text de Catalin Anchidin

Postul meu de astăzi e unul din acela comun. Nu aduce nimic nou, nu are nimic senzațional și nu te face decât să zici, poate pentru a zecea oară pe ziua de astăzi, “nu mă mai miră nimic”. De fapt, ai putea să treci liniștit peste el. Ai putea să îți consumi trei minute în care să nu te mai enervezi, trei minute în care să stai tu cu tine și să nu te mai consumi cu mizeriile din jurul tău. E mai sănătos așa. Și crede-mă, nu ai vrea să te îmbolnăvești.

În ultimul an am interacționat, de mai multe ori, cu sistemul sanitar. Nu că mi-aș fi dorit dar s-a întâmplat.
Înainte să zic ce mă doare, o să precizez că în alte ocazii am avut parte și de tratamente umane mai fericite, dar tind să cred că sunt din ce în ce mai izolate.

De fiecare dată când aud de spital nu știu de ce să îmi fie mai întâi frică: de boală, intervenție, tratament sau de maladia unor personaje din sistemul medical.

Am să fac referire, astăzi, doar la comportamentul asistentelor medicale cu care inevitabil te întâlnești prima oară pe holul de la Urgențe. Ele sunt responsabile cu welcoming-ul, în primă fază.

În cel mai recent caz, întâmplat de curând, au început să urle isteric și să intrebe “de ce nu ai venit cu pacientul la miezul nopții?!”. Încerci să le explici frumos că de fapt salvarea a întârziat. Greșit. De fapt trebuie să taci. Să taci dracului din gură și să te lași pedepsit de doamnele pe care tu de altfel le respecți. Dacă ai făcut imprudența să deschizi gura, ai să descoperi că nu numai că ești nesimțit dar și că ai nimerit fix când se făcea schimb de tură și poate te trezești cu bolnavul în brațe. Începi să tremuri, nu crezi că ți se întâmpla asta, tremuri așa cum o făceai în copilărie. Atunci îți era frică să nu fii certat pentru cine știe ce boacănă stupidă. Acum îți este frică să nu-l pierzi pe cel drag ție doar pentru că ți-ai permis să deschizi gura. Și taci. Taci, tremuri și asculți lecția de viață pe care ți-o dau cele sau cei care ar trebui să aibă grijă de sănătatea ta. Poate că nu ai nevoie de asta atunci dar, lecția vine la pachet cu asigurările de sănătate.

Acum câteva luni am avut un incident cu niște câini comunitari. După ce am fost refuzat de un taximetrist să mă ducă la urgențe, pe motiv că respectiva cursă era prea scurtă, la spital sunt întâmpinat de una din asistente care îmi spune pe un ton total neprietenos că sigur le-am făcut eu ceva câinilor că nu mă atacau ei, așa din senin. Și încă ceva, să nu încerc eu să o conving că știa ea mai bine.
Tot în cadrul acestui episod o altă doamnă asistentă mă întreabă unde s-a întâmplat incidentul. Îi explic unde. Ea mă întreabă în ce sector se află respectiva stradă. În momentul în care îi spun că nu știu exact dacă e sectorul 3 sau 1 stârnesc o nouă rafală împotriva mea. Mi-am plecat capul și m-am gândit că am făcut rău că înainte să vin la spital nu m-am interesat să aflu în ce sector s-a întâmplat evenimentul.

Cum spuneam, la începutul textului, am cunoscut și asistente foarte amabile și atente (ex: spitalul ORL), care pariez că și ele erau la fel de frustrate din cauza salariului mic, din cauza sistemului în care lucrează sau din cauza problemelor personale cu care se confruntă. Încep să cred că sunt tot mai puține.

Am însă o singură rugăminte adresată personalului care aplică abordări de genul celor exemplificate: dacă simțiți că nu mai faceți față, că sunteți nedreptățiți, frustrați, necăjiți, chinuiți, gândiți-vă că și noi, muritorii de rând din spitale, am putea fi la fel. Mai bine vă pierdeți voi job-ul decât să ne pierdem noi mințile sau, mai rău, viața.

Catalin Anchidin este Special Events Coordonator Parada Film, Corporate Relations Manager NexT FILM FESTIVAL