crestem comparindu-ne cu altii…

pina la 4-5 ani ne dorim sa fim parinti si ne jucam cu papusile “de-a mama si de-a tata” pentru ca cel mai apropiat exemplu de viata, de orice fel de viata, sunt parintii nostri.

ajungem la scoala si ne uitam la colegii de clasa: unii raspund mai repede decit noi, altii zimbesc mai mult decit noi, altii se imbraca mai bine decit noi. si ne dorim toate astea pentru ca ei sunt modelul de viata pe care -l vedem cel mai des, dupa parintii nostri.

apoi vin jocurile, filmele animate, apoi clipurile muzicale; daca avem noroc, vin si cartile, si altfel de filme, si altfel de carti, si altfel de prieteni mai mari sau mai mici, mai inspirati, mai vii, mai altfel decit noi.

din toate luam ceva
– un model de frumusete cu care ne comparam incercind sa-l copiem ca sa-l atingem fie si ca o adiere
– un model de comportament pe care-l copiem incercind sa ascundem ce credem ca ne dezavantajeaza
– un model de stil de viata care speram sa ne faca fericiti pentru ca pare ca-i face fericiti pe altii

dar cu o asa avalansa de informatii uitam sa ne mai intrebam: ok, si eu – esenta personalitatii mele, dezgolita de ego si afisata cu smerenie – unde sunt?

daca avem noroc sa ne punem intrebarea asta, ajungem fata in fata. cu noi.

daca n-avem norocul asta inainte de intilnirile importante, ajungem oricum fata in fata cu Celalalt.
si ne comparam cu ce ne imaginam ca e modelul de frumusete, comportament, stil de viata al celuilalt ca sa fim “potriviti”.
si o luam de la capat, ca la 4-5 ani, copiind modelele pe care le-am vazut la parintii nostri.

*
recunosti oamenii care au stat fata in fata cu ei macar o data dupa cum le sta sufletul.

ii vezi dupa trup. unii stau chirciti, cu umerii adusi si pare ca le e teama ca, nu care cumva, sa le iasa sufletul din piept; altii stau drepti si relaxati, fara sa fie niciun fel de mindrie in atitudinea lor, cu sufletul la vedere.

***
We begin by coveting what we see every day. Hannibal Lecter