Category : culturale

locuriLocuri – Stefan Caltia, de luni in librarii

Locuri – Stefan Caltia, de luni in librarii

in aceasta seara am fost la lansarea albumului de arta Locuri- Stefan Caltia la Muzeul de Arta din Timisoara, acolo unde pina pe 5 decembrie se afla si lucrarile maestrului.

a trebuit sa vorbesc la lansare si m-am chinuit mult pina sa gasesc o structura, o forma care sa poata contine referinte la mai multe laturi ale personalitatii maestrului Stefan Caltia.

inainte de ceremonie mi-a daruit albumul cu autograf si o mapa cu desene. nu stia despre ce o sa vorbesc dar unul dintre desene se numeste “Seminte” si-are multe plante, un altul e cu o coroana regala construita din flori. dupa ce le inramez, poate vi le arat:)

*
cu acest album mi se pare ca editura Curtea Veche deschide o noua nisa pe piata cartilor de arta si e parte din comunicarea smart si eficienta, foarte multa in online, pentru aceasta ezpozitie datorata tinerilor entuziasti de la Galeria Posibila si prietenei mele, Noemi Meilman. maestrul Caltia ridea si spunea ca a fost “material didactic” la acest eveniment pentru ca restul au facut tinerii.

albumul Locuri – Stefan Caltia este scos in conditii grafice exceptionale dar, printr-o magie (care include si sustinerea Muzeului de Arta din Timisoara), Curtea Veche a reusit sa scoata albumul la costul unei carti de beletristica, 45 ron.

sper din toata inima sa se vinda bine ca sa se dezvolte aceasta nisa de carti si la noi.

altfel, va intilniti cu magia Maestrului Caltia la tirgul de carte curind. o sa raspunda si la intrebari si o sa aflati si o parte din povesti. (a promis in seara asta:) )

mai jos cam ce am spus in seara asta, poate va convinge sa cumparati cartea:) povestea cu plantele care vorbesc intre ele o voi scrie zilele acestea pe blog:)

*

In urma cu citeva saptamini am fost in atelierul maestrului Caltia pentru o fotografie care urma sa fie in campania de promovare online a acestei expozitii. Ma imbracasem cu o rochie gri ca sa ma pierd printre obiecte pentru a fi puse in valoare tabloul cu care pozam. Cind am ajuns in atelier am vazut ca tabloul ales de maestru e cu un personaj androgin, imbracat in gri, cu parul roscat. Lucrarea se afla in expozitie, o gasiti in sala din spate se numeste Iarna zburatorului.

“Artistii au inspiratie”, a zis maestrul cind m-a vazut asezata linga tablou, atit de asortata cu pictura.
Eu am vrut sa ma apar si sa spun ratiunea pentru care ma imbracasem asa, dar maestrul mi-a taiat propozitia ferm, desi ridea “artistii au inspiratie, eu stiu mai bine”.

Pe drumul catre casa m-am gindit la perspectivele diferite asupra acestui mic detaliu si mi-am zis ca asta e diferenta intre noi, muritorii de rind, si artistii care se exprima si prin alte mijloace ca sa -si spuna povestile si sa-si sustina un punct de vedere: ei cred mai mult si mai profund decit noi intr-o lume fantastica, intr-o lume de basm.

Si asta pentru ca ei stiu intr-un fel in care noi mai uitam din cind in cind – sau nu ne mai aducem deloc aminte -, ei stiu sa acceseze zona aceea a copilului din fiecare.

Cind eram mica pentru a reusi sa ma apropie de muzica clasica, unchiul meu care era compozitor imi povestea vietile marilor muzicieni. Imi spunea povesti despre ei.
Mi s-a creat reflexul asta si, mai tirziu, m-am imprietenit cu pictura prin detaliile din vietile pictorilor.

Pt mine maestrul Caltia e domnul care stie ca plantele vorbesc intre ele, se protejeaza sau isi revendica teritoriul, dar e si pictorul care, desi profund interesat de radacini si de origini, isi picteaza multe dintre personaje plutind, calatorind prin aer, fara nici o radacina vizibila care sa le tina legate de pamint. Iar eu- rationala- ma gindesc ca asta e felul domniei sale de a spune – mie si altora ca mine – ca trebuie sa visez mai mult, ca sa fiu in basm.

Eu sunt aici, la aceasta expozitie si lansare de carte, in calitate de… ceea ce se cheama in termeni de marketing end user. Consumatorul. Care are sau nu are pregatire pentru a intelege ceea ce are in fata, dar care intr-un fel, pe limba lui, pricepe ceva din aceste picturi, din povestile spuse prin stari, si pleaca acasa mai linistit. Mai luminos pe dinauntru. Cu un gind de libertate interioara.

Si cum expozitia nu e accesibila tuturor pentru ca e greu de deplasat la nivel national intreaga instalatie de lucrari, le multumesc celor de la Muzeul de Arta din Timisoara, celor de la Galeria Posibila si celor de la Editura Curtea Veche ca au publicat si o carte cu toate lucrarile din expozitie.

Ca sa ne luam fiecare acasa doza de poveste si sa o putemm accesa in orice moment am avea nevoie, miine sau peste zece ani, cind ne cautam linistea intre o multime de lucruri care ni se pare ca ne tin legati, cind de fapt ne dezradacineaza.

Multumesc frumos.

timisoara 31 oct 2014

3560

De vazut: Brothers (2009)

o poveste despre alegerile unui prezent care nu mai e bun in viitor.

cu Natalie Portman, Jake Gyllenhaal si Toby Mcquire , regizata de Jim Sheridan, dupa un film danez facut de Susanne Bier.

*
Susanne Bier e doamna care a facut recent Serena unde Ana Ularu e colega cu Jennifer Lawrence si Bradley Cooper, si-a cistigat un Oscar pentru cel mai bun film strain cu In a better world in 2010.

*

si pentru ca Jim Sheridan apare rar in orice text in ultima vreme (cindva cu In the name of the father sau cu My left Food era coperte de reviste), e bine sa cautati In America, unul dintre cele mai frumoase, mai rafinate si mai sensibile filme despre adaptare dupa un dezastru pe care le-am vazut vreodata. l-a regizat domnul Sheridan in 2002.

2163
KenzoDigi2Oameni care ne inspira: Kenzo Digital

Oameni care ne inspira: Kenzo Digital

Kenzo Digital un artist care imbina tehnologia de ultima ora cu povestile spuse prin muzica sau film, unul dintre cei mai spectaculosi si creativi inovatori in arta (cu expozitii la Guggenheim, Tate Modern) este unul dintre noii directori artistici Google.

ce a facut Kenzo Digital in viata asta?
a lucrat in campanii pentru NIKE, Kayne West, lucrarile lui au fost in New York Times, Vogue, The Wired si multe multe alte publicatii avangardiste, are filme prezentate in festivaluri unde a luat premii pentru inovatie (face parte din grupul Ridley Scott & associates) si e profesor asociat la Harvard la laboratorul de inovatii.

printre altele a creat momentul Beyonce de la Natiunile Unite din 2012. uitati-va la el , va rog, inainte de a citi mai departe ca sa aveti pe deplin detaliile de la ce povesteste.

iata 3 raspunsuri dintr-un interviu pentru complex, care sunt trei lectii despre cum se face astazi entertainment.

How has the relationship between music and visuals changed in pop culture since you started out?
I’m a ’90s kid. Back then, music videos served as little featurettes that brought that world of music to life. You waited for a music video to premiere at a specific time on a certain station, like mini events. Nowadays you practically have to make a music video just to release a song. Sure, you have a music video for every song, but the quality and the craft have changed. The rate of consumption that the Internet created has driven down the ability to make a quality product. While I don’t particularly care for that aspect of it, I understand it’s a necessity.

The interesting thing that’s come out of it is artists really investing a lot of time and energy into their live performances. The artist’s ability to create an experience and a world that has its own physics, smell, and feel is new. Certain groups, like Phish, have a long history of really incredible live performances, but I think it’s really interesting to see that come to life with popular music in a powerful way.

What’s the most exciting live performance you’ve seen?
To be honest, I’m not even a huge live music guy. You’re way more likely to catch me zoning out, staring into deep space, at a James Turrell exhibit at MOMA. That’s more my speed and my inspiration. I’m a lot more driven and inspired by things that have almost nothing to do with music. For example, the project I did with Beyoncé at the UN was more about time travel and teleportation than it was about music. It was about taking a space that has such a long history, and turning it into a living, breathing character.

Is there a particular area of technology that has you hyped right now?
I think there’s a lot of interesting potential in virtual reality and immersive storytelling. A lot of my projects, even going back to City of God’s Son and Beyoncé, are about building a world, spinning the viewer into disbelief, and putting them in a parallel universe. Anything that gives me the ability to get more immersive—go into another dimension—is something I’m really excited about.

There’s so much psychology that goes into how a person enters a room. The way they enter the room sets up the expectation of how they’re going to feel, what’s going to happen in that room. Anything that gives me more tools to play with that, that suspension of disbelief—that’s really something I look for.

il puteti urmari pe Kenzo Digital pe Instagram sau pe Twitter ca sa simtiti o parte din ce-l inspira.

*
ca multi dintre artistii care stiu ce inseamna expunerea in afectarea vietii private, Kenzo Digital nu apare in fotografii sa i se vada fatza:)

1901
shutterstock_aplauzeaplauze

aplauze

cind apar aplauzele la un spectacol se echilibreaza energiile.

spectatorii care au acumulat emotii dau mai departe, inapoi catre scena, din ceea ce au primit si, intr-un fel, se elibereaza. se descarca.

actorii, cintaretii, dansatorii stiu dupa forma aplauzelor (carnoase, cu pofta, din inima, de complezenta) care e rasplata muncii lor, se bucura de ce primesc, dar se elibereaza si ei de tensiunea care s-a depus pe drumul dintre idee- executie- prezentarea in fata unui public.

ca in viata, ca in iubire, momentul aplauzelor e unul dintre cele mai emotionante, cind e sincer.

dar cum ar fi ca pentru un spectacol, pentru un singur spectacol, nimeni sa nu aplaude.

dupa ce se va fi terminat actul artistic, lumina in sala de spectacol sa fie la maximum. performerii sa se aseze la marginea scenei si sa-si priveasca spectatorii in ochi. spectator cu spectator. sa le prinda privirea si sa se uite inauntru. unde e adevarul care n-are carne, pofta, inima sau complezenta. e simplu si curat. se simte daca a fost sau nu a fost.

iar spectatorii sa le intoarca/sustina privirea. cu emotia de s-a-uitat-la-mine-cel-de-pe-scena pusa la un loc cu emotia spectacolului tisnindu-i din ochi. cautind adevarul.

pentru citeva minute. intr-o liniste de clepsidra.

si-apoi sa plece fiecare, continindu-si emotia si indoiala, amplificate in schimbul acela de priviri fara vorbe, catre casele lor.  pina la o viitoare reprezentatie.

cum ar fi.

*

later edit dintr-un minunat comentariu pe facebook

Miruna Runcan  Ce noi sunt lucrurile pe lume, mereu, luate de la inceput! La “Vicarul” lui Penciulescu, la Bulandra, NIMENI nu aplauda la sfarsit, fara nici un fel de prevenire/semnal de vreun fel. Actorii erau cu totii pe scena si publicul, pur si simplu, intelegea: isi inghitea nodul din gat si pleca in varful picioarelor, fara fosnet. La “…au pus catuse florilor” al lui Hausvater, nu s-a aplaudat niciodata, stagiuni la rand. Incepea sa urle sirena si publicul era “evacuat” ca oile, asa cum si intrase, aproape pe branci. Spre tacerea catarctica. Asta numai la noi – si numai in viata mea. Altminteri, la Paradise Now (Living Theatr) iesirea era asemanatoare, fara pacaneala, zic cronicile si istoria. Tot astfel, la inceputul secolului XX, la Miracolul lui Reinhardt, in catedrala din Kohln sau in piata de la Notre Damme, n-ar fi fost loc/timp de aplauze, nici gand pentru asta. In fine, e bine cand lucrurile sunt noi, inseamna ca lumea/pamantul se invarte (in sens de rotatie ori de revolutie).

Miruna Runcan Nu vreau (jur) sa fac pe nebuna. Vreau doar sa zic ca un spectacol isi castiga cu (cea) mai mare greutate tacerea (pioasa) decat aplauzele de complezenta. Iar credinta mea e ca asta se face doar facand UN ANUME FEL de spectacole, in care in om se modifica instantaneu obisnuintele “de consum”, nu marketing sau dezbateri…

 

 

coverphoto shutterstock

 

3006
neil_patrick_harrisCine sunt cei care au refuzat sa prezinte Oscarurile 2015?

Cine sunt cei care au refuzat sa prezinte Oscarurile 2015?

Academia Americana de Film a anuntat in aceasta dimineata cine va fi prezentatorul Oscarurilor din 2015 Neil Patrick Harris ,care pe linga actorie stie si ceva magie, e si cintaret, dar si producator.

Insa odata cu numele cistigatorului a aparut si lista celor care au refuzat sa mai participe: Ellen Degeneres, James Franco, Anne Hathaway, David Letterman, Seth MacFarlane, Chevy Chase, Chris Rock,Julia Louis-Dreyfus.

E foarte surprinzator prentru toata lumea ca nu i-a fost propus lui Jimmy Kimmel care are clar toate datele necesare sa capteze o audienta internationala.

 

in cover Neil Patrick Harris.

iata-l pe Kimmel intervievindu-l aseara pe Keanu Reeves:)

2050
Renee-Zellweger1Renée Zellweger si operatiile estetice

Renée Zellweger si operatiile estetice

Aseara, Renée Zellweger (45 de ani) – domnisoara Bridget Jones – a fost la o ceremonie a revistei Elle si n-a mai recunoscut-o nimeni.

reporterii si fotografii aflat la fata locului au crezut ca e Cameron Diaz, nicidecum Renée Zellweger .

toata lumea vuieste acum in jurul operatiilor estetice ale actritei.

sa ne uitam mai intii la poze, apoi la context:)

Renee ieri.

 

 

in urma cu un an, in noiembrie 2013, dupa o lunga disparitie – ca si acum de altfel- Renée Zellweger aparuse la un eveniment caritabil de nerecunoscut.

*

si-acum putin context; de-a lungul timpului simpatica actrita a trecut de la anorexie (tratata medical) la ingrasare fortata pentru rolurile cu Bridget Jones, n-a fost cea mai fericita in mariaj (a anulat casatoria dupa 6 luni) si despre perioadele in care a stat in centre medicale pentru a-si rezolva problemele cu dependenta ( a inlocuit lipsa mincarii cu alcoolul, apoi anti depresive).

Renée Zellweger e , din pacate, un exemplu trist despre cum unele persoane nu pot face fata presiunii incredibile la care sunt supusi cei care traiesc la Hollywood. Are 45 de ani, o fetita, un Oscar (care pare ca e uitat si de producatori , dar si de ea) si stie ca a facut cariera cu chipul ei dragalas. Asa ca acum incearca sa-l recupereze. In cel mai trist mod.

 

 

5432
tom-hankslectia lui Tom Hanks despre a fi scriitor astazi

lectia lui Tom Hanks despre a fi scriitor astazi

Tom Hanks are 56 de ani, premii in cinematografie cit pentru 5 actori mari ai lumii si filme in portofoliu cam cite o sa faca toata generatia de tineri actori romani absolventi in ultimii trei ani.

E unul dintre cei mai influenti actori si producatori de la Hollywood si recunoasterea asta a venit treptat, cu multa munca si cu o echipa mare in spate.

ieri cind The New Yorker a publicat prima proza scurta a lui Tom Hanks, am zimbit larg.

Hanks imbatrineste, vrea o cariera mai lejera – probabil in 3-5 ani va face productie de filme si va juca in mai putine filme decit anul asta de exemplu cind are 2 filme in post productie (Ithaca si A Hologram for the King), unul la care filmeaza acum si unul care e anuntat ca va intra in lucru pina la sfirsitul anului.

Aparitia nuvelei asteia in The New Yorker (unul dintre cele mai prestigioase locuri unde ar fi putut debuta ca scriitor) e semnalul lui ca incepe sa construiasca in alta directie. Da, o sa fie scriitor, pentru ca numele lui vinde si pentru ca si scrie dragutz.

Dar e frumos cum construieste pentru viitor nu pentru acum, cum pune acum seminte pentru ceva ce va inflori in 2-3 ani sau chiar mai mult. si vorbim de o persoana cu una dintre cele mai mari notorietati din lume. care insa stie ca business-ul corect se construieste in timp si nu vrea sa fie scriitor peste noapte. sa fie (re)cunoscut drept scriitor peste noapte.

Aici puteti citi nuvela lui Hanks

Probabil ca business-urile lui viitoare vor fi si in aplicatii pentru online, sau va scoate carti care sunt multimedia, pentru ca in urma cu citeva luni a lansat o aplicatie care facea ca tastele calculatorului sa sune ca o masina veche de scris.

1848
baroccaravaggioExperienta Caravaggio – expozitie multisenzoriala pentru nevazatori si deficienti de vedere

Experienta Caravaggio – expozitie multisenzoriala pentru nevazatori si deficienti de vedere

Nu obisnuiesc sa pun integral un comunicat de presa, dar e important sa las informatiile asa cum sunt si sa va rog sa le dati mai departe.
e mai mult decit o magie ca un nevazator sa poata vedea si simti lucrarile unui pictor.
si daca o face si cu Caravaggio care era un fin observator al emotiei umane pe care stia sa o puna pe pinza intr-un mod dramatic folosindu-se de lumini… e o minunatie.
va rog sa dati mai departe.
multumesc

Muzeul National de Arta al Romaniei, Galeria DiTACTA din Zagreb, Ministerul Culturii din Republica Croatia si Ambasada Republicii Croatia la Bucuresti are in program expozitia multisenzoriala pentru nevazatori si deficienti de vedere Experienta Caravaggio – Cina la Emaus, deschisa la Muzeul Colectiilor de Arta (Calea Victoriei nr. 111, corp A).

Expozitia se adreseaza in principal, dar nu exclusiv, persoanelor cu deficiente de vedere si este deschisa in perioada 15 octombrie – 15 noiembrie 2014. Gazduita de Muzeul National de Arta al Romaniei la Muzeul Colectiilor de Arta, intr-un spatiu dedicat persoanelor cu deficiente de vedere, aceasta este prima expozitie itineranta de acest fel deschisa in Romania.

Vizitatorilor li se ofera posibilitatea sa se familiarizeze cu una dintre capodoperele pictorului italian Caravaggio, Cina la Emaus, aflata in colectia National Gallery din Londra. Expozitia cuprinde cinci diagrame tactile realizate din sticla, special concepute si explicate de istoricul de arta Natasa Jovicic, pe baza unei metodologii proprii. Un audioghid, disponibil in limbile romana si engleza, completeaza experienta vizitarii.

Muzeul National de Arta al Romaniei continua in acest fel seria de proiecte, initiate in 2013, care au ca obiectiv principal facilitarea accesului persoanelor cu deficiente de vedere la patrimoniul pe care il detine.

Expozitia poate fi vizitata de sambata pana miercuri intre orele 10.00-18.00 (inchis joia si vinerea). Pentru grupurile organizate de elevi si persoane cu deficiente de vedere este necesara programarea cu minimum o saptamana in avans, la telefon 021.314.81.19 sau la adresa de e-mail [email protected]. Pentru grupuri, se asigura asistenta din partea unui specialist in educatie muzeala in zilele de luni, marti si miercuri.

3403
galvan khan(DANS) Torobaka – un parfum care a fost creat inaintea florii care-l produce

(DANS) Torobaka – un parfum care a fost creat inaintea florii care-l produce

Exista o putere (a lucrurilor, banilor, statelor, corporatiilor) care poate sa ne deconecteze de noi insine sau de noi si ceilalti. Cum exista legaturi intre oameni care nu se stiu, dar se recunosc ca stare si emotie oriunde ar fi si se simt parte din aceeasi “familie”.
Viata e despre cit de legati suntem in desradacinarile noastre.

*
M-am gindit la asta inca de la primii pasi de dans din Torobaka – un show in care Akram Khan danseaza alaturi de Israel Galván. Adica un bengalez naturalizat in Londra, educat in Kathak – o forma clasica de dans indian –, alaturi de domn nascut in Sevilia care traieste la Madrid si-a invatat de la tatal lui flamenco in forma sa traditionala, intr-un dans inspirat de un poem Maori (o proza al carei ritm devine evident doar cind e cantata), o poveste – lupta despre masculinitate, barbatie.

O poveste despre cum, la origine, toti suntem la fel – oricit de diferiti am parea – pentru ca fiecare gest, intimplare, emotie se diferentiaza doar prin numele pe care-l poarta in alta cultura si prin energia pe care au adaugat-o locurile in care traim fiecare.

Poate ca avem nume diferite, ne miscam in ritmuri diferite, traim in timpi diferiti dar… lumea e mica si ne recunoastem intre noi, oriunde.

*
In Torobaka Galvan si Khan se cearta.
Galvan are cizme cu pinteni si fiecare pas e insotit de o bataie puternica in podea; Khan e descult, dar are la picioare saculeti cu pietricele si clopotei . Au hainele lor traditionale.

“Vorbesc” doar din sunetele pe care le scot picioarele lor. Fiecare vrea sa detina controlul, sa-si marcheze teritoriul, dar dupa o vreme descopera ca au lucruri in comun si dansul devine un sincron cu miscari executate de fiecare “pe limba lui”. Isi dau jos elementele din costumele lor traditionale, ramin desculti amindoi si isi spun mai departe povestea… la esenta ei, fara elemente culturale ajutatoare.

O metafora frumoasa despre cum nu forma e importanta (desi in dans e esentiala), ci ce transmiti prin gestul tau.
Khan si Galvan fac aceleasi miscari, dar au educatii diferite , corpurile lor se exprima diferit si spun povesti diferite . Despre acelasi lucru.

*
De fiecare data cind vad un show de al lui Khan, mi se pare ca e cel mai potrivit moment cind trebuia sa vad spectacolul acela.

Mi s-a intimplat la Roma acum 2 ani cind a spus o poveste despre tatal lui si despre ingerii care ne ghideaza pe drumurile noastre, mi s-a intimplat anul trecut la Atena cind a dansat despre a avea curajul sa cauti oamenii care spun povestile tale pe care nu stii sau nu poti sa le faci publice.

Si mi s-a intimplat si anul asta la Bruges cu Torobaka – un show despre esenta miscarii si a ideii; despre a te goli cu totul de ginduri ca sa poti pune altele in loc si sa poti crea din nou, ceva nou.

Poate ca e doar genialitatea lui Khan de a esentializa povestile pe care le spune intr-o forma in care fiecare proiecteaza pe nevoile sale de moment. Sau poate e o legatura speciala pe care o am eu cu dansatorul, coregraful asta pe care-l urmaresc de cind era pusti si-a acordat unul dintre primele sale interviuri pentru un ziar pe care l-am deschis la nimereala in metrou in Londra.

Stiu insa sigur ca showul are o legatura cu locul in care traiesc: poemul care sta la baza show-ului Torobaka e scris de romanul Tristan Tzara. Cum ziceam – lumea e mica.

P.S. “un parfum care a fost creat inaintea florii care-l produce”, asa descrie Akram Khan spectacolul n caietul program.

P.P.S la anul pe vremea asta va fi gata show-ul pe care Khan il pregateste cu un alt domn magic pe care am avut marele noroc si imensa onoare sa-l cunosc, James Thierre (nepotul nonconformist si genial al lui Charlie Chaplin care a adus spectacolul Raoul la Bucuresti. o poveste de la repetitii aici) . Cum Thierre a mai fost in RO (aici inca o poveste despre el in RO) si i-a placut foarte mult, poate – cu noul lor show – veti putea sa-l vedeti pe Khan. Si sa simtiti putin din magia lui.

1785
cinemaaici vedeti gratis online 4 documentare minunate

aici vedeti gratis online 4 documentare minunate

Cum nu toti putem ajunge la festivalul filmului documentar de la Sibiu, Astra FILM, organizatorii au avut minunata idee de a posta online 4 dintre documentarele premiate in cadrul festivalului in editiile trecute.

ele pot fi vizionate online doar pina pe 12 octombrie. le aveti mai jos, le puteti viziona direct aici. recomandarea mea speciala e pentru Noosfera, dar toate patru filmele spun povesti cum nu vedeti nici in presa scrisa, nici la tv.

Off the Beaten Track (regia: Dieter Auner) este o invitație emoționantă de a medita la importanța identității și a păstrării tradițiilor românești, de a merge către viitor, dar fără a te rupe de rădăcini. Filmul a fost laureat cu Premiul Special pentru Documentar Românesc la Astra Film Festival 2011

Noosfera (regia: Artchil Khetagouri și Ileana Stănculescu): Este posibilă dragostea adevărată sau este doar un anacronism? Teoria unui excentric profesor de sociologie care afirmă că dragostea adevărată este posibilă este, aparent, contrazisă de eșecul căsniciei sale. Filmul a primit Premiul Realități Românești la Astra Film Festival 2012.

Blestemul ariciului (regia: Dumitru Budrala) surprinde realitatea crudă, peregrinarea romilor pe timp de iarnă, dintr-un sat în altul, în lupta pentru supravieţuire. Filmul a fost selecționat în festivaluri de profil din Europa, America de Nord și de Sud, Asia și Africa.

Păcătoasa Teodora (regia: Anca Hirțe) trebuie privit ca o poveste de dragoste, mai degrabă decât ca un documentar clasic. Așa a sugerat însăși regizoarea la proiecția în premieră absolută a filmului la Astra Film Festival 2011, unde a primit Premiul pentru cel mai bun documentar.

6443
atelier maestru caltiaStefan Caltia: “lucrul cel mai important e sa traim fericiti cu agoniseala noastra, cit ar fi de mica”

Stefan Caltia: “lucrul cel mai important e sa traim fericiti cu agoniseala noastra, cit ar fi de mica”

 In urma cu citeva saptamini am petrecut o dimineata in atelierul maestrului Stefan Caltia. Am avut privilegiul sa povestesc cu dinsul putin, in timp ce miinile nu-i stateau locului: desena cite ceva pe o foaie pe care o avea pe birou. Se pregatea pentru expozitia dedicata domniei sale, la Muzeul de Arta din Timisoara, LOCURI, o expozitie pregatita de Galeria Posibila la invitatia prof. dr. Victor Neumann, directorul muzeului. E probabil una dintre cele mai mari expozitii Stefan Caltia, a fost deschisa pe 3 octombrie si o puteti vizita pina pe 5 decembrie.

Dimineata aceea a fost o lectie despre simplitate, bun simt si legaturile pe care ni le rup altii de noi insine. Iata citeva dintre povestile maestrului Stefan Caltia, transcrise din memorie in prima cafenea iesita in cale de dupa vizita pentru ca n-am inregistrat nimic la fata locului.

 *

Pe vremuri, inainte de razboi, taranii invatau cum e sa lucreze pentru stapin. Erau niste lucruri acolo care se simteau, dincolo de invatatura. De exemplu, hainele slugilor erau spalate de gazda, femeia  – nevasta sau fata care era in casa – spala si hainele barbatului si pe cele ale slugilor. Erau niste lucruri care creau o anumita ierahie, dar si niste legaturi.

Sigur, sluga dormea in grajd sau in alta parte, dar minca impreuna cu stapinul, nu minca deoparte. Si-l vedea pe stapin – “nu se maninca asa, uita-te si tu” – si invata lucruri. Dupa doi ani venea acasa si-auzeai expresia in sat, plecata de la unul care batea un cui la un cal si cineva i-a zis “nu se bate asa”, iar el a raspuns “Pai pe mine ma inveti, ma,  cum se bate un cui? Am fost doi ani sluga la un sas.” Adica am facut la Oxford, nu aici in sat.

*

Eu am terminat scoala la domnul Borcea. Cind spunea cineva ca a terminat patru clase la domnul Borcea se facea liniste, insemna ca stia toata tabla inmultirii, ca stia sa calculeze o suprafata. Era un invatator care punea baza pe lucrurile astea.

*

Erau rinduieli. Spuneau studentii anii trecuti cind mai eram inca la Universitate: “Domn profesor, ati auzit ca astia de la Uniunea Europeana ne oblige sa avem grija de animalele salbatice?!”

Prima data si eu m-am gindit “cum sa avem grija de lupi?!” Si dupa aia mi-am adus aminte de bunica batrina, cind noi ne jucam prin curte prin aprilie si ne-a zis:

“Vedeti ca trebuie sa vina rindunelele, deschideti geamul la grajd.”

Si, plecat de aici, am inceput sa-mi aduc aminte: “sa nu omori sarpele ca sta la temelia casei “, “daca omori broasca inseamna ca o sa fie ploaie”. Si mi-am dat seama ca, de fapt, bunica ne-a invatat atit de mult sa ocrotim si sa iubim animalele salbatice… Deci eram in Europa odata.

*

Ce ne-a stricat?

Sa ma intorc la inceputul copilariei mele, in primii ani, in anii 50.

La 4 dimineata te sculai, si copii si toti; toata lumea, in afara de pruncii aia mici. Si incepea repartizarea treburilor, nu exista daca ai trecut de 6 ani sa nu ai ceva de facut in curte. Fie si sa stai in curte, sa vezi sa nu manince uliul puii. Si tu, nu numai ca deveneai responsabil cu o treaba, dar invatai si niste lucruri.

Iar oamenii munceau pina se intuneca. Dar nu numai ca munceau, ii auzeai si inainte de culcare “miine ce avem de facut” si-si faceau planurile. Taranul era intr-o relatie mentala de gindire si de decizie, cu griul, cu hotarul, cu animalele si cu vecinii: “o fi ala liber sa ma ajute sa aduc lemnul?” Erau niste ginditori, poate accentuez prea mult, dar erau intr-o relatie de gindire continua.

Si-acum vorbesc de colhoz, anii ‘60: la ora 10 si jumatate trecea brigadierul prin sat si striga “brigada 5 la podul de piatra, fiecare cu sapa!”

Nici nu trebuia sa gindesti ce sa faci, stiai ora si unealta. Si ii vedeai cum ieseau din curte cu sapele si-ajungea acolo si le spunea “5 rinduri e norma de astazi”. Si-atunci unchii mei, astia care inainte gindeau si erau preocupati sa gasesca solutii pentru ei, acum dadeau cu sapa si ochii le fugeau intr-o parte si alta… ce pot sa ciordeasca. Pentru ca daca nu furau si nu bagau ceva in buzunar, mureau de foame.

Dintr-o data din omul care gindea s-a ajuns intr-o masa anosta care nu mai gindeste si care acum e in sat.

Si caruia primul lucru care i-a fost distrus a fost ideea de proprietate, iar acum cind isi primeste inapoi titlul de proprietate nu intreaba decit: “stiti pe cineva care vrea sa cumpere pamintul?” ca el e alt om, nu mai e taran, e locuitor al satului.

Sigur ca satele nu vor mai arata asa ca inainte, vor fi 3-4 fermieri mari care vor lucra pamintul, dar pe restul trebuie sa-i inveti sa faca tot felul de lucruri si sa le bagi in cap ca lucrul cel mai important e sa traiasca fericiti pentru bucatica aia a lui, nu tot timpul sa rivneasca la altele.

Cred ca si la mine in sat toti ar vrea sa aiba Mercedes si Audi, chiar si baba aia care nu mai stie nimic, tot asta viseaza, in loc sa viseze sa traiasca linistita in locul ei.

Si-atunci a reaseza lucrurile astea sunt mult mai grele decit ne gindim prima data.

*

In vizita in atelierul Maestrului Stefan Caltia am fost invitata sa ma fotografiez cu una dintre lucrarile domniei sale pentru promovarea expozitiei de la Timisoara. M-am dus imbracata intr-o rochie gri dorindu-mi sa nu atrag cu nimic atentia in cadru, sa fie puse in valoare obiectele care erau in atelier si lucrarea in sine. Maestrul imi alesese o lucrare cu o fetita imbracata in gri, care avea parul in aceeasi culoare ca a mea. Si zbura.

” Artistii au inspiratie”, a ris Maestrul cind m-a vazut linga pictura.

Am vorbit mult despre flori (voi scrie separat despre cum gradinareste Maestru Caltia si lucrurile pe care le avem in comun cind e vorba despre intelegerea florilor) si mi-a trimis sa vad in avanpremiera doua dintre lucrarile create special pentru expozitia de la Timisoara, ambele cu plante.

Una dintre ele e cea de mai jos. Se numeste Gradinarul.

Expozitia Stefan Caltia, LOCURI, la Muzeul de Arta din Timisoara reuneste 50 de lucrari ce vor fi expuse in premiera la Timisoara – pentru mai bine de jumatate din acestea, premiera este absoluta, lucrarile urmand a fi expuse pentru prima data public cu aceasta ocazie -, dar si mai cunoscuta lucrare de pictura, tripticul de mari dimensiuni Lumea ca teatru.

Proiectul expozitional este dublat de un proiect editorial, un nou album Stefan Caltia va fi publicat in cadrul expozitiei.

5624
vlad petri 25 fotografii din ziua lui Vlad Petri si un work shop minunat

5 fotografii din ziua lui Vlad Petri si un work shop minunat

sigur il stiti pe Vlad Petri. e regizorul care a facut “Bucuresti, unde esti?” – povestea bucurestenilor in plina manifestatie pentru cucerirea Pietii Universitatii in anul 2012 (pt ca idei concrete pentru ce manifestau n-au prea fost, iar filmul arata minunat asta).

Vlad Petri va tine un workshop de fotografie incepind cu sfirsitul acestei luni; pe fotoreportaj.
E un curs pe care-l recomand din toata inima nu doar celor care vor sa faca fotografie, ci si celor care se exprima in spatiu media; nu mai exista povesti pe care sa le spuneti doar prin cuvinte, aveti nevoie si de fotografii cu povesti.

l-am rugat pe Vlad sa-mi arate ziua lui in 5 fotografii; a ales fotografiile din zile diferite, dar toate ilustreaza foarte bine ce va face cursul lui: va va invata sa spuneti povesti prin fotografii.

*

În perioada 22 octombrie – 10 decembrie 2014, Asociația Culturală Control N lansează FOCUS, un curs practic de fotografie documentară susținut de fotograful și regizorul de film documentar Vlad Petri.

Ideea organizării unui astfel de curs pornește de la un fapt concret – zilnic trecem pe lângă sute de oameni și sute de povești și de la o întrebare – dacă ne-am opri să le observăm oare cât de departe am ajunge? Control N și Vlad Petri îi invită pe toți cei interesați să afle răspunsul la o astfel de întrebare să descopere și să dea mai departe poveștile din spatele oamenilor pe lângă care trecem în fiecare zi.

FOCUS își propune să scoată la iveală poveștile oamenilor din București. Atelierul se adresează tuturor pasionaților de fotografie, cu sau fără o pregătire prealabilă, care vor să descopere mecanismele povestirii în imagini, prin intermediul fotografiei.Pe parcursul celor 8 ședințe, participanții vor parcurge etapele conturării unui proiect fotografic, prin exerciții practice, teme pentru acasă, întâlniri cu invitați specializați în fotografie documentară (fotografi, regizori, directori de imagine), sub îndrumarea atentă a trainerului atelierului- Vlad Petri.La final, fiecare participant va avea în portofoliu o suită de 5-10 fotografii.

Va puteti inscrie aici.

*
iata fotografiile pe care mi le-a trimis Vlad ca sa ilustrez O ZI.

 

 

1451
sounds work transylvania orchestra(exclusiv) Povestea romanului din spatele coverului Coldplay care a facut ocolul lumii

(exclusiv) Povestea romanului din spatele coverului Coldplay care a facut ocolul lumii

Miercuri 24 septembrie pe pagina Coldplay a fost postat un video cu urmatorul mesaj “This Romanian orchestra’s reworking of A Sky Full Of Stars is a lovely thing.” O saptamina mai tirziu postarea are aproape 13.000 de share-uri si aproape 1500 de comentarii.

Raul Tamas (25 de ani) si Herman Von Derveen au decis in iunie anul acesta sa-si faca o companie specializata in sound design, productie si inregistrari muzica pentru filme, reclame si jocuri si pentru ca voiau ca startul sa fie altfel si sa se pozitioneze corect, sa faca inca de la inceput dovada aptitudinilor lor, au decis ca vor face un film pentru youtube cu speranta ca va deveni viral.

Si-au numit compania Sounds Work Transylvania  si- au creat-o bazindu-se pe competentele dobindite de Raul la School of Audio Engineering in Amsterdam si pe munca in studiouri precum Redbull din Amsterdam, dar si pe networking-ul lui Herman care are o firma de web design.

Au ales ca filmul cu care sa se promoveze sa fie un cover dupa Coldplay, bazindu-se pe notorietatea trupei, dar si pe ideea lor de a promova muzica clasica printre tineri si l-au contactat pe Zeno Apostolache (Teatrul Ariel din Tg Mures) pentru a realiza reorchestrarea piesei A Sky Full Of Stars.

Zeno este printre altele autorul “coloanelor sonore” pentru spectacolul “Amalia respira adinc” al Adinei Nelega sau pentru spectacolul  “Maestrul si Margareta” de la Teatrul National Radu Stanca din Sibiu,  dar si orchestratorul pieselor tenorului Costel Busuioc si creatorul unor muzici minunate pentru spectacolele pentru copii de la teatrul Ariel din Tg Mures.

La 2 saptamini de la idee, au ajuns in studiourile de la Radio Tirgu Mures cu ceea ce Raul Tamas numeste SoundsWork Transylvania Orchestra – o orchestra formata  in special din muzicieni din Tirgu Mures, Cluj, dar si din alte orase  transilvanene. O orchestra care a functionat in aceasta formula doar pentru acest proiect.

Inregistrarea s-a facut pe 2 iunie 2014 avindu-l drept dirijor pe Remus Grama, un tinar violonist (vioara I)  care a condus pentru prima data filarmonica din Tirgu Mures anul trecut in martie.

Pe 11 iulie Raul a urcat filmul pe canalul de youtube al companiei lor SWT si l-au promovat pe pagina lor de facebook si pe retelele sociale ale prietenilor; au fost fericiti ca a adunat in mod constant audienta… pina miercuri 24 septembrie.

“Nu ne-am imaginat ca o sa ajungem pe pagina Coldplay, nici nu stim cum au aflat de proiectul Sounds Work Transylvania Orchestra, dar efectul a fost foarte spectaculos. Am facut cu puterile noastre aproape 100.000 de vizualizari si eram bucurosi, acum – dupa ce ne-au promovat Coldplay – avem peste 250.000 de vizualizari pe you tube”, spune Raul Tamas care are ceva din calmul ardelenilor: se bucura pentru succesul international al clipului lor, dar pastreaza si o anume retinere.

“Dincolo de proiectele la care lucram in studio, vrem sa aratam tinerilor de la noi ca muzica clasica e frumoasa, vrem sa le deschidem ochii si spre alte lucruri decit sunt ei obisnuiti,” continua Raul care a lucrat pentru multe festivaluri internationale si este si un foarte bun baterist.

La o saptamina de la postarea coverului Coldplay pe pagina trupei  au peste 80.000 de like-uri pe pagina de facebook a companiei lor si citeva propuneri de noi colaborari.

Si sunt la 4 luni de la debutul companiei Sounds Work Transylvania Orchestra pe care o puteti descoperi pe larg aici.

*30 septembrie 2014. bazavan.ro

2920
baryshnikovIn the mood for Baryshnikov

In the mood for Baryshnikov

sau despre cum batrinetea nu e o povara. ci infrumusetare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sura, fata maestrului- profesoara de dans. Intr-o fotografie de mai sus, din Life, era mica alaturi de mama ei, Jessica Lange.

2810
cat_prisoner_by_david_zinn_800wcum poti sa faci un Oras Minunat – David Zinn

cum poti sa faci un Oras Minunat – David Zinn

vi s-a intimplat sa mergeti pe strada si sa va imaginati ca in diverse locuri ar fi ceva amuzant? sa desenati in minte lucruri care se potrivesc cu locul respectiv si, pus intr-o alta lumina, ii poate face pe oameni sa zimbeasca?

eu am citeva locuri pe linga care trec si le tot redesenez in minte, amuzindu-ma de posibilele reactii ale trecatorilor.

iata ca nu sunt singura, e un domn american, David Zinn care si stie sa deseneze, nu doar isi imagineaza lucruri si care ii face pe trecatori sa se amuze.

iata:)

il puteti gasi aici, pentru mai multe zimbete

 

2031

2Cellos la Bucuresti!

a fost vestea zilei si o las aici cu link-urile de rigoare.

cei doi violoncelisti care unesc lumile muzicii clasice cu muzica pop rock – Stjepan Hauser si Luka Sulic – vin pe 8 decembrie la bucuresti.

n-are sens sa va povestesc istorii despre ei, un simplu clip e mai mult decit suficient.
in rest, bilete puteti sa va luati de aici.

ma rog, hai inca un clip, ca nu ma pot abtine

2096
shutterstock_violoncelfinala de violoncel a Concursului George Enescu – de la muzica la management

finala de violoncel a Concursului George Enescu – de la muzica la management

Zilele trecute am fost la citeva dintre etapele concursului George Enescu. Nu sunt cel mai rafinat, cel mai cunoscator dintre posibilii spectatori ai unui asemenea concurs, dar imi place sa ma uit la competitii si, mai ales, imi place sa ma uit la oamenii in formare.

Oamenii care lupta cu sine ca sa -si depaseasca limitele.

Sunt doua secvente pe care le pastrez cu drag in minte.

la citeva semifinale am avut acces in culise si pe culoarele Conservatorului (locul unde s-au desfasurat o parte din etapele preliminare, restul fiind la Ateneu in salile mici de concert/ repetitii). Cam in toate salile cu pian, folosite de obicei pentru studiul studentilor, erau concurenti cu corepetorii lor.

Am vazut-o pe culoar pe Sarah Rommel , cea care in cele din urma a terminat concursul de violoncel pe locul 3. Parea fragila si cu o smerenie aparte, un fel de sfiala amestecata cu bun simt: stia ca facuse bine in etapa preliminara, vedeai in ochii ei ca e bucuroasa, dar nu se bucura la vedere.
Nu era niciun gest evident de bucurie. Era multumita si linistita.
Am vazut-o in finala si a fost cea mai emotionala dintre interpretrile din concurs, dar si acolo pe scena Ateneului, cind lupta pentru 15.000 de euro si pentru trofeul George Enescu, cinta asa cum o vazusem pe hol: multumita.

Curgea muzica pe linga ea, stia ca ea face magia, era fericita ca poate face asta, dar in toata atitudinea ei (de la rochia grena care se pierdea printre instrumentele orchestrei si pina la gratia gesturilor ei) era finete, rafinament si discretie, adica nimic din ceea ce ar fi facut-o vedeta, ce ar fi scos-o in evidenta in fata celorlalti concurenti.

A pierdut locul 1 in fata unei concurente din Coreea a carei virtuozitate te facea sa te gindesti ca e un robot. O tinara care venise la sala de concert cu doar 10 minute inainte de inceperea concursului si care intrase relaxat intrebind “unde e garderoba?”. O tinara care parea ca depune un mare efort (era cursa de 100 obstacole pe coarda de violoncel) cu fiecare bucata cintata (la micile ei pauze isi stergea transpiratia cu o batista). O tinara imbracata de parca ar fi spus “priviti-ma. uite ce brate albe am, uite ce rochie rosie am”

Uitindu-ma la cele doua concurente, au fost in finala in programe consecutive, m-am gindit ca daca translatam felul lor de a fi in alte meserii (in management, de exemplu) e cel mai bun model ca e nevoie de un echilibru bun intre tehnica si emotie ca sa ai succes si pentru public/ angajati si pentru specialisti/ ceilalti manageri.

Si ca asta e foarte foarte greu de obtinut.

Cea de-a doua secventa e legata de un domn aflat in juriul competitiei de vioara: Augustin Leon Ara – violonist si dirijor

Dincolo de spectacolul de pe scena, domnia sa era un spectacol introvert, un spectacol al detaliilor: ii tresaltau degetele pe mapa unde facea insemnari despre concurenti ( o miscare usoara semn ca stia ce trebuie marcat pe corzi in clipa aia la vioara), i se schimba ritmul respiratiei in functie de dramatismul melodiei sau dificultatea interpretarii, isi misca usor capul cu citeva fractiuni de secunda inainte ca ritmul sa se schimbe ca si cum i-ar da un ajutor, un imbold concurentului de pe scena.

N-am mai vazut niciodata asa ceva. Am stat cu 2 rinduri in spatele dumnealui, in fata mea nu era nimeni tocmai pentru ca juratii sa aiba liniste deplina, si privindu-l de la distanta simteam muzica prin corpul si respiratia sa si mai ales, simteam ca intelege muzica la un nivel …departe de muritori.

M-am gindit ca trebuie sa fie un profesor foarte exigent, dar foarte, foarte special.( Scria marunt in mapa de jurizare si erau doar cuvinte separate; de unde eram, vedeam textul ca o matrice, spatii egale intre cuvinte, siruri verticale, semn de mare rigoare.)

M-am uitat atit de mult si de fix la domnul acesta incit, la pauza dintre concurenti, s-a intors catre mine si mi-a zimbit.

*
Altfel, Concursul Enescu inseamna Bucurestiul care arata minunat cu un ecran urias in fata Ateneului pe care poate vedea oricine competitia (si ce oameni frumosi erau duminica seara in curtea Ateneului); inseamna prietenii intre concurenti (erau pe scarile Ateneului si priveau la concurentii aflati in scena, cu relaxarea si glumele unor liceeni sofisticati, iar eu – care i-am privit pret de citeva minute – ma gindeam citi dintre ei vor ajunge in marile orchestre ale lumii, sau vor fi mari solisti ai lumii si vor fi pastrat cu ei prieteniile formate la Bucuresti); inseamna o energie speciala in Conservator (zilele trecute erau la intrarea in Conservator si studenti romani care nu aveau legatura cu competitia, dar venisera sa-i vada pe tinerii din concurs. discutau toti relaxati despre muzicile pe care le asculta, si nu era vorba de muzica clasica:) ); inseamna Cismigiul cu tineri care si-au limbat instrumentele muzicale in spate.

– ce-ati vazut din Bucuresti zilele astea? ati avut timp sa vizitati ceva?
– da, strada mare de peste doua blocuri (in traducere _ Bdul Magheru), parcul de linga noi, old city…

Si uite asa, cu participarea concurentilor, dar si a oamenilor care isi fac bine treaba aici la Concursul Enescu e usor sa zici, si in tara,si peste hotare, ca Romania conteaza.

Si in cel mai direct mod, ca Romania sa conteze – in muzica si nu numai – e nevoie de controlul elegant si rafinat al emotiei si de un foarte bun management. (lectia din finala de violoncel)

*
Daca as avea copii i-as duce pentru o zi sa vada competitia. E o lectie despre munca si perseverenta, dar dincolo de asta, e magie. E despre cum – fara prea mare educatie muzicala, doar cu suflet curat, inima deschisa si atentie – poti sa simti cine transmite emotie prin muzica si cine nu.

Si inveti, indirect, ca in viata trebuie sa muncesti pentru amindoua: si pentru tehnica si ca sa stii sa transmiti emotie.

1959
margelatuConstantin Brancusi si Margelatu

Constantin Brancusi si Margelatu

text de Noemi Meilman

Cu totii am vazut filmele cu Florin Piersic, in care acesta il interpreteaza pe Margelatu. Acum cateva saptamani, la o cafea cu prietena Diana Cosmin de la Forbes Life, dintr-una intr-alta, Diana imi povesteste ca bunicul matern al iubitului ei, colectionar de arta si colaborator al Studiourilor Buftea, intr-o discutie cu Soby Czech si personaje implicate in lumea filmului, le-a povestit ca pe ginerele lui (tatal iubitului Dianei) il cheama Margelatu. Ei bine, cand a venit vremea brainstormingului de nume al cowboy-ului cu accent ardelenesc, si-au adus aminte de numele cel sonor si asa s-a nascut Margelatu. Cristina, daca vrei mai multe detalii, te pun in legatura direct cu nepotul, Edi Margelatu. E o poveste minunata.

Igor Mocanu ne asteapta miercuri, 24 septembrie si sambata, 27 septembrie, incepand cu orele 20:00, la Cinemateca Eforie (Sala “Jean Georgescu”, Str. Eforie 2, Bucuresti), la proiectiile a 5 reportaje inedite care au in centru figura sculptorului Constantin Brancusi. Sunt jurnale sonore de actualitati realizate intre anii 1964 si 1970. Mai multe detalii gasiti aici si aici.

Va doresc numai zile cu soare, sa va bucurati de dansul frunzelor si de aromele de toamna.

***

Noemi Meilman este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazzar Romania si o puteti citi si pe Placerile lui Noe

2239
yulia-7dincolo de limite: ilustratii din hirtie

dincolo de limite: ilustratii din hirtie

imi plac mult artistii care fac un melange intre arte.

cum este  o tinara pe nume Yulia Brodskaya care  e ilustrator din… hirtie. tot ceea ce foloseste pentru lucrarile sale sunt hirtiile colorate si lipiciul.

a lucrat pentru Issey Miyake, Godiva, are lucrari in casele multor personalitati si are 30 de ani, deci o viata intreaga sa fie si mai cunoscuta cu lucrarile ei foarte speciale.

cind i-am vazut  lucrarile m-am gindit “cam cum trebuie sa fie mintea femeii asteia care in spatii mici formeaza bijuterii dintr-un material fragil, pentru ca macro sa dea imagini care sa emotioneze?”

 

 

1662

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!