Monthly Archives : March 2011

35269alta matematica

alta matematica

Noi stim ca unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o para
nu stim cat face.
Stim, noi stim ca opt
impartit la opt fac unu,
dar un munte impartit la o capra
nu stim cat face.
Stim ca unu plus unu fac doi
dar eu si cu tine,
nu stim, vai, nu stim cat facem.

Ah, dar o plapuma
inmultita cu un iepure
face o roscovana, desigur,
o varza impartita la un steag
face un porc,
un cal fara tramvai
face un inger,
o conopida plus un ou,
face un astragal…

Numai tu si cu mine
inmultiti si impartiti
adunati si scazuti
ramanem aceeasi…

Pieri din mintea mea!
Revino-mi in inima!

Nichita Stanescu s-a nascut intr-o zi de 31 martie (1933). E frumos cum tot internetul s-a umplut astazi de poeziile sale. Sa mai spuna cineva ca tinerii isi uita valorile.

Te face sa zimbesti gindul ca, intr-o vreme in care televiziunile ni-i dau pe Pepe si Iri cu consoartele la tv, tinerii isi fac propriile canale de comunicare si gasesc acolo loc pentru Nichita Stanescu

1585
supergluesuperglue a fost inventat din greseala

superglue a fost inventat din greseala

Dr. Coover first happened upon the super-sticky adhesive — more formally known as cyanoacrylates — by accident when he was experimenting with acrylates for use in clear plastic gun-sights during World War II. He gave up because they stuck to everything they touched.

In 1951, a researcher named Fred Joyner, who was working with Dr. Coover at Eastman Kodak’s laboratory in Tennessee, was testing hundreds of compounds looking for a temperature-resistant coating for jet cockpits. When Mr. Joyner spread the 910th compound on the list between two lenses on a refractometer to take a reading on the velocity of light through it, he discovered he could not separate the lenses. His initial reaction was panic at the loss of the expensive lab equipment. “He ruined the machine,” Dr. Paul said of the refractometer. “Back in the ’50s, they cost like $3,000, which was huge.”

But Dr. Coover saw an opportunity. Seven years later, the first incarnation of Super Glue, called Eastman 910, hit the market.

In the name of science, Mr. Joyner was not punished for destroying the equipment.

Harry Coover, Super Glue’s Inventor, Dies at 94, New York Times , via Mr P

1444
heinekenam cucerit teritoriul barbatilor. iar.

am cucerit teritoriul barbatilor. iar.

Stiti reclama aia in care o tinara isi cheama prietenele sa-i vada casa noua si cind ajung toate in dressing izbucnesc in urale?

Care urale sunt intrerupte de ragetele de maimutze ale iubitilor lor care deschisesera usile unui “dressing pentru bere”…

Sigur o stiti.

*

ei bine, am fost in casa aia. Am vizitat dormitoarele, unul are semineu si e al “doamnei”, iar dressingul cu bere e… waaaaaaaw.

n-am scos sunete ca domnii din reclama, daaaaaaaaaaaar pe teritoriul lor, impreuna cu 12 bloggerite am facut cele mai feminine lucruri:

–       am povestit despre iubiri. ma rog, am birfit, ca explic mai exact

–       am mincat muuuulte praji cu ciocolata

–       ne-am retusat machiajul  (rujul roshu a fost vedeta serii)

–       plasma super smekera care (am aflat pe surse)  a fost prilej de multe conversatii intre domnii care au fost in casa, pentru noi n-a fost decit o lupa cu care am analizat in detaliu hainele si machiajul doamnelor care erau la gala premiilor gopo.

–       ne-am emotionat la unii cistigatori de la Gopo

–       eram la doi pasi sa vedem Breakfast at Tiffany’s

–       am mai birfit

–       si iar am mai discutat

cind mai era putin si se termina gala Gopo la care ne-am uitat vreo 2 ore (niciun barbat nu s-ar fi uitat la asa ceva cu pasiunea si dedicatia cu care noi am facut-o! ma rog, si cu replicile acide la adresa celor care urcau pe scena) mi-am dat seama ca pentru ceea ce reprezinta heineken mansion  – raiul microbistilor – noi am executat o gratioasa profanare.

asta e. am ajuns si noi pe teritoriul domnilor si  ne-am facut locul nostru.

daca participati la concursurile Heineken puteti sa cistigati un sejur in casa exact la meciurile din liga campionilor. si daca ajungeti in casa si vedeti ceva urme feminine, un ruj, o mascara, ceva… sunt de la noi. ne-am marcat si noi teritoriul cum am putut ca sa va aduceti aminte si de noi cind ‘meci, e meci. lasa-ma: meci. meci”

Aaaa, si am semnat un contract ca nu spunem adresa casei; dar  daca ne cumparati pantofi, multi pantofi, ne riscam sa incalcam contractul.

au mai fost in misiunea de cucerire a casei  Daniela PetrescuPietricelAnurimRuxaMinxiAndressaAndra ZahariaiYli,Adina NeculaMarie JeanneSana si Raluxa. am si poze, dar le postez zilele viitoare.

P.S. noi il cunoastem pe administratorul casei, Cristi, pentru o ciocolata va putem pune o pila buna la el in caz ca sunteti unul din cei 30 de cistigatori la concursul Heineken si mergeti in casa sa vedeti Liga Campionilor intr-un sejur de lux. nu stiu ce alte beneficii puteti avea in plus, pentru ca sunt conditii VIP, dar noi o sa ne bucuram de ciocolata 🙂

3142
ada teslaruCea mai premiata persoana de la Gopo 2011 nu joaca in niciun film

Cea mai premiata persoana de la Gopo 2011 nu joaca in niciun film

Are cele mai multe premii la cea mai recenta editie a premiilor Gopo 2011; a avut 3 din cele 5 filme nominalizate la cel mai bun film, inca un film in competitie la alte sectiuni, dar nu apare in distributia niciunuia si nici n-ati vazut-o pe scena.

Ada Teslaru, omul din spatele promovarii filmelor Marti, dupa Craciun, Eu cind vreau sa fluier, fluier, Portretul luptatorului la tinerete si Autobiografia lui Nicolae Ceausescu a “adunat” in seara galei 12 premii.

Acum are in grija “Periferic” si “Buna ce faci”, banuiesc ca se va ocupa si de “Lover Boy” si, sper eu, se va mai ocupa de 2 dintre filmele pe care eu le astept cu drag anul asta, pentru ca la anul sa bata acest record.

Probabil ca nici eu nu m-as fi prins ca Ada e cel mai premiat om de la gala Gopo 2011 daca nu as fi lucrat cu ea pentru avanpremierele Tabu, la aproape toate aceste filme.

Asa ca draga veri –peri ( e un grad dubios de rudenie, prin alianta incrucisata, intre noi), felicitari.

*
Altfel, desi n-am fost in sala pentru ca am mers la facultatea de jurnalism sa tin o prelegere, am vazut o parte din ceremonie. Si-am plins la “multumesc”-ul dlui Rebengiuc, atit de frumos emotionat de reactia salii, si i-am tinut pumnii strinsi Mirelei Oprisor pentru ca imi doream f tare sa cistige ea.
Asa ca la sfirsitul galei eram fericita, chiar daca nu votasem la toate sectiunile in conformitate cu cistigatorii.

5490
interviu mirelaMirela Oprisor – Pe drumul ei

Mirela Oprisor – Pe drumul ei

A fost „Marti, dupa Craciun”, acum e „Ivanov”. Inainte de asta au fost multe momente pe care noi, spectatorii, le-am ratat, dar drumul care vine e lung.

Text: Cristina Bazavan

Fotografii: Cristian Radu

din Tabu, martie 2011

Am vazut-o prima data pe 5 iunie 2010, pe ecranul mare al cinematografului Republica din Cluj intr-un monolog incredibil de bine controlat actoriceste. |n timp ce-mi treceau fiori pe sira spinarii, ma gandeam: de unde a aparut actrita asta? Mi-am intrebat vecinii de sala cum o cheama, cineva s-a uitat in pliantul TIFF: Mirela Oprisor. O jumatate de ora mai tarziu a urcat pe scena de la baza ecranului alaturi de toata echipa filmului „Marti, dupa Craciun”. Mica, delicata, fragila, cu parul mai scurt decat in film. N-am recunoscut-o. Cand Radu Muntean i-a spus numele, sala a izbucnit in aplauze, mai puternice decat la oricare alt actor din distributie si infinit mai calde. Pe aplauzele alea mi-au dat lacrimile. „Oare actorii simt ca noi vrem sa-i rasplatim din inima pentru efortul si talentul lor incredibil si, pentru ca nu stim cum s-o facem, aplauzele ne sunt singura solutie?”. Mirela zambea incurcat emotionata din spatele unor ochelari cu rame proeminente, iar umerii sacoului negru, asezat peste un tricou cu imprimeuri pointiliste, coborau usor in fata. Parea ca o chinuie bucuria aceea.

*

Mirela Oprisor s-a nascut la Brasov intr-un cartier muncitoresc. Ochelarii, pe care i-a purtat dintotdeauna, i-au adus probleme dar au si motivat-o. Cand cel mai chipes baiat din bloc a pupat-o pe obraz pe ascuns, a inteles ca el s-a ferit sa afle ceilalti copii c-o place, ca sa nu rada si de el: oricum radeau de ochelarii ei. Crescand, a vrut sa iasa din lumea cartierului. Mergea la Opera, la Teatru. Singura. „Toata ambitia mea s-a canalizat tocmai pentru ca toti faceau glume pe seama mea, ma marginalizau. Ma motivam spunandu-mi: nu e lumea mea asta, trebuie sa traiesc altfel”.
In salile de teatru si de concert se uita la spectatori. |i placea eleganta lor, chipurile transformate de emotie, si-si spunea: „Asa vreau sa fiu cand voi fi mare”.
La 17 ani le-a spus parintilor ca vrea sa se faca actrita. Au facut o sedinta de familie (in istoricul familiei nimeni nu avusese legatura cu arta), iar parintii au decis sa-i dea banii de pregatire pentru admitere. S-a dus la Bucuresti pentru meditatii si, dupa cateva lectii, a hotarat ca nu se simte confortabil cu ce i se preda si c-o sa invete singura. A dat prima data la Academia de Teatru la 23 de ani, dupa ce a incercat ASE-ul. „N-aveam curaj sa dau la teatru, am avut nevoie de timp ca sa am o mica siguranta de sine.”

*

A venit la Bucuresti pentru admiterea la actorie si, in prima zi de examen, a avut primul soc: era imbracata modest, cu o rochie simpla si- avea atitudinea simpla a unei fete din Brasov, iar pe scarile ATF-ului a descoperit femei coafate, aranjate, care-si puneau toate atuurile in evidenta. S-a retras intr-un colt, asteptand sa-i vina randul la examinare. Pe holul lung, a aparut Victor Rebengiuc, rectorul ATF-ului, urmarit de un reporter tv, a trecut pe langa ea explicand la camera de luat vederi ce probe sunt in curs de desfasurare si, dupa cativa pasi, s-a intors.
– Tu cine esti?
– Mirela Oprisor.
– Imi pare bine…
A vazut-o cu ochelari si-au inceput sa discute despre miopie.
– Si eu am avut miopie, dar incepe sa scada dupa 30 de ani si dupa 50 nu mai ai probleme, i-a spus Rebengiuc. Inainte sa plece, a adaugat:
– Vezi ca vin la toate probele.
Zilele urmatoare, cand o vedea pe holurile facultatii, striga:
– Ce faci ardeleanco, ai luat si proba de astazi?
– Da…
– Ce au astia, mai, din comisie, de te trec?!
Glumele domnului Rebengiuc i-au dat aripi. Stia ca prinsese drag de ea si-avea confirmarea ca se poate si altfel, nu doar ca fetele din Bucuresti. Dupa ultima proba, Victor Rebengiuc i-a spus:
– Daca ai nevoie de ajutor, sa treci pe la Bulandra. Sa vii la anul sa dai din nou.
Acasa, la Brasov, si-a facut calcule: daca ar fi dat admitere la Cluj ar fi putut intra mai usor, dar cum sa nu-l asculte pe domnul Rebengiuc?! In lunile urmatoare a mers de mai multe ori pana in fata teatrului Bulandra, dar niciodata n-a avut curaj sa intre sa intrebe de el.
La Cluj, la TIFF, Victor Rebengiuc – vazand-o atat de emotionata, sub impactul bucuriei transmise de spectatori prin aplauze – a invitat-o sa faca un pas in fata, sa iasa din „randul” distributiei a mai felicitat-o o data: „Momente ca acesta sunt rare in cariera unui actor. Bucura-te de ele.”
Desi petrecusera impreuna mai multe zile pe platourile de filmare la „Marti, dupa Craciun”, abia atunci a avut curaj sa-i reaminteasca povestea primei ei admiteri. Fostul rector nu-si amintea intamplarea.

*

In anul dintre cele doua examene a trait la extreme. A castigat un concurs la Teatrul Dramatic din Brasov, a fost distribuita in doua piese si era la un pas sa se angajeze. I s-au dat trei zile de gandire: „Daca mai dai la actorie, trebuie sa anunti teatrul pentru ca nu ne permitem sa te angajam, ca sa pleci peste cateva luni”, i-a spus directorul economic. |n zilele de cumpana, destinul a avut ceva de spus: a murit unchiul ei, iar mama acestuia a rugat-o sa se mute la Bucuresti. S-a angajat vanzatoare de noapte la un chiosc in Piata Romana unde, seara de seara, vindea nimicuri inclusiv actorilor de la Nottara. „Imi placea sa lucrez noaptea pentru ca puteam sa citesc. Cumparau de la mine Ion Caramitru, George Alexandru si se uitau ciudat cand ma vedeau ca citesc Cehov. Le ziceam ca vreau sa dau la teatru. Zambeau.”

Pentru a doua incercare la actorie s-a pregatit tot singura, intre momentele in care era cu fiecare simt alert ca sa poata inmuia depresia matusii. Iar destinul i-a facut din nou cu ochiul.
A aflat cu doua zile inainte de examen ca trebuie sa stie si o fabula. S-a panicat, a invatat repede ceva, i-a gasit cheia comica, dar cand a ajuns la examen, lucrurile au devenit dramatice.
– Sa auzim fabula, i-a zis Dem Radulescu, cum a intrat in examen.
Intr-o secunda si-a dat seama ca nu isi aminteste mai mult de patru versuri si-a inceput sa traga de ele, cu o spaima care-i iesea prin toti porii.
Dem Radulescu si Olga Tudorache, profesori in comisia de examinare, radeau in hohote de fata care devenise ea insasi comica, in loc sa joace comedia.
– Lasa draguta. Sa trecem mai departe, i-a zis Dem Radulescu. Avem aici, pe masa, fotografii cu toti baietii care au dat anul acesta admitere. Alege, te rog, unul si spune-i lui monologul, a continuat Bibanul cu vocea nazala, ferma.
Mirela s-a dus la catedra, s-a uitat la toti baietii din fotografii si-a ales un brunet. Mai tarziu, a aflat ca-l cheama Mimi Branescu. Peste 10 ani au devenit sot si sotie.

*

Dupa ce am vazut-o la TIFF am inceput sa ma documentez; pana a doua zi stiam ca e casatorita cu Mimi Branescu (care-i fusese si partener in film), ca e actrita la Teatrul de Comedie, ca a lucrat cu Iarina Demian, ca a fost eroina principala a primului serial de televiziune din Romania „Doi plus doi”, ca a facut foarte multe reclame si ca a jucat si in „Tinerete fara tinerete”, al lui Francis Ford Coppola. „Ok, nu mai avem nicio sansa la Mimi”, a zis admirativ una dintre prietenele mele, fana inflacarata a lui Branescu.
Nu stiam insa cat de provocator a fost pentru ea sa fie sotia lui Branescu. Au fost iubiti in facultate, s-au despartit, iar peste ani s-au revazut si-au construit o familie.
„Nu a fost usor… Cand m-am intalnit cu Mimi imi puteam pune tot bagajul intr-o singura geanta si traiam din salariul meu de la Comedie. Aveam un chiosc langa bloc si, uneori, luam de acolo de mancare pe datorie. Am construit cu omul asta tot ceea ce avem acum. Ne-am ridicat unul pe altul; daca am vazut ca mie, pentru o vreme, nu-mi merge bine, l-am sustinut. Si el a facut banii cei mai multi, iar acum avem o casa cu de toate, o masina. Nu stiu cum am reusit – de la lingura la mobila – singuri… Am fost doi copii simpli care n-au primit mostenire nimic.”
La inceput ea a lucrat putin, el avea succes in film si in teatru. Ba chiar incepuse sa scrie, iar piesele lui se jucau in teatrele bucurestene. „Mi-a fost foarte greu pentru ca Mimi crestea si crestea… Avea succes si venea acasa si spunea cu jumatate de gura despre laudele pe care le primea, pentru ca stia ca eu nu lucrez. Se gandea sa nu ma supar. Dupa o vreme, am avut o perioada in care ma credeam foarte talentata intre patru pereti. Nu faceam nimic, dar eu eram cea mai buna si judecam pe toata lumea. Regret ce am gandit si o sa recunosc toata viata ca am gandit gresit. E foarte usor sa judeci cand nu faci nimic. Dar de cand am vazut cat de greu e, am avut intotdeauna o vorba buna pentru un coleg. Chiar si cand nu mi-a placut cu totul ceea ce a lucrat, am gasit ceva bun si l-am incurajat.”
In vremea asta a ramas insarcinata, a nascut-o pe Ana, iar maternitatea i-a ascutit simturile. „Cand stateam acasa, mi-am imaginat cum a crescut Ana si stam de vorba:
– Mama, dar tu ce faci de fapt? Bine, m-ai crescut pe mine, dar ce ai facut tu in viata?!
M-a marcat foarte mult imaginea asta, cum o sa fiu eu peste multi ani fata in fata cu copilul meu si m-am ambitionat foarte tare.”

*

Cu Coppola a fost din nou un semn al destinului. A vazut-o in „Chirita of Barzoieni” la Teatrul de Comedie si i-a spus: „Tu esti o actrita de cinema, sa faci film. Eu n-am in scenariu un rol mare pentru tine, dar am sa-ti dau ceva”. Pe platourile de filmare de la „Tinerete fara tinerete” a primit o noua lectie despre meseria ei. Avea de filmat o secventa in care-l barbierea cu briciul pe eroul principal, interpretat de Tim Roth. Ca sa fie veridica, secventa nu se putea trage decat o singura data (pe barba naturala a lui Roth). Mirela nu mai barbierise niciodata asa, iar Roth parea si el putin speriat.
Coppola i-a explicat, fata in fata:
– Camera e aici. O sa filmeaze 15 minute, trebuie sa termini de barbierit in timpul asta. {tiu ca poti.
– N-am facut niciodata asa ceva, i-a replicat timida.
– Ba ai facut cu bunicul tau, faci asta de cand esti tu mica.
– Nu. N-am avut bunic!
– Nu conteaza, ai facut. N-o sa-l tai pe Tim. Nu moare astazi, nu moare.
Coppola a strans-o de maini a incurajare si-a strigat „motor!”.
Mirela a luat bricul si a inceput sa-l ascuta pe o curea. A tras o data in lungul curelei si-a sarit o bucata de piele. Printre tehnicieni s-a auzit un oftat lung: briciul chiar era ascutit.
A inceput sa-l barbiereasca pe Roth si, dupa fiecare parcurgere a obrazului, si-a curatat lama de spuma pe mana. Echipa isi tinea respiratia cand lama era pe obraz si, la sincron, rasufla usurata cand briciul era sters pe mana. Cand s-au incheiat cele 15 minute, cat era rola de film, tehnicienii au izbucnit in aplauze: Tim Roth era barbierit perfect, iar Mirela intelesese ce mult inseamna sa-ti dea regizorul incredere ca poti sa faci orice.

*

La inceputul acestui an, a dat un nou examen: rolul Anei Petrovna din „Ivanov” la Teatrul Bulandra, in regia lui Andrei Serban. Am vazut-o la repetitii in cateva secvente incredibile: era pe scena intr-o pijama barbateasca, cu talpile goale, si parea teribil de fragila, dar cand isi spunea replicile de femeie inselata trecea, la cererea regizorului, de la ras la plans ca si cum nimic altceva n-ar mai fi contat, ca si cum ar fi fost unica sansa sa transmita emotia aceea, nu o repetitie „de cautare”.
„Trebuie sa dai tot acolo, ca sa-l inspiri pe regizor. Sa nu zici «las ca fac asta mai incolo». E si el om, vine cu o idee de-acasa, dar poti sa-l inspiri. Cu Andrei Serban, am invatat ca atunci cand intri in scena trebuie sa devii un bebelus, sa te cureti de tot: de orgolii, de frustrari, de panici; sa poti sa stai cu o deschidere umila in fata regizorului ca sa-l asculti si sa ai incredere in el. Dar sa stii si cand sa iei atitudine, sa stii cand sa propui ceva, sa ai o solutie. Din experienta asta de 6 saptamani, am invatat ce invata un om in 7 ani de teatru. Mai aveam nevoie de inca vreo 3, adica vreo 2 saptamani in acest caz, ca sa fiu multumita cu mine si sa-l multumesc si pe Andrei. {tiam ce pot sa fac, dar am avut nevoie de mai mult timp, ca intotdeauna. Acum e bine.”
In momentele in care nu era in scena, se aseza pe scaunele din primele randuri, cu genunchii la gura si, imbracata in pijamaua aia in dungi, parea ca un copil care se uita la darurile de Craciun. „Din meseria asta inveti si stand, furi de la ceilalti.”
Dar nimic din atitudinea aceea de copil nu se simtea pe scena, tot asa cum nu trada ca, in „civilie”, e de-o timiditate incredibila.
„Sunt momente in care nici nu recunoasc pe strada nici cei care ma cunosc, pentru ca sunt timida si merg cu capul in jos. Nu stiu de unde vine forta de pe scena. Sa stai la Bulandra cu Vlad Ivanov pe scena – doar noi doi-, sa plangi si sa razi, si sa tii cateva sute de spectatori atenti, asta e forta, stiu. Iei si aplauze, e ceva…”

*

E aproape un an de cand am vazut-o pentru prima data pe Mirela Oprisor. Si-acum, ca si atunci, ma emotioneaza foarte tare gandul la energia salii de la Cluj si bucuria ca i s-a intamplat asta. Cum ma bucur ca a avut cronici minunate in presa internationala, ca a luat 4 premii mari de interpretare la festivaluri internationale pentru „Marti, dupa Craciun” sau ca i s-a intamplat sa joace cu Vlad Ivanov, al carui film „Principii de viata” (premiera in primavara aceasta) il vazuse de 6 ori inainte de a primi vestea ca ii va fi partener de scena. In anul acesta, m-am uitat de multe ori la ea; stiu ca lumea ei interioara e cu mult mai bogata decat ne lasa sa vedem („Iti povestesc toate astea ca sa-i incurajez si pe altii sa mearga mai departe, altfel nu ti-as spune ca nu vreau sa ma laud”, mi-a zis in timp ce faceam interviul). Mi-a explicat mai bine decat toti actorii pe care i-am intervievat diferenta dintre „civilie” si actorie („Dupa un spectacol foarte greu, ca actor, nu dormi. Nu poti sa iesi din starea aia… Actorii care se duc la o bere dupa spectacol sunt de doua categorii: unii se duc pentru ca le place sa bea, altii se duc ca sa stea impreuna si sa fie mai lina trecerea de la spectacol la civilie. Spectatorii, pentru ca ne vad altfel pe scena, nu se gandesc ca noi avem, de fapt, foarte mari emotii. |n civilie nu facem fata decat la oamenii pe care-i cunoastem foarte, foarte bine. Acum, la repetitiile de la „Ivanov”, l-am vazut pe dl Rebengiuc ca are si el emotii, la nivelul lui care a acumulat – pentru ca el e un fenomen… Are emotii, zice «Doamne-ajuta» cu noi. M-am uitat la el si mi-am dat seama ca numai asa se poate: cu emotii.”).

Dar daca e sa pastrez ceva in minte din intalnirea noastra pentru acest articol, atunci aleg o intrebare, rostita cand nu era reportofonul deschis.

Mirela statea pe scaunul de machiaj, pregatindu-se pentru sedinta foto, spunea cat de mult si-ar dori sa-l cunoasca pe Almodovar si ca n-a avut curaj, la Cannes, sa se duca sa-l salute. „Pai, nu mi-ai povestit ca una din cele mai mari bucurii ale tale sunt mesajele pe Facebook de la oamenii care te-au vazut in spectacole?! De ce nu i-ai spus ca-ti place?”, am replicat.
O sa tin minte multi ani de-acum incolo cum s-a intors si, cu o uimire (care n-avea nimic din forta cu care-mi spusese ca stie ca ultimele roluri – din „Marti, dupa Craciun” si „Ivanov” – au fost ca niste doctorate in actorie), fara sa se gandeasca nicio clipa ca e deja un model pentru zeci de pustoaice care vor sa se faca actrite, a intrebat: „Dar crezi ca si la nivelul acela mai e la fel?!”

10597
27136cicatrici

cicatrici

Pentru duminica aceasta am o intrebare intima: ce cicatrici ascundem? Si ce ascund ele?

*
eu am una in partea dreapta, linga osul bazinului, de la o operatie de hernie facuta chiar in ziua in care implineam 6 ani. Are cam 4 cm si e ca o dunga fina, verticala.

e ascunsa intotdeauna de lenjerie, dar ea ascunde o parte din sechelele mele legate de spitalele din Romania.

35209miine tin prelegere la Masterul de Comunicare de la FJSC

miine tin prelegere la Masterul de Comunicare de la FJSC

Luni, 28 martie, la ora 18, la Leu, sala 612 tin o prelegere pentru cursantii Masterului de Comunicare sustinut de Sorana Savu.

Voi vorbi despre brandingul personal, despre bloggeri si cum te folosesti de un blog ca sa-ti dezvolti/consolidezi brandul personal, dar si despre cum – ca PR – poti sa –ti faci viata mai usoara intr-o colaborare cu un blogger.

Daca doriti sa participati, va astept cu drag.

La sfirsitul prelegerii (care va contine, ca de obicei, niste joculete) voi da un premiu special pentru cele mai s!mpa raspunsuri.

Ne vedem la Leu.

2714
05-LeftHandBookMina lui Andrei Gheorghe

Mina lui Andrei Gheorghe

La lansarea colectiei Strada Fictiunii (editura ALL) Andrei Gheorghe i-a facut pe spectatori sa rida in primele 30 de secunde.

– Eram acum o luna la New York si-am trecut pe o strada, unde un violonist cinta si-a strigat: uite-l pe Andrei Gheorghe…

Vorbelelui faceau legatura cu povestea pe care o auzise putin mai devreme, despre celebrul violonist Joshua Bell care a cintant cu un Stradivarius la metrou in New York si nimeni nu l-a recunoscut.

Pubicul a ris de “arogantza” lui Gheorghe. Isi incepuse discursul cu o gluma care-l pozitiona drept vedeta ( ii arata ego-ul), specula ceva din conversatiile anterioare (dind fluenta speech-urilor), dar arata si o cunoastere in detaliu a “captarii atentiei maselor”.

In timp ce vorbea, Andrei aseza cu mina dreapta pe masa doua carti. Una era Orase invizibile- Italo Calvino, cealalalta Dezghetul – A. D. Miller (cartea pe care urma sa o si prezinte).
Mai intii a asezat cartile in linie dreapta, cu laturile aliniate catre marginea mesei. In urmatoarea secunda, mina dreapta a vibrat peste coperta lui Calvino care nu se inchidea perfect. A apasat cartea de citeva ori, mutind-o in sus si- n jos. Degetele nervoase, un pic arcuite, s-au mai luptat cu coperta citeva secunde: presind-o, ridicind mina, presind-o din nou. Apoi aceeasi mina a inceput sa faca rotatii intre carti pe masa, ca la o pasentza a nervozitatii.

In timpul asta vocea lui Gheorghe era calma, rostea baritonal si ferm idei despre mafia rusa, despre cum seamana comportamentul afaceristilor autohtoni cu cel al rusilor din carte, dar si despre nevoia de a citi.
Nimic nu trada nervozitatea miinii care invirtea copertele pe masa, pentru ca in fata ei – asezata catre public – era o piramida din cartile ce urmau a fi lansate.

Dar de acolo, de linga el, din spatele piramidei de carti, miina aia care vorbea despre emotiile lui Gheorghe mi-a dat multa incredere:
“daca si el mai e stresat cind vorbeste in public, atunci pot sa ma simt bine”

Imi place Andrei Gheorghe. Mult.

*
sculptura de Francisco Antonio Gijón

1643
25ore25 de ore de teatru

25 de ore de teatru

8 tineri au facut la Sibiu festivalul de teatru de 25 de ore (o zi si o noapte non stop de teatru).

Aproape nimic spectaculos: niste pusti care s-au adunat sa-si vada piesele de teatru, ale lor si ale colegilor din alte facultati din tara.

Doar ca:
– primul spectacol a fost cu Horatiu Malaele si s-au vindut aproape 500 de bilete.
– Al doilea spectacol l-a avut in distributie pe nominalizatul Uniter la debut de anul acesta Conrad Mericoffer, pentru ca al treilea sa aiba un alt pusti teribil Lari Giorgescu
– Toate biletele din festival s-au vindut, dar cind spun toate inseamna ca studentii n-au mai avut bilete tiparite ca sa le vinda doritorilor.
– Teatrul national le-a pus salile la dispozitie pentru spectacole, agentia de bilete pentru promovare si vinzare, iar directorul teatrului (care le e si professor) a girat cu increderea lui la unii dintre invitati, dar si la jurnalisti, participind la conferinta de presa.
– Toate televiziunile nationale au prezentat stiri

Aproape ca si asta poate sa fie normal…DOAR CA… totul s-a facut cu 1000 de ron.

Pustii astia s-au descurcat de la proiect pina la administrarea locurilor in sala, de la convingerea artistilor mari sa vina contra unui onorariu pe care-l vor primi dupa ce se vor fi vindut biletele … si pina la cazarea actorilor in apartamentele matusilor lor:)

S-a intimplat (de fapt se mai intimpla la aceasta ora) in Sibiu.

Si , din cafeneaua in care scriu, in pauza unuia dintre spectacolele studentilor, uda de la o sampanie care a trecut (recuzita in piesa) pe de-asupra capului meu si plina de confetii (care in mod normal ma scot din minti pentru ca sunt greu de scos din par), ma uit cu drag la tinerii care stau duminica la prinz si se uita la teatru.

Poate ca piesa asta nu e o capodopera, nici tinerii actori nu stiu inca sa-si controleze foarte bine emotiile si orgoliile, dar e asa o energie buna in sala… si asa o stare de bine, incit ma gindesc ca mai e o speranta. Pentru tot ce nu mai credem noi, uitindu-ne la stiri, ca este fara-de-speranta.

ater edit: si da, au facut si bani din asta. au ramas cu ceva banuti dupa ce au platit toat eonorariile.

1657
paparazzimihai petre si nicolas cage

mihai petre si nicolas cage

aseara la circiuma numita Turn din Piata Mare din Sibiu, Mihai Petre ( tinarul domn din juriile Dansez pt tine, Romanii au talent) venise la un pahar de vorba cu un el si o ea.

cuplu, care statea in fata lui, avea atitudinea unei echipe de dansuri si, de la masa unde eram, nu-i auzeam ce vorbesc.
vedeam insa forfota din jur si toate privirile indreptate catre spatele lui (pentru ca fusese atent sa stea cu spatele la intreaga sala)

cind mihai petre s-a hotarit sa plece, un grup generos de pustoaice de la o masa vecina a navalit pentru poze. apoi cele doua chelnerite care-l servisera si care asteptau in colt de camera cu aparatul de fotografiat in mina.

s-a pozat politicos si-a iesit catre piata pe linga un perete pe care angajatii circiumii pusesera tablouri mici cu Stolojan, Mihai Leu, alti domni si doamne pe care nu i-am recunoscut dar care mincasera acolo. in mijloc fotografia lui nicolas cage, un pic speriat sau derutat, linga un domn cu un ecuson.

oare unde va fi atirnat tabloul cu mihai petre?

ma fascineaza intotdeauna celebritatea expusa pe servetele de hirtie sau pe peretii circiumilor.

2033
ioanacearta

cearta

Nu stiu daca vi s-a intamplat vreodata sa va certati si sa simtiti o placere nebuna in momentul acela.
Scriu acum, dupa o cearta imensa si ar trebui, in mod normal, sa fiu suparata si incordata, dar surprinzator, ma simt foarte foarte usurata si relaxata.
Nu e prima data cand mi se intampla asa.

In ultima vreme ma cert foarte rar, dar cand o fac, e foarte placut. Dupa fiecare cuvant rostit, curg alte o suta si cu fiecare cuvant care iti iese din gura se creaza tonuri noi si astfel se naste o melodie.

Odata cu melodia vine si dansul. Mainile capata forme, corpul se inmoaie, picioarele se misca haotic si simti cum incepe sa vibreze tot corpul.
Muschii fetei se incordeaza si se relaxeaza pe ritmuri create de tine. Ce satisfactie mai mare exista decat atunci cand simti ca iti masezi tot corpul prin tonalitatea vocii?
Iar la final urmeaza linistea aia ciudata care da culoare melodiei.

Probabil multi isi pun intrebarea “ fata asta e nebuna?” sau poate foarte multi empatizeaza cu ceea ce simt eu in momentul asta.
De fapt. e foarte interesant sa reusesti sa-ti studiezi reactiile corpului in momente critice. S-ar putea sa ai surprize placute.

Stiu ca e un act egoist sa ma bucur de un asemenea moment care poate, pentru omul din fata mea conteaza foarte mult, dar cateodata e bine sa gasesti si altfel de placeri…

La final de luna martie ati reusit sa vedeti si o partea diabolica din mine, pe care nu vreau sa o recunosc, dar care exista.

Am ales sa impartasesc acest moment pentru ca imi doresc sa ma las libera si sa nu ma mai ascund dupa acel paravan, care imi obtureaza imaginea primaverii.

4443
le richebalerini, pianisti, actori pentru Japonia

balerini, pianisti, actori pentru Japonia

unii dintre cei mai tari coregrafi, balerini si pianisti din lume se aduna pe 6 aprilie la paris intr-un spectacol realizat in colaborare cu crucea roshie franceza pentru crucea roshie japoneza.

daca sunteti in paris, rezervati-va de acum bilet costa intre 5 si 140 de euro

ii puteti vedea pe aceeasi scena in solo-uri pe Sylvie Guillem, Nicolas Le Riche, Akram Khan, Natasha Parry, Lambert Wilson, Guillaume Gallienne, Rolando Villazón, Hiromi Omura, Renaud si Gautier Capuçon, Sayaka Shoji, Martha Argerich, Nelson Freire, Momo Kodama, Bartabas…

o ocazie unica de a vedea atit de multi minunati artisti intr-un singur spectacol

aici o secventa cu Nicolas le Riche, pentru ca pe Guillem si Khan i-am tot postat

1796
magazinul-sinucideri-jean-164035magazinul de sinucideri – fragment

magazinul de sinucideri – fragment

miine la ora 18.00 la MTR particip la lansarea colectiei Strada Fictiunii, editura All, un proiect editorial foarte simpatic, cu carti de care ti-e drag de la prima atingere. mi-ar face placere sa veniti miine la MTR, vor fi alaturi de mine sa prezinte cartile din colectie Florina Pirjol, Costi Rogozanu, Tudor Calin Zarojanu si Andrei Gheorghe.

*
am citit deja una din cele 7 carti pe care le lansam miine si am primit acordul pentru a publica un fragment din ea…

se numeste Magazinul de sinucideri, am mai scris despre ea

*

— Oamenii ne-ntreabă mereu de ce i-am pus celui mic numele de Alan. Vine de la Alan Turing.
— De la cine ? Doamna grasă, căreia parcă numai îi ninge şi îi plouă, e nedumerită.
— N-aţi auzit de Alan Turing ? A fost un englez care a intrat mereu în conflict cu poliţia din cauză că era homosexual. E considerat părintele calculatorului. În al Doilea Război Mondial a avut o mare contribuţie la victorie : e cel care a decriptat sistemul Enigma, maşina electromecanică criptografică a statului-major
german, cu care se transmiteau submarinelor nemţeşti mesaje de neînţeles pentru serviciile secrete ale aliaţilor.
— A, da ? Nu ştiam…
— E unul dintre marii oameni uitaţi de istorie.
Clienta, nehotărâtă, se plimbă prin magazin, cu ochii grei de regrete şi fantasme.
— V-am povestit de Alan Turing fiindcă v-am văzut adineaori că vă uitaţi la tablourile alea mici, agăţate unul lângă altul sus de tot, sub tavan, spune Lucrèce.
— De ce e câte un măr pictat în fiecare dintre ele ?
— Aici e legătura cu Turing. Inventatorul calculatorului s-a sinucis într-un mod foarte ciudat. Pe 7 iunie 1954, a muiat un măr într-o soluţie de cianură şi l-a pus pe un gheridon. Mai întâi l-a pictat într-un tablou şi pe urmă l-a mâncat.
— Nu mai spuneţi !
— Se zice că din cauza asta logoul de la Apple este un măr cu o muşcătură. E mărul lui Alan Turing.
— Uite câte aflu… Măcar să nu mor proastă.
— Iar noi, continuă Lucrèce, care nu uită că-i negustoreasă, noi, la naşterea băiatului mai mic, am făcut acest kit de sinucidere.
— Cum arată ? se apropie clienta, vădit interesată.
Doamna Tuvache începe să-şi laude marfa :
— În punga asta transparentă aveţi un şevalet mititel cu o pânză deja montată, două pensule (una groasă, una subţire), câteva tuburi de culoare şi, bineînţeles, mărul. Atenţie, e otrăvit ! Puteţi aşadar să vă sinucideţi în maniera lui Alan Turing.
Singurul lucru pe care vă rugăm să-l faceţi pentru noi, dacă nu aveţi nimic împotrivă, e să ne lăsaţi moştenire tabloul cu mărul. Noi le colecţionăm cu drag şi le agăţăm acolo sus. Ca amintire ! În plus, toate merele astea aliniate sub tavan dau foarte bine cu marmura de Delft de pe jos. Am adunat deja şaptezeci şi două
de tablouri. Clienţii pot să le privească ca la expoziţie, în timp ce aşteaptă la rând, la casă.
Clienta cea grasă le priveşte şi ea :
— Sunt în toate stilurile…
— Da, unele mere sunt cubiste, altele, aproape abstracte.
Mărul albastru de colo a fost pictat de un daltonist.
— Cumpăr şi eu kitul de sinucidere, suspină doamna cea grasă, cu inima bătând ca în ritmul unui marş funebru. O să vă completez colecţia.
— Sunteţi foarte amabilă. S-aveţi grijă să semnaţi tabloul şi să-l dataţi. Azi suntem în…
— Cât e ceasul ? întreabă clienta.
— Două fără un sfert.
— Mă duc. Nu ştiu dacă e din cauza merelor pe care le-am văzut, dar mi s-a făcut cam foame.
Doamna Tuvache, deschizându-i uşa, o atenţionează :
— Să nu cumva să mâncaţi mărul înainte de a face tabloul, da ? Nu cotorul trebuie pictat ! Mă rog, nici n-aţi mai avea timp…
Mishima, aşezat pe un taburet în fundul magazinului, amestecă nişte ciment, nisip şi apă într-un lighean. Alan coboară scările, fluierând vesel. Tatăl îl întreabă :
— Eşti gata să te-ntorci la şcoală pentru orele de după-amiază ? Ai mâncat de prânz ? Te-ai uitat la ştirile de la
televizor ?
— Da, tata. Prezentatoarea de la stirile de la ora unu şi-a schimbat coafura. Era foarte flumos pieptănată.
Mama, cu ochii în tavan, nu se mai poate stăpâni :
— Asta-i tot ce-ai reţinut tu ? Mă doare mintea, zău ! N-au vorbit deloc de războaie regionale, dezastre ecologice, oameni care mor de foame ?
— Ba da, au mai dat o dată imaginile cu digurile din Olanda, care s-au rupt la ultima maree şi plaja care se-ntinde acum până la Praga. I-au mai arătat şi pe locuitorii din provincia Germania, slabi şi fără haine pe ei, care plângeau si se rostogoleau prin nisip. Erau transpiraţi şi nisipul li se lipise de piele. Dacă te
uitai printre gene, firele de nisip semănau cu nişte steluţe ! Era ca de pe altă lume, dar totul o să se facă bine la loc. O să adune tot nisipul.
Lucrèce e neagră de supărare :
— Of, băiatul ăsta, cu optimismul lui, ar face să-nflorească deşertul… Hai, fugi la şcoală ! M-am săturat până peste cap să te văd pe-aici, vesel ca un pui de graur !
— La revedere, mamă !
— Ei, asta-i, la revedere acuma !
Lângă raionul de produse proaspete, aflat în renovare, Mishima îşi suflecă mâneca puloverului, îşi pune puţină apă şi un pumn de nisip pe braţ şi-şi ridică mâna, privind-o atent, cu ochii mijiţi, în lumina neonului.
Lucrèce se întoarce spre el.
— Ce tot faci acolo ?
— E un bolovan de beton prevăzut cu un inel. De el atârnă un lanţ, cu o cătuşă care se închide pe gleznă. Te aşezi pe malul fluviului, arunci bolovanul în faţă şi hop, te duci la fund. Şi cu
asta, basta !
— Interesant, dă din cap un client mustăcios.
Mishima îşi trece palma peste fruntea şi chelia care se întinde până-n creştet, apoi precizează :
— Bolovanii îi torn chiar eu, aici sau jos în pivniţă, cu numele magazinului nostru ştanţat pe undeva. Ia puneţi mâna ! Se simte, aşa-i ? Magazinul de sinucideri ! Îi puteţi folosi şi dacă vă aruncaţi pe geam.
Clientul îl priveşte uimit. Mishima îşi strâmbă un colţ al gurii, iar pomeţii i se rotunjesc şi mai tare sub ochii rotunzi ca nişte bile, sub sprâncenele zburlite.
— Da, da, bolovanii de ciment vă măresc greutatea ! Vedeţi dumneavoastră, înainte vreme, când venea o tornadă sau un uragan, persoanele mai uşurele se aruncau şi ele pe fereastră, dar se făceau de râsul lumii : le găseai dimineaţa agăţate de crengi, în pijama, ori atârnând de felinare, sau rătăcite prin balcoanele vecinilor. Pe când, dacă vă prindeţi la gleznă bolovanii de ciment de la Magazinul de sinucideri, vă prăbuşiţi în linie dreaptă !
— Ah !
— Seara, suit pe pervazul de la camera noastră, îmi place să privesc cum se aruncă oamenii din turnuri. Dau perdeaua la o parte şi mă uit la ei cum se preling cu bolovanul de ciment la gleznă : parcă-s stele căzătoare ! Când ia bătaie echipa noastră, sunt şi mai mulţi : cad ca grăunţele de nisip. E tare frumos.
Lucrèce îşi mijeşte îngrijorată ochii ei frumoşi şi gravi, se uită la Mishima, îl ascultă şi se întreabă în tăcere :
— Alan o fi contagios ?

Jean Teule, Magazinul de sinucideri, traducere de Magda Raduta

3775
playing-guitar-1500x10001vrei sa mergi cu mine la…

vrei sa mergi cu mine la…

Miine seara, de la ora 19.30, Europa FM incepe o serie de concerte “live din garaj” pe care le transmite, desigur, la radio.

Primul concert din serie e cu trupa Holograf, intr-o atmosfera intima si exclusivista: nu mai mult de 100 de persoane.

Cum sunt prietena cu George Zafiu aka zaff (initiatorul acestui proiect), am obtinut 2 frumoase locuri la acest concert super exclusivist, cu conditia ca pe unul sa-l scot la concurs pe blog:)

Asa ca… daca daca sunteti fani Europa FM, daca sunteti fani Holograf, daca vreti cu mine miine seara la concert, lasati-mi un mesaj si spuneti de ce vreti sa mergeti.

Alegem un raspuns simpa … si gata…

Dat fiind faptul ca am lucrat niste multi ani la Europa FM, cistigatorul va beneficia si de o prezentare a echipei (pe care o mai cunosc, pentru ca pe unii dintre ei nici eu nu-i stiu)

Stabilim cistigatorul miine la ora 11.00. succes.

*
Later edit: am ales cistigatorul: din motive obiective, nu pot sa-i scriu numele aici, veti vedea miine, cind scriu pe blog de ce…

rezolvam via email acum:)

4354
Capture12de ce trebuie sa vedeti Frankenstein la Light Cinema

de ce trebuie sa vedeti Frankenstein la Light Cinema

Am vazut saptamina trecuta la Light Cinema din liberty Center, Frankenstein, montarea vedeta a sezonului acesta pentru London National Theatre.

live, eu in sala din bucuresti, alte citeva sute de oameni in sala din londra, alte mii in toata lumea.

A fost o senzatie exceptionala.

Nu va ginditi sa respingeti ideea de a vedea teatrul pe ecran pentru ca “pierzi contactul cu scena care e esenta teatrului”.

E filmat cu cel putin 8 camere (cite am identificat eu), are niste prim planuri absolut geniale (cred ca operatorii stiau la secunda unde si ce trebuie sa decupeze…intr-o transmisie live!), piesa e foarte foarte buna, iar actorii sunt exceptionali.

Regia e semnata de Danny Boyle domnul care a facut Trainspotting, 127 ore si Slumdog Millionaire, dar povestea lui Frankenstein a fost redramatizata dintr-o perspectiva foarte umana, vazuta din partea Creaturii.

Montarea e minimalista, dar e impecabila prin simbolurile care dau o imagine macro a puterii creatiei / tehnologiei actuale. Eletricitatea e forta suprema, ea e punctul de plecare pentru aparitia Creaturii.

Trebuie sa vedeti neaparat acest spectacol, va mai fi transmis DOAR O DATA, joi 24 martie, ora 21.00, intr-un program cu transmisie live in toata lumea.

Iata citeva motive pentru care nu trebuie sa ratati acest spectacol:

– E mai mult decit cost effective: ai parte de un spectacol live de la londra, fara sa mai platesti billet de avion/ cazare.

– Daca esti din industria teatrului (actor, regizor, scenograf) e o ocazie foarte buna sa vezi o productie care se putea face si la noi; o dovada ca o piesa buna trebuie sa aiba in spate un concept, ca minimalismul nu inseamna “decoruri mai putine, pentru ca nu avem suficienti bani”; o dovada ca tehnica actoriceasca e la un alt nivel dincolo de granitza ( si o motivare, pentru ca se poate, in distributie e si o romanca- Andreea padurariu – n-are un rol f mare, dar e o prezenta cu adevarat de remarcat)

– Daca esti iubitor de teatru, asta va fi pentru tine o bucurie vecina cu extazul.

– Daca esti nefericit cu ceea ce monteaza teatrele din bucuresti, e momentul sa-ti iei doza de teatru din alta parte. e o doza de soc!

Mie mi-a placut spectacolul acesta atit de mult, incit cred ca mai merg si joia asta.

Plus ca regizorul s-a jucat atit de tare cu mintea actorilor principali, incit e demential sa-i urmaresti. amindoi actorii principali joaca alternativ Creatura sau Frankenstein, o data domina, alta data sunt dominati.

Chiar trebuie sa-l vedeti.

La sfirsitul piesei, cu un pic de invidie pentru ei si ceva rautacios pentru neputintele teatrului nostru national m-am gindit ca e mai bine sa te citeze wikipedia cu inovatii (cum se intimpla cu London National Theatre cu aceste transmisii live, primele din lume), decit sa citezi tu wikipedia (cum se intimpla in caietul program de la Macbeth, cea mai recenta dintre productiile Teatrului National din Bucuresti)

3492
se-lanseaza-strada-fictiunii-noua-colectie-de-literatura-a-editurii-allfasa construim strada fictiunii

sa construim strada fictiunii

grupul editorial all lanseaza saptamina viitoare o colectie delicioasa sub numele Strada Fictiunii.
am citit in acest week end o prima carte din colectie “Magazinul de sinucideri” scrisa de un fost autor de benzi desenate, acum scenarist, Jean Teule.

e foarte simpatica aceasta carte, cu foarte mult umor: povestea unei familii care are un magazin cu de toate pentru sinucideri, ai carei membrii poarta numele unor sinucigasi faimosi. familia se loveste de aparitia unui nou membru, un copil prea vesel, care schimba tot in jurul lui.

mai am inca 5 carti din colectie, o parte sper sa le citesc pina miercuri cind merg la lansarea acestei colectii, pe care o voi prezenta impreuna cu Florina Pirjol, Costi Rogozanu, Tudor Calin Zarojanu si Andrei Gheorghe.

pe toate cele 6 carti le fac insa cadou la joculetele din aceasta duminica seara.

daca vreti sa participati la lansarea colectiei ne vedem miercuri, 23 martie, ora 18.00, la Clubul Taranului Roman.

sa construim strada fictiunii.

regulament: plecam de la descrierea colectiei si adaugam cite un element pe strada, toti cei care “construiesc” strada trebuie sa fie atenti la ce au construit ceilalti in comentariile precedente pentru ca strada sa “aiba sens”. miine la ora 24 incheiem constructia strazii. cele mai simpatice 6 descrieri (eu le aleg, asta e) sunt rasplatite cu cite o carte din colectie.

Cosmopolita. cu miros de mare, de scortisoara sau de cerneala. Cu trecatori manierati. Nonconformisti. Plini de umor.
Ai cautat mereu strada asta, care se construieste pe masura ce ti-o imaginezi.

– in coltul din care ma uit e un cos de gunoi fucsia cu bulinutze verzi. fiecare bulinuta deschide o alta portita pentru gunoiul selectiv. in fata cosului e o fetita imbracata in alb care tine in mina o hirtie. cosul e prea sus pentru ea, abia daca-i atinge marginea de jos cind se ridica pe virfuri, asa ca asteapta cuminte sa vina cineva s-o ajute…
in dreapta e….

how-to-draw-a-cartoon-cat-step-6vreau sa fiu pisica

vreau sa fiu pisica


vreau sa fiu pisica. dar sa locuiesc in casa cuiva, nu pe strada:)

sa dorm toata ziua la loc calduros.
sa ma alint pe linga oameni fara sa am alt interes decit mingiierea & mincarea.
sa ma intind dupa mingiiere fara sa -mi fie rusine ca cer un rasfat.
sa-mi arat placerea alintului, iar oamenii sa zimbeasca.
sa am abilitatea de a ma strecura pe sub pielea cuiva fara sa fiu banuita de vreo meschinarie.
sa stiu sa ma insinuez usor usor si sa cistig tot teritoriul.

*
daca oamenii s-ar comporta ca pisicile ar fi considerati machiavelici. dar pentru ca facem supozitii despre mintea pisicii ca ne e inferioara (desi gresim pentru ca recepteaza exact aceleasi emotii ca si noi), comportamentul pisicilor ne face sa zimbim.

cum spuneam, intr-o alta viata vreau sa fiu pisica in casa cuiva.

Dare_to_be_different_by_digitalgodcum piere realitatea fm pe limba ei

cum piere realitatea fm pe limba ei

intr-o vreme ( pe cind faceam si noi, cu tabu, parte din trust) realitatea fm era vedeta trustului in materie de radio. da, chiar asa, in ciuda mult mai simpaticului radio guerrilla.
realitatea fm avea cea mai mare audienta si era extrem de cost effective: avea putine emisiuni proprii, restul le luau de la RTV.

pe vremea aia ma intrebase un domn care se ocupa de analize media de ce cred eu (cu background-ul meu de radio) ca rfm are succes. “e diferita. livreaza ceea ce nu poate livra nicio alta statie de radio: iti da iluzia ca esti conectat la tv tot timpul; iar intr-o tara de oameni obsedati de tv, asta e un foarte mare atu”.

pe vremea aia o ascultam in taxi mai des decit zu. dar vremea aceea a trecut.

cred ca noul director realitatea fm a luat una dintre cele mai proaste decizii din media din ultimii ani: a introdus o multime de emisiuni ca la oricare alta statie, pastrind doar buletinele de stiri de la RTV.

si-a pierdut astfel diferentierea, s-a bagat in turma radiourilor, a intrat pe un teritoriu pe care nu are cum sa-l domine (nici macar nu-l controleaza cu oamenii pe care-i are in acest moment – cu exceptia Anca Florea care nu e pusa pe un tronson orar potrivit) si incepe sa cheltuie foarte mult.

aaaa, si are si o foarte foarte proasta selectie muzicala, f mult axata pe muzica rock.
la formatele de radio: rock + talknews = nu bun.

3356
blue1muzica filmelor mele

muzica filmelor mele

mi-a dat leapsa Carmen Gheorghitza (cu tz ca esti rock star, da?) cu muzica din filmele preferate. am scris despre asta acum citiva ani si, pt ca am mult de scris pt revista astazi, trisez si pun aici textul de atunci. ca sa si muncesc putin insotesc textul cu cintecelele de pe youtube.

DO

O copilă se află în curtea unei şcoli şi plantează o floare. E un copil care a plătit un asasin ca să-l caute pe cel care i-a omorît familia. S-a împrietenit cu asasinul şi el i-a lăsat amintire lucrul la care el ţinea cel mai mult: o plantă într-un ghiveci. “Sunt ca planta asta”, i-a spus asasinul fetiţei care-l învăţase să joace mima, ea imitînd-o pe Marilyn Monroe şi el pe John Wayne. “Nu voi prinde niciodată rădăcini, mă mut dintr-o casă în alta, dintr-un loc în altul. Sunt ca planta asta” i-a spus asasinul care se numeşte LEON. În curtea şcolii, fata sădeşte planta ei dragă ca să prindă rădăcini, căci prietenul ei a murit… şi muzica pe care o auzi e Shape of My Heart a lui Sting (tema a fost reluată recent într-un duet cu Graig Davis sub numele de Rise & Fall)

I know that the spades are the swords of a soldier / I know that the clubs are weapons of war / I know that diamonds mean money for this art / But that’s not the shape of my heart

RE

O femeie frumoasă, cu coapse aţîţătoare şi glezne ca ale unui cal de rasă – într-o rochie a cărei simplitate scoate in evidenţă tot ce e mai frumos şi mai elegant -, coboară o scară semiluminată. Şoldurile i se leagănă senzual, umbra ei dansează pe perete. Se duce să-şi ia mîncare de la un restaurant pentru că soţul e plecat cîteva zile. Urcă apoi scara cu aceeaşi graţie (cred că doar asiaticele pot merge atît de graţios) şi întîlneşte un domn care coboară către acelaşi restaurant. Nu ştie că el va fi cel care îi va trezi sentimente de mult uitate, cum nu ştie că soţul o înşeală cu nevasta lui. Nu ştie că va trăi curînd O IUBIRE IMPOSIBILĂ (In the mood for love), dar va continua să urce şi să coboare scara aceea, unduindu-se, zi de zi, către restaurant pe muzica extraordinară a lui Umebayashi Shigeru (cîntecul se numeşte Yumeji’s Theme). Undeva, către final, când nu mai e nimic de spus între ei doi, curge genericul şi e Nat King Cole cu Quizas, Quizas, Quizas.

Quizas, Quizas, Quizas / Y asi pasan los dias / y yo desesperado,y Tu,Tu contestando / Quizas,Quizas,Quizas

MI

Doi copii dansează. Ea e blondă, are o rochiţă verde şi ştie să se mişte cu graţie, el e înalt, brunet şi, acolo de unde vine, nu a învăţat să danseze. E plătit însă să amuze o bătrînă miliardară care-şi doreşte să-l vadă dansînd cu nepoata ei, aşa că se conformează şi se mişcă stîngaci alături de copila blondă. Dansează după un cîntec trist de dragoste: Besame Mucho, şoptit de o doamnă cu o voce guturală, Cesaria Evora. Vor trece anii, hainele lor vor deveni din vernil, verde închis şi cei doi copii vor continua să danseze. El va alerga prin ploaie şi o va scoate din restaurantul acela snob unde ea va lua masa cu viitorul soţ. O va duce afară şi vor dansa printre stropii mari de ploaie, vor alerga şi vor cînta după muzica inimilor lor. Se vor despărţi, se vor regăsi şi vor trăi fericiţi pînă la adînci bătrîneţi. Marile speranţe (Great Expectation, regia Alfonson Cuaron) are pe genericul de final un cîntec extraordinar, interpretat de o trupă care se numeşte Mono: Life in mono.

The stranger sang a theme / From someone else’s dream / The leaves began to fall / And no one spoke at all / But I can’t seem to recall / When you came along / Ingenue

FA

O pungă se mişcă în bataia vîntului pe un trotuar. E albă, transparentă, pare un rest aruncat de cineva pe stradă. Dar vîntul o mişcă în stînga şi-n dreapta, înainte şi-napoi şi o transformă într-o pasăre mică sau într-o balerină. E multă graţie acolo şi multă frumuseţe. “Uneori e atît de multă frumuseţe în lume încît nu o pot privi pe toată, sufletul meu nu poate primi atîta frumuseţe” spune un tînăr care-i arată iubitei lui înregistrarea video cu punga aceasta care se mişcă liberă pe stradă. El e fiul unui militar homosexual şi al unei femei dezechilibrată mintal, ea e fiica unei familii “perfecte” în care soţii nu se mai iubesc şi nici nu-şi mai vorbesc. Frumuseţea aceasta e ilustrată de muzica lui Thomas Newman şi e ceva şi liniştitor, dar şi obsedant ca temă. American Beauty are la început şi un cîntec al celor de la Beatles, cîntec care se numeşte Because.

Love is all, love is new / Love is all, love is you / Because the sky is blue, it makes me cry / Because the sky is blue

SOL

Doi tineri într-o maşină plină de copii. Merg pe o autostradă americană prin deşert. Copiii sunt gălăgioşi, se ceartă între ei pe bancheta din spate; mama, care stă în faţă, se întoarce şi încearcă să-i împace. E o secvenţă tipică a unei familii obişnuite. Doar că mama şi tata nu sunt părinţi obişnuiţi sunt unii dintre cei mai celebri criminali americani. Sunt Mickey şi Mallory Knox prezentaţi de televiziuni drept “cei mai temuţi criminali de la Manson încoace” şi transformaţi în staruri. Sunt NĂSCUŢI ASASINI (Natural born killers), iar coloana sonoră a filmului în care le sunt prezentate crimele dar şi isteria televiziunii care vrea să ştie tot despre ei, îi include pe Peter Gabriel, Bob Dylan şi Giacomo Puccini. În secvenţa aceea de final, în care foştii criminali au acum o familie în toată regula, cîntă Leonard Cohen – Waiting for a miracle.

When you’ve fallen on the highway / and you’re lying in the rain, / and they ask you how you’re doing / of course you’ll say you can’t complain — If you’re squeezed for information, / that’s when you’ve got to play it dumb: / You just say you’re out there waiting / for the miracle, for the miracle to come.

LA

Secolul 18. O noapte ploioasă. Un tînăr îndrăgostit merge cu trăsura prin pădure grăbit să ajungă la un han unde o va întîlni pe o frumoasă contesa maghiară (Isabella Rossellini). O iubeşte şi vrea să-i mărturisească dragostea lui. I-a trimis un bilet şi a rugat-o să-l aştepte. Dar natura îi joacă feste, furtuna îl opreşte (d)in drum, iar roata trăsurii se împotmoleşte în noroi. Tînărul e Beethoven (Gary Oldman) şi cu disperarea îndrăgostitului care nu-şi poate vedea iubita, compune o muzică divină. O ştiţi sub numele Sonata lunii (Piano Sonata No. 14 (quasi una fantasia) in C-sharp minor, Op. 27, No. 2), dar după ce veţi fi văzut filmul IMMORTAL BELOVED, acordurile ei vor căpăta în mintea voastră o cu totul altă semnificaţie, plină de dramatism.

SI

Perechi de dansatori intră pe scenă. Mai întîi piciorul drept un pas în lateral, apoi o mişcare unduitoare din şolduri şi apoi piciorul stîng lîngă cel drept. Din nou dreptul un pas lateral, mişcarea din şolduri, stîngul lîngă cel drept. Perechi-perechi dansatorii intră din stînga către mijocul scenei. E un fragment dintr-un spectacol care are în public doi tineri ale căror destine sunt unite într-un mod aparte. Ea crede că-l ştie de undeva , dar nu-şi aminteşte şi nici n-are cum, pentru că a fost în comă multă vreme. El o ştie bine, dar nu poate să-i spună că a fost alături de ea în spital, pentru că i-ar dezvălui un secret sfîşietor. Sunt în aceeaşi sală de spectacol, pe rînduri diferite, şi îi desparte un scaun. Care e gol, dar într-un fel e ocupat … de spectatorii filmului HABLE CON ELLA. Melodia pe care perechile de balerini intră în scenă, către finalul filmului, se numeşte Raquel şi e cîntată de Bau.

Do – o tînără descoperă că poate să-şi umple viaţa aducînd mici bucurii unor oameni care nu o cunosc – Amelie

Re – un orb dansează tango cu o femeie care l-a atras cu parfumul ei – Parfum de femeie

Mi – două femei îşi încrucişează picioarele intr-un tango fierbinte după ce una dintre ele a cîştigat-o pe cealaltă la un concurs de “cine bea cel mai mult” – Frida

Fa – o divă ciudată ca o caracatiţă cîntă o oda a bucuriei şi a dragostei sincronizîndu-se cu o tînără care se luptă pentru viitorul planetei – Al cincilea element

Sol – un bolnav e scos pe targă afară în ploaie pentru un dans al bucuriei vieţii – Pacientul englez

La -“Love me, love me” cîntă Cardigans în timp ce o tînără îşi descoperă iubirea, privind printre peşti, un puşti ce se află dincolo de un acvariu uriaş – Romeo+Juliet

Si – “Choose life. Choose a job. Choose a career. Choose a family. Chose a fucking big television”… sau alege orice altceva te face sa te simţi bine şi să ai Just a perfect day – Trainspotting

(asta e nou, nu era in textul initial)
Do – dovada ca oricit te-ai stradui sa traiesti singur, n-ai cum sa nu depinzi emotional de ceilalti, n-ai cum sa nu “te atirni de lucruri si de intimplari” (cum zicea Noica despre libertate). e o iluzie sa crezi ca esti liber, cum e un alint sa-ti imaginezi ca esti singur. Bleu – theme finale by Zbigniew Preisner

leapsa merge mai departe…. (sa ma gindesc cine ma va injura acum:) ) la… alex negrea. mi-ajunge o injuratura. gata.:)

2213
ioanasurpriza

surpriza

Mi-am dorit intotdeauna ca de ziua mea sa mi se faca surprize, dar am sfirsit de fiecare data sa nu imi placa cum se termina ziua. De fapt, nu imi doream surprize, ci pe cineva care sa-mi ghiceasca gandurile si sa faca exact ce as fi vrut eu. Era destul de complicat sa explic, poate pentru ca nu stiam clar ce vreau.

Anul asta, dupa 24 de ani de zile de nastere, am inteles exact ce inseamna o surpriza pentru ca nu am mai vrut sa-mi imaginez nimic si m-am lasat deschisa. Nu am mai avut asteptari.

E absolut superb sentimentul! E ca si cum ai avea cate o inima in fiecare centimetru de piele, care incepe sa se zbata tare, tare. Si imaginati-va cum e sa-ti bata multe inimi in acelasi timp…

Anul acesta de ziua mea, cind am trait pentru prima data o asemenea emotie, mi-am spus ca e mult prea frumos sentimentul acesta ca sa nu fie trait de toti oamenii cel putin o data in viata.

Asa ca am inceput sa fac surprize.

Nu prea stiam cum se fac, pentru ca nu stiam cum e sa taci pana la capat, dar am zis macar sa incerc.
Momentul a venit manusa. Prietena mea Vichi era plecata la Paris pentru un proiect de teatru si urma premiera. Si m-am intrebat cum ar fi sa apar la finalul piesei in fata ei?
Am luat bilet spre Paris, am rezervat o camera la un hotel foarte aproape de locul premierei si m-am dus la spectacol.

In timpul piesei am avut senzatia ca m-a vazut. Gresit, nu ma vazuse.
Cand a iesit prima data la aplauze mi-am zis “acum sigur m-a vazut”. Gresit, se uita in directia mea, dar nu la mine.
Abia ultima data cand a iesit la aplauze a dat cu ochii de mine. Socul ei a fost spectaculos si am stiut ca in mometul ala simte niste batai foarte ciudate in corp.

A doua surpriza i-am facut-o lui Paul de ziua lui. Stiam ca isi doreste foarte mult un kite. Stiam in acelasi timp ca e destul de scump si nu o sa poata sa-si cumpere tot echipamentul o data, asa ca am inceput sa caut solutii ca sa-i indeplinesc dorinta. As vrea sa povestesc in detaliu cum am procedat ca sa-i fac surpriza, dar stiu ca daca as face-o as demonstra ca inca nu stiu sa tac. O sa spun doar atat…a avut una din cele mai sincere si frumoase reactii pe care eu le-am vazut la un om.

In momentul in care si-a vazut “jucaria” eu am avut ocazia sa vad un alt Paul, un Paul copil, un Paul care avea milioane de inimi care bateau cu disperare in tot corpul lui.

Paul a implinit saptamana asta 26 ani! La multi ani!

4244

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!