Pentru femeile care (mai) au legatura cu jurnalismul in Romania, filmul acesta va fi motivational: e despre lidership feminin (fara sa fie –foarte – feminist), e despre cum se face jurnalismul si cat de departe suntem noi si am fost dintotdeauna de asemenea jurnalism.

Dar filmul e o fictionalizare pentru efect artistic al unor intamplari dintr-o redactie de ziar care ar trebui sa ne invete sau sa ne aduca aminte despre niste valori din meseria asta.

Filmul The Post vorbeste despre momentul in care in America anilor 70, un angajat al unei organizatii non guvernamentale care se ocupa cu analiza si cercetarea unor aspecte legate de strategia militara a scos din arhiva secreta a Pentagonului documente care aratau ca razboiul din Vietnam aducea pierderi uriase statului american dar oficialii nu voiau sa-l opreasca pentru ca… ii interesa perceptia populatiei: sa nu fie considerati lasi sau slabi.

Documentele au ajuns la New York Times initial, reporterii de la NY Times au muncit 3 luni sa verifice informatiile si-au scris un articol care a facut valuri mari in America  dar le-a si adus o interdictie judecatoreasca pentru o viitoare publicare a documentelor in alte articole. (astazi aceste documente sunt publice integral si pot fi gasite aici)

The Washington Post a folosit acest moment, a facut rost de documente si  le-a publicat. Scriind un articol in 8 ore dintr-un teanc de hartii care nici macar nu erau asezate in ordine, au cautat cateva subiecte si editorul lor Ben Bagdikian a scris rapid un text.

A fost mai degraba o decizie despre a avea stirea cea mare si despre dreptul la libera exprimare decat despre o buna documentare pentru un articol.

 Peste ani intamplarea a fost povestita atat de Key Graham – publisherul ziarului la vremea respectiva in cartea ei Personal History ( o gasiti aici) , cat si de Ben Bradlee- editorul sef al ziarului in acel moment (in cartea A Good Life: Newspapering and Other Adventures) si daca vreti sa stiti povestea exact cum s-a intamplat, dar si sa va motivati sa mai faceti jurnalism intr-o Romanie care nu pune pret pe informatia corecta si documentata, cititi-le cartile.

Inainte de a merge sa vedeti filmul iata alte cateva detalii – din viata reala – de context:

Filmul ii este dedicat scenaristei  si regizoarei Nora Ephron (doamna cu Sleepless in Seattle, Tou’ve got mail, When Harry met Sally, Julie & Julia etc).

Atat Spielberg cat si Meryl Streep si Tom Hanks au lucrat cu Ephron, asa ca dedicatia e naturala. Ephron a fost unul dintre primii reporteri femeie cu putere de semnatura din redactia The Washington Post (in anii 60 femeile aveau voie sa faca doar documentare, nu semnau articole nici daca le scriau integral:) ), mai tarziu Ephron a fost casatorita cu  Carl Bernstein si el jurnalist la The Washington Post, implicat in publicarea documentelor din scandalul Watergate. Cei doi au divortat dupa 4 de ani de mariaj pentru ca Bernstein o insela cu o doamna politician.

Ma rog, Ephron s-a razbunat si a pus totul intr-o povestire care a si fost ecranizata, unde nu a fost deloc generoasa in descriere nici cu Bernstein, nici cu amanta acestuia. Filmul  se numeste Heartburn si i-a avut in rolurile principale pe Jack Nicholson si pe Meryl Streep.

Spielberg a primit scenariul filmului The Post cu 6 zile inainte de alegerile prezidentiale din America din 2016 si s-a gandit ca va avea un trend foarte bun in contextul in care in America va fi o femeie presedinte. A castigat Trump si lucrurile s-au schimbat radical. Spielberg spusese ca face filmul doar daca Tom Hanks si Meryl Streep sunt in rolurile principale. Ei au citit scenariul in februarie 2017 si au acceptat imediat.

Desi impreuna au facut peste 100 de filme, au 5 Oscaruri, 10 Emmy-uri si 12 Globuri de Aur, Tom Hanks si Meryl Streep nu s-au mai intalnit niciodata intr-un film pana la The Post.

Putin context despre femeile in America in anii 60 – 70.

Filmul The Post apare in Ro in acelasi timp cu o carte in care sunt descrise comportamentul si educatia, pregatirea pentru viata, a femeilor din lumea bogata a Americii acelor ani. Cartea se numeste Lebedele de pe Fifth Avenue, am mai scris despre ea aici. (De altfel Key Graham e descrisa in carte, cand e special guest star la o petrecere la New York, si e prezentata cu toata stangacia si lipsa ei de stil. In film, Spielberg e mai flatant cu Meryl Streep si ii da o nota in plus in stil si eleganta)

In acea vreme, femeile nu munceau. Erau crescute sa fie un fel de gheise – sa aiba grija de sotul si copiii lor, sa-i bine dispuna, sa-i hraneasca si sa-i educe (desi pentru asta aveau bone specializate). Asa ca atunci cand Katherine Graham a fost nevoita sa ajunga publisherul The Washington Post ( sotul ei care era de fapt publisherul s-a sinucis, iar ziarul era o afacere de familie – fusese cumparat de tatal ei  – asa ca nu a avut alta solutie) a avut de luptat foarte mult nu doar cu prejudecatile oamenilor, ci si cu propria educatie (avea 45 de ani si nu muncise nici macar o zi nicaieri): si-a luat profesori de economie, de public speaking si de management si a invatat foarte multi ani.

A avut oricum o viata foarte grea la The Washington Post pentru ca la cateva luni dupa scandalul Pentagon Papers (prezentat in acest film), a avut loc scandalul Watergate prezentat in filmul All the president’s men.

Fiica ei povesteste intr-un interviu in care vorbeste despre ce e adevarat si nu din productia hollywoodiana despre Pentagon Papers ca mama sa avea un simt special al stirii si al competitiei pentru stire. Si spune o anecdota amuzanta.

La cativa ani distanta de la scandal, Lally Graham Weymouth era jurnalist pentru New York Times si intervieva oameni politici importanti ai vremii. Asa a ajuns la o cina cu Papa Ioan al II-lea in resedinta privata a acestuia de la Vatican. Lally i-a povestit mamei ei intr-o discutie informala despre vizita din Roma ca Papa a intrebat-o despre scandalul Monica Lewinski (pentru ca tocmai se intamplasera dezvaluirile) iar Katherine Graham cum a inchis telefonul a dat stirea catre ziarul ei.

Si putin context Romania versus America in jurnalism.

Daca vi se pare ca e prea mult interventia avocatilor ziarului in investigatia jurnalistica, asa cum e ea prezentata in film, trebuie sa stiti ca este reala. Si astazi in America, chiar si in epoca fake news, publicatiile mari care se respecta au departamente legale cu zeci de angajati care nu fac decat sa verifice sursele din articole. Revista Vanity Fair a dezvaluit candva ca departamenul sau de „verificat informatii” are peste 100 de angajati si ca fiecare jurnalist preda articolul alaturi de o lista cu contacte unde pot fi verificate informatiile.

In Romania, de cand exista ziare n-am avut niciodata un business de presa construit pe etica. In anii 70, aceeasi perioada in care se desfasoara actiunea din film, noi aveam ziare controlate de partidul comunist, iar in anii 80 ele erau profund cenzurate de comunisti.

In anii 90, ziarele au fost create de oameni imbogatiti peste noapte care au folosit – dupa o schema pe care o stiau deja din comunism – publicatiile pentru propriile interese. Dupa cunostintele mele, nu stiu sa existe departament specializat in verificarea informatiilor care apar in ziare. Cel mult exista bunul simt al editorului responsabil de sectia respectiva, acolo unde exista.

*

Iata cum arata jurnalistii in realitate vs actorii din The Post.