Category : culturale

Sacred_Monsters_Sylvie_Guillem_Akram_Khanmi-am primit cadoul pentru acest Craciun :)

mi-am primit cadoul pentru acest Craciun :)

pe ea am vazut-o la Bucuresti intr-unul dintre cele mai frumoase spectacole de dans pe care le-am trait vreodata. dupa el m-am dus prin lume si-am avut ocazia sa-i adresez o intrebare care a dus la una dintre cele mai frumoase povesti cu ingeri pe care mi le-a spus vreodata cineva.

ea e una dintre cele mai fine, mai mobile, mai frumoase si mai destepte balerine din lume (cind a venit la Bucuresti invata japoneza – ca sa-si tina mintea activa), el e cea mai buna dovada ca arta te transforma incredibil – in afara scenei e banal si uritel, pe scena e alt om, senzational, incredibil de frumos si de elegant.

stiu de existenta lor de la show-ul Sacred Monsters pe care l-am vazut in inregistrari de atit de multe ori incit stiu fiecare miscare pe de rost. de Craciun, vad show-ul asta live si mi se pare incredibil pentru ca stiam ca nu se mai joaca.

Sylvie Guillem si Akram Khan. 21 decembrie. Atena.

un cadou nepretuit pentru acest Craciun

2388
giulia-2de unde a copiat Giulia dansul din noul ei clip

de unde a copiat Giulia dansul din noul ei clip

ieri am vazut la tv citeva secvente din noul clip al Giuliei, My life. povestea cit de mult a exersat ca sa-i iasa secventa de dans pe care a facut-o (si care e grea, deci chiar a muncit) si cum a angajat un coregraf renumit pentru a o ajuta cu secventele de dans din clip.

n-a zis cine e coregraful, dar ar fi bine sa stie ca domnul in cauza a copiat-o foarte tare pe doamna Katrin Hall – o coregrafa si balerina islandeza al carei film Burst a fost foarte premiat acum citiva ani. aceeasi doamna cu acelasi dans poveste – cearta in pat – a ajutat-o pe Shakira pentru Did it again. doar ca atunci, Shakira s-a dus direct la sursa, adica a lucrat cu coregrafa care a si creat dansul. (am mai scris despre asta acum 2 ani)

la noi, in lipsa unei scoli de coregrafie serioase, cu foarte multi dansatori fara studii de specialitate, dar cu cultura youtube-ului, dansurile – pentru ca nu le putem numi coregrafii – se fac copiind lucruri.
si se intimpla asta nu doar in videoclipuri, ci si in emisiunile care au dansul drept obiect de activitate.

in cazul de fata pentru cineva care se pricepe, munca Giuliei a fost pusa la colt pentru ca acolo e o inselatorie, un mic furt. sigur ca i-au schimbat putin miscarile pentru ca Giulia nu are forta in brate a lui Katrin Hall si nici motricitatea unei dansatoare care face asta din totdeauna, dar dansul in miscarile lui de baza sunt de la doamna Hall.

*

e momentul ca tinerii care vor sa se afirme in dans – coregrafi sau dansatori – sa se distanteze de youtube si sa-si puna mintea la contributie. sunt sigura ca au resurse creative sa faca lucruri unice, frumoase, nu inteleg insa de ce sunt comozi si copiaza.

e pacat ca tocmai acum cind dansul incepe sa prinda greutate si oamenii incep sa inteleaga cita munca e in spate, sa perseverati prin a copia de la altii. e usor sa ziceti ca “nu stie lumea in romania”, dar in epoca internetului e suficient sa stie 2-3 persoane si vor afla imediat mult mai multi.

si e pacat de munca tuturor celor implicati.

3468
shutterstock_celebritatecum sa devii celebru parcurgind un drum profesionist

cum sa devii celebru parcurgind un drum profesionist

lunea trecuta m-a oprit o tinara pe strada, m-a intrebat daca ma cheama Cristina Bazavan si dupa ce, incurcata, i-am spus ca da, a continuat:

– va stiu de pe facebook. mi-a dat un prieten cursul dvs pentru actori, ca sa fie mai cunoscuti (nota mea. e vorba de cursul pe care l-am tinut in ultimii 2 ani la “10 pentru TIFF”). l-am citit, am incercat sa respect tot ce ati spus acolo, dar…

– esti actrita?

– nu, sunt studenta la litere, la spiru haret

– si pentru ce iti trebuie cursul ala?

– vreau sa devin celebra… stiti eu am jucat si in Iubiri nepotrivite, la Kanal D, eram ispita pentru un doctor…

mi-a spus si data in care a fost difuzat reality show-ul, m-a invitat sa ma uit la el – “e pe youtube”. ma uitam la ea – genul de frumusete acum la moda: blonda, par lung pina dincolo de umeri, drept, ochi deschisi la culoare – machiati  “coada de pisica”, fatza rotunda. era frumoasa. cu anii si slefuirea pe care i-ar da-o experienta de viata, ar spala provicialismul din privire si-ar avea mai multa incredere. (toate am trecut prin slefuirea asta, nu e nimic grav)

… acum incerc sa vorbesc cu cineva de la Playboy, sa apar acolo.

aveam in minte doua directii opuse de raspuns si amindoua impertinente (stiu ca o sa citesti, draga fata blonda, ia aminte, nu prea cred ca asta e calea):

1. cauta-ti un iubit cu bani si/sau faimos, e mai cost effective si se rezolva acum cit esti tinara

2. pune naibii mina pe o carte si invata ceva, o sa devii celebra cind o sa faci ceva diferit de restul lumii, cu substanta si/sau amuzant.

nu i-am spus asta, pentru ca imi vorbea cu bun simt, ci i-am recomandat sa caute agentiile mari de casting si de modeling, sa-si puna cv-ul acolo, sa faca niste cursuri care sa o ajute sa se dezvolte altfel, dar in acelasi timp sa o puna in legatura cu lumea din domeniile care i-ar aduce celebritatea (gen Intact Academy, scoli de actorie tinute de actori etc)

*

marti m-am intilnit cu Bogdan Dumitrache – Boogie – pe care-l stiti din roluri principale in filme multi premiate ca “Din dragoste cu cele mai bune intentii”, “Pozitia Copilului” sau cel mai recent film al lui Corneliu Porumboiu, “Cind se lasa noaptea peste Bucuresti sau metabolism”.

Boogie e faimos, a obtinut o parte din momentele de celebritate la care viseaza tinerii, dar nu se bazeaza pe asta. Boogie n-a trait niciodata din actorie, desi are unele dintre cele mai frumoase roluri in filme in ultimii ani; Boogie a avut intotdeauna si activitati complementare meseriei lui: o agentie de casting.

de o luna, Bogdan Dumitrache a lansat o platforma care face conexiunea intre agentiile de casting si actori si/sau aspiranti la o forma de celebritate sau la a cistiga niste bani intre doua job-uri ca figurant intr-o reclama/ film.

platforma se numeste http://www.e-talent.eu/ si functioneaza astfel:

producatorii de film/ agentii de castig au acces la baza de data gratuit.

cei care doresc sa fie in  atentia oamenilor din industrie ( fie ca sunt copii, oameni obisnuiti care vor sa fie figuranti speciali in reclame sau filme ) se pot inscrie in baza de date contra unei sume decente, 60 de ron pentru 6 luni sau 100 ron pentru un an. actorii profesionisti se pot inscrie GRATUIT.

li se face un portofoliu si sunt expusi privirii oamenilor din industrie.

si functioneaza: in luna aceasta de cind exista platforma s-au inscris 400 de persoane si… 10 oameni care nu au nici cea mai mica legatura cu domeniul au obtinut job-uri (aparitii in reclame)

*

asa ca draga fata blonda si frumoasa, dar si oricine altcineva vrea o portita mica spre celebritate sau doar niste bani cit se afla intre doua job-uri, inscrieti-va pe http://www.e-talent.eu/

Boogie mi-a promis ca imi face cunostinta cu unul dintre oamenii care n-au lucrat niciodata in domeniu si care a aparut intr-o reclama, gratie acestei platforme. o sa va spun curind povestea lui/ ei.

o precizare suplimentara: agentia de casting a lui Bogdan Dumitrache a facut castingul pentru filmele Marti, dupa Craciun, Boogie sau Din dragoste cu cele mai bune intentii. veti fi deci, pe miini foarte bune. si sigure, bine conectate la industria filmului.

5842
cess-charlize-theron-michael-fassbender-prometheus-cover-story-01-lFassbender, altfel

Fassbender, altfel

Nu m-am hotarit daca sa ma bucur ca Madalina Ghenea e iubita lui Michael Fassbender sau daca sa ma intristez, pe principiul “bine ca l-a luat o romanca”, dar cum mai “s-a dus si asta?!”:)

Tot ce pot sa spun e ca domnisoara Ghenea n-are deloc gusturi rele la barbati .

*

Dar daca tot e domnul Fassbender in atentia presei noastre acum, m-am gindit sa vi-l arat putin diferit de imaginea lui din Shame (sa vedeti filmul, e genial Fassbender. am scris aici despre o secventa din film in care Carey Mulligan e incredibila, iar Fassbender plinge), desi tot intr-o zona sexual/ erotica; intr-un prictorial de anul trecut din revista W, alaturi de Charlize Theron

Pictorialul ala e insotit de un interviu (stiu, cui ii mai pasa de interviu acum), dar daca totusi vreti sa vedeti ce om misto de Fassbender…

MF: When I was out of work as an actor, I would give myself little challenges, and diving was one of them.

How old were you?
MF: This was when I was 23. I trained for a while and finally got the courage to go up the stairs to the high board. I was at the top, and I was standing there for ages, shivering. A kid who was 10 or 11 came over to me and said, “The first time you jump off, you’re going to get hurt a little bit, but it won’t be as bad as you think.”
CT: Listen to the children!
MF: I took his advice, but I didn’t fully commit. I hurt my leg.

There’s a great lesson there: Commit or else. Speaking of which, Michael, you still haven’t said whether you think sex scenes are harder to do than death scenes…
MF: I don’t know. Sex scenes sound like more fun than they are. Death scenes are easier, really. Maybe because I’ve died so many times. I’ve had a lot of practice. In my movies, I’m often naked or dying.

(tot interviul aici)

2719
ritmuri-interioareRitmuri interioare – Rebecca Miller

Ritmuri interioare – Rebecca Miller

am citit ieri cartea Rebeccai Miller – Ritmuri interioare, o colectie de 7 proze scurte, fiecare cu o alta femeie personaj principal. sapte portrete despre feminitate, despre forta femeilor puternice in vulnerabilitatea lor.

fiecare dintre povesti arata o secventa de viata, definitorie pentru caleidoscopul care e mintea unei femei; in prima o doamna care lucreaza intr-o editura, faimoasa pentru faptul ca poate taia cu lejeritate din orice text, pastrindu-i esentialul, e casatorita cu un domn pe care-l descrie din instinct drept “nu m- ar parasi niciodata”. Cind prinde vint in cariera si curaj in viata,  intr-o dimineata, dupa ritualul obisnuit inainte de a pleca la munca, se uita la pantofii cu care e incaltata si la cei pe care-i poarta sotul.

“Si deodata, un gind infiorator ii trecu prin minte, limpede si crud. Lacrimi de rusine ii umplura ochii. Avea sa-i faca vint frumosului ei sot ca unui paragraf in plus.”

nuvela spune viata ei in mai putin de 50 de pagini. incepe si se termina cu privirea catre pantofii ei si ai lui.

*

o alta poveste este despre o femeie aflata intr-un mariaj violent. dupa o bataie crunta in care-si pierde doi dinti, pleaca de acasa si se duce la una dintre cunostintele din liceu. femeia, mama a trei copii, e fosta prostituata a liceului si noua ei gazda n-o iubeste foarte tare. e un monolog interior minunat acolo in care intelegi ca eroina isi gasise o forma de putere si control in mariaj, printre lovituri, forta pe care si-o recapata cu ce stie ea mai bine. sexul.

***

mie imi place foarte mult cum scrie Rebecca Miller pentru ca nu vrea sa demonstreze ca e cea mai tare scriitoare din lume (e fiica lui Arthur Miller, nu cred ca are vreun gind de “cea mai buna scriitoare”), nu scrie nici ca sa devina celebra (e nevasta lui Daniel Day Lewis, e greu sa concureze cu el in celebritate).

scrie pentru ca vrea sa spuna lucruri, sa arate sentimente si scrie cu perspectiva unei femei care a trait si experimentat mult (in adolescenta a avut probleme cu drogurile si a avut o viata f tumultuoasa), scrie linistit si asezat. scrie fin.

cartea e veche, e lansata la noi in 2009, la editura Trei. dar m-am lovit de ea in Carturesti, la etaj (mai erau citeva exemplare), la inceputul acestei saptamini, asa ca am luat-o. mi-ar placea sa o cititi mai ales ca tot mai des aud ca nu poti sa fii si feminina si sa ai succes, sau cum femeile puternice isi pierd feminitatea.

cu tot respectul pentru toate doamnele care citesc aceste rinduri, cred ca nu exista femei puternice – e asa o notiune cu care sa ne mintim ca sa nu cautam mai adinc prin noi. singura forma de putere pe care o putem avea ca oameni (femei si barbati) e sa stam cit mai bine si mai confortabil in mintea si pielea noastra, cu sufletul la vedere.

dar e si cea mai vulnerabila dintre situatii.

*

P.S. exista si un film Personal Velocity, regizat tot de Rebecca Miller, unde sunt insa doar 3 dintre povestile din carte.

*Cu doamna Miller am avut privilegiul sa si fac un interviu acum ceva ani, il puteti citi aici.

3288
barbara hangan1Barbara Hangan – efectul devastator al aripii de fluture

Barbara Hangan – efectul devastator al aripii de fluture

text de Sorana Savu

Cu 25 de lucrari pretioase, desprinse parca dintr-un alt univers, atemporal si fermecator, Barbara Hangan (www.barbarahangan.ro) a revenit la Bucuresti, instalandu-le confortabil la Carol Parc Hotel pentru toata luna noiembrie.

Sunt creaturi gratioase si inteligente, care isi dezvaluie trairile intense in fata privitorilor cu un amestec de sinceritate si pudoare care nu are cum sa nu te cucereasca.

“The Butterfly Effect” e o colectie foarte personala, construita cu grija, in care Barbara si-a inclus si cei doi pusti – pe Luca si pe Toma – transformandu-i in personaje de poveste, pentru totdeauna.

Sursele de inspiratie ne sunt familiare – de la un parfum al lui Guerlain, la un vers eminescian, de la o poveste pentru copii la un cantec de care n-am uitat. Toate se distileaza si se metamorfozeaza in imagini captivante, capturate in rame delicate si readuse la viata din dezolarea targurilor de vechituri ardelenesti.

Expozitia ei e un minunat inceput de weekend – boem, cu aer istoric si decadent, dar si meditativ si incarcat de emotie.

Nu va spun mai multe – decat ca in luna noiembrie gasiti tablourile pe Aleea Suter 22-24, iar din decembrie, in ambianta eleganta si englezeasca a showroomului Bentley Bucuresti, din Soseaua Pipera 1/x. Pentru cine se gandeste deja la “Downton Abbey”cand vede tablourile…

Mergeti, experimentati, alegeti…

 

 *
Sorana Savu este Senior Partner Premium Communication
1880
Faye Dunaway by TerryDespre coincidente fericite si alte intamplari frumoase

Despre coincidente fericite si alte intamplari frumoase

Text de Noemi Revnic

Imi programasem sa scriu astazi despre ce avem de facut in acest weekend in Bucuresti. Imi respect programul, dar as vrea sa incep cu o coincidenta tare placuta, din seria materialelor care apar simultan in doua sau mai multe publicatii, fara ca redactorii respectivi sa se cunoasca sau sa vorbeasca intre ei.

Subiectul este Terry O’Neill, celebrul fotograf, un material despre acesta in paginile editiei de noiembrie-decembrie Harper’s BAZAAR, semnat de fotograful Alex Galmeanu. Si acelasi Terry O’Neill in varianta online AnOther Magazine. Am ales sa ilustrez acest moment cu o fotografie a lui Faye Dunaway, surprinsa de Terry O’Neill. Cei doi au fost casatoriti in perioada 1983-1987.

*

Revenind la programul promis, in acest weekend avem filme:

In perioada 10-17 noiembrie 2013, Ministerul Culturii din Romania, impreuna cu Institutul Balassi – Instiutul Maghiar din Bucuresti, organizeaza a saptea editie a Saptamanii Filmului Maghiar care va avea loc la Muzeul National al Taranului Roman, Studioul Horia Bernea. Intrarea la proiectii va fi libera si filmele vor fi subtitrate in limba romana si in limba engleza.

Mai multe informatii gasiti aici

Iar pana pe 10 noiembrie avem Festivalul Filmului Francez la Elvira Popescu. Aici gasiti programul filmelor de neratat.

 Va doresc un weekend minunat, de film cu happy end!

Sursa foto Faye Dunaway

*

Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.

1619
Camille-claudel-1915Camille Claudel 1915 – una dintre cele mai frumoase lectii de actorie

Camille Claudel 1915 – una dintre cele mai frumoase lectii de actorie

update: filmul Camille Claudel 1915 intra pe ecranele din toata tara in 24 ianuarie.

ma intreb citeodata de ce un om isi doreste sa se faca actor: are legatura cu dorinta lui de expunere, cu ego-ul sau cu dorinta lui de a cobori adinc prin sine in locuri in care poate n-ar ajunge in propria viata.

daca e varianta a doua, intrebarea continua cu “de ce sa vrei sa te chinui in halul asta?”

*
am vazut astazi Camille Claudel 1915, filmul in care Juliette Binoche este Claudel, fosta amanta si muza a lui Rodin, acum in spitalul de nebuni in care a internat-o familia ei.

filmul se uita la Camille cea din spital, dupa ce a depasit crizele de paranoia, linistita, serena, un ajutor pentru maicute cind e vorba de ceilalti bolnavi majoritatea cu retard sever.

dar sunt tensiuni interioare care par ca sunt gata explodeze si le simti in trecerea ei de la ris la plins cind se uita la o caricatura de piesa de teatru pe care o pun in scena bolnavii. in primele secunde ride, amuzindu-se de pronuntiile defectuoase si de lipsa de memorie a “actorilor”, dar cind textul – exprimat in cuvinte simple ca sa le tina minte bolnavii – face racord cu o posibila casatorie, ea isi aduce aminte de Rodin si izbucneste in plins.

asta e una dintre cele 3 secvente in care Binoche arata ca e una dintre cele mai talentate actrite din lume. ca te lasa sa o vezi pina in adincul sufletului si ca are puterea sa scoata de acolo toata durerea, frustrarea, neputinta, disperarea pe care nici macar nu ti-ai imagina ca le poate duce un om.

mai e o secventa la inceputul filmului cind il roaga pe medicul din spital sa o lase sa plece acasa. e filmata la plan american si spune un monolog care te sfisiie pe dinauntru. nu se misca, doar ochii si muschii fetei arata durerea.
si mai face asta aproape de final cind cadrul devine mai strins, e doar pe chipul ei, si spune cam aceleasi lucruri in fata fratelui ei cerind din nou sa poata sa iasa din spital.

ca spectator te uiti, ai lacrimi in ochi, simti toata durerea si suferinta care trec pur si simplu prin ochii lui Binoche si, cind pleci din sala, te intrebi: cum poate sa faca asta? cit de mult se chinuie ca sa arate durerea asta intr-o forma atit de simpla si de sofisticata in acelasi timp? fara nicio nota in plus, fara nicio istericala.
e incredibila performanta actoriceasca.

desi filmul incepe cu Binoche goala, la propriu, pentru ca maicutele ii fac baie, in secventele astea de actorie maiastra e infinit mai expusa si mai vulnerabila si mai autentica.

*
pentru cei care nu stiu povestea iubirii dintre Camille Claudet si Auguste Rodin (am mai scris despre filmul care se ocupa de prima parte a acestei relatii si o are pe Isabelle Adjani in rolul principal) citeva detalii: Camille, si ea o sculptorita talentata si ambitioasa, a fost mai intii eleva si apoi amanta, prietena si confidenta lui Rodin. erau amindoi doua temperamente foarte puternice si foarte competitive, ea il provoca si nu ceda niciodata in disputele artistice.
relatia a sfirsit cind, dupa mai bine de 15 ani, si-a dat seama ca Rodin nu va renunta la sotia lui si nu se va casatori cu ea. cind relatia s-a incheiat Camille a facut o depresie si orgoliul ei a facut-o sa declare ca multe dintre ideile lui Rodin au fost de fapt ale ei si ca sculptorul vrea sa o omoare.

in viata reala, nu in versiunile romantate puse in filme, iubirea dintre Rodin si Claudel spune o poveste frumoasa si trista despre doua caractere creative puternice care n-au vrut sa cedeze niciun pic din orgoliu.

sunt multe dispute despre cine si cum avea dreptate, eu ma aflu in tabara lui Rodin, asta pentru simplu fapt ca mai tinara Camille cind a intrat in viata lui a facut-o ca muza, deci sursa de inspiratie, numai ca pe parcurs orgoliul ei creativ a fost mai mare. plus ca menirea unei femei e sa ocroteasca, sa creeze un cadru/cocoon protector pentru sotul/iubitul ei, dar dra Claudel- constienta de talentul ei- a vrut sa fie cel putin la fel de celebra ca amantul ei si cind nu i-a reusit asta, s-a suparat foarte tare. oricum ar fi fost, nici Rodin n-ar fi fost ceea ce este astazi, fara Camille, si nici ea n-ar fi fost ceea ce a fost.

pentru mine relatia lor e o lectie frumoasa despre cine si cum ar trebui sa cedeze intr-un cuplu de creativi, in negocierile zilnice.

daca va pasioneaza subiectul cautati-i scrisorile lui Camille. e acolo material didactic mult:)

***
filmul Camille Claudel 1915 poate fi vazut DOAR MIINE la Institutul Francez de la ora 20.00, in cadrul Festivalul Filmului Francez la Bucuresti. si va rog tare tare sa va duceti. e una dintre cele mai frumoase interpretari actoricesti pe care le-am vazut vreodata.

altfel, cind ma fac mare as vrea sa fiu Juliette Binoche. sa am curajul ei de a face lucrurile total, pina la capat.
si mai sper ca in viata asta sa am sansa, sa se intimple o minune, sa o intilnesc.
iar eu cred in minuni.

3897
lisitsa1INTERVIU: Valentina Lisitsa, povestea unei pianiste care si-a gasit audienta pe Youtube

INTERVIU: Valentina Lisitsa, povestea unei pianiste care si-a gasit audienta pe Youtube

I se spune Queen of Rahmaninov sau pianista youtube. Cu lejeritatea cu care pare ca interpreteaza concertul nr 3 pt pian al lui Rahmaninov, considerat cel mai greu din punct de vedere tehnic, a ajuns si in topurile youtube pentru muzica clasica; peste 50 de milioane de vizualizari pentru inregistrarile sale.

Ea zimbeste cind aude asta, si se intimpla la mai toate intilnirile, si-apoi cu o engleza imblinzita de “i”-urile unui minunat accent rusesc spune “De fapt, cu etichetele astea, trebuie sa muncesc de 10 ori mai mult ca sa dovedesc cine sunt.”

Valentina Lisitsa e singura pianista care a fost invitata la Royal Albert Hall, una dintre cele mai mari sali de concerte din lume, pentru ca… avea succes pe youtube. “Domnul care m-a sunat mi-a spus: poti sa cinti ce vrei, poti sa vii si cu 3 elefanti pe scena, nu ma intereseaza. Tot ce vreau sa vad este daca publicul tau de pe youtube se va transforma in cumparatori de bilete.”

Si daca publicul de pe internet a dus-o la Royal Albert Hall, pe el trebuia sa-l multumeasca: a creat o aplicatie pe facebook, si-a rugat audienta sa voteze repertoriul pe care sa-l cinte si si-a inceput concertul care a insemnat validarea ei in lumea muzicii clasice cu… Sonata lunii de Beethoven. Un fel de slagar pentru lumea conservatoare a melomanilor. La primele note publicul a izbucnit in urale si in sala pentru citeva clipe a fost ca la un spectacol rock.

*

Valentina Lisitsa are 40 de ani, s-a nascut in Ucraina si din 1991 s-a stabilit in Statele Unite. A devenit celebra in ultimii 3 ani, gratie internetului, iar felul ei de a aborda muzica clasica ar putea fi translatat in muzica moderna la categoria rock. Rock the world.

Lisitsa posteaza pe internet sau publica in caietele program ale concertelor sale explicatii detaliate despre ce reprezinta fiecare dintre momentele pe care le interpreteaza la pian, punind totul in contextul epocii, al vietii compozitorului, dar si al dificultatii – mai ales emotionale – de a interpreta ceva.

“In muzica clasica e un fel de bipolar disorder: pe de o parte oamenii vor sa vina tinerii in salile de concert, pe de alta parte cei care sunt “veterani” folosesc un limbaj greoi si ii fac pe cei tineri sa se simta nepregatiti si needucati pentru asta. Ce fac eu cu notele in care explic ce cint in caietul program nu e un acces la mintea mea, ci la mintea compozitorului pentru ca ceea ce el a scris e un context al vietii lui, al iubirilor lui, al povestilor din jurul lui.

Incerc sa reintorc muzica clasica unde a fost. Bach a inceput sa compuna comisionat de biserica, pentru public. Mozart era platit de stat si a scris cu gindul la public. Schubert, Liszt toti au facut muzica pentru public, nu pentru o casta.”

*

[caption id="attachment_24994" align="alignnone" width="439"] Valentina Lisitsa promovindu-si concertul de la Bucuresti pe Facebook[/caption]

Lisitsa a fost unul dintre copiii minune ai Kiev-ului: a cintat la pian de la 3 ani, iar la 4 ani sustinea concerte. A urmat cursurile unei scoli de copii supradotati si, in ciuda rezultatelor ei spectaculoase in muzica, pentru ca i-a luat mult timp sa invete sa piarda unele competitii de profil, a cautat sa se refugieze pe un teritoriu mai fertil pentru victoriile sigure: sahul.

“Uneori la concursurile de muzica nu pierzi pentru ca ai fost mai slab decit ceilalti, ci pentru ca vii din alta scoala, alta pregatire. Si eu nu acceptam sa pierd, plus ca mi se parea ca nu poti sa faci competitie din arta, in niciun fel de arta. La sah ai nevoie de strategie, ceva psihologie si sa fii competitiv, sa-ti pui cumva in corzi adversarul. Stiam sa fac asta si puteam sa cistig intr-o chestiune masurabila, care avea o competitie corecta. Insa pe parcurs ce am inceput sa inteleg tot mai mult din sah m-am trezit facind mutari doar de dragul spectaculozitatii lor, desi stiam ca ele vor duce la o infringere si mi-am dat seama ca am o parte de artist in mine care e mai puternica decit cealalta. Pentru ca despre asta e arta:  sa-ti asumi riscuri.”

Are felul ei de a privi lucrarile marilor compozitori si alege mereu o alta cale de abordare a interpretarii. “Cind ii intrebi pe melomani cu ce il asociaza pe Liszt, cei mai multi spun virtuozitate. Pentru mine el inseamna culoare, a pus culoare in muzica. Stiu ca se spune despre Rahmaninov, Concertul nr 3 pentru pian ca e cel mai greu din punct de vedere tehnic, dar… cred ca, de fapt, greutatea vine din analiza interioara pe care trebuie sa o faca pianistul ca sa poata sa -si invinga instinctele si sa cinte foarte franc. E o lucrare care te solicita foarte mult emotional, e extrem de dureros de cintat. E sub pielea ta.”

***

Am intilnit-o cu citeva ore inainte de concertul pe care urma sa-l sustina la Ateneu, in sala nr 14 de la etajul 1 care avea si-un pian mare cu coada. Avea cu ea rochia roz cu volane pe care urma sa o imbrace seara. In citeva minute urma sa faca o repetitie pe scena mare a Ateneului, ca sa se imprieteneasca si cu pianul de aici.

“Imi plac lucrarile prin care ascultatorul are senzatia ca pianul, care e un obiect masiv, pare ca devine umil”, a zimbit vorbind engleza pe jumatate rusa care tradeaza de fapt relaxarea. Pentru o persoana cu o ureche muzicala ca a ei, un accent intr-o limba straina e un fleac, dar Val – cum i se spune in varianta americana, prescurtarea de la Valentina – nu e preocupata de asta. Cum nu e preocupata de deranjul pe care-l face pentru ca vrea sa cinte Rahmaninov in deschiderea concertului stiind ca pianul i se va dezacorda in timpul interpretarii si ca va necesita 15 minute de acordaj in pauza. Majoritatea pianistilor obisnuieste sa inceapa cu ceva mai usor, care nu-i solicita nici pe ei, dar nici pianul foarte mult; ea face insa lucrurile diferit.

“Cind eram copil nu vorbeam decit selectiv, cu unele persoane, si din ce ma duceau la mai multi profesori sau medici, ma stringeam mai tare in mine. Astazi stiu ca medicii au numit copiii ca mine cu diagnosticul “mutism social”, dar sunt ok si cu eticheta asta. Sincer, si acum mi-e frica sa vorbesc la telefon – nu stiu de ce, nu ma simt confortabil. In schimb sms-urile si internetul m-au salvat. Pentru ca dincolo de un avatar putea sa fie oricine si lumea era a mea.

In 2007 cind mi-am pus primele inregistrari pe internet am facut-o ca sa-mi gasesc o audienta. Ca sa auda lumea de mine. Da, sunt milioane de vizualizari si habar nu am citi sunt dintre cei carora nu le-a placut ce am cintat, dar e important ca au auzit de mine.”

I-am spus ca studiile sale dupa Chopin sunt unele dintre cele mai celebre pe youtube si si-a miscat capul spre lateral, uitindu-se in sus, ca si cum n-ar fi stiut sa primeasca lauda sau s-a saturat sa auda asta.

“Cinti mult Chopin, e evident ca-ti place. daca ar fi sa alegi un cuvint, unul singur, care -ti vine in minte cind te gindesti la Chopin care ar fi acela?”

“Ooo, nu, nu-mi face asta”, si-a plimbat mina pe fatza de la ochi pina la barbie, parca incercind sa se apere de ginduri. “Nu pot spune un cuvint. In seara asta cint 8 dintre Nocturnele lui si-acolo e o parte din viata lui Chopin mai intim si mai profund descrisa decit in orice jurnal. E dincolo de cuvinte, e dincolo de intimitate si de emotie.”

“Tocmai ce ai spus citeva adjective: intimitate, emotie… le alegem pe astea?”

“Mi-e frica sa pun linga Chopin cuvintul emotie pentru ca s-ar putea intelege “emotional” si Chopin nu este despre asta, ci despre a te uita adinc in tine.”

***

N-a vrut sa-mi spuna nici care e lucrarea ei preferata din Chopin, dar a mea – care-s novice – e aceasta, cu care, intimplator, Valentina Lisitsa a incheiat seria de Nocture din recitalul de la Ateneu.

3280
Cornel LaziaTeatru. Expozitie. Reciclare chic si lenjerie

Teatru. Expozitie. Reciclare chic si lenjerie

text de Noemi Revnic

M-am specializat in trasee in ultima vreme. Asa reusesc sa imbin utilul cu placutul si intre cateva intalniri, sa vad si o expozitie si sa ajung si la un targ interesant. Am pregatit pentru voi cateva evenimente de final de octombrie-inceput de noiembrie si cateva noutati din Bucuresti.

Mai intai avem un best of UNDERCLOUD, Festivalul de Teatru Independent, incepand de astazi si pana in 3 noiembrie, la MTR.

Cu “Ma mut la tata”, cu Adriana Trandafir in rolul principal, astazi. Vineri, 1 noiembrie, “7 Blesteme”, in care o veti vedea si pe o prietena draga, Carla-Maria Teaha. Sambata, 2 noiembrie, piesa “7 dintr-o lovitura”, cu Lia Bugnar, Marius Manole si alti actori minunati. Iar duminica, 3 noiembrie, piesa “Un barbat si mai multe femei”, cu Magda Catone si Claudiu Bleont. Mai multe detalii despre programul spectacolelor gasiti aici

Cand ajungeti la Muzeul Taranului Roman, inainte de spectacole, va recomand expozitia “Designul tanar din Polonia. Polska FOLK”, in Sala Foaier. Este vernisata pana in 1 decembrie si a adunat obiecte ale unor designeri polonezi inspirate de folclor in contextul modern. Aici gasiti toate detaliile.

Va recomand apoi expozitia unuia dintre fotografii mei preferati, Cornel Lazia, la Galeria Art Yourself din strada Nicolae Ionescu 11. “Etemenankia , A Platform between Heaven and Earth” poate fi admirata pana in data de 9 noiembrie.

Apoi mergem la cumparaturi de lenjerie. La Promenada s-a deschis primul magazin Prelude din Romania al brandului Jolidon. Si daca ajungeti aici, mergeti sa cumparati o carte la Carturesti Floreasca, sub acelasi acoperis al noului mall bucurestean.

Astazi si maine, intre orele 12:00-21:00 avem o noua editie a boutique-ului efemer I.D. Sarrieri la Gaia, in Strada Tarmului 19.

Toate colectiile acestui darling la preturi extraordinare.

Iar sambata si duminica, 2, respectiv 3 noiembrie avem la Libraria Bastilia prima editie a unui targ destept: Play Design Fair, o idee a unei prietene dragi, Ioana Nicolescu de la “Dialog textile”.

Aici gasiti toate detaliile despre targul de reciclare smart la care voi veni si eu cu mare drag.

Un weekend minunat si cu siguranta ca ne vom intalni pe acest traseu culturalo-fashionist.

*

Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.

1740
black-white-foto-lucian-muntean-16Amintiri furate in Black & White

Amintiri furate in Black & White

cei care scriu sau creeaza ceva traiesc din “amintiri furate”. uneori sunt aminirile tale si le folosesti ca sa  exprimi ceva, dar de foarte multe ori sunt amintiri pe care fie le-ai facut alaturi de cineva, fie apartin integral altcuiva.

pentru ca fapta povestita e o amintire si e (doar) o proiectie personala a unei actiuni. (mai multi oameni prezenti la aceasi actiune, povesti diferite de la fata locului)

Cristian Samfira are un proiect care se numeste chiar asa Aminitiri Furate prin care arata in alb negru trupuri de femei; cu mister, cu poveste, cu structura in corp din jocuri de suprafete, cu ceva serios si putin trist. hai, poate, sobru.

Proiectul lui e parte din expozitia Black & White unde mai expun alti tineri plasticieni si va recomand sa mergeti sa o vedeti, e la galeria FOUR in calea Dorobanti 172 (linga Mario Platza).

S-ar putea sa va ginditi la amintirile pe care le-ati furat altora ca sa le transformati in trepte pentru experientele voastre viitoare. si, daca sunteti onesti, o sa recunoastesti ca faceti asta si fara sa fiti altfel de creatori decit ai propriei vieti.

Ieri citeam ceva care suna cam asa “the past is the future”, in prezentarea unei alte pictorite (Barbara Hangan) si mi s-a parut frumos ca m-am intilnit astazi cu picturile lui Cristian Samfira.

*

da, e acelasi Cristian Samfira pe care-l stiti ca designer vestimentar. dupa ce ii veti vedea picturile o sa intelegeti de ce in hainele pe care le creeaza se joaca atit de frumos cu volumele: chiar iubeste trupurile femeilor si stie ca fiecare are o alta “forma”.

 

1996
WyattMcCollum13(un proiect foto dragutz) pe un nor

(un proiect foto dragutz) pe un nor

Wyatt McCollum e un tinar de 21 de ani care-si pune viata si povestile in fotografii.

Putin suprarealiste , cu ceva mai mult photoshop, dar cu o gingasie minunata si cu o surprindere a unor secvente in care te recunosti ca ai fi  fost macar pentru o clipa.

preferata mea e cea cu plutitul pe un nor.:) de nenumarate ori m-am visat, cind eram in avion, ca ma dau jos si pasesc pe pufosii de pe linga mine

toate creatiile lui le puteti gasi aici.  e ceva in fotografiile lui care arata o directie a noii generatii – aparent naturale, dar folosind mult computerul ca sa ilustreze mai degraba ceea ce e in mintea lui, decit ceea ce poate realiza de fapt.

1547
heavenly-9Moartea – in concept glamour

Moartea – in concept glamour

Stiu ca pentru multi dintre cei care vor privi fotografiile de mai jos, le va fi greu; unora li se vor parea grotesti, altora vulgare, altora doar socante. Vor fi si unii, sunt sigura, carora li se vor parea cel putin interesante.

Pentru prima categorie de cititori – celor care le va fi greu – am ales sa le postez. Pentru ca moartea si trupul uman – cu ceea ce ramine din el dupa ani – fac parte din drumul nostru prin lume.

***

Paul Koudounaris , un fotograf specializat in schelete, mumii, relicve si alte aspecte ale mortii, a avut ideea de a fotografia ramasitele umane gasite in catacombele din Roma, despre care se spune ca ar apartine unor sfinti, intr-un context baroc. Daca treceti de primul soc (cel al confruntarii vizuale cu ceva legat de moarte) si va bucurati de efectul vizual al compozitiilor, veti intelege mesajul lui Koudounaris despre viata de dupa moarte si despre rai.

Fotografiile lui au fost strinse intr-o carte Heavenly Bodies care a fost lansata in urma cu citeva zile la celebra editura Thames & Hudson.

1616
troienele-lui-andrei-serbanTroienele, in regia lui Andrei Serban – despre incredere, confort, curiozitate si libertate

Troienele, in regia lui Andrei Serban – despre incredere, confort, curiozitate si libertate

Sa vezi o piesa de teatru/ un spectacol la aproape 25 de ani de la prima montare in Romania poate fi un exercitiu despre evolutie. Si a teatrului, si a spectatorilor.

Spectacolul Troienele , in regia lui Andrei Serban revolutiona lumea teatrului romanesc in 1990. Era atit de nou pentru ce se intimplase pina atunci in Romania incit citiva dintre adolescentii – spectatori de atunci, impresionati, au decis sa se faca regizori sau actori. Cum citiva dintre copiii care au urcat pe scena in spectacol sunt astazi actori importanti de teatru si film.

In 2013 s-a remontat la Iasi, cu Opera de acolo, un proiect ambtios al lui Beatrice Rancea – care e directoarea Operei din Iasi si care in prima montare, in 90, era balerina care facea “dansul fetei inecate”.

***

N-am vazut montarea din 90, dar nu cred ca erau curajosi spectatorii imediat dupa revolutie, nu cred ca erau relaxati sa exploreze in spatiile ramase libere pe scena, sa-si schimbe locul dintr-o parte in alta in timpul spectacolului ca sa experimenteze teatrul ca senzatie, nu ca intelegere.

La aproape un sfert de secol distanta, doar pustii – liceeni sau studenti – au curajul asta. Am vazut o repetitie cu 100 de studenti, elevi dar si un spectacol cu 300 de spectatori de toate virstele. In ambele reprezentatii doar cei foarte tineri au fost real curiosi de ce se intimpla in imediata lor apropiere. I-am vazut mutindu-se dintr-o parte in alta a scenei printre spectatori, apropiindu-se de o zona in care era o anume activitate, i-am vazut simtindu-se relaxati pe scena.

N-am vazut asta la niciun adult. La nicio persoana a carei virsta arata maturitatea si acum 23 de ani.

***

In piesa, povestea Elenei din Troia este spusa foarte puternic. Se trece de la seductie la violenta, femeile din Troia o pedepsesc pentru ca le-a tradat plecind cu Paris , o scalpeaza, o bat cu pietre si noroi, apoi o decapiteaza.

Totul se intimpla in mijlocul spectatorilor, femeile care o pingaresc pe Elena sunt printre spectatori; actrita care o interpreteaza pe Elena e goala, dar plina de singe, paie si noroi. Ca spectator incerci de la greata la mila, de la sila la ingrijorare. Dupa ce e decapitata, spatiul inchis care e scena se deschide, cortina se ridica, spectatorii sunt ghidati sa se uite in sala goala, unde 4 copii cu luminari in brate cinta ingereste.

Se trece in citeva secunde de la disconfortul aglomerarii si al violentei, la ceva liber, seren, cald si , pentru ca teatrul Odeon e foarte frumos arhitectural (si Opera din Iasi e la fel), e ceva aproape bisericesc acolo. Si spectatorii se relaxeaza pentru citeva clipe.

Doar ca in minutele urmatoare, sunt invitati sa coboare din scena in sala si sa se aseze pe scaune si cele 5 minute cit se face transferul publicului scena-sala sunt radiografia perfecta a increderii lor in sine.

Primii spectatori scapa usor, pentru ca nu e nimeni in sala care sa ii evalueze, dar pe masura ce rindurile de scaune se umplu cei care coboara de pe scena se simt tot mai inconfortabil: au spatele incovoiat, capul plecat, coboara din ce in ce mai ezitant scarile care fac trecerea lumea “reala”. Pe scarile alea se lovesc de privirile celor care au ajuns deja spectatori traditionali in scaunele de catifea din sala, acum confortabili si relaxati pentru ca sunt in zona lor de confort; asa sunt obisnuiti la teatru: ei in scaun si altii sunt pe scena pe care sa-i evalueze, despre care sa se dea cu parerea, ale caror povesti sa li se para interesante sau asemanatoare cu ale lor.

Tot acest transfer se face in timp ce actorii cinta – pe scena, dar si in loje, printre spectatori. Si cind se reintra in “normal” – in conventia clasica a teatrului – vezi cum actorii se relaxeaza. E in privirea lor confortul ca se reintorc la ceva cu care sunt si ei familiari, la senzatia ca scena ii protejeaza pentru ca e o distanta intre ei si spectatori.

Acele 5 minute de transfer de pe scena catre sala (indirect, o metafora transferului de la imaginar la real) sunt, din perspectiva asta, o poveste despre transformare, despre incredere, despre simtire, despre energia pe care o aduce un grup care priveste/ capteaza (ia)  vs energia pe care o aduce un grup care daruieste. Despre nevoia de confort si rezistenta la schimbare, despre linistea care vine din asezarea in contextul cu care ai fost deja obisnuit. Dar si despre starea de a fi alert, viu, atent, ca sa faci fata schimbarii.

*

In text Troienele, sunt despre tradare si libertate, in scena sunt despre incredere si o alta forma de libertate, interioara.

M-a uimit ca la aproape un sfert de secol de la prima montare, uitindu-ma la noi, spectatorii deveniti actori, n-am constatat progrese mari.

Mai puteti vedea  Troienele , in regia lui Andrei Serban, si astazi de la 17 .00 si 21.00, la Teatrul Odeon, parte din Festivalul National de Teatru.

 

3974
nocturne ishiguroDe citit: Nocturne, cinci povesti despre muzica si amurg

De citit: Nocturne, cinci povesti despre muzica si amurg

Nocturne, cinci povesti despre muzica si amurg este o colectie de proza scurta a domnului Kazuo Ishiguro (cel care a scris si Never Let Me Go). Are fix 5 povestiri, bucati dintr-un puzzle de personalitate, care puse cap la cap dau caracteristicile pe care le intilnesti la muzicieni (si prin extenso, la artisti/ creativi de orice fel ar fi): vanitate, ego, incarcarea din ratare, traitul prin procura/ prin emotiile altora, frica de public, adrenalina de dupa un show.

Toate povestirile spun despre aceste lucruri prin actiuni conexe, niciodata prin muzicianul implicat in actiune (de la povestire la povestire e alt personaj principal), iar cartea are o structura cu simetrie in oglinda. Ultima povestire pare a fi “reversul” primeia: amindoua vorbesc despre ratarea in dragoste care poate sa fie inspiratie pentru actul creator, dar si despre succesul prin procura. Prima e cu un cintaret aflat la apusul carierei si in prag de divort, ultima e cu un violoncelist care e la inceputul carierei si e pe cale sa se insoare.

In prima povestire e o secventa cu sotia unui cintaret cindva celebru care e rautacioasa, plina de ironie fata de un domn cu care vorbeste sotul ei. Sotul o cearta pentru atitudinea ei, ea isi cere scuze si urmeaza ceea ce e mai jos, vazut din perspectiva domnului cu care vorbea sotul.

“A intins bratul si-a luat-o de mina. Ma asteptam ca ea sa si-o retraga, insa si-a schimbat pozitia de pe scaun in asa fel incit sa fie mai aproape de el si si-a asezat palma libera de-asupra celor impreunate. (…) Pret de citeva clipe, a fost ca si cum ar fi uitat complet nu doar de mine, ci si de toti oamenii din piazza. Apoi ea a spus, aproape soptind: Nu-i nimic scumpule. A fost vina mea. Din cauza mea te-ai suparat.

Au mai ramas asa o vreme, cu miinile impreunate. Apoi ea a oftat, i-a dat drumul domnului Gardner si m-a privit. Ma privise si inainte, insa de data asta o facea cu totul altfel. De data asta ii simteam din plin farmecul. Era ca si cum ar fi avut un indicator intern de gratie, cu gradatii de la zero la zece, si in acel moment, pentru mine special, il facuse sa urce brusc la sase sau la sapte, insa ii simteam din plin prezenta invaluitoare si, daca mi-ar fi cerut sa fac ceva pentru ea – daca, de pilda, mi-ar fi cerut sa traversez piata si sa-i cumpar niste flori -, as fi facut-o bucuros.”

Mai tirziu descoperi ca indicatorul asta intern de gratie e unul exersat indelung, iar povestea se rastoarna elegant si surprinzator. Insa in fiecare dintre momentele in care vorbeste despre falsitate, despre vanitate, despre ratare, Ishiguro o face cu eleganta si simplitatea de mai sus.

*

Am primit Nocturne, cinci povesti despre muzica si amurg de la un prieten in timpul Festivalului Enescu. Abia acum am citit-o. Imi propusese un joc: dupa ce citesc cartea sa aleg o singura lucrare clasica, orice cred eu ca ar semana cu ce e in scriitura lui Ishiguro, la ce face el trimitere.

Pentru ca ultima povestire se cheama Violoncelistii si e undeva o trimitere mica la Rahmaninov, am ales asta.

daca se intimpla sa o cititi si o puteti asocia cu o lucrare clasica, mi-ar placea sa-mi spuneti aici printr-un comentariu. multumesc

2783
bete troieneTroienele lui Andrei Serban, proba betzelor

Troienele lui Andrei Serban, proba betzelor

In Troilenele, spectacol in regia lui Andrei Serban pe care il vedeti in acest week end la Odeon in cadrul Festivalului National de Teatru, soldatii poarta in locul sulitelor niste bete din bambus, inalte, subtiri care devin amenintatoare in multe momente.

Astazi la repetitiile de pe scena Odeonului, Andrei Serban le-a cerut barbatilor ca la inceputul piesei, cind “ingradesc” publicul, sa tina betele cu ambele miini, prinse la mijlocul distantei dintre capete si sa fie ridicate in dreptul briului, dar intinse spre in fata, fara sa-si atinga corpurile. Le-a mai cerut ca miscarea sa fie lina si betele sa nu se clatine, sa ramina tot timpul perfect perpendiculare cu solul. Si sa imprime miscarii lor precizie si energie, astfel incit publicul sa vada niste coloane.

I-am vazut exersind asta. Da, spectatorul are impresia ca are in fata ceva care-l domina puternic.

Iar in betele alea si-n energia pe care fiecare dintre actori o va imprima unei miscari din primele cinci minute ale piesei, spectatorii le pot vedea caracterul: cine are stapinire de sine, cine isi poate controla energia, cine poate vorbi puternic fara sa rosteasca niciun cuvint.

Dintr-o simpla miscare, in grup, prin comparatie cu ceilalti, cu niste betze de bambus.

* sa mergeti sa vedeti Troienele, e unul dintre frumoasele exemple despre cum energia miscarii si a sunetului spun o poveste care face sa ti se zbirleasca pielea si sa simti cum trec curenti de emotie prin tine.

m-am emotionat teribil de citeva ori, desi era o repetitie fara costume, in care erau intrerupti actorii pentru rezolvarea unor situatii tehnice (spectacolul se joaca la Opera din Iasi si-acum actorii se readaptau la un alt spatiu), desi se cinta (mai degraba spre incantatie decit spre opera) mult si nu se rosteste niciun cuvint pe care sa-l intelegi ( e in greaca)

si e montat (in varianta care a facut valuri in anii 90 la TNB) cu publicul parte din spectacol, cu actorii atingindu-te pe scena.

*
stiind detaliul asta ginditi-va din nou la miscarea soldatilor cu betele. ea se face la maxim 10 centrimetri de chipul unui spectator care il priveste in fata, curios, pe actor.

***
astazi aproape 100 de elevi si studenti au chiulit de la scoala. e o stire pentru orice tv. pentru ca au chiulit ca sa asiste la repetitiile de la Troienele lui Andrei Serban. de la 10 jumatate dimineata si pina aproape de ora 18.00, multtimp in picioare, pentru ca asa e parte din show. fara sa se auda un sunet, fara sa sune un telefon, fara sa-si doreasca pauza.
accesul la repetitiile marilor spectacole e parte dintr-un proiect Liternet.

4584
touch-2012-season-1-sezonul-1-official-postertouch – de vazut

touch – de vazut

“What if fate is a formula? What if coincidence is a calculation?”

Touch e despre un pusti care nu vorbeste, in schimb se exprima prin cifre. Are 11 ani, mama i-a murit la 9/11 la World Trade Center, iar tata e un fost reporter care acum se straduieste sa supravietuiasca in timp ce are grija de copilul lui autist.

pustiul asta vede intr-un fel doar al lui, printre numerele pe care le scrie in caiete non stop, intimplari ce vor sa vina care sunt conectate intre ele. si incearca sa faca ceea ce eu numesc “sa inchida cercuri”, sa aduca oamenii interconectati – din alte perioade ale vietii sau prin aliante stranii –  in acelasi loc ca sa  rezolve niste situatii: emotionale, politice, sociale etc.

si cum nu vorbeste, il ajuta tatal lui.

nu stiu daca serialul va fi difuzat vreodata la noi, dar sper sa se intimple asta. daca nu l-ati descoperit inca (stiu ca e de anul trecut, asta e, am avut altele pe lista pina acum) mi-ar placea sa testati macar un episod. e scris ca la Arriaga (Babel) – nonlinear, cu actiuni care se intrepatrund -, are un pusti genial in rolul principal, e cu Kiefer Sutherland in rolul tatalui. o sa va placa pt o duminica dupa amiaza

Multumesc frumos Adrian pentru ca mi-ai spus “o sa-ti placa filmul asta, trebuie sa-l vezi”

2220
untitledO expozitie inedita si un targ devenit traditie

O expozitie inedita si un targ devenit traditie

text de Noemi Revnic

Anul acesta revista National Geographic implinestea 125 de ani de existenta si 10 ani de la lansarea in Romania. O ocazie perfecta oferita colegilor mei creativi sa organizeze o expozitie de fotografie la Muzeul National de Istorie al Romaniei, in perioada 22 octombrie – 17 noiembrie. Mergeti sa vedeti fotografiile superbe, in programul muzeului, de miercuri si pana duminica, intre orele 10:00 – 18:00.

Dupa ce admirati expozitia, ramaneti in zona si mergeti la Galateca, in C.A. Rosetti 2-4, la “Designer’s Drive In”, targul darling al designerilor romani (printre care ii veti reintalni pe Adelina Ivan, Irina Marinescu, 109, Murmur, Le Petit Indigent), sambata intre 11:00 – 20:00 si duminica, 27 octombrie, intre 12:00 – 18:00.

Un weekend minunat va doresc!

*

Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.

1681
isabelle_adjani_camille_claudel“sa nu gindesti in suprafete, ci in adincimi”

“sa nu gindesti in suprafete, ci in adincimi”

e o secventa in filmul Camille Claudel (cu Isabelle Adjani pe post de muza a lui Auguste Rodin si Gerrad Depardieu pe post de Rodin ) in care sculptorul ajunge in atelierul tinerei care aspira la o cariera ca a lui si-i vede una dintre lucrari.

invirte sculptura pe suportul ei ca sa o vada din toate unghiurile, apoi cheama modelul barbat care e inca in atelier si-i intoarce gitul catre lateral pina ligamentele ii sunt gata sa pocneasca. “lasa-l, il doare”, zice Camille si Rodin riposteaza scurt “daca-ti pasa de model, nu-ti mai pasa de arta. trupul uman e o lume in miscare, e viata”. ii da drumul modelului si-o duce in atelierul lui.

e acolo una dintre femeile care-i pozeaza (ii face si curat) care se dezbraca in doua miscari si se suie pe niste bucati de lemn asimetrice pe care Rodin le aseaza pe o masa rotunda. apoi sculptorul ii dirijeaza corpul cu mina, promptindu-l  intr-o pozitie teribil de incomoda, cu un picior mai sus, unul mai jos, cu trupul adus in fatza, ghemuit intre picioare si o mina in prelungirea unui picior. muschii din spate prind forta si contur si, din profil, recunosti in trupul femeii formele din sculpturile lui Rodin.

Camille se uita la echilibristica modelului, ii ia bratul drept care se afla intins relaxat intre picioare si-l aseaza sprijinit in cot de piciorul drept, si pe stingul il curbeaza si mai mult pe linga picior. pozitia modelului e si mai incomoda, dar in instabilitatea aceea e multa fragilitate. si spatele modelului vibreaza.

Rodin nu spune nimic, dar peste citeva zile Camille gaseste in atelier o sculptura cu trupul femeii asezat in pozitia sugerata de ea. Si urmatoarea data cind vine in atelier, trimite modelul acasa, se dezbraca si se aseaza cu capul ca la esafod, dar cu spatele cambrat ca o floare.

Rodin sculpteaza asta, desi Camille nu isi inlaturase hainele mai mult de nivelul umerilor.

“sa nu gindesti in suprafete, ci in adincimi”, spune Rodin mai tirziu.

*

zilele astea am revazut filmul Camille Claudel (ca o pregatire pentru noul Camille Claudel care va sa vina, cu Juliette Binoche in rolul principal). mi-a luat vreo 3 zile sa-l vad cu totul, are 2 ore 40 si, cu mintea si temperamentul meu de astazi, l-as fi editat la jumatate, dar imi amintesc cit de mult m-a marcat la prima vizionare. in 1990, cred.

 

2281

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!