iata niste tineri care sfideaza gravitatia si reaseaza linia dintre dans, sculptura, teatru.
ei spun ca sunt inspirati de matrix, eu cred ca au inteles cum sa invinga gravitatia si-ar trebui sa-i convingem sa ne spuna si noua
le puteti vedea intraga munca aici
sunt dintre cei care cred ca presa moare pentru ca o omorim noi cei care “prestam” in interiorul ei.
si nu dati vina pe managerii vostri, nu doar ei sunt “criminalii”; cu fiecare text scris prost, in fustereala, fara pasiune, fara documentare, cu mai multa opinie personala decit research si surse, ii mai taiem putin oxigenul presei muribunde.
e un cerc vicios, nu scrieti bine pentru ca nu va platesc patronii, dar patronii nu au bani sa va plateasca pentru ca nu pot sa vinda marfa voastra: pentru ca, oricit ar fi de greu de acceptat, e proasta.
daca fiecare si-ar face treaba la maximum din ce poate da el, in fiecare moment al actiunilor sale de jurnalist, roata ar incepe sa se invirta.
***
Thomas Nagorski, foreign managing director la ABC News, a renuntat recent la stiri si, inainte de a parasi redactia pentru care a muncit multi ani, a scris un text emotionant care vorbeste despre flacara care arde intr-un jurnalist adevarat.
citeste textul si daca nu simti asta, nu da vina pe banii pe care-i primesti, nici pe constringerile pe care ti le pun sefii, gindeste-te ca poate nu esti facut sa fii jurnalist.
A couple of weeks ago my phone rang—12:25 a.m. The assignment editor, Molly Hunter, was on the line. “This Benghazi thing may be a lot worse than we’d thought,” she said. “We’re wondering about moving a team there.”
We spoke long enough to get the mind whirring: What were the options? How grave the danger—to the Americans there, and to reporters who might head that way? What about Libyan visas?
A few hours later, just before five in the morning, Molly called again. “So sorry, Tom. But thought you needed to know. The ambassador’s been killed. We’re preparing a special report.”
I took a shower, whispered goodbye to my wife, and headed for West 66th Street, my desk in the ABC News newsroom. It was a big story, to be sure, another globe-turning event. And these things have an effect on reporters and editors, on all of us who carry the news gene. Others might hear the news and wonder, ask questions, perhaps worry about the consequences. For us it is different: We carry the synaptic wiring that produces the adrenalin, that zero-to-sixty firing of questions and plans when a bulletin hits.
And for me, there was a wrinkle: This story—and all these middle-of-the-night calls—would in all likelihood be my last.
I was leaving journalism after 28 years. It seems strange even to write that sentence, but there it is. Leaving the news. I am headed for the Asia Society, just across town but a world away. Whatever challenges await, one thing is clear: I shouldn’t worry much more about news—at least not in the manic, adrenalin-filled way I have worried about the news for all these years. Put differently, those synapses ought to stop firing.
(…)
I remember a quiet Saturday in New York, friends over for dinner, and the phone ringing. Yitzhak Rabin had been shot at a rally in Tel Aviv. “So sorry, Anne…” A few hours later we were on the El Al flight to Tel Aviv, jammed with mourning Jews and anxious journalists. Some 15 years later, a 1:00 am call: A normally placid night desk editor frantic on the line: It’s a huge quake, Tom… The news nerves went haywire. In an hour we were in the office, many of us, and we would just about live there, for some time, as the waves struck and the nuclear plants burned on the Japanese coastline.
Times have changed, of course, and the news and the ways we cover it are dramatically different, but the adrenalin remains.
I can remember so well the pang of angst I used to feel each morning with the thud of the newspaper hitting the front door, worried always that I might have missed something that had turned up on The New York Times front page. “Where are we with this?” Peter Jennings would ask, and woe unto me if I didn’t have either an account of what we were doing, or a convincing case that the story wasn’t worth our pursuit.
Today very little in the Times or other morning delivery surprises, not because it isn’t compelling or important, but because we have likely read or heard about most of the stories by the time the physical paper hits the stoop. Now it’s that middle-of-the-night call or the beep of the Blackberry.
Multumesc frumos Peter pentru ca mi-ai aratat aceasta scrisoare minunata.
saptamina trecuta am fost la Bran intr-o pensiune care e raiul familiilor cu copii, Valea Argintilor. un loc unde erau 2 ponei, 3 ciini foarte prietenosi si obisnuiti sa se joace cu turistii, un iepure urias si lenes.
pensiunea apartine familiei Pavel care detine si agentia J’info tours, iar invitatia a facut parte dintr-un proiect prin care se doreste familiarizarea cu frumusetile de pe linga Bran – si altele decit castelul lui Dracula:)
de la doamna Carmen Pavel am aflat de un concept de turism pe care il voi imbratisa de acum incolo: Volunturismul.
dupa cum ii spune numele are legatura cu voluntariatul si cu turismul, dar e mai mult decit pare. e vorba despre a te gindi sa faci ceva pentru comunitatea in care mergi in vacanta sau pentru comunitatea ta de acasa, legat de excursia ta.
sa aduci o planta pentru o gradina botanica, sa faci citeva ore de munca voluntara acolo unde mergi, sa achizionezi ceva pt un muzeu local sau national.
doamna Pavel a adus dintr-una dintre excursiile sale 2 plante rare pentru gradina botanica din Bucuresti, iar cei de la muzeul gradinii botanice au fost nu doar fericiti, ci si foarte surprinsi de gest. acum promoveaza conceptul pentru toti cei care sunt clienti J’info tour.
***
stiu ca nu v-ati gindit la asta pina acum, dar la fel de bine stiu ca multi dintre cei care citesc acest blog calatoresc des si sunt oameni frumosi. volunturismul poate ajunge o stare de calatorie, precum grija de a cumpara cadouri pentru cei dragi.
***
Bran- ul vazut cu cineva care stie locurile e mult mai linistit si mai frumos decit nebunia de linga castelul lui Dracula.
localnicii fac cea mai buna brinza din tara (pe vremea lui Ceausescu, au fost printre putinii care nu au fost colectivizati/nationalizati, asa ca spiritul antreprenorial e intact), iar in pensiunea in care am locuit e in fiecare simbata dimineata o demonstratie despre cum se prepara brinza. (aici fotografii geniale din timpul demonstratiei facute de cristi sutu). poti face drumetii pina la o cascada de pe munte, dar si la un monument a eroilor sa aduci un omagiu militarilor care s-au prabusit cu avioanele de antrenament.
e frumos sa vezi obiceiurile de ravasitul oilor, tirgurile locale care arata ca niste bilciuri doar ca sunt mai orientate catre animale decit catre distractii pentru copii, si sa descoperi locuri si lucruri noi.
– oile recunosc sunetul clopotelului de la gitul serifei de trib. sau serifelor de trib, pentru ca uneori sunt mai multe oi – mai voluntare, mai indraznete – care poarta clopotel si pe care le urmeaza turma. cum se alege oaia care poarta clopotel? ciobanul se uita cine din turma e mai isteata, cine merge prima si recunoaste drumul inca de cind e miel. ca si in viata, selectia naturala isi spune cuvintul, clopotelul e un fel de premiu pentru inteligenta.
– clopotelul de la gitul vacilor e diferit si ca forma si ca sunet de clopoteii pentru oi.
– un loc mai putin stiut de turisti este schitul de pe platforma dealului Balaban. e acolo si un hotel Inn on Balaban care pare ireal, singur in pustietate, facut cu super gust, totul din lemn si piatra.
privelistea de pe dealul balaban
***
n-am facut nicio fapta buna in excursia la Bran, nu am exersat inca acest concept de volunturism dar promit sa recuperez. ceea ce va doresc si voua.
am aflat insa multe povesti simpatice de la Doamna Pavel despre antreprenoriat in turism, dar si despre cum sa-ti cresti copiii cu respect pentru ceea ce le oferi ca parinte. uite una dintre povesti cu valoare de pilda pentru educatia oricarui copil.
cind era mica si mergea in vacante la bunici, doamnei Pavel nu-i prea placea sa manince. bunicul a inceput sa noteze zilnic ce primeste la fiecare masa si sa specifice alaturi cit costa fiecare lucru. a pus insemnarile – care aratau ca o nota de plata de restaurant – intr-un cui pe prispa si i-a spus lui Carmen: “cind vine mama ta, trebuie sa plateasca tot ce ti s-a dat la masa chiar daca nu ai mincat.” a fost o lectie puternica despre valoarea banilor si despre a avea respect fata de tot ceea ce primesti pentru ca si acum doamna Pavel isi aminteste ingrijorarea cu care privea notele de plata “oare va avea mama bani sa plateasca tot ?”.
***
am descoperit lucruri minunate despre ce e romanesc la bran alaturi de Marian Ionescu – www.mariciu.ro, Gabriela si Oana de la bloguldevacante.ro, Loredana si Narcisa de la www.travelgirls.ro, Cezar Vasile – http://cezarvasile.wordpress.com, Laurentiu Buica – http://laurentiubuica.ro, Cristian Sutu – http://sutu.ro, iYli – http://www.iyli.ro, Valentina Roman – http://www.valentinaroman.ro, Ionut Iordache – http://www.jurnaldecalator.ro, Alex Filip – http://turistu.ro, Anca Serban – http://www.1001calatorii.com, Madalina Antohe – http://madalinaantohe.com/
***
P.S. fotografia de cover de la pagina de fb J’nfo tour e cu noi toti intr-o stare de profunda leneveala, intr-o zi de toamna cu un soare minunat
P.P.S. mi-a placut ca doamna Pavel a avut relaxarea sa ne povesteasca si sa ne arate si pensiunile care ii sunt concurente, cum e hotelul balaban, fiind mai interesata sa ne arate, pe bune, frumusetile locului.
ce-i drept si pensiunea domniei sale, Valea Argintilor, este construita in spiritul caselor de pe vremuri ale oierilor din Bran, cu o curte interioara (inainte acolo stateau iarna oile), cu etaj (inainte finul era tinut la etaj ca sa fie cit mai usor sa hraneasca animalele: aruncau de sus, finul peste ele. familia proprietara locuia la parter), iar mobilierul este foarte autentic. daca ajungeti vreodata acolo, rugati-o pe doamna bucatareasa sa va faca langosi cu brinza si usturoi. genial este!
cum spuneam zilele trecute, saptamina asta am fost in camera secreta XFactor – acolo unde se afla toate fisele concurentilor, cu tot cu observatiile tehnice ale echipei legate de ei – si am vazut si citeva fragmente din episodul 2 care va fi difuzat in aceasta seara de la 20.30
din ce am vazut eu (patru mici fragmente), vor fi doua momente foarte simpatice prin care, indirect, doi dintre jurati vor fi cumva caracterizati, li se va face un profil.
cheloo fata in fata cu un rapper tinar devine ca un tatic simpatic, incearca sa-i explice ce si cum e in stilul asta muzical, il simti cum vrea sa-l ajute.
delia fata in fata cu multi domni frumusei… o sa fie niste secvente “rrrrrrrrrrrrrrrrrr”
celelalte doua momente pe care le-am vazut sunt emotionale si cu poveste 🙂
mi-ar placea sa-mi ziceti cam care e preferatul vostru dupa 2 editii (adica sa asteptam si episodul de diseara), promit sa ii rog frumos pe producatori sa ma lase sa vorbesc cu cel care are cele mai multe mentionari si sa va spun cum e:)
Chris Evans ( Captain America) 
Tilda Swinton ( THE Tilda) 
John Hurt ( V for Vendetta) 
Octavia Spencer (oscar pt The Help) 
Alison Pill ( Maggie din The Newsroom) 
toti acestia si multi altii sunt colegi cu Vlad Ivanov in filmul Snowpiercer – o super productie regizata de Joon-ho Bong -despre apropierea apocalipsei si cum trebuie sa-i faca fata unei calatorii dintr-un tren: Snowpiercer.
e foarte corecta exprimarea COLEG pentru ca Vlad Ivanov are unul din rolurile principale.
asteptam de ceva vreme sa fie publica informatia (acum a aparut pe Imdb, deci pot scrie:) ). e o mare performanta a lui Vlad Ivanov si sper ca presa din Romania sa salute succesul sau si sa-l felicite.
cit despre ce face el in film, un mic inside: o sa-l uriti ( e personaj negativ).
Bravo Vlad!
Drumul lui catre Oscar incepe sa fie din ce in ce mai scurt.
filmarile au avut loc in vara la Praga, filmul va avea premiera la anul.
foto Cosmin Bumbutz pentru Tabu/ 2009
saptamina asta a fost una cu totul si cu totul speciala pentru blogul meu S!MPA.
a fost invitat de Centrofarm intr-unul dintre cele mai exclusiviste Spa-uri din lume. A fost Noemi Revnic din partea S!MPA si-a scris povesti minunate, ba a si testat produsele Claudalie pe care le folosesc o multime de vedete si care acum sunt si in farmaciile Centrofarm
a publicat un interviu minunat cu dirijorul Ion Marin – unul dintre cei mai apreciati dirijori din lume. Sorana Savu a facut interviul (si-a tradus muzica clasica si pt lumea noastra, pragmatica) si va rog sa-l (re)cititi cu atentie la energia dintre cei doi – intervievat si intervievator. simti cumva ca sunt egali in rafinament, chiar daca se exprima in domenii diferite.
a fost in locul care detine secretele absolute ale emisiunii X Factor. biroul unde sunt fisele tuturor concurentilor. eu mi-am bagat nasul printre hirtii si am relatat exclusiv de acolo.
a mers pina la Roma si-a intilnit unul dintre cei mai mari coregrafi ai lumii, Akram Khan. eu am avut privilegiul sa schimb citeva vorbe cu unul dintre artistii pe care-i urmaresc de mai bine de 4 ani. descrierea intilnirii aici
***
toate aceste articole sunt exclusive, au necesitat reporting, transcrieri ale inregistrarilor, timp si energie. n-au fost opinii din spatele tastaturii, nici copy paste din alte articole. a fost jurnalism.
intr-o lume de copy paste si de articole facute din virf de tastatura, din birou, simt nevoia sa subliniez efortul nostru din aceste zile.
***
multumesc frumos Noemi, Sorana, tuturor celorlalti care scriu pe S!MPA, dar si cititorilor minunati care ma uimesc de fiecare data (comentariile de la articolul despre AKRAM KHAN e doar un mic exemplu)
la inceputul saptaminii am facut o scurta vizita in culisele X Factor si cind zic culise, vorbesc despre un loc in care nu prea aveti cum sa ajungeti.
*
doua mese simple, un biblioraft plin cu hirtii indosariate (peste 300 de coli), 9 planse mari de PVC insirate pe pereti si muuulte fise (fotografie, nume, detalii despre prestanta din preselectii) -> asta e camera secreta X factor.
toti concurentii care au trecut prin preselectii au fost “fisati” inca din primele momente ale prestatiei lor; acum sunt impartiti pe episoade, pe calupuri de montaj dupa cuvinte cheie, povesti, glume sau alte ingrediente straine spectatorilor dar care fac ca show-ul sa fie altfel decit anul trecut: mai dinamic, mai emotional, mai cu povesti.
pe 6 planse sunt episoadele din preselectii, pe 3 sunt “rezervele” – cei care au o poveste simpatica sau o voce buna, dar nu la fel de puternice/bune precum a celor asezati deja in episoade. nimic nu e definitiv pina in saptamina difuzarii, oricind se mai poate schimba ceva, in functie de minutajul episoadelor, de o idee noua care merita sa fie speculata etc.
pentru un episod se munceste cam doua saptamini – story, montaj, prelucrare sunet & imagine.
ortansa stie toti concurentii. e story editor, a fost la toate preselectiile; ea i-a indosariat dupa replici, glume, prestatie vocala inca de cind raspundeau la intrebarile juratilor. apoi a cautat informatii despre ei – pe facebook, pe google, la prietenii lor. a petrecut atit de mult cercetind fiecare personaj din emisiune incit i se pare ca ii stie de-o viata.
“sindromul verisorului” – numeste aceasta prietenie virtuala : ei i se pare ca stie concurentul de-o viata, dar el nici nu stie ca exista, n-a vazut-o niciodata; s-a intilnit cu reporterii pentru interviurile din emisiune, nu cu ortansa care pune lucrurile cap la cap.
nu vrea story-uri sociale lacrimogene, vrea sa-ti spuna povestile din spatele oamenilor pe care-i vezi in preselectii, cu umor, cu bune si rele, dar niciodata patetic.
*
in camera secreta X Factor am vazut si citeva secvente din noul episod, cel de duminica, dar despre asta va povestesc miine. mai vreau acum sa spun gindul cu care am plecat de acolo: cind te inscrii la X Factor, gindeste-te la prestatia ta din auditie ca la un show: fii pregatit sa spui ceva interesant, sa arati diferit si, desigur, sa cinti bine.
ortansa nu vrea sa iasa in fata, nu am fotografie cu ea, asa ca am o fotografie frumoasa cu juratii:)
aseara am vazut DESH – un spectacol de/cu Akram Khan, unul dintre cei mai celebri coregrafi si dansatori din lume (il stiti din ceremonia de deschidere de la jocurile olimpice de la londra, momentul cu dansatorii care pareau ca fac arte martiale si cu copilul care era simbolul sperantei)
DESH este despre trecerea de la copilarie la maturitate si despre conflictul lui Akram Khan cu tatal lui.
la sfirsitul spectacolului l-am intrebat: “ce a zis tatal tau despre acest show?” si de aici a pornit ceva genial.
“inainte de a-i invita la show pe parintii mei, l-am sunat pe tata:
– noul meu spectacol este despre tine si incepe cu tine mort. te inmormintez.
s-a suparat. mama insa s-a bucurat. am o relatie de respect cu parintii mei, doar ca pe mama o respect intr-un mod sacru, iar pe tata intr-un fel total opus sacrului.
cind a venit la spectacol si-a inteles ca eu sunt el pe scena si ca aproape tot show-ul e despre el, a intrebat:
– vrei sa urc pe scena? sa zic ceva?
era foarte mindru pentru ca toate spectacolele mele de pina aici au fost mai mult despre mama, niciodata despre el.
– e spectacolul meu tata, doar eu apar pe scena, nu trebuie sa urci.
in copilarie am avut o relatie foarte tensionata cu tatal meu si 3 sferturi din pregatirea pentru spectacolul asta m-am mintit. voiam sa fac ceva despre “acasa”, despre originile mele si povesteam mult despre mama. mi-am dat insa seama ca ma minteam si imi minteam si colaboratorii: adevaratul conflict era cu tata, din tensiunea lui putea iesi spectacolul.
dar sa-ti spun cum mi-a venit ideea acestui show .
acum 4 ani eram la Syndey, in australia cu spectacolul cu Juliette Binoche. in seara de dupa a patra reprezentatie, am iesit din Opera si m-am dus sa iau un taxi din statia din fata teatrului. eram foarte obosit si tot ce voiam sa vad era patul din camera de hotel.
am deschis usa la taxi si un cuplu de australieni, care erau in spatele meu, a intrat in masina. credeau ca eram baiatul care deschide usile. dupa ce au intrat si-au inchis usa, au deschis geamul s-au uitat la mine si s-au prins cine eram:
– esti akram khan?
– poate.
le-am raspuns suparat, eram nervos ca-mi luasera masina.
– ai jucat in spectacolul care tocmai s-a incheiat?
– poate ca da, poate ca nu.
le raspundeam scrisnind din dinti.
– multumim pentru spectacol.
au ridicat geamul si-au plecat.
m-am dus la al doilea taxi si pentru prima data in viata am simtit nevoia sa-l sun pe tata. nu suntem apropiati, nu avem o relatie in care sa vorbim la telefon despre rutina zilnica. am sunat, nici nu m-am gindit ce ora era in anglia:
– ce vrei? au fost primele lui cuvinte.
– sa vorbesc cu tine.
– ai probleme cu politia?
– nu, sunt in australia, tocmai am terminat un spectacol.
– ai nevoie de bani?
– nu.
– atunci ce dracu vrei?
– sa vorbesc cu tine.
a strigat-o suparat pe mama ca sa-i dea ei telefonul, in timp ce eu protestam
– dar nu cu mama vreau sa vorbesc, cu tine.
nedumerit ca nu am nimic sa-i spun, mi-a inchis. am purtat aceasta conversatie in taxi, in bengaleza si imediat dupa ce am terminat, taximetristul m-a intrebat:
– tatal tau este Musharraf Khan?
am recapitulat tot ce vorbisem si nu rostisem numele tatalui meu; in cultura noastra, nu te adresezi pe nume parintilor.
– de unde stii asta?
– mai raspunde-mi la o intrebare, a continuat taximetristul in bengaleza. e din Manchikon?
Manchikon e un sat care are 200 de oameni, am inceput sa devin paranoic, ma gindeam la KGB, CIA.
– spune-mi de unde stii un amanunt atit de exact despre mine altfel ma dau jos din masina, am urlat la el.
– raspunde-mi la intrebare si-ti spun.
– da, tata se numeste Musharraf si s-a nascut in Manchikon.
s-a dovedit ca taximetristul era prietenul din copilarie al tatalui meu, cel care ii daduse toti banii – putini – pe care-i strinsese ca adolescent pt ca tata sa-si cumpere bilet catre londra. emigrase si el de citiva ani, vazuse la tv ca fiul prietenului lui e dansator, dar nu stia cum sa reintre in legatura cu tata. cind a inceput sa povesteasca plingea si, trebuie sa recunosc in mintea mea erau doua lucruri.
1. am avut tensiune si suspence, acum am dat peste melodrama
2. vrea sa-i dau banii inapoi.
de fapt voia sa vorbeasca cu prietenul lui, asa ca l-am sunat pe tata din nou:
– vrea cineva sa vorbeasca cu tine.
– cine?, a ripostat tata suparat.
l-am privit pe sofer si l-am intrebat in bengaleza
– cum vrei sa-i spun tatalui meu ca te numesti? cu cine va vorbi la telefon
– Binloopi, Abas Binloop.
tata a auzit si pentru citeva secunde a fost liniste. apoi, pentru prima data in viata mea, l-am auzit pe tata plingind.
anul urmator, cind am venit cu un nou spectacol la Sydney, i-am luat si pe parintii mei si s-au reintilnit.
m-am gindit de multe ori ce sanse erau sa se intimple ce s-a intimplat in seara aceea. a fost suprarealist: n-am luat primul taxi, am simtit nevoia sa-l sun pe tata desi nu fac asta niciodata, taximetristul era prietenul lui.
am mai povestit intimplarea la intilnirile cu public de dupa spectacol si, peste citiva ani de la acest eveniment, un tinar din sala m-a intrebat:
– v-ati gindit ce relatie aveti dvs cu cuplul care v-a luat primul taxi?
i-am raspuns ca in momentul acela, desi nu-i cunosteam, au fost dusmanii mei.
– eu cred ca au fost ingerii dvs.”
*
roma, sept 2012.
text de Noemi Revnic
Ieri s-a incheiat voiajul meu de rasfat la Sources de Caudalie si pot spune ca deja sunt “in love” cu produsele de ingrijire create de aceasta familie intreprinzatoare si ma bucur ca le pot gasi si in Romania, in farmaciile Centrofarm.
Recunosc ca nu eram “cremaholica” pana acum vreo patru ani, dar in prezent am grija sa fiu la curent cu tot ce apare nou si sa incerc toate cremele si serumurile care sa imi hraneasca tenul si corpul. Daca sunt si cu ingrediente naturale, precum Caudalie, cu atat mai bine. Ce poate fi mai bun decat o crema creata din struguri?
Acum doua zile, Jennifer Aniston declara la o emisiune matinala cu un rating ametitor ca a inceput sa foloseasca produsele Caudalie. Iar la Sources de Caudalie au stat intr-o mica vacanta si s-au bucurat de tratamentele SPA Vanessa Paradis si Johnny Depp. In fotografie este chiar suita lacustra in care au locuit cei doi acum ceva vreme. Cu o deviza care spune totul: Effective. Natural.
Glamour, Caudalie trede acum pe lista produselor mele preferate. Nu sunt specialist in beauty, dar pot sa va spun ca tenul meu (destul de sensibil) se simte minunat cu serumul si cremele hidratante Caudalie. Iar “Huile Divine” (pentru corp, fata si par) este cu adevarat divin, imi hraneste parul ceva fantastic. Cat despre “Eau de Beaute”, e deja in poseta, e un refrichant perfect si are un miros adictiv.
Iata si site-urile SPA-ului & al castelului, cand ajungeti in regiunea Bordeaux va recomand aceasta incursiune. http://www.sources-caudalie.com/ si http://www.smith-haut-lafitte.com/
Acum se culege via iar spectacolul este de poveste.
Pe curand, sa aveti un weekend perfect si nu uitati de ritualurile de frumusete de seara si dimineata. Fac cat doua sedinte la psiholog.
*
Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.
Interviu de Sorana Savu
N-am crezut eu că activitatea de guest blogging mă va pune în postura de a lua un interviu cuiva, după atâția ani de PR în care rolul meu a fost și este acela de a pregăti interviurile altora. Dar iată că s-a întâmplat, iar interlocutorul meu a fost unul dintre cei mai talentați și celebri dirijori români – Ion Marin. Ce să spun, noroc că emoțiile nu se văd în scris…
Sunt multe asemănări între profesia dumneavoastră şi leadership, management.
Enorm… enorm de multe!
Dar dumneavoastră, fiind dirijor și în concerte și în producții de operă, adoptați două posturi diferite – una e cea de dirijor de orchestră simfonică, unde ai toată orchestra în subordine, alta e cea de dirijor într-o producţie de operă, unde nu eşti „solist”, ca să zic aşa, trebuie să ţii cont de ce se întâmplă pe scenă.
E o foarte mare diferenţă. Sunt de fapt două forme artistice foarte diferite. Pe de altă parte, şi într-un caz şi în altul, dirijatul este forma cea mai… sublimă de leadership, pentru că este un leadership nemarcat de compromisuri politice, este un leadership în care eşti obligat să te menții pe linia tradiţiei pentru că ai partitura compozitorului înaintea ta şi ai şi responsabilitatea că ceea ce laşi va merge, prin înregistrări, și către alte generații. Te vezi mult mai mult într-un context, nu eşti atât de atras de oportunitatea unui „acum şi aici” şi nu eşti deloc legat de circumstanțe înguste de genul – o fi an electoral sau n-o fi an electoral.
Dar un pic de politică tot faceţi cu soliştii…
O, fără discuţie! E mai mult psihologie decât politică. Încerci să obţii ceea ce este mai bun în oameni. Aici este diferenţa dintre un artist şi un politician. Un politician încearcă să convingă oamenii că ceea ce le dă el este bun, în timp ce un artist, mai ales când lucrează cu alţi artiști, încearcă să-i facă pe ei să scoată la iveală ceea ce au mai bun.
Nu e câteodată şi un exerciţiu de „humility”? N-avem sinonim perfect pentru cuvântul ăsta, din păcate.
Sigur că da. Şi asta e o diferenţă foarte mare faţă de politică. Dacă vreţi, e o formă de a ceda postura de protagonist unei entităţi superioare. Nu avem a face cu politica dar, pe de altă parte, de marketing suntem influențați. Marketingul e un fel de rău necesar – respectiv există o parte de marketing care e foarte importantă pentru că îţi asigură într-un fel şansa de a atinge mai mulţi oameni decât ai în sala de concert, dar pe de altă parte, există şi fenomenul de marketing mincinos, prin care, din diferite motive, ajunge să fie promovat cineva, devine foarte cunoscut, dar nu înseamnă că are valoare…
Ambalajul, practic, e gol…
Da, exact.
Vorbeaţi de marketing şi m-am gândit acum la crossover-uri şi la David Garrett (nota mea. unul dintre cei mai mari violonisti din lume), cu care aţi lucrat. David şi-a găsit cumva o rută proprie de marketing.
Marele merit al lui David este că nu s-a mulţumit cu prima rută de marketing. Eu am lucrat prima oară cu David când avea 13 ani, în 1993 cred că era, la Festivalul de la Verbier, cu Filarmonica din Israel, şi începuse să facă primele discuri cu Deutsche Gramophon. Era încă în pantaloni scurţi. Lucra cu Itzahk Stern, care mi l-a recomandat, şi am început colaborarea încă de atunci. După aceea a avut enorm succes cu forma lui de a face crossover. Astăzi, David este unic, pentru că este singurul exemplu care face aşa numitul, dublu crossover. El a început ca tânăr star de muzică clasică, a devenit un mare star în rock simfonic şi s-a reîntors la muzica clasică. Ăsta e un gest de mare nobleţe, pentru că din punct de vedere al faimei, bogăţiei, oportunităţilor de concerte şi aşa mai departe, nu avea nevoie să se întoarcă. Deci, e o garanţie și o dovadă că David este un suflet de artist, cum să vă spun eu, incurabil.
Sunteţi compozitor şi dirijor. Cum se împacă una cu alta?
Nu se împacă. Dirijorul fiind legat de foarte mult timp şi de foarte multă circulaţie, iar compozitorul fiind legat de linişte şi de stat locului, nu se împacă deloc. Atunci când se întâmplă să am două săptămâni libere, încep să scriu ceva, după care plec. Mă întorc după câteva luni şi iarăşi am, să zicem, câteva zile libere, timp în care, de obicei, rup ceea ce am scris şi o iau de la capăt. E partea de Sisif din munca de compozitor…
Vă simţiţi un protagonist când sunteţi pe scenă? Sunteţi omul care stă cu spatele la public, singurul om care stă tot timpul cu spatele la public.
Sunt, de fapt, singurul om care face o activitate în care eşti înconjurat de public – 360 de grade -, pentru că şi orchestra este un public, este de fapt primul public. Nu cred că mai există o faţă şi un spate în momentul acela. Eşti atât de prins în această comuniune, în această creație muzicală colectivă, încât direcţia nu mai are aceeaşi importanță. Protagonist nu sunt, sigur nu. Mai degrabă, mai degrabă…catalizator.
Încercaţi vreodată să uniformizaţi personalităţile dintr-o orchestră, sau să le valorificaţi? Cum lucraţi cu ele?
Nu îmi doresc să le uniformizez, dimpotrivă. Încerc ca fiecare, în primul rând asta este viziunea mea personală, a bogăţiei din fiecare om… Uniformizarea dă întotdeauna în totalitarism şi crearea unei rezultante comune, de obicei, se face cu un rabat în jos, care e inutil în artă, dar poate să fie util dacă cineva face armată sau își dorește să creeze fenomene de masă.
Când se gândește la funcționarea unei orchestre, din afară, lumea se gândeşte la unison, la faptul că totul trebuie să sune precis, exact.
Păi asta e adevărat, şi mulţi dirijori se gândesc la asta şi e o foarte mare greşeală. Trebuie să încerci să stimulezi arta în fiecare dintre membrii orchestrei, în primul rând cu iubire şi cu enorm respect, pentru că sunt oameni care vin după zeci de ani de şcoală. Nu eşti cu nimic mai breaz decât ei, decât prin eventuala capacitate de a trezi ceea ce este mai bun în fiecare. Ei sigur că se întâlnesc într-o zonă comună care după aceea îi defineşte ca indivizi. Nimeni nu-i lăsat la o parte, dar ăsta este felul în care, de fapt, reuşeşti să determini să se producă transcendenţa vieţii cotidiene într-o stare de spirit extatică, nobilă.
Atunci simţim şi noi din sală că s-a întâmplat ceva extraordinar, că s-a creat o magie.
Da, exact. Dar magia se creează în interiorul fiecăruia.
Corect. Sunt foarte puţini dirijori care se încumetă cumva să dirijeze şi operă, şi orchestră, şi simfonice. De ce?
De încumetat, se încumetă foarte mulţi.
Ce le stă în cale?
Cred că e o problemă generală atunci când nu se întâmplă. E o problemă de cultură.
Chimie?
Nu, nu, nu. Întâi şi întâi este o chestie de cultură. În al doilea rând, cultura aduce o forţă de imaginaţie foarte mare şi o încredere în sfârşitul bun al tuturor lucrurilor. Nu poţi să reuşeşti să faci nici una, nici alta, şi cu atât mai greu pe amândouă în momentul în care eşti obsedat de control. Se cheamă în engleză „control freak”. În momentul ăla te împiedici la fiecare pas, pentru că nu laşi pe nimeni nici măcar să se respire, vrei să controlezi tot şi totul devine o luptă.
E foarte interesant că menţionaţi cultura. Aţi văzut diferenţe culturale între orchestre, de la o țară la alta?
Sigur că da. Deși, fenomenul ăsta de liberă circulaţie face să ai într-o orchestră germană instrumentişti români, japonezi, ruşi şi aşa mai departe. O orchestră devine un melting pot, se topeşte totul în locul respectiv şi lumea se subordonează actului de creație, dar nu e o subordonare umilitoare. Pur și simplu, fiecare îşi asumă locul respectiv şi îşi asumă energia aceea care duce după aceea la cultură. Eu port cu mine peste tot energia unei încrucișări de culturi şi de istorie din România şi aceasta este, poate, forţa mea majoră. Pentru mine, mai importantă decât prezenţa mea fizică în România, e bucuria asta extraordinară de a duce forţa acestui spaţiu – România e mai mult decât un pământ – peste tot în lume. Acest spaţiu românesc e un lucru pe care îl am cu mine tot timpul și care mă ajută să trec peste alte limite de altă natură.
*
Sorana Savu este specialist in comunicare , senior partner Premium Communication
anul asta cind m-am mutat in casa mea simpatica, aproape de centrul vechi, primul lucru pe care l-am adus a fost aparatul de cafea NESCAFÉ® Dolce Gusto® Piccolo (Piccolino cum ii spun eu) care face cel mai bun capuccino din lume. (nu se poate sa nu stiti aparatele mici de cafea care arata ca un pinguin…)
nu-mi facusem inca planurile cum voi aseza lucrurile, nici nu terminasem de impachetat din casa mea cea veche, dar Piccolo isi gasise loc: pe o policioara in bucatarie intre aragaz si frigider. fara cafea, viata mea in noua casa ar fi fost mult mai complicata. la fel, aranjarea obiectelor prin casa.
de atunci, au trecut luni cam cit ii trebuie unui copil sa vina pe lume si Piccolo e in continuare copilul meu preferat – una dintre sursele care-mi alimenteaza inspiratia.
de-a lungul anilor, muncind intr-o zona creativa, am dezvoltat teorii intregi despre inspiratie si care sunt elementele care o tin in viata.
de exemplu… inspiratia e o fiinta foarte ciudata. sigur are suflet – e vie, are o personalitate puternica – uneori e chiar diva, as zice – si se imprieteneste cu o multime de lucruri frumoase.
cum ar fi cafeaua. chiar ma gindeam ca as putea transforma cafeaua in parfum si-as putea ramine imbracata doar in aroma ei…
v-ati gindit insa vreodata ca voi ati putea face ca licoarea magica care ne inspira, cafeaua, sa fie asezata intr-un cadru cit mai original, practic sa fiti voi sursa inspiratiei pentru… cea care ii va inspira pe altii? sa fiti prezenti in casa cuiva, mereu, in timp ce-si ia cafeaua si sa-i aduceti zimbetul pe buze, mai ceva ca efectul licorii magice?
zilele astea se desfasoara un concurs international legat de aparatele NESCAFÉ® Dolce Gusto® si inspiratie si cred ca ar trebui sa stiti detalii despre el.
daca va pricepeti la design, daca sunteti creativi, daca va place sa priviti lumea altfel, dar va place si sa-i bucurati & inspirati pe altii, e momentul sa-i faceti hainute noi fratelui mai modern, dar la fel de simpatic al lui Piccolo, NESCAFÉ® Dolce Gusto® Melody 3.
NESCAFÉ® Dolce Gusto® provoaca persoanele inventine, tinerii designeri si artisti sa creeze un design neconvenţional pentru noul model de aparat NESCAFÉ® Dolce Gusto® Melody 3 in competiţia europeana EURO Design Contest! Castigatorul competiţiei din Romania va merge la finala de la Milano, iar doua dintre creaţiile europene castigatoare vor fi reproduse in ediţia limitata Melody® si vor fi disponibile in magazine in vara 2013!
stiu sigur ca printre cei care citesc aceste rinduri se va afla cistigatorul din Romania, pentru ca ca sunt oameni foarte creativi care citesc aici.
nu ti-ar placea sa fii tu? sa vezi in magazine un aparat de cafea al carui design a fost creat de tine? sau sa mergi la Milano sa intilnesti designeri minunati?
detalii despre concurs gasesti aici . iti poti inscrie lucrarile (e vorba de personalizarea carcasei aparatului) pina pe 14 octombrie.
anunta-i pe prietenii tai creativi sa se inscrie in competitie. Hai sa avem cele mai frumoase propuneri din toata Europa, stiu sigur ca putem fi cistigatori.
Succes!
text de Roxana Cioriia
Zilele trecute m-a intrebat un prieten daca am vazut “Vivre sa vie”. M-am lansat in vreo zece minute de monolog quasi-indescifrabil, 90% onomatopeic, cu lungiri de vocaaale, dat ochii peste caaap si batut din picioaaare. Dupa ce m-am calmat, mi-am dat seama ca tot ce reusisem sa-i comunic omului a fost ca 1) Anna Karina e minunata, 2) Godard e minunat si 3) Filmul este minunat.
E o mixtura de estetici in spate. Pe de-o parte cinéma vérite-ul atat de intim godardian, si pe de alta parte imbracarea subtila a firului narativ in haine de documentar, foarte la moda la vremea respectiva. Ceea de diferentiaza “Vivre sa vie” de restul filmelor French New Wave este faptul ca s-a recurs la camera Mitchell clasica, grea. Vizual vorbind, este unul din cele mai fragile dar in acelasi timp intense filme pe care le-am vazut. A stiut Raoul Coutard ce-a stiut.
La fel de inspirata a fost si impartirea povestii in 12 acte. Simplificarea, dezmembrarea, dezgolirea povestii te trage astfel de guler si te apropie de personaj pana in punctul in care ii simti fiecare respiratie, lacrima sau oftat. Nana (Anna Karina) este prostituata pe care iti place sa o iubesti. Stiu, sunt n filme care pornesc de la premisa asta, dar Godard se invarte in jurul subiectului cu delicatete, umor si miscari de camera ingenioase, daca nu ciudatele. Nu putine sunt scenele (inclusiv cele cu mult dialog) in care personajele sunt filmate astfel incat nu le vedem decat ceafa si umerii. Plus ca lipsesc complet scenele grafice cu Nana si clientii ei, Godard livrandu-ne doar episoade fugitive care ne sugereaza disconfortul emotional ce survine after the deed is done: maini care fac schimb de bani, priviri jenate, lacrimi. Imi aduce aminte de “Pandora’s Box”, si de ce a reusit sa scoata Pabst din Louise Brooks.
In “The Dictionary of Obscure Sorrows” am dat peste o bijuterie de cuvant. Moledro. “A feeling of resonant connection with an author or artist you’ll never meet, who may have lived centuries ago and thousands of miles away but can still get inside your head and leave behind morsels of their experience, like the little piles of stones left by hikers that mark a hidden path through unfamiliar territory.”
Asta mi se intampla cu Godard. Si de-aia nu pot sa fac o critica pertinenta. Ci doar sa incerc sa transcriu niste emotii. Si sa-ti promit ca o sa te indragostesti de dialog. Si de tot. Dar mai ales de Anna Karina.
*
Roxana Cioriia este jurnalist, a scris pentru Cosmopolitan, iar acum este PR la DRAFTFCB.
text de Noemi Revnic
Ziua de ieri a inceput cu un croissant si o cafea (exact cum imi place mie), servite in salonul pentru mic dejun, cu vedere spre lac. Apoi am urcat la ultimul etaj al aripii principale a acestui complex chic, pentru o intalnire cu Valerie Staszewski, Export area manager Caudalie Paris.
In primul rand am incercat toate produsele (care sunt superbe, si credeti-ma ca in ultimii doi ani am incercat multe crème, preocupata fiind de trecerea cat mai glamuroasa de la 30 la 40 de ani, si cu cat mai putine riduri). Dar cel mai important, Valerie ne-a povestit cum a inceput totul.
Au fost odata ca niciodata doi sportivi francezi: Daniel Cathiard, campion olimpic la ski ( triplu campion olimpic in anul 1968) si Florence, membra a lotului olimpic francez de ski, care s-au intalnit in anul 1965 si din acel moment au ramas impreuna, pana in zilele noastre. Dupa ce au condus impreuna un lant de supermarketuri, sotii Cathiard au vandut tot si au cumparat castelul Smith Haut Lafitte si via care il inconjoara, situate intr-o zona linistita de langa Bordeaux.
In anul 1993, pe cand vizita domeniul sotilor Cathiard chiar in timpul strangerii recoltei, profesorul Vercauteren a ramas surprins sa vada cum sunt aruncati samburii extrasi din strugurii folositi pentru vinul alb. Acesta a extras Polifenol din samburii strugurilor iar in anul 1995 a luat nastere Caudalie, companie condusa de fiica cea mare a cuplului Cathiard, Mathilde Thomas si sotul sau, Bertrand Thomas. Cei doi sunt implicati in tot ce inseamna laboratoarele Caudalie, alaturi de profesorul Vercauteren si o intreaga echipa de specialisti. Pana in prezent au fost lansate 45 de produse de ingrijire si altele noi sunt pe cale de a-si gasi locul in budoarele clientelor fidele sau ale celor noi.
Dupa cursul interesant despre Caudalie, in timpul caruia am descoperit si parfumurile (preferatele mele sunt “Fleur de vigne” si “The de vignes) am cunoscut-o sip e Delphine, cea care administreaza SPA-ul Caudalie inca din prima zi a anului de gratie 1999. Intre timp Caudalie a mai deschis sapte SPA-uri, in unele dintre cele mai hip locatii, de la Plaza Hotel din New York si pana la The Ottomans Hotel din Istanbul iar la anul se vor mai deschide inca doua SPA-uri, in Canada si in Ucraina.
De aceasta parte a afacerii se ocupa fiica cea mica a Cathiarzilor, Alice Tourbier-Cathiard si sotul sau, Jerome Tourbier.
Dupa o vizita de cateva ore in Bordeaux, care este absolut fermecator, chiar si atunci cand ploua torential, am vizitat le Chateau Smith Havt Lafitte impreuna cu ghidul nostru, o doamna foarte chic. Castelul a fost ridicat destul de recent, pe ruinele ce dateaza din secolul 14, cand au fost plantate primele vite de vie pe acest domeniu, la acea vreme aflat in proprietatea familiei Bosq (rude cu Ducele de Valois). In secolul 18, castelul si domeniul au intrat in proprietatea scotianului George Smith si de atunci s-au tot schimbat locatarii, de la Lodi Duffour-Dubergie, fost primar al orasului Bordeaux si pana la actualii proprietari, Florence si Daniel Cathiard. La “chateau” se aduc strugurii si se pregateste vinul. Fiecare incapere pastreaza vestigiile trecutului, de la armuri, statui, carti, sfesnice sau butuci de vie vechi de sute de ani. Cramele sunt impresionante iar mirosul butoaielor este imbatator. Butoaiele sunt confectionate tot la castel, de catre un maestru artizan care isi alege fiecare stejar inainte de a trece la procesul artistic.
Despre politica eco a familiei, care este implicata intens in programele de protejare a naturii voi scrie cat de curand, pentru ca sunt foarte multe de povestit la acest capitol. Pana atunci ma bucur de inca o ora la Sources Caudalie. Pe sotii Cathiard nu i-am intalnit astazi, acestia locuiesc foarte aproape de castel, intr-o casa in mijlocul viei, dar mi-am incheiat vizita cu un pahar de vin alb din recolta din 2010, la fel de grozava ca cea din 1947 sau 1961.
Maine va voi povesti ce vedete au fost aici si cine a declarant chiar astazi de dimineata ca este “in love” cu produsele Caudalie. Pe foarte curand!
**
Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.
Miine sunt la Timisoara la Social Media Summit, intilnirile organizate de revista Biz pentru cei care vor sa -si deschida mintea catre uneltele de comunicare ale internetului, in special Social Media.
E o editie aniversara, cu nr 10, dar dincolo de cifre editia de miine de la Timisoara inseamna si altceva;
– mai bine de 2 ani, echipa Biz a mers in tara catre comunitati tratindu-i egal pe cei care sunt implicati in social media de acolo in raport cu cei din Bucuresti.
– peste 2000 de oameni din companii sau din blogosfera au aflat povesti motivationale, aspirationale si-au invatat lucruri noi de la alti oameni care au reusit sa ridice capul in industria online. si-au facut-o fara sa plateasca vreun ban
*
Am participat doar la o sesiune , cea de la Iasi de anul trecut, dar mi-a placut la nebunie. Cind mergi in afara Bucurestiului descoperi oameni care stiu sa se bucure de informatia pe care o primesc, care n-au teama judecatilor si te intreaba cu lejeritate orice vor sa stie. e realmente o bucurie sa fii alaturi de ei pentru ca sunt foarte deschisi.
Si cind esti fata in fata cu ei iti dai seama cit de mult inseamna intiative ca aceasta a revistei Biz: construiesti intr-un domeniu aflat in dezvoltare, pentru binele tuturor; pentru ca daca tot mai multi invata sa utilizeze corect noile cai de comunicare, daca companiile locale vor crea platforme de comunicare cu blogosfera sau companiile online, business-urile vor merge mai bine si, indirect, publicatiile de business, asemeni revistei Biz, au de cistigat.
***
Miine la timisoara voi vorbi despre ce implica – si din partea unei companii, dar si din partea protagonistului – sa fii Ambasador de Brand. cum il alegi, ce trebuie sa faca el, ce spune deontologia si etica in asemenea situatie.
*
La multi ani SMS Biz:)
text de Noemi Revnic
Am ajuns la SPA-ul Les Sources de Caudalie de langa Bordeaux printr-un concurs de imprejurari culturalo-geografic: Cristina a primit doua invitatii cu actiuni simultane, dar in doua orase europene in care se poate ajunge cu avionul. Cristina mi-a dat vestea plecarii la Bordeaux cand abia ce ajunsesem in San Francisco, in urma cu aproape o luna si am zis DA din prima, fiind mare amatoare de tratamente SPA si creme hidratante.
Asa ca ieri, 24 septembrie am urcat la bordul unei aeronave Air France in compania a trei doamne incantatoare (Dana Sota, Roxana Voloseniuc si Beatrice Osanu) si dupa o scurta escala la Paris am pornit pe o ploaie torentiala spre Bordeaux. Aici se afla viile intinse si SPA-ul Caudalie, care foloseste produsele pe care le cunoasteti deja, pe baza de struguri, comercializate in Romania de farmaciile Centrofarm. SPA-ul este considerat unul dintre cele mai bune din lume, recent clasat pe locul intai la categoria wellness in Europa.
Am avut parte de doua tratamente, un scrub cu samburi de struguri, ulei cald si zahar brun, urmat de masaj, curatare si apoi o noua sesiune de masaj cu crema hidratanta de corp Caudalie (Julie, tehniciana a fost minunata) si ulterior, dupa o pauza in care am mancat un bol de struguri albi si am contemplat piscina exterioara a complexului in care se reflectau norii, am urcat in camera rezervata tratamentului facial. Aici m-a intampinat Laetitia, care m-a rasfatat cu un tratament de exfoliere, o masca hidratanta, masaj facial si ulterior aplicarea serumului si a cremei hidratante. Ce pot sa va spun este ca m-am indragostit de-a dreptul de serumul de ochi & buze, care este fantastic si de “Elixirul frumusetii”, o apa (ca cea termala) care mi-a hidratat perfect tenul. Elixirul se gaseste in Romania in prezent, asa ca stau linistita. Acesta este site-ul Les Sources de Caudalie
Astazi mergem sa vizitam castelul Smith Havt Lafitte al domeniului, dupa care vom face o incursiune in orasul Bordeaux, aflat in patrimoniul UNESCO.
A, si dupa cina am gasit pe pat aceasta cartolina eleganta cu starea vremii de astazi. Va ploua, dar este o ploaie hidratanta.
Pe curand!
*
Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.
la antena 1 a reinceput X Factor si, curind, ne vom intoarce la dezbateri legate de concurentii nostri preferati, de cit sunt pusi unii in valoare sau nu, de cit de simpatici (sau nu) sunt juratii.
(dupa cum stiti sunt fana a genul asta de emisiuni. la sezonul trecut am pariat de la prima editie pe Andrei Leonte si el a fost cistigatorul. )
ca si anul trecut, voi merge si la sezonul 2 la Galele Live si daca sunteti pe aici, veti afla lucruri, sper simpatice.
de data asta vreau insa sa scriu despre altceva.
***
noul sezon X Factor e mai axat pe povesti si pe personaje. e mai emotional si , mi s-a parut aseara, mai dinamic.
ma gindeam in timp ce ma uitam aseara la tv ca a fost bun sezonul 1 pentru ca echipa a invatat multe lucruri. printre altele sa-i lase pe Razvan si Dani sa se joace, sa ramina mai aproape de ceea ce sunt ei; pentru ca au relaxarea sa te faca sa rizi cu lacrimi, dar sa si plinga alaturi de tine daca ii emotioneaza ceva…
si-mi plac juratii mult. stiu ca toti va veti concentra pe “rautatea” lui Cheloo, dar…
am fost o zi la preauditiile din Bucuresti si Cheloo era primul sosit, n-avea treaba direct in ziua respectiva, dar era gata sa-si ajute colegii de productie. iar asta spune mult despre caracterul lui.
in auditii, tot la Bucuresti, am vazut o alta faza f simpatica. era simbata, mai aveau inca o zi de filmari in Bucuresti si planificau – Delia, Bittman si Cheloo – sa iasa cu echipa la bere seara, dupa terminarea inregistrarilor.
a venit unul dintre producatori/regizori (nu stiu exact cine era) si le-a spus ca ar fi mai bine sa iasa la bere cind termina inregistrarile din Bucuresti pentru ca ii vrea a doua zi dimineata fresh pe toti, asa ca s-au regrupat imediat si-au planificat distractia pentru duminica seara, cind isi terminau munca.
nu stiau cine sunt, nu stiau ce fac pe acolo, asa ca nu se manifestau “ca pentru presa”. era pur si simplu un spirit de gasca si de colegialitate foarte fain.
de la auditii am o preferata in echipa de productie, o doamna care stia tot tot tot despre fiecare concurent. dar va povestesc despre ea zilele viitoare
***
cumva , fara sa -si fi planificat asta, cel mai emotionat moment din episodul 1 al sezonului 2 a vorbit indirect si despre evolutia show-ului.
Ioan Man – un tinar cu deficiente de vedere – a cintat You raise me up foarte foarte frumos.
Bittman a plins , Delia s-a emotionat, Cheloo a fost uimit si a devenit cald si bun.
Dar cel mai frumos lucru din secventa asta a fost ca Ioan nu-i vedea. Isi facea treaba, cinta emotiona(n)t, lovea nervos cu degetele minii stingi in picior si nu vedea nimic din emotiile celor din jur. Naturaletea si optimismul lui, si non lamentarea. Inocenta si vorba pe care o stim cu totii – “daca vrei poti” – acum parca avind mai multe seminficatii. Toate spuse fara sa stie lacrimile de pe fata celor din sala. Bucuria lui sincera, pe simtite – nu pe vazute.
a fost momentul meu preferat din acest episod pentru sinceritatea lui si pentru povestile nespuse si nevazute din spatele tuturor reactiilor si sunt gata sa pariez ca Ioan Man va fi in finala, chiar daca logistic va fi destul de greu pentru producatori si pentru colegii lui de competitie.
de la un moment dat vor fi cu totii inchisi in casa X Factor si vor trebui sa-l ajute ca sa se descurce. abia atunci vom vedea/simti caracterele concurentilor.
P.S. pentru fiecare dintre noi exista mereu o parte nevazuta cind reationam simtind, nu gindind; spectatorii de aseara nu stiau care a fost elementul din viata privata a lui Bittman care i-a adus lacrimile auzindu-l pe Ioan cu You Raise me up, dar emotia a trecut de sticla.
text de Sorana Savu
Am avut o discuție în birou a propos de ce înseamnă o umbrela de calitate și asta m-a făcut să mă gândesc la definiția creativității și a luxului în materie de umbrele. Umbrelele sunt, ca și stilourile, ceasurile, pălăriile și multe altele, obiecte a căror piață s-a polarizat – dacă le cumperi strict pentru funcționalitatea lor, prețul corect e undeva între 3-5 euro. Dacă, însă, începi să te gândești la calitate, estetică, creativitate (vedeți că evit “modă” cu tot dinadinsul), lucrurile se schimbă.
Istoric vorbind, umbrelele n-au fost niciodată simple apărători de ploaie sau de soare. Muzeele și magazinele de antichități adăpostesc și acum umbrele din dantelă sau mătase, cu mânere din bambus, fildeș sau sidef, iar cât despre umbrelele chinezești, să spunem doar că, în trecut, ele nu erau caracterizate prin perisabilitate și preț scăzut.
Unul dintre puținele obiecte “de lux” pe care mi le amintesc din copilărie era o umbrelă automată japoneză. Ultimele două atribute erau suficiente să stârnească imaginația mea de copil și, în plus, comparativ cu alte asemenea accesorii pe care le vedeam atunci pe stradă, umbrela noastră era FRUMOASĂ.
Am trait mult fără grija umbrelelor. Îmi plac, mă amuză că estetica și funcționalitatea nu se întâlnesc întotdeauna, deși, până acum câteva zile, nu găsisem decât o singură umbrelă care să mă inspire să o prețuiesc și în zilele cu soare – realizată undeva în Torino, de o familie de artizani, pre numele lor Bianchi.
Dar, desigur, nu trebuie să subestimez importanța facebook-ului pentru trouvailles-uri. Pentru că așa am descoperit Pasotti Ombrelli, aduse în București chiar de o prietenă – Alexandra Paven, care și-a propus să ne învețe să ne uităm cu alți ochi la umbrele. Aș putea să vă povestesc multe despre ele, dar prefer să vă invit să le descoperiți singuri, pe site la ei și la Alexandra în magazin, pe strada Doamnei.
Pe scurt, ne-au făcut pe amândouă să reconsiderăm măcar parțial aversiunea pe care o avem față de Swarovski – o să vedeți voi de ce și cum – și am căzut de acord că sunt așa de frumoase, diverse, elegante, flamboyante, încât pot deveni, ca și pălăriile, subiect de colecție și de obsesie.
Folosiți cu moderație așadar, umbrele Pasotti, mai ales în zilele cu soare.
*
Sorana Savu este specialist in comunicare , senior partner Premium Communication
* text de Catalin Anchidin
La sfârșitul săptămânii trecute designerul Alexandru Nimurad a lansat un proiect extraordinar intitulat „Elemental”.
Proiectul prezintă într-o formă palpabilă elementele primordiale care sunt o prezență constantă în existența umană: focul, pământul, aerul și apa. Elementele sunt traduse într-un limbaj vizual de designerul Alexandru Nimurad și o echipă tânără și talentată formată din Vlad Bîrdu (fotograf), Diana Ionescu (make up artist) și modelul Marie Damian.
La proiectul „Elemental” s-a lucrat mai bine de trei luni. Shooting-ul a avut loc în luna august, într-o clădire din centrul Bucureştiului, când afară erau peste 43 de grade.
Alexandru Nimurad nu se află la primul proiect de acest gen. La începutul acestui an el a lansat “Saint Hooligan”, o colecţie de haine pentru bărbaţi. Linia vestimentară a reinventat conceptul de “hooligan”.
În plus, de numele lui se leagă şi partea de artwork a campaniei “Generaţia Tom Sawyer”. El este cel care a creat vizualul campaniei, pornind de la afişul filmului ce va fi lansat pe 12 octombrie în cinematografe.
Creaţiile lui Alexandru Nimurad, indiferent că vorbim de grafică, ilustraţie sau design vestimentar pot fi văzute pe http://www.behance.net/Nimurad, câteva din lucrări sunt expuse şi în mansarda Cărtureşti, în cadrul proiectului ROD.
****
Catalin Anchidin este Special Events Coordonator Parada Film, Corporate Relations Manager NexT FILM FESTIVAL
text de Noemi Revnic
Nu stiu cum sunt intoarcerile voastre din voiaje, dar ale mele, mai ales daca lipsesc pentru o perioada mai lunga de timp, sunt tare grele. Am invatat in timp sa imi revin dupa vacanta cu un “tratament” cat se poate de placut: in afara de vizionarea fotografiilor facute si lecturarea pliantelor si revistelor aduse cu mine, imi fac un adevarat program “de concediu”.
Merg la muzee, in galerii de arta, la targuri, ma vad cu prietenii sau ma uit la filme a caror actiune se petrece in locurile abia vizitate.
Daca in weekendul trecut am revazut filmul “A walk in the clouds”, cu Keanu Reeves si Anthony Quinn (actiunea se petrece in Napa Valley), pentru acest weekend mi-am programat o sambata culturala la MNAC, cu cea mai recent vernisata expozitie, “Société Réaliste Empire, State, Building” (tine pana in 1 octombrie, mai multe detalii gasiti pe site-ul mnac.ro), urmata de un targ de haine si accesorii la The Ark, de la 10:00-20:00, organizat de prietenii de la The One.
Duminica voi face o plimbare pana la librariile preferate, Anthony Frost, Carturesti si Bastilia ca sa ma pun la curent cu cele mai noi aparitii editoriale. Si ma voi simti in vacanta, din nou, o stare de bine formidabila.
Un weekend senzational va doresc!
*
Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.
minunea aceasta de film, cea mai recenta dintre creatiile lui David Cronenberg, poate fi vazuta la Bucuresti in octombrie la Les Films de Cannes a Bucharest, festivalul creat de Cristian Mungiu.
e de neratat, pentru ca va rula in 2 proiectii si atit. filmul nu are inca distribuitor in Ro.