tanti Elena a trecut de multa vreme de jumatate de secol de viata. e sotie de “cowboy”, traieste la Herghelie de cind se stie si, chiar daca locul casei s-a schimbat dintr-un oras in altul, mereu au fost caii si sotul, Nicu, cowboy-ul.

in dimineata asta am facut piine de casa amindoua. mi-a pus toate ingredientele pe masa si m-a lasat pe mine sa framint piinea. intre timp mi-a oprit televizorul mic de pe frigiderul ei vechi “lasa stirile, piinea se framinta cu dragoste in liniste, ca sa creasca mare”.

pe cind framintam si ma supraveghea indeaproape, am vorbit despre cai. daca ii place sa calareasca, daca are un preferat din herghelie, cu care cal imi recomanda sa ma joc mai mult.

dupa ce-am intrebat “care dintre ei e armasar naravas?” s-a lasat linistea. n-a mai zis nimic.

dupa o vreme mi-a adus o copaie in care sa punem piinea la dospit, un stergar cu care sa o acopar, s-a uitat la ce am produs si, cind s-a asezat inapoi pe scaunul de unde ma supraveghea a zis:

“si oamenii si caii sunt la fel. o iubire mare o recunosti in doua feluri – cind te intilnesti prima data sau cind ai pierdut-o. am auzit replica asta ieri intr-un film.”

a oftat si, pentru ca terminasem de framintat, mi-a dat inapoi drumul la televizor.