intr-o zi in care prietenii mei de sex masculin isi spun pe blog preferintele in materie de gadgeturi sau accesorii vestimentare, n-avea cum sa lipseasca incaltamintea.
ghete OAK STREET. minunata culoarea, scumpisoare la pret, semn ca si barbatii dau mult pe incaltaminte nu doar noi.
costa 476 de euro si pot fi cumparate de aici
si da, sunt absolut convinsa ca exista acelasi model, aceeasi culoare si la un brand pe care nu dai 500 de euro, ci un sfert. la fel e si la femei.
aceasta este inca una dintre fanteziile in materie de gadgeturi masculine ale unuia dintre prietenii mei.
explicatia celui care mi-a trimis link-ul de unde pot fi achizionate suna asa “aceste casti sunt echivalentul unui Ferrari, in lumea masinilor.”
nu stiu daca e de bine sau de rau. dar costa 300 de euro. si pot fi cumparate de aici.
e absolut evident ca nu eu am identificat acest ceas si ca eu nu mi l-as fi trecut niciodata pe un wish list.
eu port ceasuri pandatif care sunt foarte vechi si cu mecanismele la vedere. adica mecanice, foarte mecanice.
e alegerea unui prieten la categoria cel mai cel gadget masculin in acest moment. el zice ca filmul o sa va convinga.
ceasul costa 250 de euro si poate fi cumparat de aici.
cind eram in facultate (da, scoala asta cu multe probleme… la figurat), rideam ca e foarte greu sa se indragosteasca un matematician, nu pentru ca sta toata ziua cu nasul in hirtii si aprofundeaza algoritmi, ci pentru ca sta si analizeaza toate posibilitatile, calculeaza probabilitatile de reusita si de cele mai multe ori ii da cu virgula.
e un pic de adevar in gluma asta, doar ca viata m-a invatat ca si matematicienii sunt oameni si ca se indragostesc si ei ca toata lumea. iar cind se indragostesc e… vijelie:).
sau cind sunt hotariti sa-si gaseasca marea dragoste.
*
e un story in Wired care m-a facut sa zimbesc in aceasta dimineata. e despre un matematician geniu care, asemeni a 40 % din populatia Americii, a incercat sa-si gaseasca iubirea via unul dintre site-urile de profil, match.com sau OkCupid.
doar ca, inscrindu-se si completind toate cele – sunt citeva zeci de intrebari la care a trebuit sa raspunda -, si-a si calculat probabilitatile de a fi generat de calculator ca potential partener pentru mai multe doamne si domnisoare.
cum rezultanul nu-i iesea corespunzator cu dorintele lui, a creat 12 profile, plus un program care sa genereze automat raspunsuri (ca sa para “uman” programul, a vorbit cu un cercetator in neurolingvistica) si-a impartit pe categorii rezultatele.
dupa care a inceput sa se intilneasca cu fetele.
ma rog, cind citesti ce reguli si-a pus pentru prima intilnire iti dai seama ca omul nu e cu toate tiglele pe casa, dar…
He developed a set of personal rules to get through his marathon love search. No more drinking, for one. End the date when it’s over, don’t let it trail off. And no concerts or movies. “Nothing where your attention is directed at a third object instead of each other,” he says. “It’s inefficient.”
aici intreaga poveste. si da, si-a gasit marea iubire. la a 88-a intilnire.
matematicianul in cauza e fix cel din poza de mai sus si se numeste Chris McKinlay.
*
pentru cei care nu stiu, site-ul Ok Cupid a fost creat de doi matematicieni de la Harvard:)
daca esti tinar fotograf si vrei sa-ti promovezi munca, trimite-mi citeva fotografii pe cristina.bazavan la gmail.com insotite de numele tau si site-ul/ FB unde te poate gasi lumea.
daca imi plac, aleg o fotografie care sta pentru o zi in Sliderul meu.
ceea ce inseamna ca te pot vedea multi jurnalisti de la revistele glossy, de la ziare, tv.
si s-ar putea sa te ajute in meseria pe care vrei sa o faci.
succes
La festivalul de film de la Sundance, Robert de Niro a prezentat un film documentar despre tatal sau, Robert de Niro Senior, un faimos pictor abstract expresionist de dupa cel de-al doilea razboi mondial.
Filmul care prezinta activitatea seniorului, nu ocoleste nici subiectul homosexualitatii sale si actorul povesteste cum tatal sau a parasit-o pe mama lui in momentul in care si-a dat seama ca este gay.
Initial filmul a fost realizat de De Niro Jr (actorul) pentru ca fii lui – nepotii pictorului – sa-si cunoasca bunicul chiar daca nu l-au intilnit niciodata, dar producatorii i-au explicat ca e relevant pentru un public mult mai larg intrucit vorbeste despre o perioada a picturii contemporane, nu doar despre viata tatalui lui.
Filmul se numeste Remembering the Artist Robert De Niro Sr si va avea premiera la HBO – in america, dar poate si la noi – in iunie.
*
N-are sens sa va atrag atentia asupra asumarii si relaxarii lui De Niro Jr asupra homsexualitatii tatalui lui. In Ro nu cred ca ar fi facut cineva asta. Bine, nici nu avem un De Niro.
din accidentul de ieri de avion, trist si nedrept, sunt multe lectii de invatat.
si nu sunt lectii in care sa ne ratzoim la autoritati cum ne-ar fi cel mai la indemina sa o facem. stim ca nu de acolo o sa vina schimbarea. nimeni nu o sa-si dea demisia cind a gresit, ca semn al asumarii erorii care a dus la pierderi de vieti.
sunt insa lectiile despre vocatia voluntarului si a salvatorului care ar trebui sa ne motiveze.
primul e pilotul – Adrian Iovan – a murit salvindu-i pe ceilalti. era intr-o misiune de voluntariat al carei scop era salvarea unor alte vieti pentru ca urma sa aduca organe pentru un transplant. e o mare ironie a sortii aici. mare. mare.
apoi e unul dintre medicii care s-a aflat in avion. Radu Zamfir -39 de ani, chirurg. unul dintre cei mai buni studenti ai generatiei lui ( a terminat cu 9, 63 facultatea si a luat 10 la licenta). si-a pastrat singele rece in conditii extrem de grave si, pentru ca el avea cele mai putine probleme medicale, i-a ajutat pe ceilalti sa nu sufere mai mult. sau sa traiasca. si-a dat foc la toate lucrurile pe care le avea in avion ca sa se incalzeasca toti.
mai apoi sunt satenii din zona in care a avut loc accidentul. sa o iei prin noapte, prin munti, la pas pentru ca stii ca niste oameni vor muri daca nu sunt gasiti ACUM, e un gest de mare generozitate si solidaritate.
si nu in ultimul rind sunt baietii cu inimi de aur din echipa OFF Road Transilvania. unul dintre ei, Vlad Vana, a sunat la 112 dupa 4 ore de la accident ca sa-si ofere serviciile impreuna cu colegii lui. vazuse la tv ca nu-i gasesc si au vrut si ei coordonatele localizarii ca sa-i caute. probabil ca se adunasera dupa o zi de munca si in loc sa bea o bere si sa se uite la televizor, au plecat prin munti. noaptea. de altfel, au fost si cei care au ajuns primii acolo.
toti oamenii astia au in singe, in ADN, vocatia salvatorului, generozitatea, umanitatea, ba chiar si sacrificiul pentru celalalt.
e emotionat cind afli despre alti semeni ai tai ca pot face asta, dar… tu?
stim ca nu o sa ne ajute autoritatile prea curind, incidentul asta nenorocit ar trebui sa ne invete niste lucruri despre noi si despre cum ii putem noi ajuta pe ceilalti. pentru ca vietile nu se salveaza de la televizor.
puteti sa va inscrieti voluntari pentru Societatii de Salvare Bucuresti aici , sau pentru SMURD aici. nu e nevoie neaparat sa fiti medic, invatati prin cursurile lor regulile de prim ajutor. dar uneori inseamna imens de mult sa fie aproape de locul unui incident cineva care sa fie inscris intr-un asemenea program si care sa poata sa fie contactat rapid.
*
programul de voluntariat al Societatii de Salvare Bucuresti se numeste foarte frumos si e un mesaj pe care ar trebui sa ni-l amintim zilnic “exista un erou in fiecare dintre noi”.
genul asta de intimplari s-ar putea transforma oricind intr-un film care sa ne invete indirect ce inseamna sa ai mintea setata sa-i ajuti pe ceilalti pentru ca esti OM.
Film pentru prieteni este o poveste grea despre singuratate . E un mediu metraj regizat si scris de Radu Jude in care Gabriel Spahiu arata ce stie in actorie. (si stie).
e un film facut cu zero buget, cu participarea prietenilor si a circulat in festivaluri.
acum este public, integral pe you tube. si-l puteti vedea aici.
probabil ca filmul asta nu va ajunge niciodata la tv-uri, nici nu e un film pentru tv-uri, dar e un film de vazut.
imi aduc aminte ca l-am vazut acum 2 ani (poate 3?) in studio la domn Cristutiu (care face montajul acestui film), in prezenta regizorului si ca am plecat de acolo cu stomacul in pioneze.
ca m-am plimbat pe strazi o vreme ca sa-mi reintru in ritm.
am vazut si am purtat extensii de gene – fir cu fir, o operatiune care solicita mult pe cel care o executa dar care ii face viata infinit mai usoara purtatoarei pentru ca nu mai are nevoie de mascara:)
dar… n-am vazut si nici nu mi-am imaginat ca ar exista led-uri care se monteaza pe gene pentru a rezolva obsesia doamnelor de a avea ochii mai mari. japonezii sunt cei care au creat asta, este deja activ.
bine, le inteleg pe japoneze ca vor ochii mai mari, dar… sa luminezi ca o lampa non stop si sa pari un robot, nu e chiar genul meu de frumusete.
cum e inceputul acestui trend probabil ca in citiva ani ledurile astea vor fi atit de subtiri si de fine incit vor parea ca un retus in make-up.
creatoarea se numeste soomi, e din korea dar locuieste la londra si spune ca e o tendinta pe care a pus-o intr-un proiect in care a studiat fetishul asiaticelor pentru ochii mari. aici tot proiectul.
dintre toate tratamentele pentru par pe care mi le-am facut in viata mea (si mi-am cam facut) cea mai de succes a fost o masca cu ou, multa miere, avocado si ulei de argan. genul acela de masca al carei efect e ca iti simti parul mai plin, firul mai gros, mai dens.
ei bine s-a inventat substanta care pusa in sampon mareste diametrul firului de par. se numeste filloxane si se gaseste intr-o gama completa pentru ingrijirea parului de la Elseve – Fibralogy.
Filloxane este o molecula care are abilitatea de a-si schimba starea lichida intr-una solida. Tehnologia exclusiva Fibrology permite moleculei Filloxane sa patrunda in profunzimea fibrei capilare, pana la nucleu.
Datorita abilitatii lor de a crea conexiuni multiple cu fibra capilara, molecula Filloxane creeaza o noua materie capilara, iar parul se simte instantaneu mai dens.
am fost la lansarea gamei si am primit cadou samponul si balsamul si n-am alt ceva de spus in favoarea produsului pe care l-am si testat cum am ajuns acasa in seara respectica, decit sa va spun ca astazi am mers prin trei magazine ca sa -mi cumpar si masca si booster-ul (un intensificator special al efectului).
am gasit crema, nu si boosterul dar voi persevera.
efectul e chiar cel pe care-l descrie. simti firul de par mai gros – poate chiar mai intens decit la masca in care era miere si avocado – , ai volum mai mult la par si e foarte foarte usor de pieptanat.
cine are firul de par subtire stie ca se poate incurca usor si se si poate rupe usor la periere.
*
altfel mi se pare foarte tare unde a ajuns tehnologia si stiinta. s-a creat o substanta care se alatura materiei din firul capilar, ii preia proprietatile si ajuta sa-i mareasca diametrul. iar asta duce la par mai dens, mai mult volum.
suna foarte foarte SF. si e ceva care e pus in samponul nostru.
preturile nu sunt SF’: sampon si balsam 16,90 lei fiecare; masca 30 lei si tratament Booster 27 lei.
prima si singura data cind am tinut dieta asta veneam dupa o perioada in care luasem foarte foarte multe medicamente (sub supravegherea medicilor, evident). cred ca daca ma intepam intr-un deget si luam o picatura de singe erau acolo mai multe substante artificiale decit globule sau ce contine singele. cumva era normal pt ca cele mai multe dintre medicamente imi fusesera administrate, pt eficienta, prin perfuzii.
eram fara vlaga si fara nicio pofta de viata. si la recomandarea unei prietene (cu acordul medicilor) am ajusn sa fac detoxifiere Oshawa
tot ce imi aduc aminte este ca dupa ziua 4 de dieta, mi se ascutisera toate simturile. eram ca un mic animal de prada. puteam simti mirosurile de la distanta si cind mergeam pe strada stiam ce au mincat oamenii pe linga care treceam sau ce parfum au.
tot din ziua 4 mintea a inceput sa-mi fie foarte foarte clara, sharp, sa lucreze cu o viteza si mai mare decit o face de obicei si sa ma simt foarte prezenta in corpul meu. foarte activa/alerta/vie. si-am avut mai multa forta si mult mai multa pofta de viata, mai multa energie.
stiu ca nu mi-a influentat cu nimic somnul ( tot putin am dormit), dar mi-a influentat tenul (care a fost mai luminos) si parul (care a avut un boost de crestere)
nu imi imaginasem vreodata ca o dieta poate sa aiba o asemenea influenta asupra corpului.
*
practic timp de 10 zile maninc numai griu, orez, mei si hrisca preparate in tot felul de turte, in casa, folosind doar apa si sare. nu beau nimic altceva decit apa
ieri rivneam dupa o cafea ca si cum as fi fost in sevraj, si-am inlocuit-o cu ceai, dar acum nici ceai nu voi mai bea. apa plata, cit mai pura.
nu mai am nicio amintire daca mi-a fost greu sa tin dieta, desi cred ca nu. dar o sa revin zilele astea sa va spun daca m-am reintors la senzatia de animal de prada cu toate simturile alerte.
detalii despre dieta oshawa puteti citi aici
*
foto via shutterstock (am contract/licenta, nu o folositi fara sa aveti un contract) obtinuta cu un search dupa “wheat, oatmeal”
Eiko Ojala este un ilustrator din estonia pentru care foarfeca si hirtia au capatat alte dimensiuni decit cele de la atelierele de ocupat timpul pentru copii. au depasit si ideea de bricolaj.
Eiko face portrete din decupaje de hirtie; toate bidimensionale, chiar daca iti dau iluzia de tridimensional.
iata citeva dintre creatiile lui, reunite sub numele This is not paper
mai multe dintre creatiile lui pot fi gasite aici
*
cele cu iluzie de 3D imi aduc aminte de o expozitie pe care am vazut-o acum citiva ani la Praga in care David LaChapelle (un fotograf foarte foarte mare) reinterpreta citeva dintre fotografiile sale in colaje 3D.
citeva imagini aici
de citeva zile ma gindesc cum o chema pe o frantzuzoaica pe care o placeam eu foarte mult la sfirsitul anilor 90. mi-ar fi fost foarte usor sa-l sun pe ciprian dinu de la europa fm si sa incerc sa vad daca isi mai aduce aminte el, pentru ca – pe vremea aia – faceam emisiuni impreuna la radio si o melodie a fetei asteia ma cumintea imediat, iar el stia si utiliza foarte bine acest lucru cu un mic santaj emotional.
ei bine, nu l-am sunat; am sapat in creieras pina cind am ajuns la nume: Ophelie Winter.
nu va spune nimic, sunt sigura, dar mie imi placea pentru ca era rock, era atipica (cind am descoperit-o eu era roz in cap, tunsa foarte scurt si coafata foarte ciufulit, iar eu eram tot foarte scurt tunsa, foarte ciufulit, blonda si cu virfurile parului foarte verzi:) )
cert e ca in cautarea asta prin mintea mea mi-am adus aminte de citeva cintecele franceze foarte simpatice.
le gasiti aici, intr-un playlist care se cheama a little french touch. unde n-am pus-o pe Ophelie Winter pentru ca melodia care imi placea si care se numeste I spy mi se pare ca e unu la unu cu Imbruglia – Torn.
derek gores este un artist american, nascut in new york, care a ddevenit cunoscut in toata lumea pentru colajele lui foarte speciale. un fel de ion birladeanu mai tinar, mai frumusel si mai orientat catre moda, daca mi-e permisa comparatia desi doar categoria- colajul – e aceeasi.
derek recicleaza reviste vechi sau fotografii vechi in combinatii surprinzatoare.
pentru saptamina modei de la milano, derek a fost invitat sa faca un colaj care sa reprezinte colectia Armani.
iata rezultatul obtinut din fotografii ale celor care au fost acolo
iata si alte colaje ale lui derek gores
alte creatii ale lui derek gores aici.
e un fragment din emisiunea Ellen Show care circula pe net de citeva zile (de astazi a ajuns si la tv, spre amuzamentul meu: de asta nu le merge bine, pt ca sunt cu un delay foarte mare fata de cursul natural al stirilor), in care Meryl Streep e invitata de Ellen DeGeneres sa citeasca trei texte banale ( o reteta de terci, un raport de trafic si o descriere de pe wikipedia) cu trei interpretari diferite.
Meryl e minunata si arata cit de mult se poate controla in actorie si ce tehnica impecabila are. daca nu ati vazut filmuletul, desi sper din tot sufletul sa-l fi vazut deja, el e aici.
*
pentru un privitor atent, primele clipe din acel filmulet arata temperamentul lui Meryl. sta cu corpul strins, miinile sunt aproape sub picioare; are o mare doza de disconfort ca se afla la tv la o emisiune. cind incepe sa citeasca se transforma cu totul, alta atitudine, alta respiratie, alta pozitie a corpului. pentru ca intra pe un teritoriu care ii e familiar.
ce nu ati vazut insa e prima parte a acestui interviu unde e si mai prezenta timiditatea doamnei Streep, dar in acelasi timp e si o conversatie de o mare tristete.
Ellen se arata surprinsa ca Meryl nu se astepta sa fie nominalizata la Oscar desi prestatia ei din August: Osage Country e spectaculoasa. iar Meryl raspunde “because I’m old news” si isi duce miinile care se sprijineau pe minerele fotoliului in care sta, sub coapse, semn de fragilitate si nevoie de protectie. ( e a 18(!!!) nominalizare la Oscar)
momentul nu dureaza mai mult de 15 secunde dar e in el o parte pe care o vedem foarte foarte rar la un actor (artist) mare; nu pentru ca el nu ar arata-o, ci pentru ca noi nu ne mai gindim la asta: cind esti foarte bun tot timpul, lumea se obisnuieste cu performanta ta considerind-o normalitate, iar tu stii ca desi este printre cei mai buni este “old news”.
reactia asta de “old news” o gasim des si in viata noastra; ne asteptam ca oamenii de pe linga noi – odata ce sunt geniali si foarte buni in ceea ce fac – sa fie asa, pentru ca e parte din felul lor de a fi. si uitam sa le mai multumim, sa-i mai felicitam sau sa-i rasplatim pentru eforturile lor de a fi mereu la fel de buni sau mai buni.
**** August: Osage Country intra pe ecrane incepind de vineri, 24 ianuarie.
eu sunt dintre cei care, desi iubesc online-ul si cred ca e viitorul, am fost necajita cind radio guerrilla a fost nevoit sa se mute in online.
am scris atunci despre ce nu puteau baietii de la Guerrilla sa povesteasca. inca nu pot vorbi.
astazi scriu ca sa va spun ca matinalul – cu alt nume, dar aceeasi echipa-, doar matinalul, se muta de miine pe GOLD FM 96.9 (si poate fi ascultat online si pe Guerrilla).
si sa va rog sa-i ascultati.
*
intr-o vreme in care televiziunile se lupta – la propriu – intre ele, nu pe audienta ci pe orgolii si interese politice, aruncindu-si lături unii in altii, intr-o vreme in care sunt tot mai putine canale independente, baietii astia – asa nebuni, imprevizibili si cu ceva orgolii – sunt printre ultimele oaze de independenta.
stiu ca sunt subiectiva pentru ca am fost acolo (la Guerrilla) dinainte sa existe statia si pentru ca am prieteni acolo, dar dincolo de asta mai stiu ca e foarte important sa ascultati si sa spuneti ca ati ascultat matinalul mutat in alt FM. pentru ca asta o sa-i tina in viata – nu doar moral (e un mare boost de energie sa fii inapoi in FM) ci si financiar. pentru ca agentiile de publicitate baga mai usor banii intr-un radio in FM decit intr-un radio online.
si chiar avem nevoie pe piata media de oaze de bine; eu ma trezesc de obicei cu Desteptarea de la Europa FM sau cu stirile de la RFI, dar imi pare rau ca nu va mai fi Cronica Circotasilor si, din cind in cind, ma amuz de ce fac simpaticii de la ZU in matinalul lor.
e loc pentru toata lumea in orele de dimineata de la radio. doar ca depinde si de noi daca mai exista oamenii astia pe piata, altfel o sa ne vaitam in citiva ani ca avem “lături” si la radio.
iar radioul ca platforma de expunere a informatiilor e unul dintre cele mai curate medii in romania in acest moment. poti asculta stiri obiective, te poti distra, poti auzi un pamflet etc toate insa cu o decenta pe care televiziunea a pierdut-o de citiva ani si pe care online-ul n-a apucat inca sa invete sa o aiba.
miine dimineata ma voi uita pe facebook sa va vad statusurile, sa vad daca ascultati, fie si pentru 5 min, matinalul care marcheaza reintoarcerea baietilor de la Guerrilla in FM . pe 96,9.
(doar matinalul se intoarce, restul e in online in continuare)
si in lumea mea ideala, in care e fair play si colegialitate, mi-ar placea sa vad statusuri ale colegilor care lucreaza in alte statii radio si care anunta revenirea matinalului. si ei vor fi mai buni, cu cit au mai multi oameni buni alaturi in meseria asta.
*
“Dobrovolschi Show”, aceasta “Guerrilla de Dimineata” a FMului, este transmisa On Air, pe 96,9 FM in Bucuresti, de luni pina vineri, de la 7 la 10 dimineata. Se poate asculta live si On Line pe radioguerrilla.ro, facebook.com/radio.guerrilla, precum si pe aplicatiile Radio Guerrilla iOS, Android si Windows Mobile.
de astazi pornesc un proiect nou; un altfel de continut pentru blog; articole video care vor fi postate pe un canal de youtube, saptaminal.
incep cu o privire putin mai adinca printre fotografiile din campania de promovare a filmului Nymphomaniac in regia lui Lars Von Trier
filmul a intrat pe ecrane din acest week end si poate fi vazut in cinematografele din toata tara.
in fotografia care este coperta acestui articol se afla cadre din cartea HEADSHOTS realizata de Aura Rosenberg (lansata in 1996, o carte cu portrete de barbati in timpul orgasmului) fata in fata cu posterul oficial al filmului.
pentru mine o pictura sau o fotografie este despre un moment. fractiunea de secunda care transmite o emotie, care spune ceva fara sa fie rostit nimic.
de asta animarea unor picturi faimoase semnate de Caravaggio, Vermeer sau Rubens, cum face in acest filmulet regizorul Rino Stefano Tagliafierro, nu ma incinta.
stiu ca asta e viitorul, ca vom pune in miscare orice pentru ca ne permite tehnica digitala, dar uneori e frumos sa poti sa pastrezi pe retina, pe pinza sau pe hirtie doar o secunda. o fractiune de secunda. un frame. si sa te bucuri de farima aia de viata.
9 minute in care picturile ar putea parea ca prind viata. sunt curioasa cum vi se pare ideea.
(astazi vorbeam cu un prieten ca oamenii nu stiu sa se uite la picturi, nu stiu care e distanta corecta de la care te uiti intr-o expozitie la o pictura. in curind vom vedea picturile animate pe ecrane cu rezolutii mari si toata munca unor oameni care s-au jucat cu culoarea ca sa creeze volume si umbre se va fi dus. va fi totul plan si plat)
saptamina asta a fost una complicata. am avut timp (n-am putut sa dorm) sa fac curat in mintea mea si facind curatenie am tot gasit lucruri care intrau la categoria “de aruncat”.
ieri, dupa indelungi sesiuni de curatenie interioara, n-am avut cea mai vesela si mai buna zi.
doar ca, in programul meu, au aparut doua evenimente foarte speciale.
primul a venit dupa vizionarea filmului August: Osage Country – care e un film greu de purtat la vizionare, am scris despre el aici.
la iesirea de la AFI m-am suit intr-un taxi si, ca de obicei, mi-am deschis telefonul ca sa raspund la mailuri si sa rezolv lucruri. dupa 5 min, cind mi-am ridicat privirea din ecran, am constatat ca mergeam intr-o directie putin gresita. i-am spus taximetristului fara vreun repros ca a ocolit (n-aveam energie sa am vreun repros, veneam dupa un film care vorbea fix despre reprosurile facute aiurea, asa ca am fost clean, fara nimic special in voce) ca ii era mai simplu pe un alt traseu.
el s-a fisticit, m-a intrebat de citeva ori pe unde sa o luam, iar cind am ajuns la destinatie si a inteles care ar fi trebuit de fapt sa fie traseul, nu a vrut sa-mi ia banii pe care-i afisase aparatul + bacsisul lui: 15 ron.
“E prea mult doamna, v-am ocolit si v-am ocupat si timpul” si-a oprit doar 10 ron.
al doilea eveniment a fost intilnirea cu o tinara doamna despre care multi spuneau in urma cu ceva ani – pe cind ea lucra la MTV, iar eu la EFM – ca semanam. ne confundau chiar si ne ziceau pe numele celeilalte 🙂
ei bine, aceasta tinara doamna mi-a spus in 10 min o poveste despre credinta, despre lupta si vointa care mi-a adus de citeva ori lacrimile. o poveste despre lupta pentru supravietuirea fiului ei cel mic. o poveste despre cum sa crezi in intuitie ca sa alegi cel mai bun tratament – care poate nu e cel mai stiintific, despre cum sa te duci literalmente la capatul lumii ca sa-i fie mai bine celui pe care-l iubesti. si despre cum o piedica mare din viata iti poate arata vocatia ta.
seara cind am ajuns acasa m-am gindit ca si in cele mai grele zile ale noastre sunt in jur oameni si intimplari frumoase. trebuie doar sa le vedem.
si , poate ca e doar o coincidenta, dar pentru prima data in saptamina asta am dormit. mult.
later edit: acest text a fost scris dimineata, la 6, cind m-am trezit. intre timp (e ora 15 cind devine public) am realizat ca nici mult somn nu e bun. pina acum o jumatate de ora am crezut ca e joi, nu vineri:)
familia disfunctionala. conform revista Psychologies “O astfel de incadrare poate insemna multe lucruri. Poate fi familia care ne trage in jos, care ne face rau pentru ca altfel nu stie, care ne face rau crezand ca ne vrea binele sau care, pur si simplu, ne copleseste cu prea multele solicitari.”
*
nu cred ca exista familia in care sa nu se fi adunat printre ani de interactiune o multime de ginduri si fapte pe care cel putin un membru al ei sa le considere fundamental gresite. cum nu cred ca exista perfectiunea descrisa in “si-au trait fericiti pina la adinci batrineti”. e o negociere continua acolo. cu propriul ego si cu caracterul si nevoile celorlalti, dar si ale tale.
eu fac parte dintre oamenii care nu vor sa se certe cu membrii familiei, genetice sau urbane. adica nu vor sa spuna vorbe grele care se vor rasuci in mintea cuiva in milioane de variante,facind mai mult rau decit bine.
mai ales ca stiu ca am nevoie de foarte putine cuvinte ca sa merg la esenta caracterului cuiva si sa “tai in carne vie”. asa ca in timpul conflictelor m-am autoeducat sa tac. stiu ca e mai eficient sa rezolvi lucrurile in timp, usor, negociind teritorii – adica cedind tu, cedind ei.
cind nu se mai poate – pentru ca si asta mi s-a intimplat – am plecat. dar nu m-am certat cu vorbe grele si rele, niciodata. (pina acum, sper sa nu ma apuce nebunia la batrinete)
*
August: Osage Country este un film despre momentele in care simti nevoia sa te eliberezi de tot ce ai adunat printre tensiunile din familie. despre momentele de conflict in care nu pleci ci vorbesti. si reprosezi. si esti ironic. si iti scoti ego-ul pe tava la masa la care s-a adunat toata lumea dupa multa vreme.
momentele in care fac asta toti membrii familiei simultan.
e un film a carui vizionare doare, fizic – pe mine m-au lovit in stomac povestile de acolo -, e un film dur nu pentru ca e vreo violenta fizica, ci pentru ca vorbeste despre abuzurile emotionale facute asupra membrilor familiei cind le vrei “mai bine”.
e cu replicile pe care le-am auzit cu totii – si noi, si parintii nostri, si bunicii nostri- in vreo disputa “am sacrificat totul pentru voi” – cind voi= copiii.
si e cu “plecare”.
*August: Osage Country e un film cu Meryl Streep (mama) pusa fata in fata cu Julia Roberts (fiica cea mare) si cu energia conflictului dintre ele. amindoua au fost nominalizate la Oscar pentru aceste roluri.
intra de saptamina viitoare in cinematografe, eu l-am vazut ieri intr-o proiectie privata. daca mergeti la el, mergeti cu inima deschisa. nu e un film hollywoodian cu happy end si voiosie.
e un film despre realitatea din multe familii.