Yearly Archives : 2011

inel pandorafinalisti concurs Pandora, povestea 1

finalisti concurs Pandora, povestea 1

comenteaza la povestea care iti place cel mai mult (aici celelalte 2 povesti) si cea care aduna cele mai multe comentarii primeste un inel Pandora

cum suna vocea mea in public?
Olivia

Pentru prima zi de scoala, am invatat o poezie. Parintii mei au gasit pe cineva cu camera video, lucru rar inainte de 1989, ca sa imortalizeze momentul. Desi o repetasem de zeci de ori atunci cand am fost provocati sa spunem poeziile pe care le stim, n-am ridicat mana… Am vazut caseta de cateva ori si imi amintesc de fiecare data momentul cand mi-a fost frica: sa nu ma balbai, sa nu uit, sa nu esuez.

In liceu imi placea sa citesc in clasa o poezie sau un text cu voce tare… evident pentru ca imi placea poezia, la cenacluri incercam adeseori sa ‘cazez’ si creatiile mele pe care le citeam dupa ce le transcrisesem atent la computer dar… de la cea mai mica provocare, nu mai indrazneam sa pasesc in discutie. Filmul se rupea de indata ce ar fi trebuit sa parasesc spatiul sigur al cititului pentru cel nesigur al ‘luarii cuvantului’. Si daca o sa mi se intrerupa ideea? Daca o sa uit ceea ce voiam sa spun? daca ma voi balbai? daca nu o sa sune convingator? daca nu e logic?…

La facultate, in anii mici, am fost un an la Paris. Am ridicat mana sa raspund la biochimie si tin minte ca, desi raspunsul a fost corect, am avut cel mai est-european accent de pe fata pamantului. Colegii intorsesera toti capetele spre mine, stiam ca eram rosie si, cu cat deveneam mai rosie, cu atat accentul devenea mai est-european si reciproc.

La capatul aceluiasi an, m-am intors in tara cu o hotarire. Sa invat sa vorbesc in public. Mi-am inscris lucrarile la congrese si le prezentam cu frazarea pregatita dinainte, cu notitele alaturi… Dar pentru ca presiunea vorbitului in public era foarte mare, tin minte ca la primele doua-trei congrese, nu ma gandeam in timp real la ceea ce spuneam. Recitam cu intonatie dar dintr-o suflare pentru ca nu imi puteam urmari propriile idei de frica sa nu ratez intelesul, sa nu omit, sa nu sune stupid, sa nu depasesc timpul si asa mai departe. Nu invatasem mecanic pentru ca toate datele erau produsul micilor mele cercetari dar… efectiv ma panica atat de tare faptul ca vorbeam in public (ce formula!) incat nu mai puteam fi atenta la nimic altceva.

Apoi am organizat niste conferinte de Legislatie medicala pentru studentii la medicina. Ca o gazda buna, am hotarit sa imi prezint de fiecare data invitatii cu detaliile relevante. Primul meu invitat a fost o personalitate pe care o apreciam deosebit de mult, era un fel de vis devenit realitate faptul ca acceptase sa fie prezent… De altfel mai tarziu a devenit Profesorul meu la locul de munca. Ii citisem cartea de interviuri si stiam toate detaliile pe care voiam sa le spun. Scrisesem prezentarea inainte si o repetasem de zeci de ori: acasa, in masina, in somn. Cand am inceput sa vorbesc (sa fi tot fost vreo 120 persoane), am simtit ca mi se usuca toate cuvintele undeva in timp ce erau rostite si parca nu mai ieseau. Am terminat prezentarea citind-o (imi luasem hartiuta pentru siguranta) si convinsa ca l-am dezamagit 🙂

Cu timpul, la congrese am incetat sa mai citesc prezentarile, am inceput sa improvizez putin cate putin, sa inser mici poante, apoi am predat Psihologie medicala si, respectiv, Chirurgie , am avut studenti iar interactiunea cu ei era minunata si deveneam din ce in ce mai sigura pe mine, am luat premii la congrese etc.

Si a venit ziua cand avem o prezentare de chirurgie la un Congres International in fata Profesorului meu si a unei alte personalitati pe care atat eu, cat si domnul Profesor o apreciam foarte mult pentru ca practic inventase robotica in chirurgie. Probabil ca a fost prezentarea cea mai muncita din viata mea si probabil ca am avut teama cea mai mare ca se va rupe firul… Probabil ca undeva esecul imi sufla in ceafa si probabil ca mi-am spus ca daca nu imi confirm atunci ca pot sa vorbesc in public foarte bine, nu o voi mai face niciodata. Si cred ca a iesit foarte bine pentru ca l-am vazut pe Profesor zambind (pentru cei care nu il cunosc, asta se intampla rar in mediul profesional) iar profesorul american a incercat sa ii provoace pe cei din sala sa ma contrazica “come on, there is no one here that would challenge the power of residents?”. Am luat o bursa din partea societatii internationale care a organizat congresul. De atunci, asa imi spun inainte de zilele Z that is the new me: a good public speaker :))

inna1INNA, asa cum nu o stiti

INNA, asa cum nu o stiti

ieri, de ziua nationala, Inna a lansat un cover dupa Laura Stoica, special pentru publicul din Romania. un cintec rock, care demonstreaza inca o data (ati vazut-o si in garajul europa fm) ca stie foarte bine sa cinte.

am spus de multe ori ca imi place Inna si imi place perseverenta echipei ei de a dobori pas cu pas orice prejudecata legata de muzica pe care o cinta.

iata mai jos textul pe care l-am scris in septembrie 2010 pentru Tabu, cind Inna a fost pe coperta. De la acea intilnire am devenit fan Alexandra si echipa ei. o sa intelegeti din text de ce. (cifrele nu mai sunt de actualitate, a depasit cu mult 3 milioane de fani pe Facebook si-a depasit granitele Europei; in Mexic au asteptat-o peste 5000 de oameni la o sesiune de autografe… dar pentru astea, poate voi scrie un alt text despre INNA)

***

Inna Un posibil brand de tara

septembrie 2010


foto Edward Aninaru pentru Tabu, septembrie 2008

Inna nu e asemeni vedetelor noastre. Mi-am dat seama de la primul contact, pe mail. Totul a inceput cu un tabel.

*

Pe 29 iulie am primit via email un tabel in care erau dispuse, in ordine, cuvinte in romåna si engleza, insotite de cifre. Siruri de informatii tehnice – pentru mine. Pentru fanii Innei din lumea intreaga, detalii pe care daca le-ar sti, le-ar inflacara imaginatia dånd greutate palpabila unor gånduri fierbinti. Cifre care pot trece granita matematicilor simple, ajungånd in zona erotismului; matematici erotice.

Un tabel cu trupul Innei descompus in bucati mici: sånii ca doi struguri grei, intrezariti printre danteluri in concerte – pusi acum in functia grosime/lungime bust; forma de clepsidra a trupului care a dus-o pe locul 1 in topul FHM al celor mai sexy femei din lume – transformata intr-o integrala cu limite catre vise nepovestite inca: dimensiune umeri, torace, solduri; picioarele fine care au provocat fantezii multiplicate exponential reduse aici intr-o clipa la fibra vibrånda prin esenta unui logaritm: grosime coapsa-genunchi-gamba. Plus un amanunt amuzant: masura la pantofi. 34. Ca de copil.

In 23 de rånduri si 2 coloane stateau aliniate toate detaliile celor mai fierbinti parti din – de acum – celebrul trup al Innei. Totul arata multa rigurozitate, atentie pentru detalii si perfectionism, la kilometri distanta de informatiile seci gen 38, M, S, XS pe care le primim la redactie de la vedete inainte de o sedinta foto. Am facut ochii mari: ce e in spatele succesului Inna?

*

E in livingul din redactia noastra, asezata pe scaunul de machiaj, cu fata catre fereastra care da in curte, in timp ce Andra Manea, make up artistul cu care lucreaza in mod exclusiv, ii aplica fondul de ten. In camera intra si ies, in valuri, colegii mei. Au tot auzit-o vorbind – cascade de a-uri care par inceputuri de hohot de rås – si-si cauta de lucru prin preajma ca s-o vada de-aproape.

Zåmbeste la fiecare chip nou, raspunde la salut si, cu o detasare dobåndita, dupa cåteva secunde se intoarce in lumea ei – momentele de la make-up sunt cele de relaxare, curånd va incepe sa munceasca.

„Ce mica e!”, „Arata ca o papusa!”, exclama colegii mei cum parasesc perimetrul.

E-adevarat, e ca o papusa de portelan creol. Si-asa cum e imbracata, cu un maieu alb care lasa liberi sånii faimosi, o fusta mini cu volane de dantela neagra si bocancii påna la genunchi, pare o varianta rock a lui Barbie. Look-ul acesta minion si structura corpului care aminteste de Kylie Minogue sau Angelina Jolie e o binecuvåntare pentru cei care o fotografiaza – nu e nevoie de retusuri, proportiile perfecte ajuta la incadrari cånd mai diferite – dar cånd era copil (adica si mai mica si, aparent, mai fragila fizic decåt e acum), stårnea in cei din jur o dorinta ghidusa de protectie.

„Eu n-am crescut cu calculator ca multi dintre copiii din generatia mea. Am avut o copilarie adevarata, cu jocuri, cu mers la tara la bunici. La 4 ani am sarit in piscina din spatele blocului si am strigat-o pe mama sa vada ca stiu sa inot.

Inotam pe la fundul bazinului. M-a vazut un profesor ca sunt pasionata si-am facut cursuri cu el. Vara ma amuzam cånd saream in piscina si-i vedeam pe turisti cum se panicheaza «Fata aceea mica e in apa, atentie!» ”

A crescut in Neptun si, chiar daca n-a prins vremurile de glorie in care Nicolae Ceausescu isi facea vacantele aici, statiunea i-a oferit o parte cu dubla masura din educatia ei – respectul pe care-l au cei care cresc intr-un loc cu putina populatie, dar si cosmopolismul pe care il aduc vara de vara turistii din toate colturile tarii.

„In Neptun toata lumea se stie cu toata lumea. Am fost invatata sa salut pe strada pe toti cei care erau mai in vårsta decåt mine, sa am un alt fel de respect.”

Si-a mai fost invatata cu disciplina. Ca sa mearga la liceu, la Mangalia, la 7,5 km distanta de Neptun, ar fi trebuit sa ia un autobuz care avea insa program neregulat, asa ca a ales bicicleta. Kilometri de pedalat dus si intors. Zi de zi.

Timp de 4 ani. Iata secretul picioarelor cu fibra vibrånda.

„Alexandra, esti gata.” Make-up artistul ii face un semn ca se poate ridica de pe scaun.

„In afara spectacolelor ti se spune Alexandra sau Inna? Noi cum vrei sa-ti spunem?”, intreb uitåndu-ma cum isi rasuceste picioarele ca sa se dezmorteasca dupa minutele lungi de stat la machiaj.

Picioarele ingheata, ridica o språnceana si prinde cu måna marginea scaunului ca sa se indrepte cu tot trupul catre mine:

„Pai, acum daca ne cunoastem, Alexandra ar fi foarte bine. Prietenii imi zic Alexandra.”

***

Alexandra Elena Apostoleanu a devenit Inna in 2008, iar nasterea proiectului al carui nume care vine de la alintul pe care I l-a dat bunicul s-ar putea transforma in carte sau film. La acea vreme, Alexandra lucra la firma de imobiliare a lui Lucian Stefan, actualul manager al proiectului, care a auzit-o cåntånd pe holuri si a cautat un compozitor care sa-i scrie un cåntec. I-a gasit pe baietii de la Play & Win, au inceput sa lucreze impreuna, sa experimenteze si sa invete unii de la ceilalti. Era un mix ciudat in echipa lor: Alexandra cåntase in corul bisericii din satul bunicilor si facuse canto cu un profesor din Mangalia, Lucian nu era pasionat in mod deosebit de muzica, nu avea nici macar colectii de CD-uri pe categorii. La acel moment, doar baietii de la Play & Win, Sebastian Barac, Radu Bolfea si Marcel Botezan, aveau confirmarea ca merg pe o alee buna. „Kylie”, cåntecul pe care-l scrisesera pentru Akcent, era difuzat intens in Grecia, Turcia si Bulgaria.

In formula aceasta au inceput cu un album pop pe care l-au prezentat caselor de discuri. N-a trecut. S-au asezat din nou la munca, s-au indreptat catre dance, si-a venit „Hot”. In august 2008 a fost prima difuzare a cåntectului; in noiembrie a aparut si clipul, iar la sfårsitul anului „Hot” era cel mai difuzata piesa la statiile radio din Romånia.

Da, poate ca a fost noroc cu „Hot”, dar ceea ce au facut mai departe a incalcat regula romåneasca „purtam moda, fara sa intelegem cum si pentru ce a fost facuta haina”. Au invatat sa „croiasca”. Prima varianta a clipului fusese criticata pe youtube. Si-au insusit observatiile, au schimbat echipa si-au mai turnat un clip. Piesa a plecat din cluburile romånesti, a ajuns in Bulgaria, apoi in Turcia si Ungaria. Au urmat Grecia, Rusia, Albania, Italia, Germania, Franta, America.

Iar Alexandra s-a vazut nevoita sa-si schimbe pasaportul. „A rås un pic de mine domnul de la ghiseu. Mi-a spus ca de cånd lucreaza acolo, doar in urma cu 3 ani a mai schimbat un pasaport cuiva pentru ca nu mai avea loc de vize”.

*

Intr-un Porsche grena cu numere de Constanta, masina cu care a venit la redactie si cu care merge catre castelul unde vom face fotografiile, Alexandra redevine Inna. Se joaca. Ia telefonul si tasteaza grabita pe Twitter: „on my way to the photo shoot location, I took a picture of myself. wanna see it? -kissesss!!” Mesajul ajunge simultan si pe Facebook si incepe sa faca ocolul lumii. 3269 de fani apasa pe like, pentru ca 551 sa comenteze entuziasti despre cum e imbracata, cum e machiata si sa-i ureze succes. E artistul romån cel mai bine reprezentat pe net, prima vedeta autohtona care a avut un cont de Twitter verificat si autorizat oficial; pe pagina de Facebook are aproape 600.000 de mii de fani (mai mult decåt Nely Furtado), iar numarul acestora creste zilnic cu o medie de 8.000 de persoane. Dar rezultatele de acum n-au aparut de la sine. Lucian coordoneaza o echipa care posteaza on line fiecare pas al Innei, iar disciplina isi spune si aici cuvåntul. Anul acesta la Romanian Music Awards, Inna a avut un show spectaculos cu 10 dansatori si o scenografie care includea o masina pe scena. La prima ora a diminetii cånd toti artistii dormeau, in holul hotelului Lucian viziona inregistrarea show-ului pentru a alege fragmentele care urmau a fi postate pe site-ul Innei. Fanii din lumea intreaga voiau sa vada reprezentatia si asteptarea n-ar fi ajutat pe nimeni.

E o regula nescrisa pe care o respecta toti cei implicati in acest proiect: fanii sunt cei mai importanti.

„Cånd eram mica si mergeam la Teatrul de vara din Neptun, påndeam autografele Andreei Banica sau al lui Stefan Banica Jr. Stateam la coada si daca era cineva care nu-mi dadea autograf, dezamagirea era asa de mare incåt aproape ca nu-i mai eram fan,” spune Inna ca sa se justifice, dar si ca sa se automotiveze pentru momentele in care, desi oboseala ii pune pietre in muschii fetei, zåmbeste cu drag fotografiindu-se alaturi de fani.

E obosita dupa un an si jumatate in care a cåntat aproape in fiecare week end intr-un alt club din lume?

Da, dar va avea o vacanta de 2 luni, din ianuarie, si va dormi. Acum o tine in priza entuziasmul reusitei, adrenalina succesului. Si miza ca fiecare nou cåntec trebuie sa-l intreaca pe precedentul, care a fost mai bun decåt cel de dinainte.

Acum cåteva luni intr-o dupa amiaza, intr-un hotel in Grecia, a avut insa masura oboselii acumulate. Era dupa un show din noaptea precedenta si dupa un drum cu avionul. A tras jaluzelele din camera sa nu ramåna nicio urma de lumina. In viteza cu care-si traieste viata in ultimii 2 ani, nu-si dorea decåt sa apuce sa doarma cåteva ore påna la urmatorul concert. Cånd s-a trezit, in bezna aceea si intr-o liniste deplina, a crezut ca e gata, ca asta a fost totul. „Primele secunde nu mi-am dat seama ce e cu mine, unde sunt, de ce e atåt de intuneric, ce s-a intåmplat. Credeam ca am murit. De atunci nu mai trag niciodata draperiile fara sa las un mic spatiu pentru lumina.”

***

Ne pregatim pentru cadrul final al sedin]ei foto. Inna e imbracata in jeans vopsiti in culorile drapelului Romåniei, are o vesta gri fronsata, cu spatele gol si tine in måna un steag decupat, asemeni celui pe care-l fluturau oamenii pe strazi la Revolutia din Decembrie 1989.

„Sa stii ca am sa-i port. Va multumesc inca o data ca vreti sa mi-i dati mie”, spune in timp ce se priveste in oglinda peste umar, alintat.

Blugii si vesta pe care le-a purtat la sedinta foto au fost create special pentru ea de Laura Cirnici, senior fashion editor Tabu, asa ca darul a fost un gest natural. La urma urmei, cine ar putea sa reprezinte mai bine imaginea Romåniei daca nu tinerii ca Inna care muncesc mult, riguros si reusesc – in ciuda tuturor previziunilor – sa ajunga nr 1 in lume.

In luna august Inna era nr 1 in topurile dance din Franta, inaintea lui Lady Gaga. In ianuarie, era nr 1 in topul Billboard, Hot Dance Airplay.

Isi tine premiile si discurile de platina in camera ei din casa de la Bucuresti (s-a mutat in capitala impreuna cu mama si cu catelul pe care l-a primit de ziua ei, ca sa –i fie mai usor cu plecarile in jurul lumii). Tot in camera ei tine si zecile de badgeuri colorate, amintiri de la toate concertele si festivalurile la care a fost.

„Chiar daca nu am luat premii mereu, e asa o mare onoare ca am fost si am cåntat in fata a zeci de mii de oameni adunati la un loc.”

In ultimii 2 ani numele ei a fost scandat de milioane de oameni, a parcurs Europa de la un cap la altul si-a fost difuzata de zeci de statii radio din intreaga lume. Indirect a promovat si tara natala, mai frumos si mai cool decåt ar putea autoritatile s-o faca, asta in timp ce a platit bani frumosi la impozitele statului, caci onorariul ei pentru un concert e intre 10 si 40.000 de euro.

Nu cånta mult in Romånia pentru ca e prea solicitata peste hotare, dar spune ca nu s-ar muta niciodata de-aici. Chiar daca in alta parte ar avea avantaje fiscale sau de confort, aici e familia si se simte „acasa”. Asa ca-si invita fanii, via Facebook, sa o viziteze: „On my way to the mountains, can’t wait to make a picnic up there! Romania is really beautiful; you should make a holiday here. Kisses!”

Dar autoritatile nu s-au gåndit inca sa o ia in calcul la promovarea imaginii Romåniei.

***

Astazi muzica porneste din cluburi si discoteci, ia calea netului si abia apoi ajunge la radio, tv, la casele de discuri si in magazinele de specialitate. Cele peste 100 de nume din zona dance aparute in cluburile noastre i-au facut pe cei de la The Guardian sa scrie „Romånia e noua Ibiza”, chiar daca totul se traduce de fapt printr-o concurenta acerba. Managerul Innei, Lucian spune ca e simplu sa reusesti: „Te uiti la ce fac cei mari, au totul pus pe net si inveti”. Dar intre stirea de presa despre o vedeta sau alta si deciziile despre ce cåntec va fi urmatorul single, cum il promovezi sau ce videoclip faci e un hau care se umple cu ceva talent, cu instinct bun si cu al naibii de multa rigurozitate.

Iar oamenii din spatele proiectului Inna si-au creat pas cu pas mecanismul care ii poate aduce pe locul 1 in topuri. Dupa „Hot” au venit Love, „Déjà vu”, „Amazing”.Si „10 minutes”, iar acum „Sun is up”. Cu fiecare single mai multe cronici in presa straina, mai multe concerte in capitale europene.

Probabil ca undeva in lume exista macar o fetita care se viseaza acum Inna, vedeta care electrizeaza cluburile, fara sa stie cum e Alexandra de fapt.

E delicata, dar hotaråta, o combinatie oxymoronica de femeie-copil. Cu mult bun simt si cu o ambitie care se vede atåt de limpede si-n cele mai mici detalii, incåt te face sa zåmbesti.

Are 23 de ani si, daca va tine ritmul, in cåtiva ani, s-ar putea sa nu aiba egal in muzica internationala, iar costumul de scena sa-i devina propria piele.

„Stii ce a facut la Romanian Music Awards, anul asta?!”, mi-a zis Camelia Negrea, hair stilistul ei, in masina, pe drumul catre casa, la sfårsitul sedintei foto.

„S-a dus la tånarul care a facut campanie pe Facebook, ironizåndu-i engleza dintr-un interviu de acum un an din Ungaria. L-a privit in ochi si i-a zis: «Ai avut dreptate, am gresit. Dar mai da-mi doua luni si-apoi intreaba-ma in engleza orice vrei tu.»”

Duo 109Luna cadourilor, luna tricourilor

Luna cadourilor, luna tricourilor

Pentru cei care sunt in cautarea unor cadouri inteligente de sarbatori, le recomand, pe langa carti, albume, filme si globuri ( urmariti globurile Agathei Blank, sunt senzationale), T-shirts create de designeri romani.

Nu voi face un top, pentru ca toate sunt minunate, dar voi urma o cronologie a lansarilor ultimelor colectii de tricouri.

Andreea Badala. Tricourile din colectia Murmur, care creeaza dependenta. Le puteti achizitiona de pe www.murmur.ro, www.molecule-f.com sau de la The Place Concept Store.

Matei Schwartz si intreaga sa echipa BOLD fashion au lansat un concept-squat intr-un spatiu neconventional aflat intr-o cladire veche din centrul istoric, mai exact in Strada Covaci numarul 4. Come as you are este numele colectiei de T- shirts, care pot fi vazute si cumparate zilnic, pana in data de 24 decembrie, intre orele 12:00 – 20:00. Urmariti si pagina lor de Facebook

Duo-ul Ioana Dumitrescu si Marina Moldovan de la 109 au lansat “The Escape Tee” , tricouri brodate ton sur ton cu 5 variante de text care vor starni zambete viitorilor ,,proprietari’’: Bored and Unexplored, Anxious and Obnoxious,
Complicated and Underestimated, Vicious and Suspicious, Puzzled and Frazzled. Este indicat sa cumparati aceste tricouri unor persoane care au simtul umorului foarte dezvoltat. 109 isi asteapta clientii duminica si luni, 4, respectiv 5 decembrie, intre orele 11:00 – 20:00, la atelierul din Strada Vasile Gherghel 109. Pagina de Facebook .

Razvan Firea isi lanseaza o colectie lejera de piese unisex, in cadrul unei petreceri la The Place, in 7 decembrie, incepand cu ora 19:00. Le petit indigent regarde le ciel este o colectie inspirata de Parisul surprins de Razvan cu un aparat foto Lomo. Personajele lui Razvan sunt mai mult sau mai putin cunoscute si toate la un loc formeaza o ,,familie regala’’ cat se poate de cool.

Nu imi place sa impun, dar cred ca fiecare dintre noi trebuie sa aiba in garderoba piese create de designeri romani. Pentru ca sunt talentati si, precum campionii, devin din ce in ce mai buni atunci cand vad ca munca lor este apreciata. Cumparati pentru voi si pentru prieteni creatiile acestora. E luna cadourilor si a tricourilor create de designerii romani.

Pe curand si un 1 decembrie perfect!

*
Noemi Revnic este specialist in comunicare si colaborator Harper’s Bazaar Romania

1686
lavitala vita e bella

la vita e bella

in urma cu citeva minute, la semaforul de la universitate linga libraria eminescu stateau un tata si un fiu.

tata cu geaca de fis negra si ponosita, cu fes in dungi tras peste urechi si cu ochelari rotunzi si mici, cu rama neagra. fiul, de maxim 5 ani, cu o pufoaica gri, jeansi si incaltari scrijelite.

tata a gasit pe jos un pix si dupa ce l-a examinat o vreme, aproape de nas, i-a spus copilului:
“cred ca are sapte culori”.

copilul privea in fata, asteptind sa se faca verde.

“sigur e cu sapte culori ca uite cit e de gros. e din ala care coloreaza dinozaurii”

copilul a intins mina si i-a luat pixul, apoi l-a ascuns intr-un buzunar, iar tatal, zimbind abia perceptibil, i-a spus din spate:

“Nu mi-l dai mie? Hai, da-mi -l mie, ca si eu as putea colora”

***
si tatal si fiul aratau ca-n La vita e bella. uneori viata, daca nu bate filmul, macar il coboara de pe ecran in strada

1774
floareNumele

Numele

cind eram la scoala ma enerva teribil cit colegii ma strigau dupa numele de familie. mi se parea ca sunt luata la misto sau ca nu m-am integrat in grup.

si cind profesorii ma strigau dupa numele de familie era un semn de ingrijorare; de fiecare data cind imi ziceau cristina aveau lucruri bune de spus, cu numele de familie … sigur apareau problemele.

ieri, ascultind discursurile de la comemorarea dl Ciulei, mi-am dat seama ca in relaxarea cu care toti ziceau “Ciulei”, in loc de “Liviu”, sta ceva important.

e mare lucru sa ti se intimple in viata ca faptele tale sa umple pe de-a-ntregul “continutul” numelui tau de familie, sa-ti apartina cu totul doar tie.

m-am gindit ca oricit de multe va face Thomas Ciulei, fiului Dlui Ciulei, apelativul “Ciulei” e dat, apartine unei singure persoane.

sigur ca in copilaria mea nu era cazul despre asta cind imi spuneau pe numele de familie, nici acum nu e cazul, de asta ma si enerveaza in continuare:)
v-a enervat vreodata cind cineva va striga pe numele de familie?

anda_andreiromance destepte, part 2: Anda Andrei

romance destepte, part 2: Anda Andrei

de 1 decembrie si de dragul campaniei Romanii sunt destepti, iata inca o romanca desteapta si faimoasa in lume pe care am intilnit-o cu ceva ani in urma

****
una dintre cele mai talentate arhitecte din lume, parte din echipa apropiata a lui Philippe Starck si a fondatorului clubului 54, Ian Schrager, este Anda Andrei.

am descoperit-o intr-un restaurant londonez care avea coloane decorate cu carti; printre ele culegeri de Gheba. matematici. le-am recunoscut de la mare distanta pentru ca au fost prietenele mele in copilarie.

am intrebat cine a decorat locul, unul foarte pretentios si foarte apreciat in lumea londoneza acum vreo 4 ani, si mi s-a raspuns echipa lui Philippe Starck. am avut nevoie de citeva zile sa descopar cine era romanca din echipa lui Starck, dar dupa aceea cu un simplu e-mail a acceptat interviul nostru.

l-a facut Ioana Hodoiu, pe atunci (2008) colega cu mine la Tabu. asa am descoperit ca acele culegeri de gheba au fost o intimplare, pentru ca fusesera luate dintr-un tirg de vechituri din londra impreuna cu toate cartile din restaurant. dar cind trebuie sa remarci un om, si sa afli despre el, apar si culegeri de Gheba in cale.

Cu școala românească de arhitectură la activ eram mult mai bine pregătită decât cei mai mulți de vârsta mea. La câteva luni după angajarea mea, Ian Schrager a semnat un contract cu noi pentru Royalton Hotel din Manhattan și după șase luni mi-a propus să lucrez numai pentru el. și așa am rămas. Parteneri de douăzeci și ceva de ani. Prima întâlnire cu Ian a fost halucinantă. Nu-mi venea să cred că sunt atât de aproape de el. Până și în România se auzise de Studio 54.
Mi-am amintit că odată, când eram încă în România, într-o vacanță la Mamaia, am primit cadou un tricou cu Studio 54. A fost cel mai cool obiect al tinereții mele. A fost șansa mea să fiu cea mai „ciudată“din companie. Era o firmă foarte mare și foarte corporate. Eu făceam într-un fel notă discordantă. Vorbeam multe limbi străine și eram foarte extravagantă pentru că nu aveam haine. Mă îmbrăcam numai de la second hand-uri cu taioare din anii ’40. Era perceput ca un stil foarte curajos. Din partea mea, neintenționat. Nu aveam cu ce altceva să mă îmbrac. Când compania a semnat contractul cu Ian Schrager, m-au ales pe mine să-i reprezint. Păream cea mai compatibilă cu spiritul nonconformist al lui Ian.

Anda Andrei, feb 2008

Anda a plecat din Romania de mai bine de 30 de ani, iar astazi da viata unor hoteluri boutique cu povesti si design cotate printre cele mai spectaculoase, rafinate din lume. o parte din povestea Andei Andrei aici

citeste despre alte romance destepte si celebre in lume, aici

2003
brindusa niroromance destepte part 1: Brindusa Niro

romance destepte part 1: Brindusa Niro

pentru ca tot este 1 decembrie si e in plina desfasurare campania “romanii sunt destepti”, m-am gindit sa va arat niste romance destepte si foarte speciale despre care nu scrie foarte multa lume, romance despre care am scris sau am publicat articole anii trecuti.

citeste despre alte romance destepte si celebre in lume, aici
***

Brândușa Niro, O româncă guru în lumea modei la New York
februarie 2008

„Ce am acum pe birou? Un laptop Sony Vaio; un CD cu filmul lui François Truffaut ‹‹Day for Night›› (n. red.: ‹‹Noaptea americană››, în traducerea românească) pentru că mă inspiră la ce lucrez acum pentru noul număr de revistă, și am și câteva numere din Daily-ul curent. Mai e aici o poză fabuloasă cu Ana Wintour și Andre Leon Talley (n. red.: icon-uri ale revistei Vogue SUA) care citesc Daily, și altă poză foarte mare a unei alte fete care tocmai a fost aici, australiancă, pe care cred că o vom fotografia pentru numărul viitor. Mai am o poză a lui Toma, mare, foarte frumoasă, ca eternă inspirație, apoi am zeci de alte mici fotografii și bilețele de la designeri, actori, modele, colaboratori de la Michael Kors la Giorgio Armani, cu ‹‹mulțumesc pentru asta ori pentru aia›› și e drăguț când primești mulțumiri, așa că le păstrezi. Mai am câteva articole. Cam astea sunt în birou.“

Ne-am „întâlnit“ via telefon, și cum tot ceea ce știam despre Brândușa Niro venea din articolele scrise despre ea (de la Vanity Fair până la The New York Times), am vrut să o simt dincolo de descrierile de business. Așa că am pus întrebarea despre cum arată biroul și mi-a plăcut că toate numele mari pe care tocmai le-ați citit au fost rostite fără nici un semn de laudă, cu aceeași tonalitate cu care mi-a povestit începuturile carierei sale extraordinare.

Când ați plecat din țară?

Brândușa Niro: În 1979, în Franța, imediat ce am terminat facultatea. Eu eram studentă la teatru și am făcut câteva filme în România. Am jucat în „Nea Mărin miliardar“ (r. Sergiu Nicolaescu), în „Filip cel bun” (r. Dan Pița) și am mai jucat în „Rătăcire” (r. Alexandru Tatos). La facultate eram colegă cu Mihaela Caracas (care s-a măritat cu Pino Caramitru), cu Mirela Gorea, Mariana Buruiană, Adrian Pintea (am auzit că a murit, îmi pare rău, am jucat cu el mult în școală). și cu splendidul Marcel Iureș. E genial, e ceva de vis acest om.

V-ați mai întâlnit cu el?

M-am întâlnit întâmplător pe stradă, în New York, în timp ce filma „The Peacemaker” cu George Clooney. Pe vremea aia îl cunoșteam bine pe George Clooney, nu era așa de faimos cum este acum, și mă duceam la hotelul Peninsula ca să mă întâlnesc cu niște prieteni comuni. Se filma în zona aia și am dat peste Iureș; n-aveam nicio idee că e în acest film, l-am întâlnit la colțul străzii și mi-a zis «hai să vorbim mai încolo că sunt în cadru». Filmau goana prin New York. Ne-am văzut câteva secunde, dar a fost simpatic, nu ne mai văzuserăm de 10 de ani sau mai mult chiar. și el a rămas complet siderat.

Care a fost primul job în străinătate?

B.N.: În Franța am luat niște cursuri de istoria artei, mă gândeam să fac poate publishing în teatru. M-am gândit că pot ajunge critic de teatru și film. Apoi la Toronto, unde am plecat pentru că așa își dorea primul meu soț, am început să lucrez în publishing. Mi-au dat să scriu un articol pe săptămână, apoi, după trei luni, făceam patru pagini. Am ajuns editor de fashion & beauty. A fost o șansă formidabilă. și după asta am primit job-uri la reviste din Canada, mereu mai mari.

Dar cum ați ajuns la toate astea de la marketing?

B.N.: Când m-am mutat la New York, am primit un job foarte mare la Hugo Boss ca Senior Vice Președinte Global Marketing. Am lucrat cu Richard Avedon, a fost fantastic, o altă mare oportunitate.
Am lucrat cu Sundance Film Institute și Robert Redford de la bun început; noi am fost primii care am sponsorizat Sundance-ul. Eu am fost responsabilă pentru toate astea din partea Hugo Boss.
Am stat acolo opt ani, după care am plecat la Ralph Lauren pentru a dezvolta un proiect mare.
Apoi am primit o ofertă la The New Yorker. M-am dus pentru că devenisem prietenă de-a lungul anilor cu președintele New Yorker-ului de la vremea aia, Tom Florio, care e acum publisher-ul lui Vogue.
El m-a invitat să-l ajut să creeze un mediu interesant pentru publicitarii din fashion & luxury. Am lucrat cu Tina Brown (n. red.: fostul redactor-șef de la Tatler, și fost redactor la Vanity Fair, două dintre cele mai celebre publicații din lume) care era redactor-șef la The New Yorker. Am fost legătura între marketing, bussines, redacție și lumea modei. și în timp ce făceam asta, am vrut să-mi deschid compania mea. Am făcut o companie de Internet care era asemănătoare cu ce fac acum pentru IMG, dar era în ’99, când toată lumea făcea afaceri pe net. Compania a avut succes imediat, se numea Fashion Wire Daily, era ca un Associated Press on line pentru industria modei. Din păcate, după 11 septembrie, a fost complet răvășită.

Cu o idee similară v-ați dus la IMG.

B.N.: M-am gândit cum să creez o companie care să combine și ceea ce făcusem pentru net, dar să fie o conexiune între internet și presă. Căutam un brand solid în ambele platforme. Am ales această companie și le-am propus lor afacerea pentru că sunt proprietarii lui New York Fashion Week și a multor altor Fashion Week din lumea întreagă. Au cea mai mare agenție de modele din lume, IMG MODELS. Mi s-a părut că sinergia e extraordinară pentru că puteam să creez o revistă care are acces la cele mai tari lucruri imediat. știi cât de greu e dacă voi vreți să o puneți pe Giselle pe copertă în shooting-ul propriu. Așteptați imens, dacă nu cumva e aproape imposibil. Doar dacă ești Vogue merge mai repede.
Dar noi avem acces direct la cele mai tari evenimente de modă pentru că suntem publicația exclusivă a New York Fashion Week. Am dezvoltat proiectul și on line, apoi am făcut Fashion Mini care este o revistă pe care o găsești la tarabe, lunară, care, de anul viitor, va avea un Hollywood Mini și Model Mini. Anul trecut în decembrie am cumpărat Tennis Magazine, numărul 2 în America în publicațiile de sport. și i-am refăcut designul, am reorientat revista… a fost un succes imens.

Ați făcut actorie, vă plăceau literele, apoi v-ați dus într-o zonă tehnică. Cum ați făcut switch-ul?

B.N.: Am învățat totul făcând, n-am un master degree în business, masterul meu e în artă teatrală și cinematografică. Însă mi-a folosit tot, fiecare element, spiritul antreprenorial pe care probabil că îl am din familie, de la bunici, combinat cu imensa iubire pentru reviste și
publishing. Când ești redactor șef la o revistă, trebuie să ai 70 de idei și toată credibilitatea pentru ca oamenii tăi să le transforme în realitate. Sigur că e nevoie de mult timp ca să ajungi la fiecare dintre membrii echipei, dar dacă ai o echipă talentată, creativă și care generează efervescență, este incredibil ce lucruri se pot întâmpla.

Cum erați în copilărie?

B.N.: Absolut întotdeauna am fost prima în clasă. N-am avut note mai mici de 10, dar nu în modul ăla în care să stai să studiezi mult. Întotdeauna m-am distrat, ieșeam cu fetele în parc, chiuleam, eram foarte naughty. Dar pe de altă parte, eram întotdeauna foarte atentă în clasă și nu trebuia să-mi petrec foarte mult timp acasă facându-mi lecțiile pentru că foloseam timpul din clasă.
și asta fac și acum, adică sunt foarte concentrată când sunt la birou, nu-mi pierd vremea nicio secundă, dar pot să am o viață personală. și am o viață care îmi place foarte mult.

Vă veți opri cândva?

B.N.: Probabil că o să fac meseria asta toată viața. Pentru că iubesc ce fac, ador. Mă culc seara și mă gândesc: ce minunat, mâine mă duc din nou la muncă! Într-o zi, când voi ieși la pensie, dacă o să mi se întâmple vreodată asta, aș vrea ori să scriu o carte ori să predau, pentru că e foarte important cum să faci să transformi o idee într-o afacere.

Ați cunoscut o mulțime de personalități. E cineva pe care v-ați dorit să-l întâlniți și nu s-a întâmplat încă?

B.N.: Am cunoscut cam pe toată lumea pe care am vrut să o întâlnesc, pentru că nu mi-am dorit niciodată să întâlnesc președinți de stat sau lucruri de genul ăsta. Eu vreau să cunosc scriitori, oameni de artă.

Dar nu ați mai tremura un pic la gândul ca v-ați întâlni cu cineva anume?

B.N.: Gabriel Garcia Marquez. Aș muri să mă întâlnesc cu el, dar mi-e frică. Uneori e mai bine să-ți păstrezi idolii în memorie așa cum ți-i imaginezi.

Regretați că nu aveți copii?

B.N.: Niciodată n-am vrut cu adevărat copii, să spun foarte drept. Îmi plac copiii, dar nu m-am văzut pe mine mamă. Întotdeauna am avut o pasiune pentru libertate absolută și m-a și pasionat foarte tare profesia. și mi-am dat seama că nu poți să le ai pe toate în viață; sau poate poți, dar nu la același nivel. Sunt așa de implicată în ce fac, încât n-ar mai rămâne destul loc. Să-l faci și să-l lași bonei? Nu știu, nu critic asta, poate e bine pentru alții, dar n-aș fi făcut așa ceva. Eu sunt o persoană care se dedică total.

Am vorbit mai mult de o oră, nu doar despre munca sa, ci și despre România, revistele pentru femei de aici, despre cum vede țara de la un an la altul când vine acasă, despre copilărie și inconveniențele plecării – „Mi se pare absurd faptul că a trebuit să plec din țara mea ca să pot să fac o carieră când ar fi trebuit să pot să o fac acolo“.
și dacă mi-a plăcut cu adevărat ceva în toată conversația noastră a fost pasiunea cu care își susținea punctul de vedere, focul interior pe care-l simțeai.
Recunoștea fără emfază că e bună în ceea ce face, că a fost întotdeauna prima și la școală și în business, și simțeai forța cu care poate să facă lucrurile să meargă.
Iar eu mai știam un detaliu care mi-o făcuse dragă; în fiecare duminică la ora 17 ora României, oriunde ar fi în lumea asta, își sună mama, profesoara Matilda Caragiu Marioțeanu.

(nota mea din decembrie 2011, Doamna Caragiu Marioteanu a incetat din viata in urma cu un an. Pe Brindusa am si intilnit-o cind a venit la Bucuresti si e la fel de savuroasa si in realitate. Anul acesta a scris cronici pentru The One)

9444
IMG612Comemorarea Dlui Liviu Ciulei

Comemorarea Dlui Liviu Ciulei

chiar daca a fost o atmosfera incarcata de emotii greu de dus, mi-a placut comemorarea de astazi a teatrului Bulandra in memoria dlui Liviu Ciulei.

a fost un eveniment facut si cu suflet , dar si cu bani. si cu bun simt, dar si cu accent pe ego.

toata scena era imbracata in flori albe, iar in foaier erau cale albe asezate discret ca un drum catre scena; au fost produse pentru acest eveniment bannere mari cu imagini cu domnul Ciulei, iar decorul de pe scena – minimalist si foarte fin – a fost foarte bine gindit.

pur si simplu, intrai in teatru, vedeai cit de rafinat erau marcate locurile cu imaginea dlui Ciulei si simteai ca totul a fost facut cu dragoste. ca o mingiiere.

am doua imagini pastrate in minte

*
domnul Rebengiuc stind cu un rind mai in fata fata de doamna Mihut, fiecare pe cont propriu in fata emotiilor amintirilor traite alaturi de dl Ciulei. ca de fiecare data cind au avut de muncit pe scena: pe cont propriu.
dupa ce dl Rebengiuc a tinut un mic discurs, doamna Mihut l-a incurajat cu drag. N-am ascultat si discursul doamnei ( a trebuit sa plec mai devreme), dar am vazut-o cum – in fotoliul din sala – isi recitea emotionata insemnarile scrise de mina pe pagini multe, cu un scris larg si caligrafic.

*
Furia Dlui Pintilie pe neputinta sa de a scrie un discurs despre Dl Ciulei “de o luna in fiecare dimineata si seara scriu piramide de texte si le arunc pentru ca nu-mi plac. n-am stiut niciodata ca am atit de multe lucruri de spus despre Ciulei si …. nu pot. am sa scriu o carte despre el.”

a fost cel mai emotionant moment pt mine, singurul la care lacrimile au luat-o la vale in voie; era atit de mult freamat si furie pe sine, si deznadejde si uimire; si neputinta in dl Pintilie care n-a vrut sa se suie pe scena “sunt prea multe trepte pentru un discurs atit de mic” si care a vorbit uitindu-se undeva in pamint, la baza scaunului pe care-l avea in fata fiind prea suparat pe neputinta sa de a spune cit mai exact ce simte pt Dl Ciulei, ca sa mai priveasca lumea in ochi.


(in imagine dl Ducu Darie, directorul teatrului Bulandra)

si pentru ca the show must go on, de acolo am plecat catre “Un cuplu bizar”, o piesa de la teatru de comedie, un proiect sponsorizat de Ballantine’s, care iata ajuta si teatrul.

2232
hiq_441161454solo

solo

ma “invirt” pe linga acest text de vineri. ar trebui sa va povestesc despre muzici noi si s!mpa, dar tot ce am eu in cap are prea putin legatura cu muzica.
asa ca am scris, si rescris, si…

*
vineri am fost la cafeneaua UNA, intr-o casa foarte frumoasa de pe Gen. Dona Nicolae (pe linga Cismigiu) sa ma intilnesc cu echipa (nu vreau sa scriu trupa) Hi Q si sa ascult noul lor album. (va fi lansat in februarie anul viitor)

pe drum ma gindeam ca prin 2000 as fi facut orice pentru o intilnire ca asta si ca pe vremea cind ei se apucau de muzici, eu incepeam sa lucrez la radio (96-97, ca sa fim mai exacti, dar muncim cu totii din frageda pruncie sa nu care cumva sa ziceti ca suntem batrini).
ma mai gindeam ca tot ce au facut in anii astia a fost nu doar muzica, ci si business (au fost prima trupa cu emisiune la tv si n-au lasat niciodata la intimplare promovarea muncii lor) si ca au stiut sa fie “spin doctors” pentru orice situatie de criza din activitatea lor, transformind-o intr-o forma de promovare.

ma gindeam la bucuria mea cind am aflat ca Dana se intoarce “din vacanta”, ca Hi Q e din nou in varianta pe care o stiam (nu mi-a trecut niciodata prin minte ca se va intoarce – Zbor e in continuare unul dintre cintecele mele preferate) si ca, din nou, a fost o miscare foarte desteapta de marketing/business.

pe scurt, tot ce aveam in minte pe drum ducea catre profesionalism. cind am ajuns la intilnirea cu ei, am vazut altceva…

***

cum ziceam stiu ca ar trebui sa scriu despre muzici, dar eu pastrez in minte urmatoarele imagini:

Dana aducind prajituri de casa “sunt cu dovleac si mere, sa gustati macar, sunt foarte bune” si plecind repede sa mai aduca ceva pentru musafirii ei. atit de repede incit a lovit cu soldul usor masuta pe care pusese prajiturile. n-au fost incidente, dar era un gest familiar de parca ne-am fi aflat intr-un living intre prieteni care se stiau de multa vreme.

Mihai sobru si tacut la un calculator, cu chipul lui “din afara scenei”. e poate cel mai diferit de imaginea “publica” pentru ca pe scena e tot timpul cu zimbetul pe buze, in timp ce in viata e sobru si, daca ar fi sa iau in calcul conferintele la care l-am auzit vorbind, orientat catre chestiuni sociale/educationale.

Florin cu emotii. dar emotii din acelea care-ti aduc aminte de un barbat aflat in ziua nuntii. sau cind tocmai ce si-a dus sotia la maternitate sa nasca. emotii- incurcat-fericite-febrile.

***

cind au inceput muzicile – noul lor album – am revazut HiQ pe care-l stiam, doar ca mai cool, mai rock si mai matur. cu umor si cu autoironie, cu mai multa forta si inchegat intr-o poveste.
Dana stapinea teritoriul si emotiile ca pe scena: tinind ritmul; Florin urmarea orice reactie si controla pauzele dintre piese pentru un impact cit mai bun la auditoriu; Mihai era pregatit de un focus grup pentru impresii.

noul lor album o sa va surprinda. e pop rock. primul single -Solo – face trecerea de la ceea ce stiti ca e HiQ la ce va fi la anul, dar sper ca albumul sa nu se cheme “solo”. pentru ca nu e deloc despre de a fi/ a asculta/ a simiti “solo”, cred ca albumul asta e pentru prieteni; de ascultat in masina, sau in living (cind gazda iti aduce prajituri bucuroasa ca are multi oaspeti).
e un album pentru cei ca mine care au crescut alaturi de HiQ (pentru ca si ei au crescut intre timp:) )

***

piesele mele preferate se numesc Love si Don’t leave (le -am ascultat si in timp ce scriam asta, pentru ca am fost premianta si le-am primit, de unde se vede treaba ca pina la urma toate dorintele copilariei devin realitate intr-o forma sau alta)
sunt sigura ca veti remarca aceste doua cintece pe album, in februarie. va povestesc atunci si cine si cum le-a scris, ca sa va mai surprind inca un pic cu imagini din culisele HiQ.

***
solo by HiQ

3506
lady-gaga-vanity-fair-january-2012lady gaga in vanity fair ian 2012

lady gaga in vanity fair ian 2012

pe coperta din ianuarie 2012 a revistei Vanity fair este Lady Gaga (da, stiu ca suntem in noiembrie si ca e schizoid sa avem pe tarabe o revista care are drept data de aparitie ian 2012 – va fi la vinzare din 6 decembrie, dar sa ginditi-va ce schizoid e pentru oamenii care lucreaza acolo sa lucreze de prin septembrie 2011 pentru ianuarie 2012!)

coperta vanity fair cu lady gaga e un frumos exemplu despre eleganta. care n-are nimik de-a face cu frumusetea.

1334
Traian_Basescusi inca un La multi ani

si inca un La multi ani

astazi Radio Guerrilla a implinit 7 ani.

eram in radio-ul lor, acum 7 ani, cind s-a lansat. am inchiriat elicopter ca sa imprastiem fluturasi prin bucuresti, am facut tumbe ca sa producem o multime de materiale promotionale cu camuflajul roz; imi amintesc nebunia sosirii lui Traian Basescu in studio ca sa citeasca stirile de la 12, si cum si Adrian Nastase a citit in ziua aceea stiri.

din echipa de atunci cred ca mai e doar Liviu Mihaiu (care ma si adusese drept consultant pentru lansarea noii statii) si, de dragul adevarului, astazi daca sunteti fani Guerrilla spuneti-i La multi ani si lui Razvan Exarhu.

el a fost cel care a creat toata filosofia fina din spatele brand-ului Guerrilla; el a creat “camuflajul” roz (uniformele de la lansare) si-a brief-uit agentia pentru Logo, el a pozitionat statia in zona de elita in care nu credea nimeni la vremea aceea.

mult din ceea ce este astazi Guerrilla i se datoreaza (si) lui Razvan Exarhu.

la multi ani si lui Dobro si lui Craio si lui Adi Popescu pentru ca si ei au muncit in draci pentru ca Guerrilla sa ramina.
si la multi ani lui Calin Husar pentru ca fara el, guerrilla ar fi disparut de citeva ori.

2339
Eveniment 4un (alt) fel de la multi ani

un (alt) fel de la multi ani

locuiesc foarte aproape de un magazin cu cosmetice bio si nu rezist tentatiei sa nu-mi cumpar tot felul de delicatese pentru corp cind trec pe acolo.

am o gama preferata de produse romanesti destinata rasfaturilor absolute la preturi decente; iata numai 3 nume de produse:) “ciocolata de casa – unt pentru corp”, “printesa levantica – crema corp”, “martipan – crema corp”.

zilele trecute, fetele care detin acest magazin m-au invitat la aniversarea lor de 2 ani, fara sa stie ca eu imi cumpar de la ele deseori delicatese. n-am putut ajunge, dar in semn de La multi ani pentru ele si drept cadou scriu astazi despre magazinul lor: Mio Bio.

e cochet, arata ca la paris sau la milano, n-are nimic ostentativ (cu atit mai putin preturile nu sunt ostentative) si are produse fine pe care le puteti face oricind cadou. si mai ales puteti sa va cadorisiti pe voi cu ele.

si daca mergeti acum de sarbatori au si reduceri faine. ieri am trecut pe la McEnn cu treaba si aproape ca am vrut sa le bat in geam (sunt fix vis a vis de agentia McEnn, pe Jules Michelet, la Romana) sa le spun “hei eu sunt. la multi ani”, dar aveam in plan sa le fac cadoul asta si-am zis sa stau cuminte.

La multi ani bucurosi si voiosi, cu clienti frumosi, draga MioBio:)

4942
marni-2009Marni pt H&M

Marni pt H&M

nici nu s-au stins bine ecourile lansarii versace pentru H&M, nici n-au apucat sa fie purtate toate obiectele achizitionate, in unele cazuri n-au trecut nici vinataile obtinute in lupta pentru achizitionarea obiectelor si… H&M anunta noua colaborare pentru primavara 2012: Marni.

pe 8 martie 2012 iar va fi nebunie in magazine:)

aici detalii in premiera despre colectia de la anul

in fotografie, o colectie marni din 2009

2265
piscoturipiscoturi 2.0

piscoturi 2.0

am asteptat sa se linisteasca vilva articolelor despre Piscotarii 2.0 ca sa incerc va arat o alta fata a situatiei.
nu cred ca e vorba despre a cara piscoturi acasa de pe la petreceri si evenimente, ci mai degraba de a invata sa-ti prepari propriile piscoturi.

dar sa o luam pe indelete, pe alocuri cu exemple pe propria-mi persoana (care, pentru ca merg foarte rar la evenimente si tin la silueta, nu prea gust piscoturi. plus, in echipa mea exista o persoana specializata in “vinzari” care are grija de ce, cum si pentru cit scriu cind e vorba de campanii publicitare)

confundati cel mai adesea A FACE O CAMPANIE vs A CAUTA CONTENT PROPRIU

mi s-a intimplat si mie de multe ori sa fiu mentionata la campaniile saptaminii de pe refresh.ro, cu chestiuni care nu au nicio legatura cu nicio campanie (vezi X Factor si Vocea Romaniei, ca sa le mentionez pe cele “in derulare”). eu imi generez content propriu, merg la fata locului si imi produc propriile subiecte de acolo (cu reporting pe bune, cu surse) pentru ca stiu ca e un subiect de interes; nu ma plateste nimeni pentru asta, nu-mi da nici piscoturi si nici alte atentii.

negati dreptul autorului de blog de a decide ce e bun pentru cititorii lui si subestimati inteligenta celor care citesc
cititorul simte daca sunt prea multe advertoriale si, daca nu-i place cum sunt scrise (unele pot fi – si sunt – geniale), executa un click si iese din pagina. si nu mai vine.

contestati un model de business care e valabil de cind e lumea: pentru fiecare categorie de produs exista o categorie de consumatori care se gaseste printre cititorii unei anume categorii de autori.

de ce n-ar avea si bloggerii “mici” categoria lor de cititori care poate fi activata cu mijloace clasice la preturile pentru care sunt cotati? ceea ce face Blogal Initiative este exact sa activeze o masa de bloggeri necunoscuti (care da, se bucura pentru 100 de dolari), dar in acelasi timp le da o sansa sa urce macar o treapta pe scara recunoasterii in breasla. de ce n-ar face la fel si ceilalti, pe cont propriu?

ii certati pe bloggerii mici ca incep sa construiasca
a construi in industrie inseamna a-ti face contacte, a cauta informatii, a dezvolta relatii. deciziile se iau emotional, cel mai adesea: intre un blogger pe care nu l-ai intilnit niciodata si unul cu care ai stat de vorba si macar ai simtit cum e, daca nu l-ai cunoscut bine -> o sa alegi mai repede sa lucrezi cu unul pe care-l stii.
asa ca e bine ca merg la evenimente, ca dau buna ziua si ca raspund – cum stiu ei – la ceea ce au vazut, in spatiile in care sunt autori.

supraestimati piata 2.0
cu tot respectul pentru munca tuturor, dar ceea ce avem acum in blogosfera e asemanator cu ceea ce se intimpla in presa scrisa in anii 90. si sunt foarte multe bloguri care incep sa creasca dar care nu au inca un “rate card”, asa ca se mai practica …barterul.
dar e o forma de evolutie a pietei: intotdeauna vor fi produse care vor avea bugete mici de promovare si care se vor duce catre cei cu ajutorul carora isi vor putea atinge tinta in conditiile impuse.
cum intotdeauna vor fi produse “de lux” pentru care afinitatea cu cititorii va fi mai importanta decit pretul aparent.
cum, vor fi mereu si agentii creative care – cu bani putini – vor oferi EXPERIENTE, nu COMUNICATE DE PRESA.

unde apar problemele de fapt?
la “fabricarea piscoturilor” in propriile spatii, in bucatariile cu vedere la strada.

daca 10 oameni merg la un eveniment si tot ceea ce spun este “cit de tare e X acum pe scena”, totul e plictisitor.
cind cei mici vor invata sa caute care sunt resorturile care-l fac pe X sa fie tare pe scena, sau cine il ajuta pe X sa fie tare pe scena sau orice altceva care trece de prima observatie, directa si banala, atunci vor trece usor in liga mare si e doar un pas pina la ratecard.

daca ii inviti la un eveniment la care le spui bullshit neinteresant, oricit i-ai plati tot ceva neinteresant or sa scrie pentru ca asta e ce ai livrat
cu cit esti mai creativ in realizarea retetei piscotului tau, cu atit el o sa fie mai gustos pentru cititorul invitatilor.

***

stiu ca ar fi fost mai intelept sa tac si sa nu ma bag in aceasta problema, dar mi se pare o nedreptate si “dat in cap” astora mici in loc sa-i incurajam si sa-i sprijinim. (invatindu-i si sa scrie si ce-i etica). si mi se pare ca nu mai vedem padurea de copaci.

P.S. daca nu vreti sa fiti judecati gresit, verificati cu atentie ceea ce scrieti in articolele care clasifica / inventariaza campanii.
un exemplu: o mai corecta structurare a articolelor din seria campaniile saptaminii de pe refresh.ro ar mai limpezi din ceatza laptoasa a (asa ziselor) campanii de pe bloguri si s-ar vedea ca, de multe ori, e content , nu piscot.
(de exemplu, vizionarile de filme se fac cu jurnalistii de specialitate din 90 incoace, iar ei isi scriu in publicatii linistiti opiniile fara sa se teama ca lumea ii considera in pragul diabetului de la prea multe prajituri spaga)

6071
ioana violentaMAKE UP

MAKE UP

Cand am avut onoarea sa particip la Campania antiviolenta “Bring the sun in my life” am realizat un lucru foarte important pentru actori, dar nu numai.

Dupa ce am fost machiata, m-am uitat in oglinda si am simtit instantaneu cum mi se schimba starea de spirit, datorita figurii mele batute. Nu am bagat foarte mult in seama, dar m-am asezat ulterior cu Cristina Bazavan pe niste scari si ne uitam una la cealalta si simteam ca ceva din interiorul nostru s-a schimbat. Cred ca a fost o fractiune de secunda cand si eu si ea am hotarat sa vorbim despre ce ne trece prin minte si i-am marturisit cum simt ca mi-am schimbat starea de cand m-am vazut asa. Sentiment confirmat si de ea. Stiam ca atat machiajul, ca si costumul, sunt instrumente forte pentru un actor, dar niciodata nu am realizat lucrul asta atat de clar ca acum. Poate pentru ca nu am experienta necesara si poate pentru ca a fost o reactie pe care am avut-o ca om si nu am incercat sa o transpun in meserie. Dar stiu ca de acum incolo voi fi mult mai atenta la ce imi transmit aceste doua instrumente in momentul in care fac cunostiinta cu ele.

In momentul in care am inceput shootingul, eram clar in starea de care era nevoie si foarte relaxata in acelasi timp.
Inevitabil am facut o comparatie, referitoare la felul in care m-am simtit la acest shooting, datorita make up-ului si cum m-am simtit la altele cand eram cu o fata curata, nebatuta ba din contra cu trasaturile scoase in evidenta. Mi se parea normal sa arat asa, cand de fapt aveam, o cu totul alta imagine si evident interiorul meu nu transmitea ceea ce arata fata.

Concluzia la care am ajuns e ca ar trebui sa pun valoare pe momentele in care arat altfel, pe momentele in care ma simt frumoasa si sa transmit mai departe lucrul asta. M-ar ajuta mult mai mult in ceea ce fac. E foarte important pentru un actor sa constientizeze ca o data ce a facut cunostiinta cu un personaj si incepe sa si-l insuseasca, atat interiorul cat si fizionomia se schimba si sa nu mai aiba tendinta sa-l compare cu el. Cred ca e un pas important la care ar trebui sa fim foarte atenti pentru ca altfele posibil sa ne scape din cand in cand si sa ne impiedicam.

Ioana Blaj este actrita, masterand in Arta Actorului la UNATC

1873
cornel-ilieera miercuri spre joi…

era miercuri spre joi…

Cornel Ilie de la Vunk si-a facut blog, sCORNELi, iar asta inseamna ca de astazi o sa vedeti o alta fata a lui Cornel. una care va placea foarte mult doamnelor si domnisoarelor.

ca sa va conving, am sa va spun ca si mie mi s-a intimplat la fel , cu ceva ani in urma.

***
stiu sigur ca era intr-o duminica atunci cind am descoperit Balada pentru o minune, cintec proaspat lansat de Vank. mai ascultasem nenumarate piese ale lor, dar cu asta a fost ceva special. am ascultat-o in duminica aceea (acum multi ani) cred ca mai bine de 5 ore pe repeat. atit de mult o ascultasem incit la fiecare noua redare mi se parea ca spatiul dintre notele muzicale se dilata si ca pot simti tot ce e in jurul liniei melodice de baza. nu am mai trait aceasta senzatie cu niciun alt cintect (romanesc sau strain)

n-am o explicatie de ce mi-a placut cintecul acesta atit de mult, nu sufeream dupa vreo iubire, eram bine mercic , voioasa si fericita, dar atunci am dezvoltat o simpatie speciala pentru trupa lui Cornel Ilie.

mai peste ceva vreme am aflat ca vocalul trupei scrie si scrie f bine. si am avut nevoie de vreun an sa-mi fac curaj sa-i cer lui Cornel sa citesc o proza de-a lui. si-acum mai stiu o secventa cu o oglinda, in care personajul masculin isi vede iubita cum se pregateste pentru o zi noua de munca.

asa am inceput sa ma uit altfel la Cornel: nu mai era doar domnul frumusel dupa care ofteaza fetele (ma iertati sunteti star rock:) ) , ci si un abil utilizator al cuvintelor – cu alt scop decit vrajirea fetelor in cauza.

peste alta vreme, Cornel a facut un gest pe care-l mentionez adesea in speech-urile mele motivationale. cind imi era mai greu si mai greu cu revista Tabu (care tocmai iesea din trustul Catavencu si era la un pas de a disparea de pe piata), Cornel – care vorbise (prin mailuri!) cu mine de maxim 3 ori in viata – mi-a trimis un super mesaj de incurajare. simplu, sincer si foarte foarte emotionant. si-acum mi se pare incredibil cum s-a gindit el atunci, cind mi-era greu sa ma incurajeze. si pentru ca stiu cit de mult a insemnat pentru mine mesajul acela, de atunci de fiecare data cind cineva se afla intr-o cumpana profesionala, ii trimit un mesaj de incurajare. nu conteaza cit de bine ne cunoastem si de cite ori am vorbit: stiu ca mesajul o sa conteze si ar putea sa-i dea aripi. pentru ca si mie mi s-a intimplat.

***
asa ca eu il stiu, mai degraba il simt, un pic altfel pe Cornel Ilie decit imaginea lui de pe scena. dar pentru ca acum are blog si va scrie des despre el si despre ceea ce-l intereseaza, o sa-l descopere cit mai multa lume.

tot asa cum o sa descoperiti ca distinsul domn Cornel Ilie nu face nimic la intimplare: blogul si-l lanseaza cu un concurs care se numeste “Era miercuri spre joi/ restul continuati voi” si are ca premiu o pereche de tenisi dupa un design Cornel Ilie, realizati de Mihaela Glavan. Alaturi de Marius Manole, George Zafiu si Oana “bebelusa” Ionita, jurizez acest concurs 🙂 detalii aici.

Bafta voua la concurs si bafta lui Cornel cu blogul lui.

2776
journalismPuterea povestilor

Puterea povestilor

Weekendul acesta s-a vorbit mult despre povesti. Povesti scrise si impartasite la Targul de Carte Gaudeamus, povesti iscate din Blogoree la seminarul cu Vlad Petreanu despre care am auzit, si povesti jurnalistice la Conferinta organizata de „Decat o Revista”. Despre aceasta din urma o sa va povestesc, pentru ca a fost o intalnire rara, cu niste oameni pe care nu-i vezi prea des pe scena.

Cristi a adus americanii, laureati cu premii de vis in SUA, sa ne reconfirme „The Power of Storytelling”. Trei generatii de jurnalisti, cu stiluri diferite, cu functii diferite, cu relatii diferite au stat fata in fata cu vreo 200 de oameni si mai apoi cu vreo 20, redeslusind misterele scriiturii care te lasa cu respiratia taiata si cu lacrimile pe obraz. Pentru ca da, asa ceva mai exista, culmea, in presa, fie ea generalista si cotidiana.

Patru oameni modesti, dar inspirati, fara powerpoint-uri stralucitoare sau branding gol, fara incercari fade de a poza „cool”, unul dintre ei (jurnalistul de radio) chiar cu plaivazul dupa ureche pe toata durata prezentarii. Plaivazul cu care si-a luat constiincios notite din toate prezentarile confratilor cu toate ca, atunci cand ai ajuns speaker, nu-i asa, ce ai mai avea de invatat de la altii?

Patru oameni cu vieti incorporand experiente incredibile – de la imersia intr-o familie adunata in jurul unui bolnav de SIDA la un camping pe o insula de gheata alaturi de puscasii marini; de la interviul fara suflare cu o campioana mondiala absoluta la free diving la o traversare initiatica a Americii in urma socului din 11 septembrie.

Patru oameni carora curiozitatea si deschiderea cultivata le-a pastrat intacta tineretea, increderea, optimismul si pozitivismul ala de care facem noi misto continuu, fara sa ne dam seama cat de saraci suntem fara el.

Oameni pentru care dilemele etice nu se masoara in „care-a dat mai mult” sau „pe cine sa troznesc azi”; ci in cat poti lasa ca povestea sa-ti intre in suflet, tu, cel care o rostesti; in cat poti investi fara sa tulburi povestea; in cum sa convingi oamenii ca, uneori, renuntand la viata lor privata, pot pune pe agenda probleme care altfel n-ar ajunge sa fie rezolvate niciodata.

Am vazut multi oameni miscati in sala si multe aplauze sincere, fara complezenta sau invidie. Am vazut oameni miscatori pe scena. Si m-am bucurat ca am putut adauga la numele The Power of Storytelling – Priceless, mesajul MasterCard pentru ca exact asa a fost. Priceless.

Sorana Savu este Senior Partner Premium Communication

2608
ioanaliniste

liniste

Exista momente in care nu-ti vine sa faci nimic. Nici macar sa gandesti.

Mi-am dat seama ca alea sunt momentele in care te simti pe tine cel mai bine.

Am trait senzatia asta de curand si am trait niste experiente unice. Iti simti fiecare celula cum isi gaseste locul si cum tot corpul incepe sa vibreze. Ala e momentul in care cred ca incepi sa traiesti si sa te dezvolti foarte puternic la nivel senzorial. E o senzatie foarte puternica si e posibil, ca in momentul in care incepi sa simti foarte tare, mintea sa intervina si astfel apar intrebari si haosul nu inceteaza sa apara.

Cateodata am senzatia ca societatea in care traim, mediul care ne inconjoara e cumva setat sa ne distaga atentia de la viata aia adevarata si nu inteleg de ce. Cat de frumos ar fi sa putem sa traim cu totii in liniste si sa nu mai fie nevoie de nimic. Tehnologia nu a facut altceva decat sa ne altereze toate simturile. Stateam si ma gandeam cum ar fi sa stai sa te bucuri de un apus rosiatic, sa simti cum totul in tine se schimba cu fiecare pala de culoare care apare sau dispare, in loc sa scoti telefonul din buzunar si sa imortalizezi momentul ca sa pui poza pe facebook si sa te simti extraordinar cand strange 100 de likeuri..

Alegem sa avem “amintiri practice “ si nu amintiri senzoriale..De ce? Cand am putea sa fim cu mult mai impliniti si bogati…cand am putea sa ne slefuim sufletul si sa-l facem sa straluceasca.

Mi-a prins foarte bine o zi de stat in casa, in pijamalele mele moi ascultandu-mi corzile interioare. Nu stiam ca pot vibra atat de frumos si lin. Cred ca merita sa incercati.

***

Ioana Blaj este actrita, masterand in Arta Actorului la UNATC

2179
Andre AgassiAgassi – autobiografia

Agassi – autobiografia

autobiografia lui Agassi, Open, se deschide cu meciul din turul doi de la US Open 2006. ziua meciului vazuta si traita de Andre la prezent, in timpul actiunii. te trezesti cu el, mergi cu el la micul dejun unde scoate coacazele din briosa fiicei, stai cu el sub dus (unde plinge barbateste) si mergi la arena. esti in mintea lui tot timpul meciului si simti fiecare durere a trupului lui batrin pentru cei 36 de ani. cazi rapus de durere in vestiar si, pentru ca adversarul lui (care pret de 40 de pagini a fost si al tau), Marcos Baghdatis, se zvircoleste in spasme, il tii de mina in timp ce la televizor e o stire despre victoria lui Agassi. care e si a ta.

*
am crescut uitindu-ma la meciurile lui Agassi. mi s-a parut nebunul frumos (un fel de Ilie Nastase din vremea mea), dar acum cind m-am apucat sa-i citesc biografia nu m-am mai gindit nicio clipa la asta.

vin dupa lectura a doua biografii romanesti, ambele citite in aceasta saptamina – Mariana Mihut si Antoaneta Ralian, ambele scrise prin tehnica interviului si, dupa doar 40 de pagini de text din biografia lui Agassi, imi vine sa urlu: “NU STIM SA SCRIEM BIOGRAFII!”

sa nu ma intelegeti gresit, din ambele carti editate in ro am aflat lucruri noi, am ris si am plins la momente descrise, dar niciuna nu m-a tinut cu sufletul la gura ca aceste prime 40 de pagini din biografia lui Agassi.
niciuna n-a avut atit de multe informatii ca aceste 40 de pagini: sunt portrete “paralele” cu Roman – cel care acordeaza rachetele si James – bodyguard-ul sau, portrete care arata foarte mult reporting; sunt “iesiri in macro” cu putere de invatamint/sfat universal.

pentru ca ambele biografii romanesti au ramas la nivel 1 al jurnalismului “biografic” – interviul cu cel caruia i se scrie biografia. (chiar daca dl Radu Paraschivescu a mers putin mai departe, iar conversatia sa cu domna Ralian e sclipitoare, ramine totusi doar o conversatie, nu un roman biografic)

as vrea sa avem si noi biografi care sa stie meserie. (autobiografia lui agassi e scrisa cu un ghost writter, un scriitor – jurnalist de meserie)

*

“Tenisul e sportul in care vorbesti cu tine insuti.
Niciun alt sportiv nu vorbeste cu el insusi ca jucatorul de tenis. Aruncatorii din jocul de baseball, jucatorii de golf, portarii, toti mormaie cu ei insisi – si-si raspund. In febra meciului, tenismenul arata ca un nebun intr-o piata publica, strigind, injurind si purtind discutii filosofice cu alter ego-ul sau. De ce? Pentru ca tenisul e al naibii de singur. (…)

In tenis stai fata in fata cu dusmanul, faci schimb de lovituri cu el, dar nu-l atingi si nu vorbesti niciodata cu el sau cu altcineva. Uneori lumea il mentioneaza pe alergator ca pe o figura aproape la fel de singuratica, dar imi vine sa rid. Cel putin alergatorul poate sa-si simta si sa-si miroasa oponentii. Sunt la citiva centrimetri distanta.

In tenis esti pe o insula. Dintre toate jocurile jucate de barbati si femei, tenisul este cel mai apropiat de detentia solitara, care duce inevitabil la vorbirea cu tine insuti.”

***

cartea nu spune (cel putin pina unde am citit in acest moment) ca inainte de meciul acesta, il invisese cu greu pe Andrei Pavel. Urmatorul meci, cel din turul 3, va fi ultimul. adica chiar ultimul. va plinge pe teren intr-un discurs super emotionant, iar lumea il va aplauda minute in sir. astea sigur vor fi in carte, dar iata si in imagini de atunci, din 2006.

Later edit: la sfirsitul cartii cind reia ultimul parcurs la US Open, il mentioneaza si pe Pavel, dar si numele celui care l-a ajutat sa scrie cartea, un jurnalist cistigator de premiu Pulitzer, J. R. Moehringer

4604
antoaneta raliano bucurie de carte

o bucurie de carte

am cumparat ieri de la tirg, m-am dus special pentru lansare, o carte minunata: Radu Paraschivescu in dialog cu doamna Antoaneta Ralian – Toamna decanei. (Ed Humanitas)

citesc si mi se umple inima de cald si de bine. si de frumos.

o invidiam pe doamna Ralian pentru prietenia cu o doamna pe care eu o iubesc mult – scriitoarea Iris Murdoch, dar acum citind aceasta carte imi doresc foarte tare ca, atunci cind voi fi mare, sa fiu ca domna Ralian.

cautati cartea in librarii. e mi-nu-na-ta. va arata un om de un rafinament rar, de un bun simt si de o frumusete care te emotioneaza. si de o autoironie care te umileste pentru ca tu, cititor – nu la fel de cult si nici la fel de rafinat – nu poti sau nu stii sa faci “misto” de tine.

*
“De ce oare nu exista si o spaga pentru putina inteligenta sau buna cuviinta? De ce sunt ata de atragatoare uritul, sordidul, meschinul? Nu astept raspuns.”

*
“Ce supape de supravietuire am? As putea raspunde automat si conventional.

Munca, adica inefabilul panaceu. Cartile, muzica, discutiile cu putinii prieteni inteligenti. Dar ar fi un raspuns partial, incomplet. Cred ca ma ajuta mult simtul umorului. Sesisez partea nostima, hilara a lucrurilor. Ma amuz, desi nu sunt un om vesel. Rid rar si nu sunt optimista. Dimpotriva, vad jumatatea goala a paharului si ma si justific: jumatatea goala e, totusi, transparenta. Ea iti ofera, deci, posibilitatea unei perspective, a unei asteptari. Jumatatea plina e un fapt implinit, nu te mai incita. (…)

In afara de virsta, eu trebuie sa lupt cu singuratatea totala, cu diverse dureri fizice. Si lupt, cit oi mai putea lupta. Probabil ca e ceva care tine de ingredientele din coca, nu stiu. Poate ca sunt mai puternica decit cred. Ah, dac-as putea cunoaste mingiierea religiei. Ma inconjor de oameni tineri – e un soi de vampirism, ma infrupt din tineretea si energia lor. E adevarat, uneori situatia ma depaseste, dar nu-mi dau voie sa obosesc.

Nu-mi dau voie sa ma plictisesc. Nici sa sper, nici sa fac proiecte. Stiu ca timpul mi se comprima vazind cu ochii. Il vad grafic cum se ingusteaza in fata mea. Dar refuz sa-mi pling de mila. Ma agat de orice placere.”

***
Antoaneta Ralian are 87 de ani, a semnat peste 120 de traduceri din autori imensi – Henry James, Virginia Woolf, J D Salinger, Saul Bellow, Iris Murdoch

2736

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!