Category : culturale

14 years ago

citesti biografii?

De cind ma stiu (adica de cind abia invatasem sa citesc) am fost pasionata de biografiile oamenilor MARI.

In copilarie, unchiul meu – compozitor- m-a pus sa citesc despre vietile marilor compozitori ai lumii, ca sa inteleg cum e cu muzica.

Cind m-am facut mai mare, am ales constient biografiile oamenilor care m-au impresionat: de la politicieni, filosofi, actori, pictori.

Am invatat suprarealistii cind un prieten s-a prins ca daca-mi povesteste despre relatiile amoroase ale pictorilor, am sa fac cercetari si am sa-i tin minte.
Stiu picturile lui Van Gogh in functie de scrisorile pe care i le scria lui Theo, fratele sau. Stiu cartile lui Antoine de Saint Exupery, ghidata de biografia scrisa de prima lui sotie. Stiu victoriile si infringerile lui Margaret Thatcher din scrisorile ei.
Il stiu pe dl Rebengiuc asa, si pe Chaplin, si pe Dl Iordache. Si pe Carver, desigur pe Raymond Carver. Iar lista e lunga si include si oameni pe care i-am cunoscut personal.

*
Uneori stau si ma gindesc ca m-au atras biografiile pentru ca sunt o forma de nonfiction. Alteori imi spun ca a fost o forma de self education.
Si cind sunt intr-o faza in care caut explicatii prin simtire, nu ratiune, ma gindesc ca toate lecturile biografiilor astea ma pregatesc pentru ceva ce voi descoperi pina la urma.

Saptamina trecuta am citit o noua biografie; geniala. Mi-a recomandat-o doamna Rodica Mandache. “Al Pacino in dialog cu Lawrence Grobel”.

Pentru prima data, confruntindu-ma frontal cu timiditatea si normalitatea lui Pacino, m-am gindit ca fac rau cind scriu mini articole biografice despre actorii/artistii pe care-i plac.

Ei trebuie sa ramina in ochii publicului prin ceea ce muncesc, nu ceea ce sunt acasa.

Culmea e ca ma pregatesc sa scriu despre un actor pe care-l plac f tare si pe care, cred eu, ca-l si inteleg bine.

Cind citeam cartea lui Pacino, m-am gindit mult la ce va urma sa scriu. Si am decis ca-i voi face cadou subiectului meu, aceasta carte. Si acum 5 ani cind ne-am intilnit prima data pentru un interviu, i-am fct cadou o carte☺

Citesti biografii? Ce biografie te-a impresionat?

14 years ago

Ranitii – cei care nu sunt in stiri

stirile anunta mortii din razboaie, accidente. cu cifre, cu emfaza si cu dramatism.
ranitii sunt in viata, sunt victorii ale sistemului (politic, medical) si nu sunt la fel de spectaculosi in dramatism.

dar in viata, cind timpul trece, pentru familiile celor implicati ranitii sunt cei care trebuie cumva integrati in realitatea banala. ranitii sunt cei care se chinuie (uneori ii chinuie si pe apartinatori).
ei trebuie sa traiasca fara o mina -un picior-un ochi-o parte din creier si sa faca fata sistemului care nu are o categorie speciala pentru ei.

nu spunem nimic despre ranitii din razboaiele in care romania a fost implicata recent. i-am anuntat la stiri pe cei care au murit, dar nimeni nu povesteste despre cei care acum se chinuie purtind sechelele razboiului, desi in tabelele militare sunt victorii: traiesc.

*
pe 31 august, America a anuntat ca a incheiat razboiul cu Irak-ul. am vrut in ziua aceea sa postez pe blog un minunat text al lui Mike Sager despre raniti. cum nu eram in tara si nici net nu aveam la (foarte) indemina, il postez acum.

se numeste Wounded Battalion si a aparut in Esquire USA.

(…)
Maxwell spots the guy he’s looking for, moves in that direction, his gait powerful but uneven, like Chesty the Bulldog with a limp. He has a strong jaw and piercing blue eyes; there is a large scar on the left side of his head, a ropey pink question mark that runs like concertina wire below the hedge line of his high-and-tight military flattop. He has trouble reading and taking instructions, his short-term memory is shot — it took him forever to build the little fort in the backyard for his son, he had to keep rereading each step of the directions over and over again. He tells his daughter to put refrigerator on her tuna sandwich. He refers to the airport as “the place where people come to fly” and to Somalia, where he once served, as “that country in Africa.” His hernia, which he kept a painful secret so as not to miss his final deployment, is “that problem with your nuts.” He calls the family’s new dog Magic instead of Miracle (though he can remember perfectly the name of their old dog, Bella). His right arm and right leg are functional but “clumpy” — he can still run several miles on a treadmill; he does three sets of ten bicep curls, thirty-five pounds each. Though his IQ, his reflexes, his limb strength, all of his measurable functions are down from their “factory original,” as he likes to put it, he is still within what doctors tell him are “acceptable ranges.” Acceptable to whom? Maxwell wonders. He will never be the same. He will never be as good. It weighs on him, you can tell. He is the type of man who has spent his whole life pushing and striving, trying to raise his score or to lower his time, a man who never took the easy path: As a high school kid, he wanted to play lineman in football, even though he weighed only 140 pounds. He took his undergrad degree in industrial engineering and a masters in management and statistics, even though he struggled with math. He eats “morale” pills (he tried four varieties before settling on Effexor), antiseizure pills (five varieties), more pills every day than he is capable of recalling. All the pills have side effects. The list is a mile long. Here is the list for Effexor: constipation, dizziness, dry mouth, insomnia, loss of appetite, nausea, nervousness, sexual side effects, sleepiness, sweating, and weakness. Ask your doctor if Effexor may be right for you. Oooh-rah. Sometimes, his brain starts to crash — that is his word for it. His speech becomes slurry; he gets this look on his face like a guy who has been up for several days doing alcohol and drugs. He just has to shut it all down and go to bed. It happened earlier this week, after he drove the six hours in his old green Land Rover to Quantico, Virginia, to meet his new boss. He is still on active duty. He’s due to report to his new billet in one week.

Mike Sager, Wounded Battalion
*
puteti citi tot textul aici

o versiune mai lunga poate fi gasita in cartea Wounded Warriors.
daca va place textul si vreti sa stiti ce mai scrie Mike Sager il gasiti pe facebook. 🙂

ideea campaniei si toate filmele 2D (produse de Ridley Scott) pot fi gasite aici.

14 years ago

Philips Parallel lines inca un film: 3D

la IFA- Berlin, unul dintre seminariile Philips ne-a facut cadou un nou film din seria Parallel Lines, una dintre cele mai destepte campanii de promovare a unui televizor (Philips Cinema 21:9); de data aceasta un film 3D.

noul film va fi disponibil din 21 septembrie in citeva dintre magazinele Philips, dar iata aici trailerul, ca sa gustati un pic din el:)

pentru ca noi am fost premianti am avut norocul sa-i intilnim la acelasi seminar si pe regizorul filmului si pe domnul care a facut sunetul (nu le stiu numele dar le aflu curind si revin cu info, scuze)

*
vorbeau cu mult entuziasm despre munca lor, despre cit de diferit e sa filmezi cu camera 3D fata de o camera normala – nu sunt sigura ce insemna normala: digitala sau pe pelicula. (nu mai e loc de improvizatie, totul trebuie sa fie exact si dureaza mult mai mult).
despre cum trebuie “asezat” sunetul pe banda pentru a trece ecranul si a fi natural (vocea personajelor trebuie sa fie din fata, restul sunetelor in functie de context)

cind ii ascultam fascinata, ma gindeam ce bucurie ar fi pentru un inginer de sunet sau un director de imagine de la unul din filmele noastre importante sa-i intilneasca pe oamenii astia care lucreaza la standarde incredibile.

domnul specializat in sunet lucrase pentru Gladiatorul, Harry Potter si alte filme f f mari si era asa de emotionat ca vorbeste in public (citea de pe Ipad si-si stringea cu o mina marginea camasii), incit imi venea sa ma duc la el si sa-i spun: e ok, noi suntem muuult mai incurcati de ce ne povestesti, relaxeaza-te.

*
campania Philips Parallel Lines a lansat si un concurs care acum e in faza finala. iubitorii de cinema din lumea intreaga au fost invitati sa trimita propriul lor film cu aceleasi 6 replici din brieful tuturor regizorilor cu care a lucrat Scott.

au fost alese 10 filme in finala, iar acum puteti sa va votati preferatul.
premiul, un stagiu la compania lui Ridley Scott.

le puteti vedea pe youtube/philipscinematv si, desigur, le puteti vota

carti simpaoameni din "aluatul bun"personal

15 years ago

iubire 13 (in metrou)

saptamina asta, am citit in metrou iubire 13, o colectie de povestioare de dragoste scrise de niste oameni pe care eu ii iubesc pt munca lor, insotite de 13 diapozitive ale regretatului pictor Ion Dumitriu.
e cartea ideala de citit in metrou.

statia si povestirea. statia si secventa de viata (amoroasa sau nu) semnata de Mimi Branescu-Gianina Carbunariu -Marius Chivu – Andrei Codrescu -Radu Cosasu -Matei Florian- Hanno Höfer- Radu Paraschivescu- Razvan Petrescu- Simona Popescu- Ana Maria Sandu- Alex. Leo Serban- Catalin Stefanescu.

3 statii la dus – 3 povestiri.
3 statii la intors, alte trei povestiri.

13 cu toate. azi, joi, eram gata.
delicioase povestirile. atit de simpatice, incit l-am cautat pe Marius Chivu (cel care a fost editorul colectiei) sa-l felicit pentru idee si pentru selectarea autorilor.

*
am cerut voie de la Marius sa postez pe blog citeva fragmente. enjoy it.

O rugă

Nu, iubita mea, nu, minunea mea,
nu, prostuţă dragă,
nu, lac albastru al iluziilor mele,
nu, înger mult prea accesibil pentru a nu te socoti şi diavol,
nu, diavol imposibil,
nu, nenorocire tandră şi de nedezlegat,
nu, te rog, nu insista,
nu te bizui pe incapacitatea mea de a te refuza,
te rog nu spune „te rog”, mitralieră unică a lumii mele prea paşnice (poate nu ai aflat de moartea unui inventator de carabine, să-ţi dezvolt această idee?, nebunia de a fi inventator de carabine, nebunie pe care nimeni nu o consideră nebunie, în timp ce amorul nostru care ţine de un secol e socotit chiar de tine o nebunie),
nu, las această informaţie între paranteze,
tu eşti informaţia fundamentală a vieţii mele, distrugătoare a tuturor parantezelor din existenţa mea,
nu, te rog, ia altceva, nu mă teroriza să-ţi cumpăr aceste bijuterii,
hai să-ţi cumpăr pantofi,
sau un balansoar de pe strada Sfîntul Ion,
sau covrigi, sau un troleibuz personal,
sau o cutie cu săpunuri de baie, ştiu că-ţi place să faci baie ore întregi,
sau o scară interioară cu care să urci în interiorul tău, te rog,
îţi cumpăr un calambur, un banc cu iepuraşi, ţi-l povestesc rar, ca să-l înţelegi, ţi-l explic de două ori,
lipsita mea de humor, ispita mea la haz,
sau dacă vrei îţi mai cumpăr încă o pereche de cizmuliţe, accept să ajungi la a 14-a pereche de cizmuliţe,
(….)

Radu Cosasu

(e absolut dementiala ruga, unde ajunge cu ea si cu descrierea femeii.)

Idilă pentru mersul cu spatele

(…)
A invitat-o pe ea să aleagă prima, dar fata chicotea deasupra noastră şi nu îndrăznea să ne-apuce pe niciunul. Încercam să răzbat din colţul unde nimerisem, doar-doar mă va alege pe mine, deşi nu ştiam care-i faza. Îmi plăceau mult culorile alea din părul ei. Mişcările mele i-au atras atenţia tipului şi m-am trezit ridicat cu cleştii în aer. Hai, alege-ţi şi tu unul! i-a spus el, (mă apăsa cam tare pe pîntec), da, da, l-ai luat tu pe cel mai bun (i-am dat dreptate fetei!), ţi-l dau ţie dacă vrei, (aşa ar fi fost cel mai corect), lasă că te întrec şi cu ăsta (cu Nistor îşi găsise să mă pună la întrecere!?), ăhă, cum zici tu, numai să nu te-aud dup-aia că nu-mi dai ce mi-ai promis (ce i-o fi promis tipului?), am spus doar că mai vedem (aşa, bine că nu se lăsa intimidată!)…
Ne-au lăsat jos pe asfalt. Afară se înserase şi se-aprinseseră mai multe luni de-o parte şi de alta a aleii. Apoi el zis 1, 2, 3 şi şi-au luat degetele de pe spinările noastre. Nistor era amorţit de tot, iar fata îl aşezase şi cu spatele înapoi. Cînd a dat să treacă printre piciorele ei, tipul a rîs atît de tare de s-a-ndoit cu tot corpul, fata s-a bosumflat că nu se mai joacă (se făcea), el că hai, uite, le mai dăm drumul o dată, dar cu spatele înainte, aşa că a făcut un pas înspre mine, m-a ridicat şi m-a lăsat lîngă sandalele ei. Uite, ţi-l dau ţie că e mai vioi (merci, pe lîngă Nistor!), ea a chicotit, m-a apăsat cu degetele date cu roşu pe la vîrfuri şi cînd m-a întors cu spatele (se-nvăţase!) am văzut că tot aşa avea şi degetele de la picioare… Ce de roşu! 1, 2, 3, am plecat din nou, dar Nistor oricum cred că se simţea puţin ameţit, eram amîndoi cam uscaţi, el nici nu putea ţine drept. Îl lăsasem deja în urmă, şi eu nici nu mă grăbeam, voiam să mă uit mai mult la fată, rîdea de i se umflaseră tîmplele, luna îi aprinsese şi mai mult culorile din păr, iar tipul rîdea şi el în timp ce o atingea cu degetul mic pe la şold (mă rog, oricum n-aş fi avut nici o şansă!), ea nici nu cred că simţea, dar eu îl vedeam… Nistor se oprise şi m-am oprit şi eu, oricum dădusem cu coada în bordură şi intrasem între nişte frunze.
(…)

Marius Chivu

Tabloul

Îmbrăcată cu un tricou şi o pereche de jeanşi, ea stă întinsă pe marginea canapelei într-o poziţie mai degrabă incomodă. Priveşte cerul prin fereastra larg deschisă, apoi coboară privirea în cameră. Un televizor, două fotolii, o măsuţă pe care se află o telecomandă, o scrumieră plină cu mucuri de ţigară şi mai multe cutii de bere goale. Pe peretele din dreapta sînt cîteva tablouri. Printre ele, un tablou cu ea sărutîndu-l pe el. Se deschide uşa de la intrare. Intră el. Este îmbrăcat cu un tricou şi cu o pereche de jeanşi. Se apropie de ea. Cei doi se privesc cîteva clipe.

El: De ce stai aşa?
Ea: Cum stau?
El: Aşa, terminată. Dărîmată. Am crezut că ne-am lămurit.
Ea: Ne-am lămurit.
El: Nu te mai uita aşa la mine. (Cîteva secunde de tăcere) Exagerezi. Pe bune. Stai puţin, că n-a murit nimeni pînă la urmă. Te sinucizi acum, sau ce-ai de gînd?
Ea: De ce să mă sinucid?
El: Uite şi tu ce faţă ai… Şi cum te uiţi la mine…
Ea: Ce vrei, de ce te-ai întors?
El: Ţi-am adus cheia. Dublura.
Ea: Şi eu ce să mai fac cu ea? Arunc-o.
El: De ce s-o arunc? Poate mai ai nevoie de ea. Next…
Ea: Ce next?
El: Viaţa merge mai departe.
Ea: Bine, las-o şi ieşi.
El: Oricum mi-ai fi cerut-o.
Ea: Îhî.
El: Mi-ai fi cerut-o, nu?
Ea: Vrei tu să vorbim despre asta? Ai venit să-mi aduci cheia, las-o şi ieşi.
El: Mi-ai fi cerut-o? Zi, mă, mi-ai fi cerut-o, nu? Nu azi, nu mîine, dar mi-ai fi cerut-o pînă la urmă.
Ea: Nu ţi-aş fi cerut-o.
El: Ba da.
Ea: Ai dreptate. Ţi-aş fi cerut-o.
El: Eram sigur. Uite… nu mai vreau să ţi-o las.
Ea: Nu mai vrei?
El: Nu. Să vedem ce-o să faci dacă nu ţi-o las? Pe bune, ce-o să faci dacă nu ţi-o mai las?
Ea: O să pot să trăiesc şi fără cheia aia. Viaţa merge mai departe, nu?
El: Nu ţi-o las.
Ea: Ba o să mi-o laşi.
El: De ce?
Ea: C-aşa vreau eu. (Se ridică).
El: Ziceai că nu-ţi trebuie.
Ea: M-am răzgîndit.
El: Uite, asta eşti tu! Asta e ca o definiţie pentru tine. Vreau, nu vreau, vreau, nu vreau, vreau, nu vreau… Eşti varză cu capu`!
Ea: Eşti un mare, mare, mare porc! Idiot, stupid şi cicălitor.
El: Acum ce faci, te dai şi tu dură? Eşti tare, sau ce? Eşti căcată pe tine şi dai şi tu din clanţă, că, vezi Doamne, nu-ţi pasă! Mă laşi? Cînd te întrebam zi, mă, ce-ai, ce te deranjează? Am făcut ceva greşit? Nu răspundeai nimic. Mută ca peştele. Şi-acuma brusc sînt cicălitor. De ce nu mi-ai spus pînă acum că sînt cicălitor? De ce, mă? Nu mai zic de celelalte… stupid şi ce-ai mai zis?… Vezi că eu nu te-am făcut pe tine proastă, da? Oricît de tare ne-am certat, niciodată nu ţi-am zis proasto! Şi poate că aş fi avut de ce…
Ea: Nu mi-ai zis, dar aşa m-ai tratat, ca pe o proastă.
El: Dar nu ţi-am zis. Concret, nu ţi-am zis. Vezi că esti proastă, sau de-astea… Şi cum adică te-am tratat ca pe o proastă? Cînd te-am tratat ca pe o proastă? Vreau un exemplu. Dă-mi un exemplu.
(…)

Mimi Branescu

***
cautati cartea. e delicioasa.
cum spuneam, e o minunata lectura de metrou; statia si povestirea.

personalteatru

15 years ago

cel mai frumos compliment din viata mea

astazi, intr-o conversatie telefonica, dna Rodica Mandache mi-a fct cel mai frumos compliment din viata mea. Mi-a multumit ca eu am fo prima persoana pe care a vzt-o vineri seara, in culise, dupa spectacolul Marea iubire a lui Sebastian.

“E important pe cine vezi primul in culise pentru ca tu atunci nu mai stii nimic de tine, faci numai prostii. Si ai nevoie de un om ca sa te aduca inapoi la lume.”

despre spectacol scriu diseara.

15 years ago

cel mai emotionat…

cel mai emotionant lucru pe care l-am citit in week end-ul acesta mi-a fost trimis de Dragos Bucurenci.
multumesc mult mult Dragos.

e vorba despre un proiect multimedia facut de un fotograf american despre tatal lui: Phillip Toledano – Days with My Father

am plins mult citind povestea si am zimbit vazind ca toti cei care au urmarit conversatia mea cu Dragos via twitter au fost impresionati de ea.

de fapt, noi pornisem de la Franzen. Ii recomandasem lui Dragos (care tocmai ce citise Time-ul cu Franzen pe coperta si stia “Corectiile” lui) sa citeasca un eseu care se numeste My Father’s Brain, scris de Franzen dupa moartea tatalui lui.

Iar Dragos, impresionat de text, mi-a trimis eseul multimedia semnat de Toledano.

*
simbata, dupa ce-am citit povestea lui Toledano, m-am intors la Patrimony, cartea lui Philip Roth.
Multzam Dragos pentru un week end emotionant, ravasitor si (pe alocuri) chinuitor. intr-un sens frumos:)

*
P.S. azi e ziua tatalui meu. nu citeste bloguri, dar “la multi ani!”:)

15 years ago

prietenie – part 2

Wallace and Franzen weren’t just friends; they were part of each other’s writing lives. They had one of those passionate, competitive, creatively useful friendships you sometimes see between writers: Coleridge and Wordsworth, Fitzgerald and Hemingway. “To use, in Dave’s honor, a tennis metaphor, I felt like I had a good hitting partner”, Franzen says. “We had very, very different methods, but I could never comfortable feel, Oh, I have this thing sewn up. Because there was always Dave, goddamn it, being incredibly brilliant.”
by Lev Grossman

tot din Time-ul de saptamina asta, in care Jonathan Franzen e cover story.

pe asta am transcris-o de dragul celor care scriu “in echipa”.
nu mai transcriu alte fragmente, va fi on line curind pentru cei interesati.

15 years ago

prietenie

“Wallace was a big tobacco chewer. Franzen didn’t indulge; in fact he’d quit smoking a decade earlier. But the morning after Wallace’s memorial service in New York City, Franzen did something he’d never done before: he walked into a bodega and bought some chewing tobacco. Then he went to his office, closed the door, put a plug in his mouth and started chewing. It was so revolting, he almost threw up. But he hept chewing.”

Lev Grossman descriind in Time prietenia dintre scriitorii Jonathan Franzen si David Foster Wallace. (Wallace s-a sinucis in 2008). fragmentul asta nu e in varianta short de pe net, dar mi-a placut atit de mult ca l-am transcris din revista:)

Franzen, “Corectii” ( editura Polirom), e cover Time in aceasta saptamina. In curind in America i se lanseaza cea de-a patra carte, Freedom.

aici un fragment din profillul pe care i-l face Time

15 years ago

Jonathan Franzen pe coperta Time

saptamina asta time are pe coperta un scriitor… in viata: Jonathan Franzen!

e normal cumva cind pun pe coperta un scriitor mare care tocmai a decedat, dar in ultimii 10 ani de cind citesc time aproape saptaminal, nu-mi aduc aminte sa fi avut pe coperta un scriitor care n-a rapostat.

Franzen e minunat. acum 5-6 ani cind am citit Corectii mi s-a parut ca s-a reinventat literatura, m-a uimit frazarea lui, structura si puterea de sinteza.
a fost ca si cum, intr-un castel intunecat, vine cineva si aprinde lumina si-ti arata ca locul e plin de comori.

m-am reintors la Corectii de zeci de ori, cind am fost intrebata la realizarea a tot felul de clasamente – l-a pus pe Frazen in top mereu si, acum cind Franzen e pe coperta Time, mi se pare ca si cind mi-ar fi facut mie cineva un cadou.

Franzen is a member of another perennially threatened species, the American literary novelist. But he’s not as cool about it as the otters. He’s uneasy. He’s a physically solid guy, 6 ft. 2 in., with significant shoulders, but his posture is not so much hunched as flinched. At 50 (he turns 51 on Aug. 17), Franzen is pleasantly boyish-looking, with permanently tousled hair. But his hair is now heavily salted, and there are crow’s-feet behind his thick-framed nerd glasses.

desigur, acum, ma voi delecta un pic cu Corectii, linga cafea:)

cartea a fost tradusa la noi de Polirom.

15 years ago

Morgen, doua premii la Locarno

Filmul lui Marian Crisan, Morgen, a luat aseara 2 premii la festivalul de film de la Locarno: premiul special al juriului in competitia mare, internationala, si premiul 3 acordat de Junior Jury.

mai adaugam si premiul criticilor pentru Ana Ularu, rolul din Periferic, si iesim foarte bine.

La Anonimul, acasa la la noi, la Sfintu Gheorghe n-a cistigat nimik niciun flm romanesc de scurt sau lung metraj

regulamentul academiei prinvind nominalizarea filmelor straine la oscar

15 years ago

Eu cind vreau sa fluier, fluier NU merge la Oscar

de cind cinematografia noastra a avut succes cu “Moartea Domnului Lazarescu” facem stiri in fiecare an cu “filmul X merge la Oscar”.
ceea ce e, mai iertati, o prostie scrisa de un editor care cauta senzationalul si care nu a facut un pic de research inainte ca sa inteleaga cum e mecanismul nominalizarilor filmelor in categoria “film strain”.

acum tocmai ce ne inghesuim sa dam stirea cu Eu cind vreau sa fluier, fluier merge la Oscar.
foarte gresit.

probabil ca nici nu va ajunge in short listul de 5 din care se va alege cistigatorul.

in acest moment Romania a parcurs etapa 1 de la SUBMISSION din regulamentul AMPAS.

Each country shall be invited to submit its best motion picture to the Academy. Selection of that picture shall be made by one organization, jury or committee that should include artists and/or craftspeople from the field of motion pictures. A list of the selection committee members must be submitted to the Academy no later than August 2, 2010.

urmeaza sa fie vazut de membrii academiei, sa se faca short listul (unde intra cei cu lobby si bani multi), sa se anunte nominalizarile (25 ian), sa fie ceremonia (27 feb).

*
nu ma intelegeti gresit, mi-as dori f f tare ca un film romanesc sa fie la Oscar, dar – deocamdata- tot ceea ce facem in fiecare an e sa DESEMNAM FILMUL CARE E ELIGIBIL NATIONAL PENTRU OSCAR.

va veni si vremea cind vom merge la Oscar, intre timp si editorii de stiri vor invata regulamentul Academiei Americane de film si vor formula corect stirile:)

15 years ago

Capete Infierbintate la Ideo Ideis 2010

luni, la festivalul de teatru de la alexandria, elevii de liceu au vazut o piesa care vorbeste despre mineriade, Capete infierbintate.

is foarte curioasa cum se vad evenimentele acestea din perspectiva unor copii “nealterati” de politica.

despre spectacol povesteste Nicoleta Gavrila, parte din echipa organizatoare. foto, Adrian Bulboaca

Spectacolul e un proiect de cercetare si performare a istoriei recente a Romaniei, mai exact a evenimentelor din 13-15 iunie 1990, si are la baza o cercetare care a inceput in decembrie 2009 si continua si in momentul de fata. In baza acestui reaserch initiat de Mihaela Michailov, David Schwartz si Cinty Ionescu, au fost puse bazele a doua proiecte: spectacolul de teatru documentar pe care l-am vazut noi aseara (in care Alexandru Potoceanu joaca exemplar 7 personaje reprezentative pentru evenimentele din 13- 15 iunie 1990, respectiv pe Ion Iliescu, Miron Cozma, Munteanu- liderul studentilor, mineri, studenti arestati s.a.) si o arhiva audio-video informala de interviuri cu oameni care au participat la evenimentele de atunci. Daca arhiva e in curs de realizare, spectacolul e gata si e f tare pt ca iti prezinta infos despre iesirea minerilor atat la nivel discursiv, prin cele 7 testimoniale, cat si vizual (pe fundal sunt proiectate in continuu scanuri din ziarele acelei perioade, citate de-ale actorilor implicati, bucati din rapoarte realizate de catre diferite institutii publice etc.) si audio (auzi impuscaturi, masini de politie, multa zarva). Mie uneia mi-a placut f mult si ti-l recomand cu drag.

Nicoleta Gavrila

15 years ago

festivalul de teatru de la alexandria, Ideo Ideis, part 3

sunt in urma cu postarile fotografiilor de la alexandria.

aici citeva cadre din atelierul de coregrafie tinut de florin fieroiu.

am sa scriu curind de ce sunt importante atelierele acestea, dar astazi sunt f f in vrie:(
width=”300″ height=”200″ class=”alignnone size-medium wp-image-6515″ />

15 years ago

Ana Ularu premiata la Locarno

Ana Ularu a primit astazi “Prix Boccalino de la Presse” in cadrul festivalului international de film de la Locarno, premiul criticii elevetiene pentru cea mai buna actrită, pentru rolul din lungmetrajul “Periferic” al lui Bogdan George Apetri.
Ana joaca unul dintre rolurile principale din ”Periferic”, alaturi de Mimi Branescu, Andi Vasluianu, Ioana Flora si Timotei Duma, cu totii prezenți zilele acestea la Locarno.

*
me happy. Ana e o actrita cu rasa si clasa. si am avut-o pe coperta tabu cind era studenta, nepremiata inca:)

15 years ago

festivalul de teatru de la alexandria – florin serban – ziua2

elevii de liceu care sunt la festivalul de teatru de la alexandria s-au intilnit in week end cu regizorul florin serban (eu cind vreau sa fluier, fluier) in cadrul evenimentului special “cinemateca tirzie”

a fost atmosfera destinsa, s-au pus intrebari cu garda jos si – ceea ce e cel mai important – copiii astia de liceu au putut simti modestia, bunul simt si profesionalismul lui florin serban.

e o lectie nerostita, dar prin empatie, o sa-i ajute infinit in viata.

cind am vazut fotografiile de la intilnirea lui florin serban cu elevii de liceu, mi-am adus aminte de lucrurile pe care mi le povestea george pistereanu (actorul principal din eu cind vreau sa fluier, fluier) despre cum florin “a lucrat cu mintea lui”. discutiile lungi care l-au facut sa-si vada altfel personajul, dar si meseria.

lucrurile astea sunt nepretuite. si pentru elevii de liceu de la alexandria care – chiar daca nu vor face cu totii teatru mai departe din viata – vor pleca de aici, cu o tusa in plus, slefuita pe sufletzel

[gallery]

in foto Florin Serban si Andreea Bortun
foto de Adrian Bulboaca

in curind fotografii de la piesele prezentate si de la atelierul de actorie.

15 years ago

festivalul de teatru de la alexandria – fotojurnal- ziua 1

ii iubesc pe copiii (sa ma ierte ca-i numesc copii, desi sunt Oameni In Toata Firea Si Puterea Cuvintului) care organizeaza festivalul de teatru Ideo Ideis de la Alexandria.
andreea bortun, alexandru ion si oana nedelea sunt initiatorii, echipa acum e mai mare.
*

stiu orasul acela strada cu strada, casa cu casa, m-am nascut in alexandria si stiu cit de greu le e tinerilor de acolo care n-au cinematograf, nici sala de spectacole, niciun loc decent de exprimare artistica, nicio incurajare intr-o directie artistica.

mai stiu ca nu exista actor, regizor, jurnalist care sa nu fi fost extrem de impresionat de energia si spiritul locului in timpul acestui festival; toti pleaca de acolo “purificati”, energizati, cu dor de teatru ca la inceputurile muncii lor. toti vor sa se intoarca in speranta “reincarcarii” emotionale.
*
ce fac tinerii astia pentru 10 zile, in alexandria, in fiecare vara, e magie curata.
iata in foto jurnalul primei zile a editiei 2010.

*
intrarea in Casa de Cultura a Sindicatelor

parte din trainerii acestei editii care se vor ocupa de sufletele & mintile elevilor de liceu din toata tara pasionati de teatru, adunati la alexandria

cum arata de obicei locul in care de 5 ani se organizeaza Ideo Ideis (cea mai mare discoteca din oras)

anul acesta, organizatorii au facut un set up special pentru lansare:)

Cand au inceput sa intre participantii in sala, atmosfera era una obisnuita pentru loc: muzica disco, luminite colorate, stanga noastra cu decorul era coborata a.i. puteai vedea cu usurinta set-up-ul de discoteca din spate, iar MC-ul nostru vorbea fix ca un MC de club. Imediat dupa ce toata lumea a intrat in sala, am ridicat stanga, oprit muzica si luminitele si am dat drumul celei de-a cincea editii a Ideo Ideis. 🙂

Nicoleta Gavrila, parte din echipa de organizatori

trainerii acestei editii. cu Vlad Logigan printre ei, de acum cu traditie la participare la festival:)
fotografia asta e foarte reprezentativa, nu doar pentru personaje, ci si pentru culori. asta e ce fac ei zilele asta in alexandria: aduc culoare in viata unor pusti de liceu.

gongul editiei 2010 Ideo Ideis

& sufletele festivalului, Andreea & Alex; la 15, respectiv 18 ani, au inceput festivalul, astazi sunt amindoi studenti UNATC.

Foto by Adrian Bulboaca.
miine o noua serie de fotografii de la festivalul Ideo Ideis de la Alexandria