intr-o vreme in care photoshopul rezolva tot si e mina dreapta a chirurgului plastician, iata o artista care face minuni doar din desen.
body painting mai exact.
toate fotografiile de mai jos sunt fara niciun efect special, fara photoshop. artista se numeste gesine marwedel.
Una dintre cele mai frumoase imagini de la BRD Bucharest Open, cu tot cu Simona Halep in cadru, a fost departe de camerele de luat vederi.
In aceste doua fotografii sunt cozile de copii care stateau sa ia autografe la finalul meciului care a desemnat-o pe Simona Halep cistigatoare.
Dupa festivitatea de premiere, Simona a dat un interviu apoi a inceput sa semneze autografe. Rind pe rind, pentru fiecare dintre copii (mai mici sau foarte adulti).
Dupa primele 5 minute (cam cind a fost facuta fotografia), tribunele se golisera. Dupa 20 de minute, nu mai erau decit cozile pentru autografe, mai subtire pe partea din spatele scaunului de arbitraj (unde acorda autografe), dar foarte mare inghesuiala pe partea cealalta unde Simona nu ajunsese inca.
Fiecare dintre cei care primeau semnatura pe minge, caiet, pancardele cu “hai Simona” sau se fotografiau cu ea (caci era super deschisa la orice idee de selfie), pleca fericit din rind si parasea arena.
Dupa o ora cind a terminat de semnat autografe pentru toti cei care asteptasera la rind, arena era goala, iar CAMPIOANA TURNEULUI CARE TOCMAI SE INCHEIASE n-a mai plecat in uralele multimii pentru ca nu mai era multimea acolo sa o aplaude.
A plecat insa zimbind catre conferinta de presa, unde a fost din nou foarte volubila si cu atentie reala pentru fiecare om care ii adresa o intrebare sau o rugaminte.
Mi s-a parut minunata imaginea asta, cum a plecat din arena goala dupa ce ii facuse sa zimbeasca pe spectatori nu doar in grup cu punctele pe care le cistigase pe teren, ci si fata in fata pentru cei care si-au dorit sa dea mina cu ea si sa o felicite. O imagine care vorbeste despre o tinara care nu-si face meseria pentru show sau pentru bani, ci de placere.
Mi-ar fi placut insa sa iasa de pe teren in super urale, iar televiziunea sa mai fi fost acolo 🙂
*
Cu o zi inainte, dupa semifinala, am vazut-o pe Simona Halep la o intilnire privata a unuia dintre sponsorii turneului, Xerox. Era la o ora si jumatate distanta de la terminarea meciului, trecuse prin multe autografe pentru copiii de pe teren, apoi prin conferinta de presa si venise sa salute sponsorul si prietenii sponsorului.
M-am uitat la ea cu maxima atentie la sesiunea de autografe. Era evident ca e obosita, dar a acordat atentie reala, cu bucurie si curiozitate, pentru fiecare dintre oamenii pe care-I intilnea. A zimbit sincer si a multumit din inima pentru fiecare dintre complimentele sau urarile de succes pe care le primea. Si veneau in sir, la citeva zeci de secunde distanta.
Parea ca se incarca din bucuria oamenilor si ca prin fiecare autograf pe care-l da, ea multumeste cu o reverenta eleganta celor care o sustin. Nu era supunere in atitudinea de acolo, era un amestec minunat de placere cu familiar, cu datorie, cu bucurie.
De-a lungul anilor, am vazut zeci de sesiuni de autografe ale multor vedete , unele cu o notorietate mondiala mult mai mare decit a Simonei Halep, dar n-am vazut pe nimeni care sa se simta atit de bine in prezenta celorlalti si se bucure curat, inocent, fara ego, ca da autografe.
Cum n-am mai vazut de foarte multa vreme, oameni MARI (cu cariere importante) zimbind ca niste copii in timp ce stau la coada la un autograf sau dupa ce-i tineau autograful in mina.
*
Simbata, dupa ce am plecat de la intilnirea Xerox cu Simona Halep, ma gindeam ca fata asta are asa o energie frumoasa si e un om atit de educat si de bun incit o sa ajunga mult mai departe de locul 3 in clasamentul WTA.
Si-ar putea fi unul dintre liderii/idolii de care au nevoie romanii (de fapt, orice popor) ca sa mearga frumos inainte.
Duminica , dupa ce am vazut din nou atentia pe care o acorda fiecarui om care ii cerea un autograf (de parca ar fi fost un punct pe care-l are de jucat intr-un meci) si rabdarea cu care a dat autografe o ora intreaga, m-am gindit ca e mai mult de atit.
Am gasit un interviu al antrenorului ei Wim Fissette care spune ca “E o formă de a-şi încărca bateriile, după fiecare turneu simte nevoia să vină acasă” ; mi-am adus aminte ca tenisul e un sport in care singuratatea e parte din joc si-am realizat ca asa cum avem noi , romanii, mai mult ca niciodata nevoie de un idol curat, frumos, educat si ea are nevoie de “acasa” – de oamenii care o iubesc neconditionat pentru ca e de-a lor.
Ar fi frumos sa tinem bine minte asta.
multumesc frumos Xerox Romania pentru aceasta bucurie de intilnire si de experienta.
pe vremea cind BBC isi trimitea la Bucuresti unii dintre cei mai importanti traineri de jurnalism ca sa-i invete pe romani cum sa scrie stiri si, mai ales, cum sa faca “reporting” (noi n-aveam cultura media pentru ca veneam din comunism unde se scria dupa dictare prin ziare… ma rog, n-am avansat prea mult), pe vremea aceea, la un curs, Mike Ormsby m-a apostrofat pentru un titlul de stire care vorbea despre o posibilitate, nu o certitudine.
stirea mea era despre posibilitatea ca pretul piinii sa creasca in urma unei decizii aflate in ziua respectiva in Parlament.
Mike mi-a zis ca nu poti sa dai o stire cu “s-ar putea ca lumea sa se sfirseasca”, asta nu e stire.
imi aduc aminte ca am ripostat rapid cu “lumea nu stim sa se fi sfirsit pina acum, dar piinea s-a scumpit de citeva ori in ultimii ani”
el s-a incruntat si mi-a replicat “sunt sigur ca ai inteles principiul despre care vorbesc: stirile sunt despre certitudini si fapte. nu despre posibilitati. iar titlul trebuie sa contina esenta stirii sa inteleg din prima, in putine cuvinte, despre ce e vorba.”
***
imi aduc aminte de conversatia asta de fiecare data cind deschid un site, oricare site;
astazi nu mai avem stiri despre ceva, titlurile stirilor nu mai contin informatia de baza. tot ceea ce prezentam in prima pagina/shapou/titlu e o forma de reclama pentru stire, un fel de teasing ca sa ti trezeasca curiozitatea sa dai click si sa creasca numarul de vizualizari care vor aduce bani departamentului de vinzari si implicit redactiei/redactorilor.
cu titluri/shapouri ca astea n-as fi trecut clasa la Mike Ormsby, dar aceasta schimbare arata cit de mult e influentat contentul de vinzari.
la noi, pentru ca nu e un trend international (afara site-urile serioase au titluri din care intelegi lucruri).
iata un exemplu copiat la intimplare dintr-un site
*
numai ca e un cerc vicios foarte foarte periculos.
dincolo de faptul ca cititorul nu afla nimic din prima pagina a unui site ( ci e trimis mereu catre o alta pagina cu un teasing demn de un copywriter incepator, adica pierde timp), prin frecventa utilizare a unei asemenea tehnici de scriere/producere de content se formeaza o obisnuita care are niste efecte extrem de dubioase.
copiii care invata acum jurnalismul nu mai stiu sa scrie ceva care sa aiba si continut (nu mai vorbesc ca nu isi pun problema sa dea trei telefoane ca sa intrebe ceva direct la sursa, pentru ei sursa suprema e Google). copiii care invata acum jurnalismul insira cuvinte unul dupa altul fara nicio informatie.
si gratios termina continutul cu o intrebare “vrei si tu?”/ “poti si tu?” etc pentru ca asta e modelul pe care-l vad.
mi s-a intimplat de 3 ori in ultima luna cu studenti constiinciosi de la Jurnalism acest parcurs: google (fara telefon), content, insiruire fara rost de vorbe, mai degraba teasing decit content.
*
iata efectele triste ale schimbarii abordarii unei stiri cind guverneaza banul/ nr de vizualizari.
si nu vorbesc aici de schimbarile intr-o stire cind guverneaza banul politic pentru ca daca intru in asa ceva o sa vreau sa plec din tara.
undeva in lumea asta, sunt oameni care chiar in acest moment se lupta cu limitele lor. sa faca primii pasi dupa un accident, sau primii pasi in viata, sa invete ceva ce credeau ca nu pot invata, sa spuna DA sau NU in situatii controversate, sa vorbeasca in public, sa… orice. sunt milioane de variante.
undeva in bucuresti (pe mosilor) si undeva in timisoara, doi tineri vorbesc la telefon de putin peste 26 de ore si sunt pe drumul unui record mondial, inregistrat de Guinness Records: cea mai lunga convorbire telefonica din lume. 54 de ore
ii puteti vedea live aici
ii stiti din reclama Vodafone, Andreea Dragoi (din Timisoara, 26 de ani) si Alin Popa (Bucuresti, 30 de ani) cei care spuneau ca vorbesc mult la telefon intre ei. amindoi sunt actori si sunt impreuna din 2009 si in momentul asta duc greul cu limitele lor.
mai au inca cel putin 28 de ore de vorbit la telefon ca sa depaseasca recordul si, desi noi nu facem niciun efort special, am putea sa-i ajutam sa faca acest record, sa fim parte din bucuria lor.
cum?
in asemenea momente cel mai mult conteaza mentalul si nimic nu iti da aripi mai mari decit sa stii ca sunt zeci de oameni care te incurajeaza.
asa ca va rog foarte frumos sa le transmiteti mesaje de incurajare sau sa le propuneti subiecte de discutie.
regulamentul guinness zice ca nu au voie sa se opreasca decit cite 5 min la fiecare ora, ca daca tac mai mult de 10 secunde consecutive pierd competitia si ca sunt acceptate propuneri de subiecte de la audienta.
deci, va imaginati ca dupa 26 de ore de vorbit non stop, e posibil sa nu mai aiba subiecte care sa-i tina alerti, asa ca va rog tare sa-i ajutam cu comentarii aici
Alin si Andreea primesc in timp real mesajele pe ecranele amplasate in magazinele Vodafone din Bucuresti si Timisoara, acolo unde are loc recordul.
asa ca bafta Alin si Andreea sunteti la jumatatea drumului, o sa reusiti sunt sigura.
si pentru restul lumii, hai cu propuneri smart de discutii pentru acesti doi tineri simpatici.
nu exista campion care sa fi reusit singur, toti au nevoie de o echipa alaturi. hai sa fim noi sustinatorii pentru tinerii astia care acum au nevoie de un boost de energie…
(P)
din divizia “si eu pot sa scriu despre CM”, iata o mica demonstratie despre cum ar fi fost daca Campionatul Mondial nu ar fi fost la fotbal ci …
DANS
in seminfinala Brazilia – Germania lucrurile ar fi fost foarte complicate.
Brazilienii sunt inventatorii Capoeira – o arta martiala care imbina dansul, miscarile acrobatice si muzica. Capoeira a depasit de foarte multa vreme granitele tarii de origine si a devenit atit de faimoasa incit a influentat street dance-ul american, dupa ce a aparut in filme precum Karate Kid sau Indiana Jones.
Nemtii au in dans contributii importante la cultura mondiala. Una dintre cele mai cunoscute coregrafe in lume este Pina Bausch, o coregrafa, dansatoare si director de companie de origine germana care a avut ideea de a uni dansul cu teatru in ceea ce ea a numit Tanztheater.
Si stilul ei a depasit cu mult granitele tarii; in cultura pop/urbana poate fi gasit in filme precum E la nave va ( Frederico Fellini) sau Hable con Ella (Almodovar), iar David Bowie i-a dedicat un turneu mondial ( Glass Spider, la sfirsitul anilor 80)
(am ales un fragment din filmul pe care Wim Wenders i l-a dedicat doamnei Bausch tocmai pentru ca miscarile de acolo seamana putin cu Capoeira. Lillies of the valley e o poveste despre libertatea in dragoste.)
***
in cealalta semifinala – Argentina – Olanda lucrurile ar fi fost si mai complicate.
Argentinienii au inventat tango-ul. Muncitorii si imigrantii se distrau la terase, dupa munca, dansind acest gen de dans care avea sa devina celebru in toata lumea. A aparut la sfirsitul secolului 19 si e de foarte multa vreme in cultura urbana, cu participarea exceptionala a lui Carlos Gardel un compozitor, actor si cintaret argentinian care a inregistrat cite 3 min – momente de tango in anii 1917-1920; asta se intimpla nu doar in filme (da, stiu Parfum de femeie este primul gind al oricui, dar nici reinterpretarea de la Roxanne a lui Sting pentru Moulin Rouge-ul lui Baz Luhrmann nu e de ignorat), ci si in emisiuni de televiziune sau in videoclipurile care reinterpreteaza muzica spre cultura pop (gotan project).
Olandezii, ei bine olandezii, au una dintre cele mai mari companii de dans din lume, unii dintre cei mai spectaculosi dansatori ai momentului, Nederland Dans Theater, o companie creata la sfirsitul anilor 50 care a beneficiat de lucrul cu unii dintre cei mai mari coregrafi ai lumii Jiri Kylian, Ohad Naharin, Mats Ek.
mai jos citeva scurte, f scurte, secvente din cel mai recent show al lor creat de Paul Lightfood (si el un foarte mare dansator) pe muzica lui Philip Glass. (si o reverenta adinca inspre JTI, poate vin vreodata si in Romania)
ma gindesc ca ar fi fost foarte tare ca in pauzele meciului sa se prezinte pe scurt putin din cultura tarilor care se confrunta pe terenul de fotbal.
oricum, sa trecem mai departe. cine credeti ca ar cistiga competitia daca s-ar intilni in… film?
daca semifinalistele campionatului mondial de fotbal 2014 s-ar fi intilnit intr-un campionat de filme, lucrurile ar fi fost foarte simpatice.
intre Argentina si Olanda lucrurile nu sunt deloc usor de transat.
desi o tara saraca si cu o cinematografie care nu pare, la prima vedere, ca iese des dintre granitele tarii, Argentina are doua Oscaruri pentru film strain si mai multe nominalizari.
Oscarurile sunt pentru El secreto de sus ojos – 2009 (regia Juan Jose Campanella) si La historia oficial – 1985 (regia Luis Puenzo). in cultura urbana, primul gind cinematografic despre argentina e interpretarea Madonnei din filmul Evita cu, desigur, Don’t cry for me Argentina, ceea ce inseamna o notorietate greu de batut, chiar daca (sau datorita faptului ca) filmul nu a fost regizat sau produs de catre argentinieni. Evita a aparut in 1996, a fost regizat de Alan Parker si scris in colaborare cu unul dintre cei mai mari regizori si producatori americani, Oliver Stone.
Olandezii ii au in istoria cinematografiei mondiale pe regizorul Paul Verhoeven (domnul cu Robocop, Total recall, Basic Instinct si 9 nominalizari la Oscar), Theo Van Gogh (un regizor care a fost omorit in urma cu citiva ani), dar si pe mai putin cunoscutul Mike van Diem care in 1998 a cistigat Oscarul pentru cel mai bun film strain cu filmul Character.
***
in semifinala 2, Brazilia – Germania incepem sa respiram adinc si sa ne dam seama ca lumea e mult mai frumoasa in afara terenului de fotbal( sper sa citeasca si microbistii asta:) )
Brazilienii au citeva filme care te lasa cu respiratia taiata. Cidade de Deus al lui Fernando Meirelles e poate cel mai impresionant si, daca nu l-ati vazut, va rog tare tare tare sa-l vedeti.
pe lista filmelor braziliene care au depasit granitele tarii se mai afla O Quatrilho, O Que E Isso Companheiro? (Four Days in September) si Central Station, ambele cu nominalizari la Oscar.
Nemtii fac mult bine cinematografiei mondiale cu Festivalul de film de la Berlin unde isi gasesc locul productiile independente care altfel ar ajunge cu greu in ochii distribuitorilor mari. Dar dincolo de asta, cinematografia germana are si ea citeva perle ale coroanei.
Primul care-mi vine in minte e Metropolis-ul lui Fritz Lang – unul dintre cele mai spectaculoase filme mute (a fost facut in 1927), mai aproape de noi si mai cunoscute sunt insa “The life of others”, “Run Lola Run”, “Good Bye, Lenin”, Downfall etc.
*
daca va spun ca argentinienii il au pe Jorge Luis Borges, va dati seama cam cit de grea ar fi competitia in literatura? (ne distram cu ea miine)
puteti citi aici cum ar fi fost competitia cu aceleasi semifinaliste in cadrul campionatului mondial de… dans
vrei o viata mai buna pentru tine si pentru copii tai. de asta muncesti mai mult decit ti-ai dori si , uneori, decit ti se pare ca poti . de asta faci eforturi in multe directii.
citeodata insa ti se pare ca ai facut tot ce tinea de tine (ai platit impozite, ai fost un cetatean corect) si te lovesti de sistemul care pare ca nu progreseaza si nu e in favoarea ta. nu te ajuta.
si ti se pare ca esti nedreptatit.
*
eu simt asta de fiecare data cind cineva din familie are o problema medicala. pentru ca desi platim super multi bani la stat, ajung in cele din urma la servicii private pentru ca in situatii oricum complicate de sanatate, stabilitatea emotionala, confortul emotional inseamna imens.
si de fiecare data imi spun ca solutia, salvarea nu o sa vina de la stat ci tot de la mediul privat. tot investiile private vor face sa se miste sistemul.
*
e motivul pentru care m-am alaturat proiectului Philips Idei de viitor care pune la bataie 100.000 de euro pentru ca sa dea viata a trei idei care ajuta la mai buna dezvoltare a vietii copiilor nostri.
Tot ce trebuie sa faceti e sa scrieti o idee (sau mai multe) care credeti ca ar putea face minuni in viata copiiilor nostri ca sa ajunga OAMENI MARI si sa o puneti pe platforma www.ideideviitor.ro.
Nu e genul de concurs in care trebuie sa faceti o aplicatie cu bugete, e genul de miscare a comunitatii a oamenilor care daca au idei bune le pun in spatiul public ca sa le indeplineasca altii care vor si ei sa ajute.
e genul de miscare sociala care seama cu vorba populara “pic cu pic se face mare”, doar ca acum e “idei de viitor cu 100.000 de euro se face o viata mai frumoasa”
*
stiu sigur ca aveti idei care pot schimba lumea plecind de la mic la mare,
uite doua filmulete care pe mine m-au impresionat profund despre ce se poate face cind ai o idee desteapta ca sa le fie mai bine celor care au probleme de sanatate.
intrati pe platforma www.ideideviitor.ro spuneti-va ideile pentru o lume mai buna si , pas cu pas, o sa invingem sistemul si , cu ajutorul investitiilor private, copiii nostri vor avea o viata mai buna. dar pentru asta, trebuie sa ne implicam si noi. cu idei.
multumesc frumos
Cei care au trait dureri fizice intense, din cauza unor maladii sau accidentari, marturisesc ca perioada de liniste intre secventele dureroase, sau momentele de dupa ce durerea a disparut definitiv sunt percepute ca o eliberare. Ca o usurare.
In cazul migrenelor de exemplu, cind durerea poate fi atit de mare incit are efecte secundare precum voma, senzatia este de pierdere in kilograme, de “a fi mai usor” la propriu, mai “fluid”, dupa ce criza a trecut.
Perioada “fara durere” e atit de placuta in comparatie cu iadul prin care tocmai s-a trecut incit, dupa ce organismul se incarca (in prima faza e o senzatie de sfirseala, de oboseala care pare ca vine din lupta cu durerea), apare un fel de bucurie, de placere.
E o voluptate in momentele de dupa durerea fizica (si nu e vorba neaparat de exprimarea ei sexuala).
Dupa ce ai trait o durere pe care nu ti-o puteai imagina ca o poti duce, ti se pare ca esti mai usor, esti mai vesel, esti liber, esti victorios.
Din experienta celor care se confrunta cu durerile fizice intense putem invata oricind lucruri despre durerile emotionale, despre cum sa depasim “metaforele” (d)in durere.
Pentru ca daca lasi durerea emotionala sa se duca pina la capat, o traiesti asumat, confruntindu-te cu ea, neprotejindu-te, dupa ce corpul, mintea dar mai ales sufletul se vor fi recuperat din vlaguiala, ele vor deveni mai usoare, mai libere si vor simti placerea mai intens.
Poate de asta exista doliul si consumarea lui – asumata, sprijinita de cei apropiati – cind moare cineva drag. Poate de asta trebuie consumata pina la capat durerea unei despartiri.
Asa se face ca felul in care ne comportam in confruntarea cu durerea e parte din lectia pe care o invatam despre limitele noastre
de ceva vreme spun ca vreau sa ma duc sa traiesc intr-o pestera pentru o vreme, ca sa cobor ritmul interior si ca sa ma indepartez putin de oameni. gindesc la oboseala, desigur dar astazi am primit de la un prieten – care spera ca o sa ma sperie imaginile oamenilor care traiesc in salbaticie – proiectul minunat al unui fotograf francez.
Scrublands se numeste proiectul fotografului Antoine Bruy si e realizat din cadre surprinse cu cei care traiesc in salbaticie, dupa ce fotograful a petrecut citeva zile cu ei, si-a trait muncind alaturi de ei.
nu m-a marcat saracia (sunt zone in romania care arata ca in fotografiile francezului si sunt in apropierea oraselor, nu in salbaticie), ceea ce m-a impresionat profund e serenitatea, luminozitatea de pe chipurile oamenilor. sigur, contribuie si maiestria fotografului (felul in care foloseste lumina), dar ochii si trupul lor spun mai multe despre serenitate decit orice altceva.
intregul proiect poate fi gasit aici
ca si in muzica, si in film actorii se intilnesc cu cite un HIT, un rol care-i urmareste in viata indiferent de orice altceva ar munci.
banuiesc ca e o parte de bucurie dar si de incruntare in intilnirea fata in fata cu rolul respectiv peste ani, pentru ca dupa reperele actorului sigur exista si alte prestatii actoricesti mai bune in munca lui, dar nu poate nega rolul care l-a facut celebru.
iata citiva actori foarte mari la reintilnirea cu rolurile care-i urmaresc prin viata, intr-un proiect fotografic pentru revista Empire.
Arnold Schwarzenegger – Terminator
Laurence Fishborne – Matrix
Daniel Radcliffe, Emma Watson si Rupert Grint – HarryPotter
Ben Stiller -Zoolander
Anthony Hopkins si Jodie Foster – Silence of the Lambs
Clint Eastwood si MorganFreeman – Unforgiven
Nu cred ca exista femeie care sa nu fi fost fascinata de culorile pe care le vede in natura si de combinatiile coloristice pe care le ofera fiecare anotimp si fiecare colt al planetei.
De fiecare data cind vad cite o combinatie uluitoare (toamna ma fascineaza pe mine cel mai tare, poate si pentru ca sunt nascuta toamna) ma gindesc cam cum ar fi sa am o rochie sau o bluza asa.
Sau cum ar fi o rochie precum ciuperca asta
n-am nici cea mai mica indoiala ca marii designeri se inspira din natura si pentru culorile noilor colectii . dar si pentru designul creatiilor lor.
exista un proiect al unui britanic, Joseph Ford care a fotografiat peisaje si le-a pus fata in fata cu obiecte vestimentare care au trimitere clara la inspiratia directa:)
iar asta inseamna ca mai sunt si altii care vad ca natura e punctul de inspiratie de baza pentru ceea ce imbracam .
mie mi se pare ca natura e profesorul suprem de rafinament pentru ca echilibrul ei face ca toate culorile dintr-un peisaj sa aiba rostul lor.
*
Impreuna cu Dove Invisible Dry va propun un exercitiu de imaginatie. As zice chiar – un voluptos exercitiu de imaginatie: aratati-mi fotografia cu peisajul, floarea sau elemental din natura (poate sa fie fluture, animal, pasare, peste) care va inspira atit de tare prin coloristica lui incit v-ati dori mult sa aveti o rochie asa si spuneti-mi cum va simtiti in culorile voastre preferate.
Alegem 5 dintre raspunsuri si le premiem cu seturi Dove Invisible Dry, testat pe 100 de culori.
Practic va invit sa visati putin la cele mai frumoase culori pe care vi le imaginati inspirate de natura si… va premiez pentru visul vostru:)
Lasati fotografia printr-un comentariu la acest post sau, daca e o fotografie care se afla in arhiva personala trimiteti-o pe cristina.bazavan la gmail.com.
Stabilim cistigatoarele pe 3 iulie. Succes la Day Dreaming. Sa visati in culori frumoase.
*
P.S. eu mi-am facut o rochie in culori asemanatoare cu ce e in foto de mai jos, dupa o excursie in Ibiza, in locul unde am facut fotografia, in croiala la fel de abrupta. “in colturi”:)
foto cover, shutterstock – nature landscape
Oamenii care fac performanta au ceva pe dinauntrul lor care aparent ii ajuta intru depasirea limitelor; putem sa numim ambitie, dar nu e doar asta; e un amestec de “pina unde poate merge mintea/corpul meu” cu “voluptatea unei victorii” care nu e la vedere, nu e in topuri, e in propria persoana cind s-a trecut la nivelul urmator.
Dar “acest ceva” ii si incurca. E factorul care pune presiunea cea mai mare pe ei si le aduce in minte gindul “sa nu-i dezamagesc pe cei carora le pasa (antrenor, profesor, familia etc)”. Performerii se incarca in egala masura din bucuria si laurii victoriei publice, ca si din aprecierea profesorului, antrenorului. Aprecierea asta e drogul cu care functioneaza, de care depind, cu mult inainte de a cistiga vreo medalie.
In pregatirea (lupta) pentru performanta cea mai inalta se formeaza cele mai profunde legaturi – n-ai putea sa le numesti “mentorat”, nici “prietenie” – e acolo un amestec de parinte-prieten-mentor, omul caruia ii spui tot ca sa-ti creeze confortul pentru a crea performanta, dar ca sa si apese pe punctele pe care nici nu le cunosti ca sa poti sa mergi mai departe, si mai departe.
Nimeni nu poate face performanta de nivel national/mondial de unul singur, dar ajung campioni adevarati doar cei care stiu sa foloseasca echipa din spate ca o completare a muncii lor, nu ca unicul punct de sprijin care sa-i ajute sa rastoarne Universul.
*
Cred cu tarie ca toti cei care au facut performanta intr-un domeniu, daca o vor lua de la capat ar putea face performanta si in alt domeniu: pentru ca stiu sa lucreze cu propria minte si/sau propriul trup, pentru ca le curge prin vene ritualul disciplinei.
*
Zilele astea Olimpicii la Matematica pleaca la Olimpiada Internationala la care anul trecut au obtinut 6 medalii – trei de argint şi trei de bronz – si-au adus acasa de-a lungul anilor zeci de alte medalii.
Tinerii acestia sunt cel mai bun exemplu despre ce inseamna sa te lupti cu mintea ta si sa te incarci din validarea celorlalti.
Invata ani in sir, sustinut, cu seriozitate (nu va ginditi ca fac probleme la matematica tot timpul, e o prejudecata asta – multi dintre olimpicii la matematica v-ar uimi cu abilitatea lor de a cinta la un instrument sau cu pasiunea lor pentru limbi straine sau poezie), se intilnesc in lot unde au profesori absolut minunati care le sunt mélange-ul acela de prieten-mentor-profesor si ii ajuta sa-si impinga limitele mintii, iar la final se bucura frumos, lipsit de orgolii, de validarea unui grup mic de oameni (cel mai adesea prietenii si familia).
*
Ma bucur ca BCR a decis sa se uite la Lotul Olimpic de Matematica la fel ca la sportivii olimpici si sa le fie sponsor tinerilor din lot, sustinindu-i pe drumul lor catre performanta.
Ma bucur pentru ca astfel tinerii acestia primesc o validare de care au nevoie ca sa ia in calcul sa ramina in tara, dar si pentru ca printr-un proiect inteligent o sa-i puteti cunoaste si voi pe olimpici.
*
Spuneti-mi romani pe care-i stiti ca au facut performanta la nivel mondial pentru ca au muncit sustinut, cu bucuria de a-si depasi propriile limite, inainte de orice alta validare.
E unul dintre acele momente in care aratam ca romanii pot face performanta, ca sunt facuti din aluatul campionilor, au doar nevoie de sustinere si recunoasterea societatii.
Fiecare dintre cei care va comenta si va povesti despre un roman valoros, din orice domeniu, care a facut performanta va avea bucuria (credeti-ma ca va fi o mare surpriza si o bucurie) sa se intilneasca fata in fata cu bunul simt al olimpicilor la matematica la intoarcerea lor de la olimpiada de la Cape Town.
Cea mai emotionanta si frumoasa poveste va fi premiata in plus cu un premiu surpriza din partea BCR.
*
Bafta olimpicilor.
Felicitari BCR ca ai ales sa sprijini Lotul Olimpic de Matematica.
Succes voua la comentariile care vor dezvalui povesti ale romanilor care au facut performanta.
Nimic nu e mai motivant in lupta cu propriile limite decit sa stii ca sunt oameni care sunt mindri de tine.
foto cover via shutterstock, cuvint cheie “champion”
cind ma aflu in deplasari lungi cu treaba mi se face dor de “acasa”.
pare straniu la prima vedere, pentru cei care ma cunosc, pentru ca sunt dintre persoanele care nu au simtul proprietatii pt nimic si m-as putea muta oricind in alta casa (care sa aiba lumina si poveste) sau as renunta oricind la orice obiect din casa daca si-l doreste cineva neaparat.
dar cind sunt in deplasari, si sunt foarte obosita de la multa munca, ma incarc din ceea ce inseamna acasa pentru mine, iar asta intotdeauna se traduce cu “prieteni”. ma incarc din discutiile cu prietenii, mai exact din tacerile alaturi de prieteni si din imbratisarile lor.
cind nimeni dintre prietenii mei nu se afla pe aproape, trisez cu ceva ce-mi aduce aminte de copilarie; o prajitura, o mincare speciala, o aroma.
*
la Sibiu , in cele 10 zile de FITS, in care – pentru ca aveam multa treaba – ajunsesem sa ma trezesc nu la 6 cum obisnuiesc ci, pas cu pas, cu cite 20 de min mai devreme si mai devreme pina am ajuns la 4 si jumatate:)
pentru o zi “acasa” a insemnat laptele de pasare de la Kulinarium, un restaurant nou deschis in Piata Mica.
locul e foarte simpatic si-are bucatarie si romaneasca si europeana, dar cel mai tare si mai tare e de departe laptele de pasare, facut la cuptor. chef-ului de acolo ii place sa experimenteze si daca ajungeti in Sibiu, stiti ca Piata Mica e magica, asa ca treceti si pe la Kulinarium si cereti laptele de pasare.
*
cind e vorba de nuduri cele mai multe fotografii sunt in sabloanele geometriei (si gravitatiei). ne ajuta trupul uman care are multe sinusoide.
exista insa si fotografi care stiu sa iasa din sabloane si avem fotografii ca aceasta
howard schatz e fotograful si ca el sunt foarte putini
iata insa citiva fotografi, nu la fel de celebri, care au incercat putin mai mult de la a fotografia trupul uman, fara haine
hanu perala
roby de maria – fotografia se cheama SkYin & Yang
maurice de vries
dupa atitea meciuri, zic sa profitam putin de pauza care va sa vina si pe 6 iulie sa mergem… la film.
cum e dupa 4 iulie si Ziua Americii, si cind vorbim de filme primul loc care ne vine in minte e Hollywood-ul, cum ar fi o seara a filmului american PE PROMENADA?
am pus la cale o impacare cinematografica impreuna cu Cristian Manafu (stiti disputa noastra carePEcare) si pe 6 iulie, cu ajutorul simpaticilor de la McDonald’s care pregatesc Saptamini Americane inspirate din filmele americane, aducem un pic de America si de Hollywood in cel mai simpatic loc din Bucuresti, in aer liber.
dupa cum stiti deja, noi functionam pe democratie. facem propuneri de citeva filme, le votam si ce se alege, vizionam.
o sa fie super distractie, o sa avem super prieteni invitati (plus ca acum ne unim fortele, nu mai facem tumbe ca sa vina mai multi invitati la unul decit la celalalt) si sper sa vreti sa va distrati cu noi din nou.
va invit asadar sa votati aici, ca sa stim ce v-ati dori sa vedeti in Seara Americana PE Promenada.
impreuna cu voi alegem filmul, iar de restul – si va fi super fun (ca sa compensam dupa atitea ore de fotbal) ne ocupam noi, Promenada si McDonald’s
aaaa, pe 6 iulie, desigur intrarea va fi libera 🙂
vazusem pe strada variante sport – la limita dintre adidas si sanda platforma – in deplasarile mele prin tara , la craiova si constanta. in bucuresti n-am vazut, si pun asta pe seama faptului ca prietenele mele au gusturi mai rafinate:)
recunosc cu sinceritate ca am gindit “ce ghertzoism”, desi am inteles ratiunea comerciala pentru care au unit pantoful sport cu iluzia elegantei (platforma) pentru ca era o nisa care putea fi exploatata si-a mai fost executata si in alte directii de-a lungul anilor.
acum, la o mica sesiune de shopping online, am descoperit versiunea lui Jimmy Choo si stau si ma intreb: ori am imbatrit eu foarte mult si dintr-o data mi s-a rupt filmul, ori gusturile s-au diluat spre transparenta.
de ce s-ar incalta cineva cu asemenea odiosenii?
si asta e o versiune de lux, cu piele intoarsa si lac, cum nu, ca sa straluceasca putin.
dar la craiova si constanta circulau versiuni de pinza, adidasi cu platforma.
ca sa-ti vina cit de cit bine ar trebui sa ai o glezna cam cit incheietura unei miini a unui copil de 14 ani (pentru ca taie piciorul dupa cum e creat) si asta inseamna ca trebuie sa fii balerina.
va imaginati o balerina incaltata in asa ceva?
in caz ca vreti totusi sa incaltati asa ceva, ii puteti cumpara de aici
eu ma bucur ca vine vara si n-o sa vad prea des pe strada asa ceva.
imi plac casele vechi, nu doar pentru ca au povesti si ferestre mari ci si pentru ca imi plac caramizile si parchetul. intr-o casa din caramina, cu parchet vechi, mersul descult capata alt parfum:)
*
caramizile mi se par a fi una dintre cele mai frumoase metafore despre viata.
privesc intotdeauna grupurile de oameni in care traiesc / muncesc ca pe niste constructii, cu fiecare om cite o caramida.
nu poti sa construiesti nimic doar din caramizi, mereu e nevoie de mortar care sa solidifice constructia si mortarul asta, in viata, inseamna lucruri in comun, emotii traite impreuna, viziuni asemanatoare.
imi place sa fiu mortarul pentru un grup. sa trec prin viata lui – personala sau profesionala – atit cit sa ajut la solidificarea constructiei, dar imi place sa fiu si caramida si sa fie altii mortar pentru constructiile mele.
*
e un restaurant in Cluj, linga Somes, care se numeste Bricks, caramizi:) si – pentru ca e un loc care , desi e in centru, nu e ocupat de oamenii din festivalul de film, merg in fiecare an cind sunt la TIFF, macar o data, pentru un mic dejun, in ziua cea mai grea a mea, cea in care tin cursul de branding personal pentru actorii din proiectul “10 pentru film”. si de fiecare data ma gindesc, oare in ziua asta, pentru cele doua ore de curs, am sa fiu caramida sau mortar? sau nu o sa las nicio urma?
*
toti in viata suntem cind caramizi, cind mortar. uneori ajutam la solidificarea constructiei, alteori suntem bucata de caramida care sparge, strica ceva.
*
si anul asta, cind eram la Cluj, am fost la Bricks, si m-am bucurat sa descopar ca aveau parteneriat cu prietenii mei speciali de la MasterCard si sunt parte din proiectul MasterCard Elite. daca ajungeti in Cluj, mergeti sa mincati la Bricks , e un loc foarte special, in plus, daca platiti cu un MasterCard Premium primiti si un discount simpatic.
aaa, si neaparat, dar neaparat cereti-le sa va arate meniul pentru desert. nu va pot spune de ce, ca sa nu va stric surpriza:)
*
Sunt 230 de locuri frumoase din intreaga tara in proiectul MasterCard Elite (intreaga lista o puteti gasi aici).
E usor sa verificati lista de locatii si inainte de o calatorie in tara sau de o iesire in Bucuresti, folosindu-va cardul MasterCard, sa stiti unde puteti sa aveti nu doar o experienta nepretuita, ci si un discount simpatic.
in ultimele 2 saptamini am publicat pe blog 3 texte care au facut citeva mii bune de vizualizari, au avut zeci (sute chiar) de share-uri si comparindu-le rezultatele, dar si munca pe care am investit-o in fiecare , am ajuns sa ma incrunt.
sa le luam pe rind.
cel mai bine clasat in acest moment dintre cele trei texte este cel despre Nadia Lacoste – PR-ul roman din spatele Printesei Grace de Monaco.
e un story scris dupa o documentare ampla, intr-o naratiune inversa (in reverse) pentru care am muncit 6 ore (poate putin mai mult) si a avut 2 drafturi. are un subiect cu glamour, un context potrivit (am asteptat sa fie filmul despre Grace de Monaco pe ecrane ca sa fie de actualitate si interes povestea) si a beneficiat de o preluare pe prima pagina in click.ro.
urmatorul in clasamentul audientei e un articol care descrie o intimplare de la inceputul saptaminii. job-urile pe care nu le accept – are o naratiune simpla, descrie liniear, cronologic o intimplare aparent banala.
am scris-o la citeva zile dupa ce s-a intimplat (pentru cei curiosi, am cerut si acordul prietenului care ma rugase sa-l ajut, pentru ca asa e etic) , in mai putin de o jumatate de ora si a avut 2 drafturi.
e insa o poveste care vorbeste in egala masura despre cei care o citesc, cit si despre personajul principal. pentru ca fiecare proiecteaza pe propria frustrare, iar textul face referire la multe frustrari generate de o cultura urbana superficiala, bazata de sex. stiam ca acesta va fi efectul asupra cititorilor, de asta am si cerut voie prietenului in cauza sa scriu intimplarea.
later edit: textul a beneficiat astazi si de o mentionare pe blogul lui zoso, ceea ce – ca de obicei – inseaman un push generos la trafic.
cel de-al treilea subiect in ordinea audientei spune povestea incredibila a unui domn care a supravietuit celui de-al doilea razboi mondial , dupa ce a stat intr-o groapa comuna , printre morti, timp de 2 zile.
e un story pentru care am lucrat pe parcursul a 2 saptamini, nu in mod continuu, dar a necesitat verificari ale unor informatii de arhiva si gasirea unei structuri – nonlineare, in cele din urma – care sa puna in valoare marturia in sine.
a avut 4 drafturi.
*
la momentul la care scriu aceste rinduri, story-ul care vorbeste despre “chiloti” are mai putin de 24 de ore de cind a fost postat si mai are citeva sute de vizualizari ca sa ajunga in audienta story-ul cu printesa Grace de Monaco care are 6 zile de la postare.
e straniu si trist sa vezi ca e usor sa faci mai multa audienta cu o munca de 30 de minute, decit cu un story demn de un film care e scris cu o structura narativa complicata si necesita o tehnica speciala. (si vorbim de povesti care au fost super sharuite, deci de succes pe internet)
ambele povesti scrise jurnalistic (cea cu PR-ul lui Grace de Monaco si cea cu domnul din cel de-a doilea Razboi Mondial) sunt infinit mai aspirationale si pot fi minunate lectii de viata, lectii despre cum sa fii mai bun ca sa-ti fie mai bine. cea a carei audienta creste vertiginos e despre… frustrari.
ceea ce citim spune la fel de multe despre noi ca si despre personajele pe care le descoperim printre rinduri.
am o istorie personala cu florile de Floarea Soarelui.
am primit (odata in miez de iarna, cel mai mare buchet pe care mi-l puteam imagina… si-acum ma intreb cum a facut rost de ele, iarna), si-am daruit (poate cel mai emotionant buchet pe care l-am daruit vreodata).
aseara am uitat intr-un restaurant buchetul de floarea soarelui pe care tocmai il primisem
am fost necajita si-am pus pe facebook urmatoarea postare ca sa-mi descarc of-ul
mai devreme am primit acest prea minunat buchet de Floarea Soarelui si mesajul
“La Floria.ro, ne place ca oamenii sa se bucure de flori mult timp. Ne-am intristat alaturi de tine ca ai uitat florile “din cauze de ploaie”, insa… iti dorim o zi cu soare! Echipa Floria.ro.”
Dragii si minunati simpatici de la Floria (draga Anca Petrescu Popa), stiu ca marketingul/ PR-ul in timp real e la moda, dar trebuie sa va spun si voua si tuturor celorlalti ca asta nu e PR, e Bucurie Pura.
eram foarte necajita aseara ca am uitat florile si uite cit de putin e nevoie ca sa faci un om foarte foarte happy.
va multumesc foarte tare, foarte foarte tare.
fara sa stiti, intr-un fel special, nu doar ca mi-ati facut o mare bucurie si mi-ati adus soarele in casa, dar s-a inchis un cerc cu buchetele de floarea soarelui daruite din inima ca sa faci o bucurie cuiva cind are nevoie de ea.
MULTUMESC.
hai, poate ca am fost fotograf pentru 25 de min, nu 15.
si e de dragul titlului ca “am fost fotograf”, pentru ca doar am incercat sa fac niste fotografii care sa se incadreze intr-un concept al unui pictorial. n-am nici talent, nici cunostinte tehnice ca sa fiu fotograf. si… cele mai multe fotografii imi ies miscate, asa ca nici macar nu ma straduiesc sa incerc cind ma roaga prietenii mei sa le fac vreo foto.
exista totusi un pictorial semnat de mine, pe un blog in online.
s-a intimplat in urma cu 3 saptamini in Cluj cind imi mutasem biroul de la TIFF in Gradina Botanica, la liniste si racoare, impreuna cu Edi Enache.
Edi era imbracat foarte frumos, soarele de dimineata ne ajuta cu o lumina foarte calda si-am zis ca pot sa ma distrez putin.
ii multumesc lui Edi ca a sarit in cel mai ingust si periculos loc din Gradina Japoneza si ca s-a cocotzat pe o creanga destul de fragila ca sa fac eu fotografiile pe care mi le imaginam.
nu cred ca mai repet experienta, nu e meseria mea, dar mi se par simpatice cadrele pe care le-am facut – (o prea mica )parte din nimereala, parte din geometria pe care o stiu, parte din experienta visuala din multi ani de lucru la revista.
adica vreau sa zic ca nici in experienta asta nu m-am vindecat de a face lucrurile f constient, cu atentie la detalii, desi stiam foarte bine ca nu ma pricep tehnic la asa ceva.
de ex, m-am uitat cu atentie la toate crengile de pe alee, ca sa stea personajul intr-o pozitie in care copacii sa-l complimenteze – de unde mi-am dat seama ca nu o sa ma vindec niciodata:))
si nu, nu ma cred/vad/inchipui fotograf. nu o sa mai fac asta alta data. doar ca, la distanta de intimplare, a fost amuzant sa constat – inca o data – ca si cind ma joc, mai iau foarte in serios:)
puteti vedea fotografiile pe blogul lui Edi, The Fashion Jumper -mini pictorialul (si articolul care-l insoteste) se numeste Center of Hattention