o fotografa stabilita in afganistan, Lalage Snow, a realizat un proiect genial care se numeste We are the not dead – portrete ale soldatilor britanici realizate inainte de a pleca pe front, in timp ce erau pe front si dupa ce au ajuns acasa.
o poveste fara cuvinte despre transformarile pe care le face razboiul, nu doar pe chipul soldatilor ci si pe dinauntru.
site-ul lui lalage snow cu multe alte fotografii foarte emotionante poate fi gasit aici.
o artista din Ungaria, Flora Borsi, are un proiect super super simpatic.
cu participarea exceptionala a photoshopului se plaseaza in fotografii celebre cu personalitati iconice, ea aparind de fiecare data drept un personaj care face fotografii.
o poveste despre dorinta de a fi aproape de celebritati spusa intr-o forma amuzanta.
text de Sorana Savu
“Cu biletul in mana si oamenii tot nu credeau ca vor intra in teatrul de vara din Bacau si o vor asculta pe Angela Gheorghiu live” spunea, azi dimineata, unul dintre organizatorii Galei bacauane “One Man Show”. Vineri seara, chiar venit direct de pe drum din Bucuresti si complet necunoscator intr-ale tainelor urbei, puteai sa gasesti Teatrul de Vara urmarind sirurile de oameni imbracati elegant, care iesisera parca la promenada.
Fotoliilor teatrului de vara li se adaugasera prompt mai multe siruri de scaune ca sa se gaseasca loc pentru toti cei care doreau sa vada minunea: Angela Gheorghiu, poate cea mai cunoscuta si mai apreciata soprana din lume, venea pentru prima oara in concert in tara, altundeva decat in Bucuresti. Aproape de casa, de fapt, pentru ca Bacaul e la numai 50 de kilometri distanta de Adjud, unde Gheorghiu s-a nascut.
A fost – poate in principal din acest motiv – un recital extraordinar extraordinar, in care emotiile s-au amestecat cu un sentiment pronuntat de familiaritate si pe scena, si in sala. Revenita acasa dupa 20 de ani, aproape ca intr-o telenovela neverosimila, Angela a oscilat toata seara intre postura de gazda si de oaspete exceptional, flirtand cu umor si dezinvoltura si cu publicul si cu liedurile, si cu prelucrarile folclorice si cu maestrul care a acompaniat-o la pian.
Stralucitoare, intr-o forma excelenta si cu o energie buna imperturbabila, mi-a adus lacrimile in ochi cu timbrul ei fabulos, cu tehnica asumata déjà de atata vreme, care ii permite sa emita niste sunete ireale si ravasitoare, aproape fara sa deschida gura. Eleganta si provocatoare, emotionata si emotionanta, urcand si coborand piedestalul de diva dupa bunul plac, Angela Gheorghiu s-a jucat cu o sala pe care o cucerise de la prima nota.
Fiecare piesa a recitalului a fost o mica lectie de muzica, dar si un fragment de memorii – de la amintirea Miei Barbu, la cea a mamei, la cea a romantelor comuniste (pe care oricine o cunoaste cat de cat pe Angela stie cat de mult le dispretuia), la cea a primei piese cantate impreuna cu Dan Grigore. Rachmaninov, Chopin, Brediceanu, Stefanescu, Poulenc, Puccini – rusa, franceza, romana, dar si italiana si engleza in final, la bisuri. Esperanto-ul in care Angela Gheorghiu este vorbitor fluent.
Intregul repertoriu al concertului, incluzand mai mult de jumatate piese romanesti, a fost o avanpremiera la concertul din octombrie, pe care Angela Gheorghiu l-a programat la Scala din Milano – una dintre cele mai prestigioase, dar si cele mai pretentioase (ca sa nu zic de-a dreptul crude) scene de opera din lume. Ce pentru noi si sala din Bacau suna familiar si cald, pentru Milano va fi exotic: o intalnire obligatorie cu muzica romaneasca pe care Angela Gheorghiu o duce, cu indrazneala si perseverenta, pretutindeni pe unde ajunge.
Familiaritatea a fost nota de baza a serii – si nu a fost una cabotina, ci una cat se poate de simtita, cata vreme familia Angelei era in primul rand – cele doua Ioane, mama si nepoata. Impreuna cu ea, erau trei generatii pe care scena nu le mai despartea, ci dimpotriva, le aducea pentru prima data foarte foarte aproape. Iar noi, ceilalti, eram invitati increduli intr-un moment de-a dreptul intim. Seara de vineri s-a terminat in zori de sambata, atata adrenalina aveam de consumat, atata muzica imi suna in urechi, atatea emotii imi dereglasera complet ritmul cardiac.
Evident ca as mai putea sa mai scriu o multime, dar nu m-ati crede, si nici nu v-as lua-o in nume de rau pentru ca experienta cu vocea Angelei Gheorghiu live e, pentru mine, viscerala si indescriptibila.
let’s paint the town. (detalii aici)
text de Noemi Revnic
Imi programasem sa scriu astazi despre o multime de evenimente citadine. Dar cum acestea vor fi aici si peste o saptamana, si peste o luna, m-am hotarat brusc, sub impulsul unei stari de oboseala inexplicabile, sa scriu despre ce mi-as dori sa mi se intample in urmatoarele zile.
In primul rand mi-ar placea sa castig la Loto. Apoi mi-ar lua vreo trei luni ca sa impart o parte din bani (am o lunga lista de prieteni, mama, normal, adaposturi de animale, camine de batrani, copii bolnavi). Apoi as investi in cateva proprietati care sa imi aduca o renta lunara si linistita si mi-as lua o lunga vacanta. De vreun an. Un an in care sa calatoresc si sa ma bucur de viata asa cum am facut-o de putine ori pana acum.
Dar cum premiul cel mare la loterie este o fantezie copilareasca, voi aplica Planul B: deschid agenda si vad ca in saptamana cu 1 Mai-7 mai este liniste. Si ma grabesc sa-mi programez un masaj si un tratament cosmetic, cafele cu prieteni cu care ma vad in ultima vreme doar de “tzoc-tzoc” pe la evenimente si nu este normal, o sa dorm foarte mult, voi citi mai mult de 10 pagini pe seara (ca imi pica pletele de oboseala, nu altceva) si voi avea grija sa folosesc telefonul mobil la minimum de capacitate.
O sa-mi plimb cainii mai mult si voi incepe sa scriu o carte despre familia mea.
Viata e frumoasa atunci cand suntem odihniti.
Va doresc o vacanta pascala plina de bucurii si ne revedem aici, peste o saptamana, cu idei de petrecere a timpului liber la inceput de mai.
Pa, pa, pa!
V-ati facut bagajele? Louis Vuitton – „Securely packs the most fragile objects”
Citatul reprezinta cuvintele care puteau fi citite pe sigla primului magazin Louis Vuitton din Paris. In 1854.
Moda si istoria au defilat mereu in sincron. Sincronizarea s-a ivit, adesea, intre oamenii care au facut istorie si cei care au facut istoria modei. Pe langa oameni, au existat, desigur, contexte, momente si locuri potrivite.
Sa privim, de aceasta data, exemplul casei de moda Louis Vuitton (asta si pentru ca, printr-un concurs nefericit de circumstante, ca si in cazul altor brand-uri, uneori, beneficiaza, pe nedrept, si de conotatii semi-peiorative). LV este unul dintre brand-urile cu poveste si istorie, care depasesc neindoielnic frontierele modei.
Ca orice poveste de succes, povestea LV a inceput cu mult curaj si cu o doza de nebunie. Si, in acest caz, cu o calatorie. A lui Louis Vuitton, la varsta de 13 ani, din satucul natal Anchay spre Paris, pe jos (distanta de aproximativ 370 km), intr-o zi din primavara anului 1835.
Dupa doi ani de hoinarit, slujbe de tot felul si nopti dormite pe oriunde putea si apuca, tanarul Louis s-a stabilit in Paris. Aici, Monsieur Marechal l-a luat ca ucenic la atelierul sau unde facea cutii personalizate pentru impachetat. De mentionat ca in secolul al XIX-lea, aceasta era o meserie foarte respectata si cautata. Nu a trecut mult pana cand Louis Vuitton s-a remarcat ca unul dintre cei mai buni meseriasi in domeniu.
Avea, insa, nevoie de mai mult de atat. Si a primit. Povestea si-a continuat drumul de mana cu istoria. Si ce mana! Mana Imparatului Napolen al III-lea. Mai exact, a sotiei acestuia, contesa spaniola Eugenie de Montijo, care l-a angajat pe Louis Vuitton ca „personal box-maker and packer”. Pe fisa postului noului angajat scria cam asa: „packing the most beautiful things in an exquisite way”. Poarta spre cea mai rafinata clientela din societatea franceza era deschisa.
In 1854, istoria a scris doua capitole frumoase in povestea lui Louis: s-a casatorit cu tanara Clemence-Emilie Parriaux si si-a deschis primul atelier in Paris. Cel care „Securely packs the most fragile objects”, mentionat in titlu.
Peste 4 ani a venit randul lui LV sa scrie un capitol in istoria modei (si in propria poveste). A gandit si confectionat un nou tip de „packing-box”. A folosit, in loc de piele, un tip special de panza, impermeabila, rezistenta in timp, de diferite culori -in special o nuanta pala de gri, numita gri Trianon. Mai mult decat atat (si mai important), forma noilor creatii era dreptunghiulara pentru a se adapta la noile mijloace de transport, cu trenul si cu vaporul cu abur. Acest episod este considerat de multi -in mod legitim, zic- nasterea bagajului modern.
Evolutia valizelor LV de-a lungul timpului aici .
Firul povestii a continuat cu perioade de succes enorm, dar si cu momente mai putin fericite ca in anul 1870, cand Louis Vuitton a fost nevoit sa-si inchida afacerea pentru ca izbucnise razboiul franco-prusac. De data aceasta, moda s-a impiedicat putin de istorie.
Razboiul s-a incheiat in 1871, povestea LV, evident, nu. Louis Vuitton si-a deschis un nou magazin in Paris, la o noua adresa, 1 Rue Scribe, de unde a (re)pornit la drum, cu aceeasi ambitie si imaginatie a pustiului de 13 ani care a mers pe jos aproape 400 de kilometri. Destinatia: topul celor mai valoroase branduri de lux din lume.
In bagajul oricarei povesti frumoase este impachetata si niste ironie. In valiza LV e celebra monograma a brand-ului, care a fost creata de George Vuitton, fiul lui Louis, tocmai pentru a evita falsificarea produselor create. (astazi LV este unul dintre cele mai contrafacute branduri din lume, iar bugetul companiei rezervat pentru a contracara falsificarea reprezinta jumatate din bugetul pentru comunicare).
„Specializing in packing fashions” -continua mesajul de pe primul magazin LV „…and fashion history”, am putea adauga noi azi.
P.S.: „daca nu stim de unde venim, nici nu stim unde ne indreptam”, zice Ovidiu Buta intr-un interviu care mi-a atras atentia in timp ce scriam acest text.
I couldn’t agree more.
*
Mihaela Simina, masterand in Relatii Internationale, Facultatea de Istorie, Universitatea Bucuresti; jurnalist
Text de Mihaela Dumitrescu
Pentru ca nu sunt singura care iubeste bronzul….
Ma intreba recent o prietena ce as putea sa-i recomand ca si crema bio de zi care sa includa si partea de protectie solara naturala. Raspunsul a fost – orice crema care sa fie pe baza de unt de shea organic – dar ma gandeam ca noi, sau o parte din noi, folosim doar vara creme de fata care sa contina si filtre de protectie solara … Ca si recomandare pentru un ten sanatos si care sa nu arate imbatranit prematur este bine ca tot timpul tenul sa fie protejat prin folosirea unei creme de zi cu filtre de protectie solara. Si nu doar vara…
Pentru ca ne sta gandul doar la vacante, soare …sa nu uitati sa aveti in kitul vostru de cosmetice si o crema de protectie solara pentru ten cat si pentru corp. Pentru voi dar mai ales pentru cei mici.
Ca si noutate in domeniul bio exista creme de protectie solara pe baza de filtre minerale/pigmenti minerali & ingrediente naturale (unt de shea, ulei de morcov, etc) vs. filtrele sintetice, cu potential alergen, din cosmeticele conventionale. E interesant modul in care aceastea actioneaza si factul ca sunt eficiente in lupta cu radiatiile solare.
De ce bio?
Cremele de plaja cu filtre minerale au actiune completa impotriva razelor UVA,UVB, UVC.
Pe langa filtre minerale ele contin si extractele de rodie, catina si uleiul de masline si untul de shea care asigira si o hidratare optima si nutrientii esentiali pe timp de vara.
Sunt produse recomandate pentru cei mici precum si pentru persoanele cu tenul alergic.
Este bine de stiut ca in cazul filtrelor sintetice acestea transforma razele UV in raze inofensive abia dupa ce acestea au patruns in piele, la nivelul epidermei – eliberand in cadrul procesului radicali liberi periculosi. Adesea, ele absorb doar radiatiile UVB, lasand radiatiile UVA sa penetreze pielea – razele UVA sunt cele mai periculoase, fiind responsabile de imbatranirea celulara si de cancerul de piele. Plus faptul ca au potential alergen.
Filtrele minerale sunt saruri minerale de origine 100% naturala care reflecta razele ultraviolete, actionand ca o oglinda. In acest mod, razele soarelui nu penetreaza pielea deloc, asa cum se intampla in cazul filtrelor chimice.
Sunt fotostabile si raman la suprafata pielii, actionand fara a-si modifica structura si fara a elibera radicali liberi in organism.
Au eficacitate si stabilitate imediat dupa aplicarea cremei.
In concluzie alege ce e mai bun si mai sanatos pentru pielea ta.
…si Sarbatori fericite sa aveti cu mult soare!
aceasta este o adaptare (putin scurtata) a prezentarii mele de la PR FORUM unde am vorbit despre Brandingul personal pentru manageri. cum a fost ultima data cind am mai vorbit public despre strategia in brandingul meu personal, m-am gindit sa fac publice si aici regulile de baza. sper sa va ajute si pe voi, pentru ca pe mine m-au ajutat foarte mult. succes.
*
e un moment din spectacolul Saraiman (cu Razvan Mazilu si stand up comediantul Dan Badea) in care Dan povesteste despre lucrurile pe care trebuie sa le faci ca sa fii in rindul lumii. sa te casatoresti, sa faci copii, sa-ti iei casa si masina, sa ai un job care cu care sa te lauzi.
si zice “toti ne spun sa intram in rindul lumii. asa, si dupa aia?!”
dupa regulile societatii eu sunt o ratare: nu am un job stabil, nu am casa mea, nu sunt inca maritata, nici copil nu am facut. am o masina dar nu e a mea – e un audi a 3 sportback parte dintr-un proiect pe care-l fac pentru un an de zile in care spun povesti de pe scaunul din stinga. nu am voie nici ciine sa-mi iau pentru ca plec foarte mult de acasa si ar trebui sa aiba altii grija de el.
Dan Badea in piesa spune: “daca ne asezam toti in rindul lumii, aliniati sa nu fim nici mai in fata, nici mai in spate, n-o sa ajungem niste oameni de rind?”
prima regula pentru un brand personal care sa te ajute sa ai oricind job, indiferent de pozitia pe care ai ocupat-o intr-o companie, este ca la orice produs:
Diferentiaza-te in categoria ta.
e greu sa faci asta pentru propria persoana. eu am inceput sa lucrez la brandul personal in 2000 la sugestia francezului care era consultant pentru lansarea Europa FM (Frank Lanoux) si care m-a pus sa iau o foaie de hirtie si sa -mi imaginez ca sunt angajata cristinei bazavan si ca trebuie sa-i fac comunicarea publica. stiam sa fac asta, faceam pentru orice DJ pe care-l aveam in radio. a fost brusc foarte simplu: ii cresteam notorietatea si ii gaseam o nisa in care sa se exprime ca specialist. (la vremea aia eram brand manager al statiei)
fiecare dintre voi daca face acest exercitiu si se gindeste ce ar comunica daca ar fi angajatul propriei persoane ar avea brusc luminat drumul pe strada.
ce am invatat insa de-a lungul timpului este
Nu comunica functii, ci aptitudini.
functiile vin si pleaca, aptitudinile tale ramin. si ceea ce ai invatat va fi cu tine mereu.
oamenii nu te angajeaza pentru ca ai fost sef la o companie, ci pentru ceea ce ai facut in interiorul acelui proiect. asa ca e mai util in loc sa comunici o insiruire de functii, sa ai grija ca lumea sa stie rezultatele muncii tale si mai ales cum ai ajuns la ele.
partea asta cu aptitudinile e greu de dus daca nu ai exercitiu. in iarna am facut o prezentare despre brandul personal, cu explicatii ample despre strategia mea de 12 ani in brandingul personal si la sfirsit mai multi manageri – middle si top – m-au rugat sa discutam in particular sa-i ajut sa-si seteze drumul/ pozitionarea / cararea pe care sa mearga in brandul personal.
cu o singura exceptie, n-au stiut sa spuna din prima aptitudinile lor: doamnele si domnisoarele spuneau “sunt un om bun, sensibil, imi plac oamenii frumosi si sa ajut lumea” si stiu ca am intrebat-o pe una dintre ele, avind avantajul ca suntem si prietene: daca vrea branding personal ca sa se marite sau sa o ajute in cariera. domnii vorbeau de rezistenta la stress, spiritul de echipa.
desi nu pare, e greu sa-ti setezi aptitudinile, dar tehnica prin care poti sa le arati lumii vine din jurnalismul narativ (sau din cinematografie) si spune “show , don’t tell”: nu-mi spune ca esti inteligent, arata-mi o actiune prin care ai luat decizii corecte si cu rezultate bune si o sa inteleg singura ca esti inteligent.
cea de-a treia regula care te ajuta sa nu -ti ratezi brandul personal oricit de manager ai fi este
3. iesi din zona de confort.
vorbeam mai devreme de statul in rind cu restul lumii si ca asta nu aduce progres, pentru ca daca nu iese nimeni din rind, nu o ia in fata, e stagnare. e la fel si cu propria persoana: daca ramii tot timpul in linia lucrurilor cu care te simti confortabil, nu progresezi.
de exemplu: mie nu-mi plac aparitiile publice. de niciun fel. nu ma simt confortabil cind ma aflu in fata multor oameni pe care nu-i cunosc si cu toate astea, ceea ce cititi vine dintr-o prezentare publica in fata a citorva zeci de oameni. in ziua respectiva, dupa aceasta prezentare , a trebuit sa merg la biblioteca nationala sa inminez un premiu la gala bun de tipar- gala care desemneaza cele mai bune carti ale anului, eu am facut parte din juriul care a desemnat cartile anului 2012.
pentru mine ziua aceea a fost un efort emotional imens (am slabit aproape 2 kg in acea zi) si singurul lucru care m-a motivat dimineata sa o iau la galop a fost faptul ca o sa treaca tot ceea ce aveam de facut si, a doua zi, urma sa imi petrec timpul la arenele progresul uitindu-ma la turneul de tenis brd nastase tiriac.
cum fac eu ca sa -mi depasesc limita de confort? ma intorc la exercitiul francezului consultant pentru europa fm, si ma gindesc ca angajat al cristinei bazavan “e bine pentru brandul ei sa fie acolo? are competente si o ajuta in business?” daca raspunsul la toate aceste intrebari e da, orice alta motivatie personala – de teama, oboseala, stress – intra in categoria mofturi. si merg mai departe stringind din pumni sau dinti:)
4. regula celor 2 aparitii publice
o parte din brandul personal e notorietatea si pe asta nu poti sa o obtii fara networking. fara sa iesi in lume.
eu de 12 ani functionez dupa regula celor 2 aparitii publice pe saptamina. 2 evenimente la care ies sau situatii (aparitii la tv sau in presa) prin care sa cunosc lumea si oamenii sa ma intilneasca. regula are si o anexa: evenimentele nu se reporteaza pentru saptamina urmatoare, adica daca ai marcat 3 evenimente publice intr-o saptamina nu inseamna ca in saptamina urmatoare poti sa mergi doar la unul.
nu vorbesc de evenimente mondene, nu merg deloc la asemenea evenimente; aparitii publice pot fi aparitii la tv, in presa, conferinte. sigur ca pe astea nu le obtineti din prima saptamina si ca inceputul e in hard way: imbracati frumos si iesit la evenimente la care sa cunosti lume din industria ta sa faci networking.
5. fii un role model.
ultima regula mi-e cea mai draga pentru ca e cea mai grea: nu pentru ca trebuie sa faci lucruri bune pe care trebuie sa le urmeze altii.nu e vorba despre asta.
cei mai multi dintre noi cred ca a fi un role model inseamna sa arati perfectiunea, reusitele, doar ca oamenii nu empatiteaza cu perfectiunea pentru ca ei stiu ca nu sunt perfecti.
perfectiunea e rece. imperfectiunile sunt calde si motivationale.
pentru mine, un manager care e role model stie sa lase garda jos sa spuna lucruri despre cind i-a fost greu ca sa-i motiveze pe ceilalti. sa-i faca pe ceilalti sa simta ca nu exista curaj, daca nu e insotit de frica, altfel ar fi o stare obisnuita de fapte. ca nu exista reusita, fara sa fi fost si un esec inainte.
tehnica de aici e ceea ce eu numesc “geamul” si este exact ce ati intilnit in minutele in care ati citit aceste rinduri: v-am spus din viata mea lucruri care au “dat din casa” lasind orgoliul la o parte, doar ca, desi vi se pare ca ati privit pe geam in casa mea, din ce va apropiati nu vedeti mai bine inauntru, ci propria reflexie pe “sticla”.
pentru ca am ales acele intimplari in care sa va recunoasteti cit mai multi.
bonus track
mai vreau sa va spun ceva pe care l-am invatat in 11 ani de manager pentru diferite companii: cind esti manager (esti liderul unui grup) oamenii pe care-i ai in grija se asteapta ca in situatii de criza, super solicitante emotional, sa gaseasca in tine un sprijin; sa fii acolo sa-i mingii pe cap si sa le dai aripi sa mearga mai departe.
doar ca in situatia aceea de criza si tu esti tot om, cu aceleasi nevoi de motivare externa ca sa poti sa mergi mai departe si e posibil ca pe scara ierarhica sa nu mai fie nimeni mai sus care sa-ti dea un imbold.
ca top manageri trebuie sa va asumati ca in situatii de criza puteti fi singuri emotional. (nu vorbesc de sprijinul familiei, ci de cel de la companie), ca middle management ar trebui sa va aduceti aminte de superior ca si el e om si ca are si el nevoie de incurajari. si-atunci, la brandul dvs personal o sa fie adaugat prin fapte, nu prin vorbe, spiritul de echipa, pe principiul show, don’t tell.
***
“daca o sa fim toti in rindul lumii, nu o sa ajungem niste oameni de rind?” . sa vedeti spectacolul de la Odeon. dupa mine, e o prostie sa vrei sa fii in rindul lumii, nu ajuta la nimic.
Nea Gicu are regulile lui despre respect. Cind “face teren” -adica e pe peron intimpinind calatorii – poarta haina bleumarin cu epoleti arginii si chipiu. Cind sta in cabina, isi schimba uniforma.
E al doilea om care mai are brevet sa conduca locomotivele cu aburi in Romania. Desi are 58 de ani si este de 6 ani la pensie, face naveta de la Rosiori de Vede pina la Bucuresti ca sa fie sef de locomotiva de fiecare data cind e nevoie.
De fiecare data cind Trenul Regal este scos in public.
***
Cind era mic George Fluieran voia sa se faca aviator. I-au placut motoarele, dar nu i-a placut cartea. “Am baut calimara cu cerneala”, ride din cabina lui din Trenul Regal.
Cabina e chiar linga locomotiva, arata ca un mic living – cu mocheta rosie si o masa mare patrata in miloc. Doar ferestrele, largi, cu minere duble, care se vad printre draperiile din catifea rosie, iti dau indiciul ca ai fi intr-un tren.Uniforma cu epoletii arginitii e agatata de unul dintre minerele geamului si pluteste deasupra mesei.
Cit trenul e in statie, Nea Gicu fumeaza pe o canapea impreuna cu prietenul si colegul lui, Adrian Ciobanescu, celalalt roman care stie sa conduca o locomotiva cu aburi si care e in activitate.
Asezati unul linga altul par un fel de personaje de comedie: nea Gicu e subtire ca un fir si foarte agil, cu mustata rasfrinta ca-n filmele cu jandarmii lui Funes; Adrian, desi mult mai tinar, e solid si greoi. De asta si cind pregatesc locomotiva Nea Gicu face unele dintre lucrurile pe care ar fi trebuit sa le faca Adrian.
Intra prin patratul cu laturile de 30 cm ca sa verifice pina sus daca totul e bine in cuva in care vor pune carbunii. E o tehnica pe care si-a rafinat-o de-a lungul anilor: “intri cu picioarele in fata, te prinzi cu mina stinga de partea de sus, te ridici si verifici peste tot”
Vrea sa-l lase pe Adrian in locul lui cind n-o sa mai munceasca pe locomotiva, asa ca l-a trimis la scoala de mecanici. In trei luni va deveni egalul lui.
***
George Fluieran a ajuns vedeta ca mecanic pe locomotiva Trenului Regal: a parut in aproape 20 de filme, are un autograf de la Francis Ford Coppola si e la curent cu muzica rock – trenul lui a aparut in multe dintre videoclipurile rockerilor din tarile vecine.
La prima filmare (era un film italian pe care l-a vazut apoi pe Youtube) a fost surprins cit de mult stau actorii pe o secventa, dar l-a fascinat si ca filmarea nu era cronologica. Acum e obisnuit cu munca de actor si stie inclusiv termenii tehnici: “figuratia speciala” inseamna bani in plus pentru el pentru ca nu doar conduce locomotiva, ci si apare in film.
I-a cunoscut pe Principesa Margareta si pe Principele Radu si-a fost impresionat de naturaletea lor “Ne-au invitat in living, ne-au servit cu un paharel de vin si niste gustari: pe noi, oamenii de la locomotiva si ne-au multumit ca i-am dus la Alba Iulia, la o aniversare”. N-a avut emotii “ce nu sunt si ei oameni, chiar daca sunt Regi?”
Cum l-a cunoscut si pe nepotul industriasului resitean Max Auschnit, cel care a fost actionarul fabricii de locomotive de la Resita in perioada interbelica. Fiul, Steven Auschnit, are 92 de ani si-a fost anul trecut la Resita la aniversarea a 140 de ani de la deschiderea fabricii. Steven n-a vrut sa stea cu oficialii, nu l-a interesat nici presa, nici deputatii. A venit la ei in locomotiva, a cerut voie sa bage carbuni, sa traga semnalul de pornire si, dupa ce toata ceremonia s-a incheiat, n-a plecat cu restul lumii. “A venit sa-si ia la revedere de la baietii lui, cum ne-a zis. Ne-a respectat, iar la citeva luni ne-a trimis din America fotografiile pe care le-a facut cu noi.”
Fiecare a avut fotografia lui, in plicul lui si un mesaj pe spatele ei “O calatorie indepartata care a meritat fiecare secunda”.
***
Sa fii mecanic pe locomotiva trenului cu aburi e o treaba foarte barbateasca. Pentru un drum bagi la lopata si 7 tone de carbuni, n-ai timp sa te odihnesti sau sa respiri. Dar chiar si-asa, in locomotiva lucrurile se intimpla ca intr-o familie: specialitatea casei e friptura la lopata.
“Se spala lopata de praful de carbune, se baga in foc sa se dezinfecteze. Se mai spala o data, se baga din nou in foc. Se pune bucata de carne pe ea, se baga in foc, se perpeleste si se maninca cu pofta.” Sau ouale coapte pe corpul central al locomotivei.
Mecanicii locomotivelor cu aburi participa la concursuri internationale de abilitati. Nea Gicu si Adrian au iesit anul trecut pe locul 2 la un concurs la Budapesta. Printre probe: cum sa mergi cu o cutie de bere asezata pe osia din spatele trenului fara sa o versi pe o distanta de 500 de metri.
“Le-am facut asta si granicerilor cind ne-am intors in tara si au uitat sa ne mai ceara pasapoartele”, ride Nea Gicu.
Pastreaza multe momente in minte din cei 40 de ani de CFR . Ca acela cind o doamna a inchiriat Trenul Regal ca sa-i faca o surpriza sotului ei colectionar de mini locomotive cu aburi. “L-a adus pina in gara Baneasa, i-a zis surprinsa’vai e Trenul Regal aici, hai sa intram sa ne uitam si noi’ si cind a intrat in salon erau toti prietenii lui: la muuuulti ani!. foarte frumos a fost.”
Sau ca in situatiile in care s-au sinucis in fata lui oamenii pe sina de cale ferata. Are 3 asemenea experiente in 40 de ani de mecanic de locomotiva.
“Dupa prima n-am putut sa dorm doua nopti. O si cunosteam pe femeia care se aruncase in fata trenului, ma lua tremuratul numai cind treceam pe linga locul ei de munca”
Apoi a invatat sa-si spuna ca sina de cale ferata nu e un drum, oamenii nu ajung acolo din greseala. A gasit explicatii tehnice pentru fiecare dintre situatii, explicatii care arata ca el nu putea face mai mult. “Un marfar se opreste la 900 de metri dupa ce ai pus frina, un tren de persoane la 800 de metri. Daca e la 2 metri in fata mea sau daca e la 100 de metri, eu nu mai am ce sa fac. Nu mai am.”
Ca mecanic de locomotiva, lucrurile cu care ramii dupa anii de munca sint cele pe care la cauta toti. Respectul. Validarea. Intimplarile care arata iubirea. Si cele in care, asa ca Nea Gicu, te intilnesti cu moartea.
aseara, dupa calatoria cu Trenul Regal pina la Sinaia si retur
m-am suit in taxiul lui in Piata Victoriei. i-am zis adresa si nici n-a ridicat ochii din aparatul pe care-l tinea in stinga sus, agatzat de coltul capotei. pentru o fractiune de secunda am crezut ca acolo e GPS-ul si m-am incruntat in gind “alt taximetrist care nu stie drumul de la victoriei pina la universitate?”, dupa care am auzit zgomotul pe care-l facea aparatul.
piuitul unui joc. aparatul era un telefon si pe ecranul lui era un maimutzoi care piuia cind primea niste bilutze rosii drept hrana.
soferul avea peste 30 de ani, era imbracat intr-un tricou verde, uni, si jeans. in masina nu era nicio jucarie de plus, nicio cruciulitza. totul era curat si decent.
– va jucati?, am intrebat cind inca mai stateam in statie si nu plecasem, desi eram in masina de citeva secunde bune.
– da, ca plinge asta micu. moare daca nu-l hranesc.
– moare? e un joc din ala in care cresteti un animal virtual?
– da, si-am avut treaba toata ziua, el a mai piuit si n-am avut timp sa-i acord atentie. acum imi arata ca are si temperatura, uite aici termometru, si trebuie sa-i dau o solutie sa se faca bine.
a pornit masina si, la fiecare stop, a continuat sa ii acorde atentie maimutzoiului care arata ca o gilma cu fes, portocalie cu niste ochi mari si rotunzi, negri, in timp ce-mi explica:
– e jocul fiului meu. cum ajung acasa imi ia telefonul si se duce in camera sa aiba grija de el. daca sunt plecat de dimineata cu masina, am nevoie de telefon ca primesc comenzi printr-o aplicatie, dar e si PUK care vrea ceva.
– si-l are de multa vreme?
– de 6 luni. in joc are deja 55 de ani.
– si-l hraniti in fiecare zi?
– da, si de 2-3 ori pe zi. mai trebuie sa te si joci cu el ca uneori ii stingi lumina si nu vrea sa se culce. ce sa fac, e jocul copilului. ar suferi daca ar pati ceva PUK.
***
un tata care invata iubirea virtuala pentru ca-si iubeste mult fiul.
ne luam energia din validarile celorlalti: un bravo spus de la un superior ierarhic sau de la un prieten in care avem incredere, o imbratisare in familie, un premiu pentru efortul care e deja cu impact public.
victoriile noastre personale sunt ca la un concurs cu jaloane: daca te incadrezi in standardele de timp si miscare (trebuie sa ai casa, masina , copil, familie in timing corect) si exersam partile tehnice cu religiozitate ca sa terminam competitia decent.
***
mie nu-mi plac invingatorii astia. nu sunt nici buni, nici rai. le respect efortul, dar nu-mi plac. nu (mai) vreau sa fac parte din echipa lor, cu orice risc.
pentru mine, adevaratii invingatori sunt cei care se lupta sa cistige razboaiele cu mintea si trupul lor, oamenii care nu se lasa.
oamenii care traiesc intr-o lume a victoriilor precum Guliver in tara uriasilor. tot ceea ce pare minuscul pentru ceilalti e urias pentru ei, si stiu sa se bucure de ce li se intimpla.
***
imi pare rau sa va anunt dar, chiar daca vi se pare ca va recunoasteti in textul asta, nu e despre voi. foarte putini dintre cei care cititi aceste rinduri stiti cu adevarat ce inseamna bucuria de a da la cos, intr-un meci de baschet, asezat intr-un scaun cu rotile. sau – cum am vazut anul trecut la Jocurile Paralimpice si mi s-a parut cel mai emotionant, suprauman si puternic lucru pe care l-am trait vreodata – sa bati recorduri de inot viteza cind n-ai nici miini si nici picioare.
(va rog tare sa cititi aici despre cum s-au vazut Paralimpicele , de la fata locului, de la Londra)
unii dintre cei mai adevarati invingatori sunt copiii aceia minunati care se inscriu in competitiile paralimpice. care merg la concurs stiind ca vor fi validati nu doar in interiorul gastii/ familiei lor ci pentru ca au facut ceva special, in conditiile in care ei simt ca nu pot face lucruri ca toti ceilalti. (da, stiu, “adevarat” n-are grad de comparatie, dar vreau eu sa aiba acum)
***
sunt onorata sa va anunt ca Comitetul National Paralimpic si Olympus, unul dintre cei mai mari jucatori de pe piata romaneasca de lactate, lanseaza campania naționala “Sustinem adevaratii invingatori”, prin care sportivii cu dizabilitati sunt sprijiniti activ si pe termen lung in lupta pentru victorii, pe drumul lor către Rio de Janeiro, unde vor avea loc Jocurile Paralimpice din 2016.
am fost acolo de la primul moment al colaborarii Olympus cu paralimpicii si sunt foarte bucuroasa ca vor sa-i ajute pe in continuare.
saptamina trecuta au fost Cupa Danubius dedicata sportivilor cu dizabilitati locomotorii si Campionatul National de Powerlifting ( la Galati, 18-20 aprilie) dar si Campionatul National de Popice pentru Nevazatori ( la Cinciș, Hunedoara, 20-21 aprilie)
am sa va arat curind fotografii de acolo si am sa va fac cunostinta cu cistigatorii.
si am sa va anunt care sunt competitiile viitoare ca sa mergeti sa-i aplaudati pe copii. sa nu ziceti ca mergeti pentru ei, o sa mergeti de fapt pt voi: pentru ca dupa ce ii vedeti pe copiii aceia cum se bucura de micile lor victorii, dar si ce eforturi uriase fac pentru actiuni pe care voi le considerati naturale, o sa va reasezati scala victoriilor.
si s-ar putea sa nu va mai pese foarte tare de concursul cu jaloane.
Ok, chiar si cind te cheama Lara Fabian si esti una dintre vedetele frantei, vinzi greu muzici astazi.
doamna fabian a lansat un nou album dupa 8 ani de pauza si ca sa-si convinga fanii sa cumpere albumul s-a gindit sa le ofere ceva inedit: s-a dezbracat.
la 43 de ani, fotografii nud. artistice desigur, ushor photoshopate, desigur.
good PR, desigur.
nici macar nu stiu sa spun daca e bine sau rau ca a facut asta. inteleg ratiunile de marketing (s-a dus pe teritoriul tinerelor cu armele ei) si sunt curioasa daca o sa vinda mai multe unitati din noul album care se numeste Le secret.
Cred ca trebuie sa fie dificil ca pe parcursul vietii sa nu fi foarte apreciat, dar la sute de ani distanta de la moartea ta lumea sa-ti mai aminteasca numele, iar munca ta sa fie o miza importanta in carierele multor oameni.
eroii adevarati, in orice domeniu ar fi ei, nu stiu pe parcursul vietii ca-s eroi. isi traiesc viata asa cum vine fara ginduri mari de nemurire si, banuiesc, in cazul artistilor, cu mari probleme de adaptare: pentru ca nu ai cum sa scrii/faci ceva care va avea impact si peste 200 de ani daca nu esti diferit de cei printre care traiesti.
oamenii normali fac lucruri normale. oamenii diferiti schimba lumea.
***
Imi place Shakespeare pentru ca scrierile lui sunt pe atit de multe niveluri incit regizorii si actorii isi pun mize serioase de a arata un nou chip pentru un text spus de zeci de ori.
e o legenda urbana in india care spune ca oamenii traiesc in lumea dintre viata si moarte atita timp cit in lumea asta rudele prietenii sau admiratorii isi amintesc de ei si le pomenesc numele.
Shakespeare e unul dintre aceia care ne priveste de linga umar
uitati-va la filmulet si daca n-ati vazut filmul lui Baz Lurhmann cautati-l:)
unul dintre cele mai cautate spectacole la New York la inceputul acestei luni a fost show-ul lui Lil Buck un performer de street dance care depaseste orice limita.
vi l-am mai aratat acum citeva luni intr-un happening la o galerie de arta cind a dansat pe lacul lebedelor hip hop si-a tinut audienta cu respiratia taiata. de atunci pus ochii pe el Madonna, a aparut la multe show-uri tv si acum are propriul spectacol.
pustiul (are 23!!! de ani) e incredibil.
daca nu l-ati vazut dansind niciodata iata -l “lebada” (neagra) acompaniat de Yo Yo Ma
sunt rare momentele in care mi-e dor sa mai fac proiecte speciale ca la revista si niciodata n-au legatura cu scrisul. orice nevoie de a scrie mi-o pot indeplini, insa partea de proiecte foto cu “real people” -adica oameni care nu sunt obisnuiti sa apara in reviste – imi lipseste cind vad proiecte ca acesta.
drept si pentru care o sa ma si gindesc sa dezvolt din cind in cind asemenea proiecte.
uite un exemplu care seamana cu ceva ce am facut la revista acum ceva ani. puterea imaginilor e atit de mare incit nu ai nevoie sa explici foarte multe cititorului. e despre evolutie, despre asemanari, despre distantele si apropierile dintre rudele de gradul 1.
se numeste Gap Generation si pune alaturi parinti si copii, cu singura conditie ca si “copiii” sa fie adulti. ii apartine unei fotografe din Germania, Frauke Theilking, mai jos citeva dintre fotografii, pe site-ul ei mai multe dar si alte proiecte pe care le-a facut.
e un articol in newsweek editia din 8 aprilie, cea cu 125 women of impact pe coperta, care ar trebui citit de toti cei care fac meseria care se numeste jurnalism. sau care viseaza sa se faca jurnalisti.
e vorba despre tinara care a murit dupa ce a fost violata in India la inceputul acestui an, incident care a fost debutul unei miscari nationale de lupta pentru o viata mai buna pentru indience.
textul este scris impecabil si are o structura ca un pod: pleaca din casa familiei victimei (din camera celor doi frati ai ei, mai mici – le spune aspiratiile – unul vrea sa se faca astronaut) ajunge la situatia tinerilor din india in general pentru care fata care e victima (Nirbhaya, 23 de ani) a devenit un simbol. descrie apoi viata lui Nirbhaya si intelegi ca unii oameni stiu cumva ca nu vor trai mult asa ca fac tot ceea ce e posibil sa traiasca in viteza.
apoi descrie ziua fatidica. si de aici merge intr-o poveste de prietenie intre doua clase sociale – in ziua in care Nirbhaya a fost violata era impreuna cu fiul unui avocat bogat, din cu totul alta lume decit cea in care provenea ea.
ajunge la agresori, le spune numele (desi politia a refuzat initial sa le spuna numele de teama unui val de violente asupra familiilor lor) si cind crezi ca totul s-a terminat, se uita cu atentie in dreptul fiecarei familii a agresorilor. asupra saraciei lor, asupra dramelor lor.
si te lasa sa gindesti tu. pentru ca nu pune niciun verdict. iti arata faptele cu demnitate si respect pentru fiecare dintre cei implicati – chiar daca e vorba de unul dintre cele mai violente violuri din India ultimilor ani.
e o bijuterie de text. e lung, e mult si greu de citit, dar merita fiecare rind. e scris de o doamna jurnalista din News Delhi, SHOMA CHAUDHURY, careia tocmai i-am trimis un mesaj de felicitare. n-o cunosc, nici nu e important asta, dar a facut o munca minunata.
luati-va o jumatate de ora si cititi acest text. din fericire se afla integral pe site-ul lor.
in fiecare an merg in extrasezon la Mangalia, in primavara sau tirziu in toamna, si nu prea mai stiu cum e orasul asta in agitatia verii de pe vremea cind prestam pentru Europa FM la festivalul de la Callatis o seara speciala cu un concert cu multe vedete.
atunci, via Gabi Cotabita, am descoperit si cazemata lui Puiu – un loc unde se maninca cea mai buna supa de midii, iar mujdeiul de usturoi sau sosul marinaresc au un gust incredibil. pe vremea aia arata ca o circiuma in ramasitele unui far, era rustic si in bataia brizei, acum cazemata si-a acoperit ferestrele, scaunele de fier au fost inlocuite cu unele de lemn cu piele, iar locul s-a englezit se numeste Puiu’s. se maninca in continuare foarte bine acolo. si e unul dintre motivele pentru care mi se face dor sa ma sui in masina si sa plec la drum in cite o dimineata de week end.
***
mangalia e insa un loc special si dincolo de cazemata lui Puiu.
e orasul in care oamenii se tin de mina. fie ca au 13-14 ani si isi traiesc iubirea adolescentina (pustii nu ies “in oras” ca in alte locuri, ci merg pe dig, la far), fie ca au mult peste 50 si au venit la sanatoriu pentru tratament de batrinete. plimbarea pe faleza cere de la sine mina ceiluilalt si sincronizarea pasilor si a gindurilor.
e orasul in care – pe dig – tatii si fiii pescuiesc la undita simbata dimineata. rareori prind ceva, dar conversatia intre barbati si clipele petrecute acolo au aroma lor. chiar si cind fiul are 4 ani.
e orasul in care se face sport. dimineata pe malul marii oamenii alearga corect: cu spatele drept, calcind corect cu talpa piciorului, tinind ritmul. dupa amiaza, copiii cu bucati de izopren sub brat se aseaza pe plaja si fac exercitii de karate cu cite un profesor care mai crede in mentorat. cind pleaca de la antrenament, pustii graviteaza in jurul lui ca dupa soare si stii ca victoriile lor viitoare – in sport si nu numai – i se vor datora si mentorului.
e orasul in care copiii se mai joaca singuri in fata blocului. si adolescentii isi zimbesc si se curteaza asezati pe treptele de la scara blocului. ii recunosti dupa chip si atitudine care dintre ei vor ramine aici si care, cum vor fi terminat scoala, vor fugi catre Constanta sau Bucuresti.
e orasul care are far si-o casuta in care locuieste cineva linga far (as da orice sa pot dormi o noapte in casuta aia), e orasul care are piscine. si la doar citiva km distanta, herghelie. ( acolo il gasiti pe Nea Nicu care sigur are o poveste pentru voi)
e orasul care are lebede. in urma cu 3 ani erau 11, astazi sunt peste 40. au invatat ca oamenii le dau de mincare si cum ajung in raza lor vizuala se indreapta voios catre ei dind din cap.
e orasul in care moartea e anuntata cu sunet de claxoane si cu opriri la fiecare intersectie pentru ca masina mortuara sa fie vazuta de toata lumea. oamenii ies la balcoane, vinzatoarele de la magazine ies in strada si nimanui nu i se pare straniu ca plecarea cuiva e violent de zgomotoasa.
e orasul in care pare ca nimic nu se schimba. coaforul in care m-am spalat pe cap la toate cele 5 gale EFM de la Callatis e in acelasi loc de mai bine de 10 ani, ba chiar si una dintre coafeze e acolo.
***
Mangalia imi incarca bateriile de fiecare data si, de multi ani, cind plec de acolo ma gindesc ca desi iubesc locul asta n-as putea locui mai mult de maxim doua saptamini pe an in el.
unele locuri sunt ca unii oameni – ca sa eviti plictiseala e mai bine sa ti se faca dor pina la urmatoarea intilnire.
un artist din Malaezia, Tang Yau Hoong, a imbinat partea practica ( cu potential de viral pe internet) cu partea artistica realizind postere in care a reinterpretat grafic vorbe de duh de la mari personalitati.
sunt simpatice, iata citeva – restul el gasiti in magazinul lui online
imi place foarte mult parfumul fructului de lime, cum imi place si mirosul cafelei.
am invatat chiar sa le combin – in directia cafea si citrice , cu anumite cafele: ethiopia sidamo (pe care o gaseati la starbucks, nu se mai fabrica) in combinatie cu portocala sau mandarina e la un pas de raiul aromelor si gusturilor
daca as fi in stare, as face un parfum din lime si cafea, o anume aroma de cafea.
mai trisez primavara si vara cu picaturi de lime plasate strategic in locul parfumului, dar n-am gasit inca un parfum care sa le combine pe amindoua.
(stiu hermes a scos orange verte un parfum unisex, il am si pe ala, dar …. nu e chiar pe gustul meu)
*
parfumul meu – histoires de parfum 1969 – e si el un amestec de cafea cu fructe (piersica) dar si cu ciocolata si mosc. e un parfum gurmand si foarte senzual. (zic de el pentru ca nu-l gasiti in magazinele obisnuite si nici nu e foarte ieftin, deci n-o sa fie foarte multa lume care sa si-l cumpere:) )
***
zilele astea am descoperit o aroma de cafea care ma bintuie. de asta si scriu acum despre aceste arome. (cind sunt departe de casa si la hotel e o cafea nashpa)
la aniversarea de 75 de ani a Nescafe (tocmai s-a implinit), compania a lansat un pachet cu cana roshie emblema si un extract de cafea pura. ei bine, aceasta cafea – robusta, foarte bine prajita – miroase dumnezeieste.
nu stiu daca e in magazine acest pachet special – eu l-am primit cadou – dar daca il gasiti, va rog va rog va rog luati-l. miroase cafeaua aia incredibil.
atit de frumos miroase incit pentru prima data m-am gindit sa n-o mai beau, ci sa o folosesc strategic facindu-mi scrub cu ea pe piele, poate ramine pe corpul meu.
***
altfel, pentru ca am fost unul dintre norocosii care au ajuns in viata asta fix in cuibul Nestle, stiu cum a aparut Nescafe-ul: cafeaua instant a fost facuta pe acelasi principiu ca laptele praf si a fost o rugaminte expresa pentru a ajuta cu depozite de cafea – intr-o forma usor de transportat si care sa poata fi depozitata cit mai mult – pentru soldatii americani in timpul celui de-al doilea razboi mondial.
mai simpatic de atit nu se poate
ca sa nu va deranjeze cana fierbinte de ceai, ii faceti o hainutza tricotata.
iata pas cu pas cum se face.
(imi si imaginez canutele din dimineata Craciunului cu hainute alb cu roshu si nasturasi verzi:) )
ideea e de aici.