astazi am voluntariat pe Salvare intr-un proiect initiat de Asociatia Societatii de Salvare Bucuresti, proiect care se numeste “Exista un erou in fiecare dintre noi” in care orice cetatean poate invata cursuri de prim ajutor si poate deveni voluntar al Societatii de Ambulanta Bucuresti. detalii aici

am sa scriu pe larg despre asta zilele viitoare, acum doar o intimplare pe care am realizat-o putin mai devreme in timp ce faceam “debrief” cu lucrurile de peste zi intr-o discutie cu un prieten.

*

unul dintre cazurile la care am ajuns a fost comunicat prin statie cu “stare de inconstienta”.

soferul ambulantier, Florin Popescu, a pornit sirena si-am mers cit mai repede la adresa.
acolo medicul George Carniciu (care nu e doar medic pe Salvare, ci si profesor in cadrul programului de voluntariat), impreuna cu asistenta lui, Tomita Jianu, au avut nevoie de citeva secunde sa constate ca pacientul decedase.
de citeva ore, 5-6 minimum.

eu am iesit din casa odata cu asistenta si ambulantierul care duceau aparatura inapoi la ambulanta (luasera din masina aparate de resuscitare, monitoare, truse cu medicamente), medicul a ramas cu un prieten al decedatului (cel care-l descoperise cind venise sa faca un gratar de duminica) sa afle detalii si sa completeze actele.

a venit si el peste citeva minute la masina sa ne anunte ca a chemat politia pentru ca ei trebuie sa faca formalitatile; decedatul nu avea rude in tara, era singur si era nevoie de politie pentru a decide daca e o moarte suspecta sau nu, daca il trimit la medicul legist sau nu.

“ai gasit o luminare?”, a intrebat asistenta
“da, i-am aprins una, am gasit pe o masa”, a raspuns medicul.

si in timp ce ei conversau despre acte si pasii urmatori, eu am inceput sa scriu un mesaj pentru prietenii mei:
“melodia cu care ii suna telefonul asistentei e “asa, si” de la VUNK”.

cel mai banal si mai frivol lucru in contextul acela.
in plus, remarcasem soneria telefonului de mai bine de o ora, dar nu ma gindisem sa anunt pe nimeni pina cind nu am fost intr-o situatie de maxim disconfort.

i-am anuntat si pe baietii de la VUNK, pe grupul nostru comun de discutii, ei mi-au trimis emoticoane cu zimbete stiind ca imi place coincidenta (dintre milioanele de sunete cu care ar fi putut sa-i sune asistentei telefonul, era tocmai un cintec VUNK), dar nu am realizat atunci ca am inceput sa vorbesc cu “ai mei” in momentul in care in jur se vorbea si se vedea moartea.

abia acum seara, mi-am dat seama ca in minutele acelea de asteptare tensionata imi cautam un sprijin. ma duceam intr-o zona de confort pentru ca ma aflam in fata mortii.

*
filmul zilei de astazi si lectiile pe care le-am invatat le veti putea citi in citeva zile, aici, pe blog