nu ma simt (inca) in stare sa respect asta in totalitate, nu m-am casatorit.

***
nu ma mai intrebati ce as face daca as fi in locul vostru – la job sau in cine stie ce situatie de viata. multumesc.

1383
small_LeonardNimoy-TheBorgheseSeries-Zz164-511oameni vs filme

oameni vs filme

am scris ieri, plecind de la o amintire legata de Dobro, ca pe fiecare om pe care-l cunosc l-am asociat in mintea mea cu un film.

cum intilnirile de astazi de dimineata au continut macar o data intrebarea “dar pe mine cu ce film ma asociezi?”, mi-am dat seama ca va amuza tare aceasta obisnuinta a mea.

am raspuns la mesaje pe Facebook, am raspuns la sms-uri, toate pe tema asta, dar ca sa ne distram in public zic: hai sa ne jucam in cadru organizat.

daca vreti sa stiti cu ce film va asociez in mintea mea de blonda cinefila, lasati un comentariu:)
dar sa va cunosc personal, altfel nu stiu ce si cum…

un fel de ghicit in filme…

si raspund aici la datoriile de pe Facebook

Alex – Wolf al lu Mike Nichols cu Nicholson si Pfieffer. nu mai tre sa explic de ce, ca stii :) (am fost f f aproape sa zic Bleu, dar ala e filmul meu:) )

Mihaela M – La dolce vita – pentru ca you’re looking for

Irina – Chocolat – pentru ca gasesti intotdeauna proportiile cele mai bune ca sa iasa lucrurile si cu suflet si cu substanta…

(nu stiu daca vreti aici si celelalte asocieri la care am raspuns in privat, daca vreti le scriu)

foto Leonard Nimoy – The Borghese Series

Virtual_Team-Photo-Salvatore_VuonoECHIPA

ECHIPA


Foarte multi dintre noi isi doresc probabil sa faca parte dintr-o echipa adevarata, o echipa cu care sa imparta momente unice, trairi inedite si rezultate exceptionale. Si eu ma numar printre cei care vor sa lucreze in echipa si care adora GRUPUL. Dar de multe ori m-am intrebat ce trebuie sa faci sa ai cu adevarat o echipa? Cum poate fi pastrata? Cum sa faci ca fiecare om din ea sa-si doreasca cu tot sufletul asta?

Aseara uitandu-ma la un show tv, foarte bine realizat mi-am raspuns la cateva intrebari referitoare la acest subiect. Cred ca regula de baza e sa iti respecti partenerii si sa ai incredere totala in ei. Sa te bucuri de reusitele lor la fel cum te bucuri pentru ale tale. E foarte important sa ai incredere in tine in momentul in care alegi sa faci parte dintr-o echipa, ca mai apoi sa poti avea incredere si in partenerii tai. A doua regula de baza cred ca e scopul comun. E necesar sa ai acelasi scop si mai ales sa constientizezi si sa-ti doresti cu tot sufletul ca rezultatul sa fie al VOSTRU si nu AL TAU. Si nu in ultimul rand, trebuie sa te bucuri . Infrangerea sau victoria sunt doar chestiuni ce tin de ego. Daca il eliminam si daca scopul nostru este sa ne bucuram de clipele pe care le petrecem impreuna si sa invatam din ele si daca primim ca bonus un rezultat care sa poata fi privit, ascultat si de care sa bucure si alti oameni , eu cred ca putem vorbi de o misiune indeplinita, de un produs de calitate si cel mai important, de o echipa adevarata.

Mi-am adus aminte, acum in timp ce scriam lucrurile de mai sus, de primele cuvinte pe care ni le-a spus regretatul domn profesor Ion Cojar la o ora de arta actorului “Important este procesul, nu succesul” si de cuvintele unui bun prieten care spune ca “ Importanta nu este destinatia, ci calatoria.”

Acestea fiind spuse, va doresc( la fel cum imi doresc si mie:)) sa lucrati intr-o echipa care sa va atinga sufletul.
**

Ioana Blaj este actrita, masteranda in Arta Actorului la UNATC

765
dark-stairsintuneric

intuneric

ati mers vreodata pe scara unui bloc, pe intuneric, folosindu-va doar de lumina de la ecranul telefonului?

pasii se formeaza singuri, pentru ca aproape toate scarile au aceeasi inaltime, iar farima de lumina o folosesti pentru ce e in fata. pentru ca asta e tot ceea ce ce intereseaza.
pentru ca vrei sa stii ce te asteapta…

v-ati gindit vreodata ca la fel e si-n viata? stim sa facem pasii dar, odata ce aflam ce e in fata, ce ne asteapta, prindem avint/curaj.

***

n-am lumina pe scara:)

1214
prieteniintuitie?

intuitie?

citeodata judec oamenii dupa o singura privire. de fapt, nici macar nu-i judec: se intimpla ceva in capul meu, se declanseaza un mecanism, si stiu dupa o clipa ca omul respectiv e unul bun.

o clipa care poate sa fie cit un articol de ziar. asa am remarcat-o pe ana maria onisei. citeam observatorul cultural, un text scris de ea si-am spus “imi place fata asta, vreau sa lucrez cu ea”. si nu m-am inselat nicio secunda asupra caracterului ei.

o clipa care poate sa fie cit o sedinta foto asa m-am imprietenit cu ioana blaj. eram la o sedinta foto unde il urmaream pe fotograf (care o fotografia pe ea) pentru un articol si, dupa 5 minute de vorbe, stiam ca e un om bun si ca o sa fie prietena cu mine.

o clipa care e cit un interviu am facut un interviu cu marius manole acum 6 ani si cind primeam raspunsurile la intrebari, tot ce aveam in minte era ” e ca mine”. si nu m-am inselat asupra caracterului lui.

scriu despre ei pentru ca au fost oricum prezenti aici pe blog, dar am clipe din astea traite cu multi oameni care imi sunt acum prieteni si pe care uneori ii chinui ca sa-si depaseasca limitele, dar si ei ma slefuiesc pe mine, invatindu-ma lucruri minunate.

(am sa scriu curind un story mare despre o asemenea intimplare; m-am uitat la tv si-am zis: asta e un om bun… iar acum e printre prietenii mei)

nu stiu cum functioneaza mecanismul asta: dar ma uit la om si simt ca o sa-mi fie prieten… sau ca avem ce sa ne spunem pe termen lung.

si nu, nu apuc sa ma pacalesc asupra caracterelor, pentru ca acelasi instinct sau intuitie sau cum se va fi numind, imi spune cel mai adesea “nu nu, omul asta nu e din echipa ta.”
nu ca n-ar fi bun, corect etc , ci pur si simplu ca nu e pe lungimea mea de unda si-atunci ma indepartez discret.

vi se intimpla asta?

2077
florisuparari din online

suparari din online

ieri m-am vazut cu un prieten vechi, om de radio foarte talentat si cu audienta de jumatate de milion de ascultatori pentru programele lui.
povestea cu maxima naturalete despre stinghereala lui de a iesi in public la tot felul de evenimente, tot asa cum povestea despre ca i se pare normal sa le raspunda ascultatorilor pe twitter, mail, FB, desi are un program incarcat si in biroul lui se opresc zilnic toate trupele mari ale romaniei (pentru ca asta ii e meseria).

din interior, pentru ca traieste in meseria asta de 12-13 ani (poate mai mult, dar mai bine il fac mai tinerel), nu i se pare ca face nimic spectaculos. chiar daca are aceeasi pasiune si aceeasi dorinta de a face lucruri marete (le si face, concertele din garaj sunt dovada:) ), pentru ca asta e viata lui, i se pare normal tot ceea ce face.

cind i-am amintit cum eram noi cind eram mici si ne gindeam la cei care lucrau la radio, cit de mari si de importanti ii credeam si-i simteam pe DJ, si de ce vise aveam despre studiourile de radio, i-au zimbit ochii. nu pentru ca oamenii s-ar fi gindit la el din perspectiva asta (cred ca un gind ca asta l-ar fi incurcat), ci pentru ca si-a amintit de vremurile tineretii noastre cind, da, oamenii de la radio erau mici dumnezei.
dar niste mici dumnezei cu caracter, politicosi care-ti spuneau lucruri grave si importane fara sa dea sentinte, ba chiar cu umor.

*
mai tirziu, spre seara, am citit citeva bloguri. oameni care se dau cu parerea si din interiorul lumii lor, li se pare ca sunt mici dumnezei. m-a enervat teribil blogul unei domnisoare care crede ca le stie pe toate si ca poate judeca si in dreptul meu sau al altora ca mine. o vazusem cum se comportase in public, la o manifestare la care fusesem invitati si … era departe de ce povestea domnul de la radio.

*
stiu ca totul tine de caracter si ca, din interiorul lumii noastre, judecam usor si etichetam la fel de usor. poate ca si eu, acum, fac asta. dar in zilele care seamana cu cea de ieri, mi se face dor de oamenii modesti de la radio.

si-i multumesc aici lui arhi ca a scris ieri, fara sa stie of-ul meu, ceva in care cred din tot sufletul: de ce evit sa socializez cu bloggerii

stiu ca n-ar fi trebuit sa scriu asta, pentru ca nici nu e atit de important ce s-a scris ieri si textul ala nici n-o sa fie de maxim impact in lumea asta, dar m-a mihnit atit de tare incit e forma mea de refulare, pentru care imi cer scuze.

si nu, nu vreau sa dau nume. si nici nu va las sa comentati la acest post. e doar un stegulet pe care imi permit sa-l flutur poate il vad cei pe care i-ar ajuta.
pentru ca eu cred in comunitatea online si in puterea ei, dar cred la fel de mult in bun simt, in content propriu si de calitate, in a avea maniere, a fi politicos si diplomat … si-a trai alaturi de ceilalti fara sa dai sentinte si sa-i judeci.

multumesc.

998
s-SHYNESS-largeTimiditate

Timiditate

sunt un om timid.

stiu ca multi nu au imaginea asta despre mine, dar… sunt un om timid.

ma consuma si ma termina nervos orice iesire in public (scriu asta inainte de a pleca la PR BOOT Camp unde trebuie sa tin un seminar… de fapt din cauza seminarului scriu asta).

ma panicheaza gindul ca trebuie sa intilnesc un om pe care nu-l cunosc. (si da e valabil, ba chiar e accentuat de alte emotii, si cind trebuie sa fac un interviu cu cineva pe care-l apreciez tare)

(si) de asta merg rar la evenimente sau in locuri in care stiu ca nu stiu pe nimeni.

dar stiti ce ma face totusi sa ies din casa si sa respect promisiunile de a merge in unele locuri?

toti oamenii mari (moralmente, nu fizic sau pe scala sociala) au un gen de timiditate care ma emotioneaza…
si ma gindesc ca daca si ei, dupa ce au facut niste lucruri importante in viata si dupa ce si-au confirmat lor si altora ca pot duce si victoriile si infringerile, tot mai au emotii -> inseamna ca se poate trai cu ele…

duminica trecuta Paul Ipate ne povestea pe drumul catre Xfactor despre cit de speciala si timida e Doina Levintza pe care o intilnise pe platourile de la cel mai recent film pe care-l regizeaza Nae Caranfil. Si avea asa o bucurie in glas Paul pentru ca descoperise ca un om de amplitudinea Doinei Levintza a ramas pur si emotiv, incit ne bucuram cu totii.

Mi-am adus aminte acum, cind ma pregatesc sa plec la seminar sa fiu fata in fata cu citeva zeci de persoane noi, si-am zis sa va povestesc si voua:)

1542
300466_10150311870441655_690381654_8294006_2038913802_nnext stop

next stop

M-am oprit pe la mine zilele astea si am avut o revelatie. Stiu ce ma face sa nu ma simt bine eu cu mine. O sa ziceti ca am innebunit si ca m-am pierdut, dar totusi o sa va spun. Probabil unul dintre voi o sa se regaseasca in ceea ce zic si atunci o sa ma bucur foarte tare ca nu sunt singura :)

Problemele mele cele mai mari cu mine, nu sunt ale mele, sunt ale mintii mele.
Cel mai mare dusman al meu este mintea, care nu-mi da pace si care e foarte perversa. Ea imi pune o mie de intrebari, ea vrea raspunsuri, certitudini si siguranta. Ea ma tine undeva incorsetata si nu-mi da voie sa simt. Ma santajeaza si are asteptari. Gandurile mele sunt hrana ei. M-am suparat pe ea zilele astea si m-am hotarat sa nu o mai hranesc, iar rezultatul a fost minunat.

Am inceput sa-mi simt corpul cum traieste, am inceput sa-mi simt inima cu ritmul ei nebun si am simtit emotie non stop. Nu am facut altceva in afara de a NU gandi. Am facut doar ce am simtit. M-am surprins tremurand de emotie, mergand pe strada, m-am surprins zambind si scriind fara sa gandesc…stiu pare ireal, dar credeti-ma merita sa faceti exercitiu asta si pentru o jumatate de ora. Nu o sa va vina sa credeti cat bine va simtit cu voi.

Cand i-am povestit surorii mele, a fost socata. A spus ca a mai auzit lucrul asta, dar nu credea ca poate fi suta la suta adevarat si i-am spus ca are doua optiuni: sa ma creda sau sa nu ma creada, dar merita sa incerce. Evident m-a intrebat cum am reusit sa fac treaba asta. E simplu: in momentul in care iti vine un gand in cap, il ignori si nu faci altceva decat sa respiri si sa inspiri si-ti concentrezi atentia pe asta, iar restul vine de le sine. Singurul lucru pe care trebuie sa-l faci e sa simti. Raspunsurile vor veni de la sine si nu va mai fi nevoie sa va intrebati “si ce trebuie sa fac?”

De cateva zile sunt dependenta de starea asta. Ma surpind in continuare ca am momente in care ma opresc si gandesc si imi dau seama de asta in momentul in care nu ma mai simt bine cu mine si atunci stiu ce am de facut.

Pana acum am fost invatata sa gandesc totul inainte sa fac ceva…am vazut cum e.
Acum m-am decis sa fac invers, sa simt si sa vad ce iese.

Go with the flow…:)
Sper sa va placa!

*
Ioana Blaj este actrita, masteranda in Arta Actorului la UNATC

911
ioanaMonoloage interioare

Monoloage interioare

Exista momente in viata in care nu stii pe ce drum sa o apuci si, practic, nu-ti ramane decat sa stai tu cu tine.

De cateva zile imi dau intalnire cu mine sa vad ce mai fac si cum ma descurc, imi povestesc lucruri si caut un raspuns la intrebarile mele. Cel mai tare e ca descopar aceleasi povesti si m-am cam saturat.

Acum am inceput sa caut o solutie pentru a ma tolera. In prima faza am inceput sa ma plang(din nou), m-am ascultat, mi-am plans de mila.. si de cateva zile imi vine sa ma iau la misto…si mi se pare fascinant ce senzatie pot sa am si cat de mult ma ajuta sa fac asta, cel putin acum.

Imi dau seama de foarte multe lucruri si de faptul ca pot sa imi infrunt pornirile rautacioase la adresa mea si ca astfel ma motivez sa-mi plac.

Astept cu nerabdare ziua in care sa ma pot uita in oglinda si sa-mi spun cu tot sufletul ca m-am indragostit de mine, insa pana atunci, cred ca trebuie sa ma opresc sa ma raportez la altii, sa ma expun exact asa cum sunt si sa ma accept cu tot ceea ce fac pentru mine, bun sau rau…

Si cel mai important, sa invat ca in viata nu exista probleme ci doar solutii si decizii.. Insa pana atunci va trebui sa-mi mai suport monoloagele interioare…

*
Ioana Blaj este actrita, masterand in Arta Actorului la UNATC

1348
windowcuratenie

curatenie

– ce faci?

– curat. n-am fost mult pe acasa si trebuie sa mai fac si curat prin casa. a venit toamna.

– stii, oamenii fac curatenie dupa cum sunt. unii incep din interior , cu lucrurile nevazute (sertare, dulap etc) apoi cu lucrurile la vedere; altii, invers.  n-am sa te intreb cum ai facut tu.

*

o conversatie de azi de dimineata, cu un prieten, la telefon …

973
high heels little girlsbad news

bad news

de pe la 2 ani, de cind invatam sa vorbim cit de cit, tot ce ne dorim e sa “ne facem mari”.

la inceput rivinim la viata celor mai in virsta decit noi (nu neaparat batrini), iar – din ce inaintam in ani – incepem sa ne temem de batrinete, pentru ca ea aduce un sfirsit.

simtim ca se intimpla ceva cu noi, ritmul interior se domoleste, incepem sa avem timp sa ne uitam si in jurul nostru, ne “inteleptim”, credem noi.

ne uitam in oglinda, descoperim cum ni se schimba consistenta pielii si apar ridurile, cum obosim mai repede, cum nu mai facem multe dintre lucrurile pe care le faceam cu 5- 10 ani in urma.

dar, oricit de tare ne-am dori, daca suntem onesti cu noi cind ne uitam in oglinda, stim ca nu ne facem “mari”, ca in capul nostru tot aia micii suntem si ca am alergat multi ani dupa o himera.

*
vreau de multa vreme sa spun asta, sa va dau vestea asta trista: nu ne facem mari. e o iluzie.

doar mascam niste lucruri de dragul convenientelor sociale.

si nu, nu e ca in povestea cu Peter Pan. pentru ca noi vrem sa fim mari. dar nu ne iese.

deal with it! sorry.

uitasem sa scriu asta cind v-am multumit de dimineata.

1102
caimultumesc

multumesc

“vorbele bune le primesti pe acelasi drum ca si pe cele proaste. si sunt la fel de greu de primit”, mi-a spus Rodica Mandache anul trecut, la o conversatie pe terasa la Carturesti.

dar… peste 600 de mesaje pe facebook, peste 100 de telefoane, zeci de sms-uri si (ma iertati ca nu stiu exact numarul) foarte multe mesaje via Twitter, toate cu vorbe bune si felicitari, va dati seama cit sunt de greu de primit si de dus?!

*
de ziua mea sunt cel mai ingrozitor om pentru prietenii mei. daca e ziua mea si imi apartine – dupa cum ii spune numele-, eu iau literalmente aceste lucru de bun si… e ziua in care fac ce vreau eu. si cel mai adesea asta n-are legatura cu socializarea, cu a scoate vreun cuvint macar.

nu raspund la telefon, sunt departe de lume, ma relaxez si ma rasfatz cu lucrurile care-mi plac. si vorbesc/scriu putin. spre deloc daca se poate, pentru ca in restul zilelor am parte din plin de asta.

anul asta, adica ieri, am ales caii, sampanie multa (Mumm) si ciocolata (Godiva).

imi dau seama ca ziua mea e un cosmar pentru toti cei care-mi sunt aproape (sa vedeti cum e cu cadourile…pentru ca nu-mi doresc nimic special si lucrurile care-mi plac si ma emotioneaza, cel mai adesea nu pot fi cumparate cu bani, de la magazin), dar nu ma schimb. e ziua mea.

*
a doua zi, adica astazi, intervine greul. trebuie sa raspund la mesaje, sa ma intorc la munca, sa vorbesc:)

astazi incep aici, cu un mesaj pentru toti cei care mi-au scris ieri (dar mai ales pentru prietenii mei): stiti cit e de greu sa deschizi computerul/telefonul si sa vezi avalansa asta de mesaje?! de urari de la oameni pe care tu-i iubesti si-i admiri pentru munca lor, oameni IMENSI cu care – in unele cazuri, te-ai intilnit o singura data in viata, sau oameni pe care nici nu-i cunosti, dar care-ti ureaza lucruri ca si cum te-ar stii de-o viata?

stiu ca sunt o prietena imposibila si ca “i’m a pain in the ass”; nu doar pentru ce fac de ziua mea (asta e bonus track:) ) , ci pentru ca pun presiune pe voi cind stiu ca puteti mai bine (la fel cum pun presiune si pe mine), cind ziceti voi ca nu mai puteti (desi tot razboiul e cu mintea noastra, nu cu ce e in jur).

dar stiti ceva? suntem chit! pentru ca si voi, prietenii mei apropiati (dar si cei pe care i-am vazut rareori sau niciodata), puneti o ingrozitoare presiune pe mine cind imi urati sa nu ma schimb, sa continuu sa descopar locuri si sa va povestesc despre ele, sa va povestesc despre oameni care sa va inspire etc.

suntem chit, da? nici voi si nici eu nu stim daca o sa reusim. dar ne straduim sa facem lucruri bune. cele mai bune din momentul ala.

*
cind mi-a povestit despre de ce nu stiu oamenii sa primeasca laude, Rodica Mandache mi-a mai spus ceva “pastram si vorbele bune si vorbele rele, acolo, undeva. diferenta e, ca la alea bune apelam citeodata sa ne vindece.”

multumesc frumos

1737
Razvan_si_Daniorgoliu

orgoliu

cu cit inaintezi in virsta, iti propui sa fii modest, cu bun simt, sa n-ai orgolii. iti spui ca asta e parte din ceea ce inseamna un om educat, ca autocontrolul e o forma de evolutie pe calea cea buna in viata.

numai ca uneori, oricit de mult te-ai mustrului ca sa respecti ce ti-ai propus, orgoliul tau o ia inainte si iese la suprafata. si-ti vine sa rizi de el. si de tine.

*
mi s-a intimplat astazi cind m-am aflat in vizita la filmarile de la XFactor.

asa cum stiu apropiatii mei, fostii mei colegi, ba chiar si cititorii acestui blog, sunt o foarte mare fana a emisiunii Neata cu Razvan si Dani, mai exact o mare fana a celor doi prezentatori… am mai scris despre fascinatia mea pentru prietenia dintre ei.

desigur ca astazi i-am intilnit si am fost tare tare bucuroasa.

iar orgoliul meu (al nabii sa fie el daca poate sta cuminte, desi il cert mereu) a tresaltat cind am realizat ca Razvan stia ce scriu pe blog si cind am constatat ca Dani nu facea misto de mine cind a zis ca ma asculta la radio (sigur, el era copil pe atunci, iar eu abia ce intrasem la facultate).

pe drum catre lansarea de carte (va fi in mai putin de o ora la momentul la care scriu aceste rinduri) m-am gindit cum e viata asta, cit e de relativa si cit de putine lucruri stim despre ceilalti.

cu cit de mare drag ma uit eu la baietii astia si nu mi-am imaginat niciodata ca si ei au auzit cindva de mine.

da, stiu, e o chestiune de orgoliu, dar mi-a facut ziua frumoasa si o sa zimbesc multa vreme amintindu-mi de asta.

dar am sa ma revansez in fata voastra, curind. cu un story despre ei ca sa intelegeti de ce-mi plac mie asa de tare.

*
later edit: daca exista un arbitru pentru echilibrarea orgoliului, atunci tocmai ce si-a ascutit spada asupra mea. la sfirsitul lansarii de carte o tinara domnisoara de la RRA mi-a solicitat un mic interviu. m-a rugat sa reiau o parte din lucrurile pe care le spusesem despre cartea lui Alex Leo Serban, precum si despre de ce cred ca viitorii copii vor citi in special pe device-uri electronice. am vorbit frumos si politicos ( cu vocea mea cea mai simpa) pret de 5 min si l-a sfirsit m-a intrebat: Cu cine am stat de vorba?

eu am facut ochii mari, uimita ca cere interviu dar nu stie cui, iar ea mi-a spus “mi-a placut ce ai spus in conferinta, de asta te-am intrebat si acum. o sa ma uit pe hirtie sa vad cum te cheama.”

933
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!