Category : munca mea

primul razboi mondialca-n filme … in transee
munca mea
13 years ago

ca-n filme … in transee

va aduceti aminte de secventa cu Bridget Jones care se duce sa relateze despre un incendiu si sfirseste prin a face striptease pe bara pompierilor?

ei bine, cam asa ma simt eu de la o editie la alta cind filmam intro-urile de prezentare pentru Ca-n filme.

***

colegii mei de la emisiunea Ca-n filme sunt plini de initiative si de creativitate. e minunat asta, pina cind nu te lovesti, la propriu, de gloantele creatiilor lor.

pentru editia pe care o veti vedea duminica de la ora 20.20 am filmat … in transee. La Muzeul Militar National.

e o editie in care povestim despre eroii din filmele romanesti (cu mega interviuri de la Cristian Tudor Popescu, Sergiu Nicolaescu, Neagu Djuvara si Florin Piersic, plus Oana Paunescu si Liviu Marghidan, plus alte surprize) si s-a justificat pe deplin alegerea locului de filmare, doar ca pentru mine – femeie sperioasa si timida in fata camerei de filmat – fiecare excursie prin muzeu, insotita de exclamatiile baietilor “waaaaaau ce tare e asta” a fost si o stringere de inima: ma pun sa ma sui pe tanc? trag cu pusca?

am sfirsit in transee: la Stefan cel Mare (grea sabie mai avea, grea grea ), la Razboiul pentru independenta si la Primul razboi mondial (unde auzeam ghiulelele suierindu-mi la urechi), am facut o excursie printre multe tancuri, am fost statuie linga niste domni voievozi si am descoperit locul meu preferat: trasurile regale.

spre distractia voastra citeva fotografii (distractia adevarata o serviti duminica seara de la 20.20 la digi 24)

razboiul de independenta (unde eu m-am bagat intr-o groapa, desi eram gatita pruna cu o vesta o minunatie)

primul razboi mondial:)

***

relatare de pe front cu participarea directorului de imagine Eugen Simonia si a unui brav soldat care alerga cu tricolorul intr-o mina si sabia in aialalta pe un deal, in echilibru perfect.

***

la trasuri am vazut aceasta comoara: sania Regelui Mihai, lucrata manual, din lemn.

Muzeul National Militar e o minunatie. daca aveti timp va recomand cu mare drag sa-l vizitati pentru ca veti descoperi lucruri foarte frumoase. curtea interioara e plina de tancuri , pe perioade istorice, iar la trasuri orice doamna/ domnisoara o sa se simta printesa. in plus sunt multe arme si puteti afla multe multe detalii inedite despre istoria noastra. pretul de intrare e de 2,5 ron (pt copii), 5 ron (pt adulti)

***

cit despre locurile (sau costumatiile) pe care mi le propun colegii mei, am sa va mai relatez zilele viitoare. editia de saptamina viitoare va fi cu filmul de animatie si am cosmaruri ca ma vor imbraca in pui vorbitor.

iata-i pe colegii mei, daca tineti la mine, cind ii vedeti pe strada, rugati-i sa filmam in leagane si balasoane, la mare, la soare. multumesc.

*
Vesta mea de Ioana D’arc este creata de M12 si poate fi gasita la Molecule F

0
2863
carmen avramdespre Carmen Avram si In premiera
interviuri
13 years ago

despre Carmen Avram si In premiera

in ultimele doua duminici am plins cu suspine uitindu-ma la televizor. Cum sezonul 3 “In premiera cu Carmen Avram” a inceput cu reportaje care nu te lasa indiferent, m-am gindit sa pun aici pe blog interviul pe care l-am facut cu Carmen anul trecut pe vremea asta.

e lung pentru ceea ce inseamna text pentru internet, dar va rog sa-l cititi pina la capat pentru ca veti descoperi o parte din bunul simt, modestia si emotiile lui Carmen. daca puneti astea linga profesionalismul care e eticheta numelui ei, o sa intelegeti de ce eu (si alte citeva zeci de mii de oameni) o iubesc asa de tare.

fotografia este realizata de Marius Vilau pentru Adevarul si am ales-o pentru ca mi se pare ca o surprinde cel mai bine pe Carmen.

***
text aparut in Tabu, aprilie 2011

**

In diminea a zilei de 2 martie, Carmen Avram a plâns de bucurie. A sunat-o Mihai Gâdea i i-a spus ca prima editie a emisiunii „În premieră” a avut un rating imens. Imediat dupa asta, a intrat in panica.

La inceput Carmen Avram a refuzat oferta de a veni la Antena 3. Dar Mihai Gâdea credea cu putere in talentul ei de a descoperi povesti si, cum voia o emisiune care sa ofere publicului un alt tip de informatie si emotie, a perseverat. „A fost singura mea optiune pentru aceasta emisiune”, spune cu bucuria ca intuitia i-a fost confirmata de audientele primei emisiuni. Atunci, Carmen se uita neincrezătoare la el când ii spunea: „O sa fie cea mai frumoasa perioada profesionala din viata ta daca accepti acest proiect”.

Pentru ea, cele mai frumoase momente fusesera cele de la începutul Pro TV-ului, invatase cot la cot cu toata echipa cum se face televiziune, traise emotiile primului live, plecase in prima deplasare, fusese atacata cu pietre in Teritorii si, pentru ca scapase nevatamata, simtise iluzia invincibilitatii.

Vara trecută i-a dat seama ca dupa atâtia ani de munca in televiziune e momentul sa dea mai departe ceea ce stie, sa-i invete si pe ceilalti. „Astazi nu învata nimeni pe nimeni, toti copiii din tv fura meserie de pe unde pot, dar neghidati, necizelati. Si eu am învatat la fel, dar eram intr-o institutie in care toti invatam pentru ca era începutul.” Asa a acceptat oferta lui Mihai Gâdea.

La sfârsitul lui septembrie 2010 era numita sefa departamentului corespondenti speciali de la Antena 1 si Antena3, stia ca trebuie sa aiba in grija campaniile speciale ale celor doua posturi si sa-si faca echipa pentru emisiunea de reportaje si anchete „In premiera”. Când, cinci luni mai târziu, Gâdea anunta sec oamenii că, de la 1 martie, Carmen e director editorial al stirilor celor 2 posturi, echipa pe care abia si-o formase a izbucnit:
– Am venit aici sa invatam meserie si tu pleci.
-7 ani am fost autodidact si-am sperat ca acum voi invata de la tine, iar tu pleci si n-o sa mai ai timp de mine.

S-a suparat pentru ca i se reprosa ceva ce nu tinea de ea, a iesit din birou, dar s-a intors sa o ia de la capat in câteva clipe.

„Sunt niste oameni care depind foarte tare de mine. Eu n-am mai trait asta niciodata. La Pro TV esti parte dintr-o masinarie foarte mare si responsabilitatea a ceea ce faci tu e în alta parte. Acum, dintr-o data, responsabilitatea e cu totul a mea. A emisiunii, a oamenilor, a ratingului. Desi nu eu fac emisiunea, ceilalti o fac.”

Asa ca a mai străns putin butonul oalei sub presiune în care s-a bagat de buna voie si-a mers mai departe. La foc mare.

*

In duminica în care se difuza cea de-a doua editie a emisiunii „În premieră”, Carmen Avram a venit in redactia noastra. Îmbracata in pantaloni cu bretele si turul larg, cu un hanorac gri si o vesta de fâs bleumarin, parea o pustoaica pasionata de hip hop, departe de omul serios si, cumva, rigid pe care-l stiam din transmisiile in direct de la tv.

„Eu sunt o fire foarte emotiva. Chiar si dupa atâtia ani, pentru mine e un stres maxim să fac un live. Poate daca as fi avut in fiecare seara un live m-as mai fi obisnuit, dar asa… Îmi imaginez cum se uita la mine oamenii de acasa, imi spun ca ma fac de rusine daca ma încurc si-mi impun sa fie perfect. Mi-a povestit un prieten care lucra la radio ca, într-o zi când citea
jurnalul de stiri, a avut un blanc si nu a mai fost in stare sa rosteasca nimic.
Eu imi scriu pe un clipboard un text pentru situatiile astea. Problema mea e ca uit sa ma uit in clipboard-ul ăla. Un alt prieten german, care face la Pro 7 ce făceam eu la Pro Tv, mi-a spus «nu imi mai e frica din momentul în care am înteles ca cei din fata televizorului nu stiu ce am eu de zis si nu se prind daca am uitat ceva». Cu asta m-am mai relaxat, dar chiar si asa in 80% din live-uri sunt foarte stresata.”

Ne vorbea cu un usor accent ardelenesc, extrem de deschis, cu o voce mai „inalta” decât cea de la tv si, desi era îngrozitor de obosita (se culcase la 4 dimineata, iar la 1 era la noi proaspat machiata, pregatita pentru interviu si fotografii), simtul umorului si autoironia erau prezente in raspunsurile ei.

În ultimele doua luni, Carmen Avram n-a avut zile libere („dar nici nu ma gândesc la asta, n-am nevoie acum”), a muncit cu noua ei echipa pentru emisiuni („avem deja materiale pentru patru emisiuni”) i-a fost la un pas de a fi linsata in Egipt, intr-una dintre cele mai dificile deplasari din cariera.

*

Când a anuntat ca pleaca din Pro TV si ca va incepe o emisiune de reportaje si anchete la Antena 3, au aparut primii voluntari in echipa.

„Daca tu pleci, eu vin cu tine”, i-a spus Mihai Dină, operator la Pro Tv. A încercat să-i explice ca ea se baga într-o aventura, dar Mihai – cu care facuse multe reportaje – n-a cedat.

Apoi a sunat-o Andrei Captarenco, moldovean de peste Prut, pe care l-a placut atât de mult când au filmat în 2004 celebrul reportaj de la Cernobâl, încât l-a adus la Bucuresti.

– Carmen tu ai făcut mereu curbe în viata mea si acum eu vreau sa vin cu tine, într-o noua curba.
– Vorbeste cu sotia ta, s-ar putea sa nu fie la fel de fericita cu curbele astea, a râs Carmen.
– Am vorbit cu Maria, e bucuroasa sa merg cu tine, i-a replicat Andrei.

O parte din echipa s-a format asa: oameni care au aflat de proiect si s-au oferit cu entuziasm sa i se alature. Pe altii i-a rugat ea sa vina.

„Eu le spun «oamenii ultimei sanse». Sunt oameni din trei televiziuni: Pro TV, Realitatea si Antena. Cei mai multi dintre ei făceau stiri si erau pe punctul de a renunta la televiziune sau de a face orice altceva: prezentatori tv, promo. I-a unit entuziasmul pentru proiectul acesta.”

Astăzi sunt 22 de oameni în echipa dintre care 10 reporteri, 4 operatori, 2 editori de montaj. Muncesc intr-o mansarda unde si-au luat o canapea rosie de la Ikea – locul unde-si beau cu totii cafeaua si tin sedintele, iar entuziasmul inceputului a adus in ei un spirit autentic de familie. La prima difuzare „În premiera”, o parte din echipa a mers la Mihai Gâdea in emisiune,
iar cei care n-au fost în direct s-au întâlnit ca sa celebreze împreuna primul episod la care au muncit luni de zile, desfacând fiecare reportaj in zeci de bucătisi declaratii, asamblându-le si reasamblându-le ca pe un lego în căutarea formei care să aibă cel mai mare impact.

„Sunt foarte misto oamenii astia. Îi iubesc de nu mai pot. Mie nu mi-a zis nimeni de atâtea ori intr-un timp asa de scurt ca ma iubeste.” Când spune asta, Carmen are un ton cald, tandru si se uita undeva, in dreapta, in cautarea amintirii momentelor pe care le traiesc impreuna. Momente care, din afara, sunt incredibile: au vazut primul reportaj gata montat tinându-se de mâna; se imbratisează pentru fiecare reusita; când oboseala depăseste granitele imaginate, dupa ore în sir de montaj, se încurajează: „sunt îndârjit, nu renunt”.

*
La masa rotunda din sala de conferinte a redactiei noastre, Carmen Avram vorbeste aparent relaxat, dar cu ambitia ascunsa în inclestarea maxilarelor, despre cea mai recenta deplasare în Egipt. Când a aflat de conflicte, i-a spus lui Mihai Gâdea ca vrea sa relateze de la fata locului. „Du-te, dar sa stii ca eu nu sunt de acord”, i-a raspuns Gâdea precum un rabin care vrea sa dea dreptate tuturor.

A ajuns în Cairo în mijlocul a 20.000 de oameni care au avut ordin să –i prinda pe jurnalisti, sa-i bata, sa-i sperie, orice, numai sa-i alunge din tara. A fost prima zona de conflict în care jurnalistii au fugit, nu pentru ca era dificil, ci pentru ca ei erau cei vânati.

Televiziunea cu ajutorul careia facea transmisiile pentru Antena era într-un bloc pe malul Nilului, vis a vis de piata în care se afla masa de huligani. Înainte de direct, seful statiei i-a anuntat:

-Nu intrati în panica, dar avem informatii ca vom fi atacati. Sediul Associated Press a fost atacat, sediul Cairo Tv la fel.

Carmen transmitea cu spatele la piata, in fata unui geam si stia ca poate sa fie o tinta vie. L-a rugat pe director s-o lase sa relateze din partea celalalta a camerei, dar acesta a refuzat. N-a avut ce face si s-a asezat in dreptul geamului cu doua reflectoare îndreptate spre ea.

„Când am auzit «acum intrăm în direct», erau – fizic – două persoane în mine. De la brâu în jos era o persoană: picioarele îmi tremurau îngrozitor. Peste drum erau unii care se puteau juca, apăruseră luneti tii, tiam că sunt carne de tun.
Dar de la brâu în sus eram foarte bine, altă persoană. Am relatat fără probleme.
La sfâr it mi-am spus că dacă eu am putut să mă stăpânesc în seara aceea i să fac un live, înseamnă că n-am stat degeaba în televiziune atâ ia ani.”

În Egipt a sim it pentru prima dată bucuria că România e o ară în care nu se întâmplă asemenea conflicte. „Nu eram în siguran ă nicăieri; nici în hotel, nici în ma ină, nici pe stradă, nici măcar în ambasada noastră care era într- un bloc fără armată, fără pază. Am avut tot timpul un nod în gât i o stare de tensiune cum n-am mai avut în nicio altă deplasare”, recunoa te Carmen.

Dar asta n-a împiedicat-o ca atunci când era la un pas de a fi lin ată de 30 de huligani care îi văzuseră că filmau, să aibă o incredibilă prezen ă de spirit. Si-a adus aminte că arabii au o problemă cu femeile care plâng, s-a prefăcut bolnavă i -a început să plângă până când, ea i operatorul Cristi Tama , au fost lăsa i să treacă mai departe.

A plecat din Egipt cu convingerea că noua genera ie de tineri arabi va schimba lumea într-un mod dramatic în câ iva ani. A fost profund impresionată de câ iva adolescen i cu care a vorbit la o baricadă. „Când trăie ti într-o casă în care părin ii s-au temut toată via a să vorbească, să treacă la ac iune, să nu rămână fără mâncare, fără bruma de liberate, tu devii mai puternic i încerci să faci ceva pentru ei”, i-a spus un pu ti a cărui privire încă o mai urmăre te.

De fapt, asta o fascinează la deplasările în zonele de conflict: întâlne te oameni cu pove ti extraordinare, iar ei îi plac pove tile. Nu crede că e curajoasă, ci mai degrabă curioasă; e atât de fascinată să în eleagă ce se petrece, încât nu mai are timp să se gândeasca cât de periculos e. Dacă ar sta să con tientizeze asta, probabil că i-ar face
griji pentru îngrijorarea familiei ei.

*
Dupa aproape 15 ani de deplasari in zone de conflict, familia lui Carmen Avram a învatat sa faca pace cu emotiile. Glumeste si spune ca tatal ei a devenit atât de religios din cauza grijilor la care l-a supus cu deplasarile ei, dar apreciaza discretia lui: nu o suna niciodata sa o întrebe cum îi e într-o deplasare, prefera sa –i sune prietenii sau sotul (jurnalistul Adrian Ursu) si
îi trimite mesaje de încurajare. La fel fac si socrii care-i scriu în sms-uri ca o iubesc, iar când se întoarce acasa îi trimit flori sau mici daruri. Stie ca sunt mândri de ea, cum stie ca nu-si arată îngrijorarea pentru ca sa nu o faca sa se simta vinovata ca pleaca. Cel mai mândru e fratele mai mic care e inginer la Bosch în Viena. În seara difuzarii primului episod „În premieră”, i-a dat un sms: „esti mare, nu esti doar sora cea mai mare”.

Când e în zonele de conflict, cu el vorbeste cel mai mult; îi trimite sms-uri si bancuri („are cel mai misto umor pe care l-am întâlnit la un om”) si-l simte aproape chiar dacă îi despart multe mii de kilometri.

Poate ca asta e una dintre supapele de descarcare a emotiilor pe care le traieste în zonele de conflict. Multa vreme si-a spus ca nu se acumuleaza emotional nimic din stres-ul pe care-l traieste acolo. Pâna în iarna aceasta.

A fost în Cambogia si Venezuela într-o vacanta alaturi de sot, câtiva prieteni si de familia fratelui ei. La o plimbare printr-un sat lacustru, pe un canal îngust a început să simtă disconfort. Erau pe o barca, toti se simteau bine, beau sampanie; ea purta vesta de salvare si nu se distra foarte tare.

Când au ajuns în larg, fara niciun punct de sprijin la orizont, respiratia i s-a îngreunat, asa ca a cerut sa întoarca barca i sa se opreasca cât mai repede la mal. Dupa o exotica întâlnire cu un copil cu un sarpe atârnat de gât, o trecere pe lânga o crescatorie de pesti care se zbateau în apa si o groapa cu crocodili pe marginea careia prietenii faceau poze, a clacat: nu
mai putea respira, se sufoca, pierduse controlul. A avut nevoie de câteva minute bune ca sa-si revina din atacul de panica.

Mai târziu a derulat filmul evenimentelor si –a realizat ca declansatorul a fost gândul ca fratele ei ar fi putut cadea în groapa crocodililor pentru ca pasise pe o scândura fragila, dar în adâncul sufletului a stiut ca totul a fost o revarsare a emotiilor acumulate. Un pret pe care l-a platit pentru efortul pe care –l face mintea ca sa tina ritmul cu evenimentele.

*

Si-n ultimele trei luni a facut eforturi mari, chiar daca nu recunoaste. Pentru fiecare reportaj din „În premiera” a petrecut zeci de ore alaturi de reporteri si de editorii de montaj. Doar ca ei s-au rotit, pentru ca fiecare a avut în grija alt subiect, iar ea a ramas acolo, pentru fiecare, ca sa-i învete si sa-i cizeleze.

Cum a promis.

„Într-o buna zi eu nu o sa mai am ce sa caut acolo. O sa fie atât de buni singuri singurei; de fapt, o să fie perfecti, acum sunt foarte buni. Eu o sa vin, o sa prezint emisiunea si o sa ma duc la cafea. Scopul meu e să-i învat sa fie autonomi”, spune cu acelasi amestec bizar de îndârjire si umor pe care îl au toti din echipa. Când erau obositi si le era greu le- a explicat cât de important e sa lucreze la un proiect mare.

„Daca noi stabilim un reper cu emisiunea asta, daca o sa înceapa sa se vorbeasca despre noi «ati vazut ce au facut aia la „În premieră” aseara?», asta o sa fie foarte bine pentru echipa, dar extraodinar pentru fiecare în parte. Pentru ca daca
faci un produs foarte bun, te urmăreste. E important sa-ti legi numele de ceva care e puternic si pe care tu-l construiesti.” Asa i-a motivat si n-au mai simtit oboseala.

Cu emisiunea asta si-a propus mai mult decât o scoala în priza directa pentru o echipa de reporteri senzationali. Ai crede ca e mai degraba interesata de puterea informatiei, dar ea vrea sa expuna stari si sa transmita emotii. Carmen Avram vrea ca „În premiera” sa te socheze, emotioneze, distreze.

Spera ca oamenii, daca întâlnesc un produs jurnalistic bun, sa-l recunoasca si sa se bucure de el. Traieste un amestec de
bucurie si uimire pentru ca a început sa primeasca telefoane sau scrisori cu propuneri de subiecte, iar oameni pe care i-a intervievat în urmă cu multi ani o suna sa o felicite pentru noua emisiune.

A început chiar sa primeasca flori de la telespectatori, dar cu toate acestea e panicata. Stie ca odata cu prima emisiune a stabilit un standard pe care e nevoita sa-l depaseasca cu fiecare noua emisiune. De asta, pe 2 martie când a sunat-o Mihai Gâdea sa o felicite pentru audienta record, dupa lacrimile de bucurie a venit panica.

Când s-a dus în redactie în ziua aceea a vrut sa sarbatoreasca, sa bea sampanie. S-a luat însa cu treaba: „Avem materiale suficient de puternice pentru a ne bate propriul record?”

*
Emisiunea „În premiera” poate fi urmărita în fiecare duminica de la ora 21.00 la Antena 3.

5
6461
jurnalismce texte ajung virale?
munca mea
13 years ago

ce texte ajung virale?

Zelist.ro a facut o analiza a “viralelor” anul 2011 si la capitolul texte, in top 3 cele mai sharuite articole din romania, pe locul 2 se afla un text de aici. Majestate, imi cer scuze pentru domnul presedinte.

textul a avut 580 de FB Share, 409 FB Comments, 1318 FB Likes, 87 RT …

sunt mindra ca un text de-al meu a fost in top 3 al articolelor din Romania anul trecut, dintre milioanele de texte scrise.

***
analiza Ze list ar trebui insa consultata de publisherii ziarelor on line pentru a intelege ca nu “click aici” e solutia pentru a face trafic.

problogger.com a clasificat criteriile dupa care un articol ajunge viral

Redistribuirea unui articol reprezinta angajamentul si empatia cititorului fata de continut. Conform infograficului, cititorii/utilizatorii redistribuie un anumit continut care respecta urmatoarele conditii:

1. Este absolut ilar
2. Este incredibil
3. Are o puternica incarcatura emotionala
4. Se incadreaza in viziunea cititorului/utilizatorului despre viata
5. Iti ofera posibilitatea de a reflecta la anumite chestiuni din viata ta
6. Nu apare in media “mainstream” (de masa)
7. Va face pe cineva sa zambeasca
8. Este dramatic
9. Este jenant
10. Este provocator

mai multe detalii in articolul de la insignifiat la viral

1
2529
ca-n filme stillCa-n filme… la Digi24
munca mea
13 years ago

Ca-n filme… la Digi24

ati vazut vreodata saritorii in inaltime care sunt intr-o competitie importanta si au cerut ca bara sa fie ridicata la nivelul recordului mondial?! stau acolo, in fata startului si se pregatesc sa sara. tu, spectator, habar nu ai daca ei au mai depasit vreodata bara la inaltimea aia (macar la antrenamente) sau daca tocmai ce simt ca au o zi buna si vor sa-si depaseasca limitele.

si ei isi iau avint si … sar.

***
in fata unei bare asezate la nivel de record mondial ne simtim si noi, echipa care, din duminica aceasta, va prezinta emisiunea Ca-n filme la Digi 24.

ne-am setat recordul: Lucian Stan si Tedy Necula, ambii studenti in ultimul an la regie, au creat formatul emisiunii – un mix de teorie si istorie cinematografica si de topuri amuzante, istorii nestiute despre oamenii de cinema.
[caption id="attachment_15715" align="alignnone" width="300" caption="lucian stan si toni dohotariu"] [/caption]
[caption id="attachment_15716" align="alignnone" width="300" caption="Tedy Necula"][/caption]

ne-am antrenat: baietii au invitat-o sa se alature echipei pe Catalina Bucur, multi ani reporter la Happy Hour, cu o experienta uriasa in intervievat OAMENI MARI, care a inceput sa faca materiale pentru emisiune. cam din octombrie- noiembrie.
pe la inceputul anului, m-a intrebat pe mine doua vorbe desper Peter Greenaway si apoi, m-am alaturat echipei: “nu vrei sa prezinti tu emisiunea?” (la capitolul antrenament, eu m-as mai fi antrenat luni … dar perseverez)

[caption id="attachment_15714" align="alignnone" width="300" caption="Catalina Bucur si Toni Dohotariu"][/caption]

am ridicat stacheta cit am putut noi de sus: am invitat 5 dintre actorii care au facut lucruri minunate anul trecut sa faca un exercitiu de improvizatie pe un cuvint care sa descrie emisiunea noastra. am transformat exercitiile in filme de foarte scurt metraj si-am avut curajul (inconstienta? 🙂 ) sa le punem pe ecranul unui cinematograf in fata unor regizori, oameni de imagine, actori, critici de film. (le gasiti pe pagina de facebook a emisiunii)

si-acum ne pregatim sarim. in seara asta de la ora 20.20.

in sufletul nostru e un amestec de adrenalina cu curiozitate, de teama cu bucurie, de neincredere cu forta. si da, ceva oboseala (ca sa intelegeti cit de multa pasiune e in ceea ce se pune in emisiunea Ca-n filme, va spun doar ca Lucian si Catalina au montat prima editie 16 ore consecutive, la ora 7 dimineata Catalina a plecat acasa, dupa 24 de ore de alte munci, iar Lucian a continuat pina la ora 4 dupa amiaza, pina a dat cea mai buna forma pentru tot ce avea inregistrat; 33 de ore de munca non stop)

acum tot ce vrem e sa va uitati la noi si sa ne spuneti cum va place… ca sa facem si mai bine data viitoare.

***

experienta ultimelor doua luni de contact direct cu televiziunea mi-a schimbat putin perspectiva asupra lucrurilor; nu eram chiar novice (m-au mai invitat la emisiuni, credeam ca stiu cum e la un live), dar lucrind in detaliu la o emisiune am realizat ca, spre deosebire de presa scrisa (chiar si radio) unde esti cel care centreaza si da gol (ai controlul reportingului, al formei informatiei) si esti singurul responsabil pentru greseli, in televiziune e o munca de mare echipa.

si cred ca e tare nedrept ca doar cei care au ipostaza de prezentatori iau aprecierile publice cind alti multi multi oameni au muncit pentru produsul respectiv. si daca ei nu si-ar fi facut bine treaba (de la o lumina care nu era bine asezata sau un sunet care n-a fost captat bine, pina la o camera miscata), totul s-ar fi naruit. asa ca vreau sa scriu aici numele celor care au lucrat alaturi Catalina, Tedy si Lucian pentru productia filmelor de foarte scurt metraj si a materialelor din emisiune.

vali vlad – coordonator departament promo
sebastian nesu – producator promo
florin apostol – director de imagine
dorel penelea – asistent camera
catalin isopescu – director de imagine
paul bragadireanu – asistent

machiaj: ruxandra gheorghita
par: georgiana moisa

producator general: toni dohotariu

***

stiti? oricit ne-am indoi am avea emotii astazi, la prima noastra participare la “o competitie sportiva”, stim ca putem sa sarim peste bara aia asezata la recordul mondial…

Happymindrie . bucurie
munca mea
13 years ago

mindrie . bucurie

acesta este un articol scris cu orgoliu, recunosc si fac mea culpa in avans.
dar sper sa aiba si ceva util in el pentru voi:)

ieri la smsbucuresti, conferinta organizata de revista Biz, Catalin Tenita a prezentant o analiza a contentului promovat de presa & bloggeri, dar si despre cum sunt preluati bloggerii in presa, cercetare din perioada 22 decembrie – 22 februarie, realizata de Ze list.

in cercetarea acesta, numele meu (si al blogului meu) apare de citeva ori in contexte care mi-au facut ziua frumoasa.

de exemplu, e un “clasament” al blogurilor jurnalistilor / vedete ( stiti, Cabral in cazul asta nu e vedeta, el poate sa stea oricind linga un jurnalist pentru ca are program editorial bine gindit pentru blogul lui. si-l banuiesc si pe tudor chirila de acelasi lucru ) dupa preluarile lor in presa.

stiti ce ma bucura la clasamentul asta? nu neaparat faptul ca sunt pe locul 3 (desi, da, am zimbit mindra), ci faptul ca sunt intre oameni care au in spate televiziuni si ziare.

iar eu ma am pe mine. atit.

e dovada cea mai buna ca daca generezi continut bun, original, poti sa fii preluat de presa. ca daca-ti faci treaba bine, cu perseverenta, chiar si cind nu ai un trust in spate, poti sa fii “auzit”.

dar la fel de bine, e dovada ca si tolo, si cabral, si petreanu, precum si toti ceilalti mentionanti in cercetare, sunt in mintea cititorilor pentru ca-si fac treaba bine. inclusiv pe blogurile lor (pe care le trateaza ca pe niste produse de publishing)

azi sunt happy.
daca puteti invata ceva din bucuria mea (si nu luati in calcul doar mindria si orgoliul meu de a remarca acest clasament) am sa fiu si mai fericita.

7
6793
scoala de bloggingNokia Blogging School 4 Teens
munca mea
13 years ago

Nokia Blogging School 4 Teens

simbata am fost la liceu dupa… multi ani.

la Gheorghe Lazar pentru un proiect foarte frumos Nokia Blogging School 4 Teens in care Vlad Petreanu si Victor Kapra ii invata pe elevi (care s-au inscris benevol) cum si ce sa faca pentru a avea un blog cu trafic bun.

Lectia

treaba mea a fost sa povestesc din experientele profesionale lucruri care sa-i motiveze pe elevi sa munceasca sustinut in cazul in care vor sa-si faca un blog.

am asistat la o parte importanta din lectia lui Vlad (am intirziat putin, ma iertati inca o data) si am invatat si eu doua lucruri pe care nu le stiam: cu ce programe pot sa fac gif-uri si – ceva ce nici nu mi-am pus problema vreodata ca as putea face – cum sa sterg dintr-un embed trimiterile care sunt in plus, (ex “alte muzici din categorie aici”)

a fost deci si o lectie pentru mine: oricind ai ceva de invatat, chiar si din locurile in care te cheama ca sa-i inveti tu pe altii.

**

intilnirea mea cu elevii

cel mai tare mi-a placut prospetimea si onestitatea lor; cind am intrebat pe cineva care cerea o lamurire in timpul prezentarii daca i-am raspuns bine/complet, raspunsul lui a fost “aproape”…

au pus intrebari foarte simpatice si m-au facut sa povestesc multe “din casa”, dar sper ca au invatat din toate povestirile mele ca fara multa documentare, disciplina si consecventa nu ai cum sa reusesti.

***

tema pentru acasa

i-am provocat la un joc: cine are curaj sa faca un interviu cu cel mai incomod profesor din liceu va fi publicat pe blogul meu.

jocul asta are mai multe mize; daca profesorul ii refuza invata sa faca fatza unui NU. daca profesorul accepta, vor fi la un pas de a-i cistiga respectul, iar asta se va realiza doar daca vor face un interviu bun (documentat, cu intrebari destepte).

de fapt, e un exercitiu despre increderea de sine, pentru ca – dupa mine -acesta e cel mai important lucru care trebuie dezvoltat la aceasta virsta.

***

Bloguri care mi-au placut

am doua mentiuni speciale de facut despre blogurile celor care participa la Nokia Blogging School 4 Teens;

blogul lui Andrei pentru o postare minunata legata de o portocala si un cadou de Mos Niculae.

blogul Andreei pentru dinamica lui; uitati-va cum isi aranjeaza fotografiile , sfidind orice regula invata la cursurile lui Vlad si Victor, dar obtinind ceva foarte arty si proaspat:)

***

la Vlad Petreanu gasiti toate blogurile elevilor care participa la cursuri.

ca sa intelegeti cit de pasionati si de curiosi sunt copiii astia (care n-au nicio legatura cu ceea ce vedem noi despre liceeni la ASA NU pe la tv) va mai spun ca erau doua fete care veneau de la Chiajna ( o ora si 10 min cu maxi taxi), in ziua lor libera pentru acest curs care e facultativ.

e frumos ca sa face acest proiect nu doar pentru ca elevii invata despre ce inseamna un blog si care e limbajul 2.0, dar si pentru ca pot sa vada la doi pasi de ei pe cineva pe care de obicei il vad la tv si pot intelege ca toti suntem la fel, unii reusesc mai multe pentru ca muncesc mai mult.

si da, mi-ar fi placut si mie sa am parte de asa ceva cind eram la liceu.

*

fotografia e facuta de domn profesor Vlad Petreanu.

3
2842
felicity antarticaExclusive interview: Felicity Aston
interviuri
13 years ago

Exclusive interview: Felicity Aston

Felicity Aston – on victories, solitude & dealing with friends crisis

Maybe you’ve never heard of Felicity Aston and you don’t know anything about her mental power and her strong will, but the following few minutes will be a good emotional investment and a beautiful life lesson.

Felicity Aston is 33 years old. She’s a British writer and explorer. At the end of 2011, Felicity traveled 1.700 kilometers on a route that no one had skied before, to hit the South Pole, in a Kaspersky One Transantarctic expedition.  The expedition took 70 days
and beyond the physical performance there was (and there is) an incredible exercise of will.

Felicity had been ALONE during this expedition and had to fight not only with the most freezing cold, but also with her own mind.

Imagine 70 days of struggle, when your body suffers biological changes because of the cold and the atmospheric pressure, when you have to force your brain to keep alert. And these are 70 days when you can’t say a word; you can’t talk to anyone, not to mention haveing a shoulder to cry on.

I sent Felicity some questions before she left for the expedition. (Thank you Kaspersky Romania for all the help). She answered just a few days after she came back.
***
You said that you wanted to become the first person to cross Antarctica alone using only muscle power, but your adventure to Antarctica is more than a “power muscle” one. It would be nice and motivational for us if you would explain a little about your psychological training. How are you preparing to deal with the solitude on this trip?

I prepared with the help of a sports psychologist at the University of Hertfordshire who introduced me to techniques that would help me cope with solitude. However, much of the psychology of the journey was very unexpected. I found the experience of being alone more emotional than I imagined and this aspect of the expedition was by far harder than the physical challenge.
I’m sure that, during your past expeditions, there were difficult moments. Could you describe one of them? And, most important for me, could you describe what you told to yourself in your mind to go forward in such moments?
During team expeditions I found it was much worse to realize that a team-mate was in danger than to be in danger yourself. When you are in a crisis the adrenalin kicks in but watching someone else in a hazardous situation is terrifying.
When on my own, what was so frightening was the realization that I was completely responsible for myself – there was no one to raise the alarm or who was able to come to help in a hurry. What makes you move forward is the understanding that there is little choice; either you find a way to move past the danger or you stop and the expedition is over.
You’ve prepared a long time for this solo expedition (all your previous expeditions are part of this), but I suppose it was a time when you decided that NOW you’re ready for a solo one (the toughest). Could you describe that time, how did you realize that you were ready?
Two years ago I skied to the South Pole leading a team of international women during Kaspersky Lab Commonwealth Antarctic Expedition. When we arrived at the Pole, at the end of our journey, I remember looking beyond the pole and thinking that I would like to go on – and, more importantly, that I knew I could go on.
How does the expedition look like for your family? Your parents?
I have been going away on expeditions to the Polar Regions for more than 10 years now, so they are used to me going even if they don’t like to ask for too many details about what I will be doing and the potential dangers. My mum and my sister didn’t like the idea of me being alone – and so they are particularly glad to have me back home safely.
What will you eat during all this time on ice? (and from that part, do you have a favorite meal, any food that you’ll miss it during the expedition? )
I eat porridge or instant noodles for breakfast with coffee and for dinner I eat a Fuizion Freeze Dried meal followed by lots of chocolate and a High 5 Protein drink. During the day I graze on a bag of chocolate, nuts and sweets. I also take a number of different vitamin and mineral supplements with breakfast and dinner.
I didn’t really crave any food but I was upset when my one pot of peanut butter finally ran out. A spoonful of peanut butter had been my daily treat!
What do you like to do in your “civilian” life, when you are not on the mountains?
I am very fortunate to make a living from what I love to do. I have always enjoyed writing and now I also give talks professionally – I think it is the act of telling a story, whether in text or verbally, that I enjoy.
And also, it would be very nice if you ‘ll explain a little about how do you see the victories. In this kind of expeditions but also in life. (I have to admit that I suppose your perceptions about victories different about most of us: for exemple, at the end of this expedition you ‘ll celebrate your victory alone, it will be a victory for yourself. Us, “the others”, are used to obtain victory for people’s recognition & celebration, too.)
My foremost emotion when I finished the expedition was relief. Relief that I was safe now and could relax, relief that I hadn’t let anyone down (such as sponsors Kaspersky Lab and supporters who had gone out of their way to allow me the opportunity) and relief that this dream, this itch, had finally been scratched.
But that relief and sense of satisfaction was tempered with sadness that my big adventure was over. When I was told that the plane was on its way to pick me up I felt panick that those were my last moments alone in Antarctica – an incredible priviledge. Even now, I have a longing to see that awesome landscape again.
***
I know Felicity Aston impressed you with her mixture of force, ambition and vulnerability. Yet, please read once again the answer at the second question: Felicity speaks about the force you find in yourself when in extreme situations and the helplessness when it comes to others.

It’s the same with life, not only expeditions: sometimes we’d like to help someone around us, but the only thing we are able to do is to let that person find a solution himself. And when he can’t, his failure breaks us apart more powerful than our own crisis.
2
3762
S_McCurrySteve McCurry – on Timisoara Revolution, stories on people’s faces and… shyness
interviuri
13 years ago

Steve McCurry – on Timisoara Revolution, stories on people’s faces and… shyness


“Are you married, do you have your own family, are you single?”
This was the line of questions I was asked by Steve McCurry, one of the most famous photographers in the world, within less than 2 minutes after walking into the conference hall of the Carlton Hotel in New York where the interview was going to be taken. I was the interviewer and he the interviewed.
Strangely enough, I did not mind him asking. I smiled; there was nothing ostentatious in his attitude.
When I walked into the room, Steve McCurry was on the phone to one of his staff arranging a trip abroad on the 10th of January. It was the 30th of December (2011), McCurry was coming from a long photo session, and the following day he was going to make three portraits of families from Europe, within the project Hotpoint Family Portraits. I wanted to walk out and return when he would have finished his conversation, but he invited me to sit on his right hand side, at a large conference table.
He was dressed in black: jacket and shirt, trousers and shoes. Nothing striking. And he did not have his camera with him. When he finished his telephone conversation he started interrogating me: “Do you live in Bucharest? Are you a blogger? Do you know my blog?”; then – as I confessed not having seen his latest blog post – he invited me to take a look on the telephone. “It is about old age”, a series of touching photographs with elders in various poses, in various corners of the world. He particularly liked a photograph from Macedonia, with two elders (a man and woman) leaning against each other as they climbed up a mountain path.
“You may find just as beautiful things and people in Romania too. You must come”, I said as he was passing his finger on the telephone screen for me to see the rest of the photographs…
That’s when he asked: “Are you married, do you have your own family, are you single? What would your boyfriend say if you went on a trip with me? Would he feel threatened?” …and started laughing…

***

Steve McCurry (61) is one of the most famous photojournalists, holder of major awards in photography for his testimonials from the main conflict zones in the world. The “Afghan Girl”, the photograph featuring on the cover of National Geographic Magazine is one of the most recognized photographs in the world, possibly also because 20 years later, McCurry returned to Afghanistan to search for her, without knowing her name, only relying on her photograph and her green eyes, and this experience was recorded in a documentary film. Actually, portraits are his “personal brand”, as he manages to grasp on each face expressions that tell as much as a novel or a film.

When you meet for the first time someone you are going to portray, what are you looking at?

There are people with very powerful faces, they have emotions on their face, faces that tell stories. Some characters can be read on the face. I am fascinated with what a face can tell. Because every each of us has several “faces”… Some are very common, others very beautiful, but beyond it you sometimes see faces with something archetypal on them, something extremely powerful…

And how do you convince them? I guess many are shy… They are common people and you convince them to look
into the camera and the result is such a natural image…

Not quite… You can have people relax. I think everybody wants to be liked, we want people to like us and if you walk up to somebody and tell them “I think you are awesome, extraordinary and I would very much like to portray you because you seem to be such a wonderful person”, most people would stop for you on the street… Most agree exactly because you placed them there, you gave them that position…

Because they have an ego…

Yes, but also because they want to participate, to be helpful, and especially not to let down. If someone tells them “you are so beautiful”, they won’t tell you not to take a photograph of them, although they might not agree with what you are saying. It is the information they want to honour by accepting they’re photographed.

Sometimes they don’t know who you are, they don’t know your work.

It is not important who I am. I am simply another person just like them. You must win their confidence and you sometimes can be convincing and then when they see how excited I am they can get excited. They want in, they want to share the experience… because ‘look this guy is holding a camera, he seems like a good person, he’s well mannered… I should help out.” But you must choose the right time, the right words. When we speak, our expression changes and you can lead the way.
If I’d be talking to you about something serious now your expression would turn serious; if I am funny – tell a joke – you are likely to smile. Even if out of politeness. You can help people turn the way you want them to. Then, you need to be experienced to quickly understand reactions of the body, the moment you’re asking for something, how to relate with certain type of a person, the light, the background… And how to manage it all in a few seconds…

But sometimes they don’t speak English, they’re poor Indians or countrymen from Paraguay or street children in
Cambodia.

This doesn’t matter, because if I laugh or act congenially, you will smile…

So you’re an actor?

I wouldn’t say that… Look, we just met. Really, we actually just met. (He laughs) I may choose to tell you any story – a funny or a sad one – and get what I want from you – in terms of your facial expression. It’s not about acting but about sharing an experience with somebody, and relate to them, create a connection in a certain sense…

***
After graduating college, Steve McCurry went to University to study cinematography and filmmaking, graduating however magna cum laude in theatre arts in 1974. For two years he worked for a magazine but resigned to become a freelance photographer. His career was launched when he illegally crossed the Afghan border before the Russian invasion and recorded Taliban life in its most intimate stances, often facing death “naively” as he later confessed. His photographs featured on the covers of Paris Match, New York Times etc., and has since faced death in some other occasions.

If you were to choose a photo to describe your life, which would it be?

Life is so complicated, it is difficult to describe it in one sentence, or one idea… (takes a few long moments to think looking down at his shoes). Maybe the photograph of the child running on an alley between two walls painted in children hands… That might be the image to represent me (ed. note, the photograph makes the cover of the book Steve McCurry: The Unguarded Moment )

Your name is always mentioned in relation to the “Afghan Girl” but I am sure that there are many other
photographs you have taken that you like just as much.

Certainly, like the photographs taken in India of the sand storms (ed. note: you may see one of these photos here), or the one with the mother and son looking out of a car’s window, in India again. The old woman at the pedestrian crossing in Yugoslavia… There are many photographs just as great but people decide what they like and you can’t control their taste.

You must have taken millions of photographs in the over 30 year’s career. Do you ever think that you might lose
your archive?

We live with so many fears, fear of losing one’s life, fear of losing one’s friends… You can’t live in fear all the time, you do what you can and let life go on. I archive them and to all I can to preserve them safely, but the rest… whatever happens…

Talking about life, were you ever afraid of losing yours?
Many times.

And why do you continue?
This is a question I don’t have an answer to… It is a mystery, it is the same with war photographers and journalists… I think we want to witness history, to see events which were not recorded yet. We want to be where history is being written because, after all, we live a common, boring life… And you want to see the change, the transition, you want to see how others deal with situations you will never find yourself in.
A good example is the Romanian transition, Timisoara and the Revolution – those where moments which changed the life of many people. Something like this never happened to me.

What where you doing then?

I was in Belgrade, I came by car and stayed only for 2 days in Timisoara. Those were historical moments. I was driven by the curiosity and the possibility of documenting in my own way such a historical moment, a deep change in the history of Romania. I would like to return to Romania. I would like to have stayed more than the 2 days in Timisoara 20 years ago, to have gone to several places, see more of what happened.

***

When he is not in some remote corner of the world to photograph wars or the human face of the most difficult, controversial moments, Steve McCurry holds photography workshops in New York or India, the country which taught him how to see life. According to his rough calculations, in 2012, he spent less than 4 months in New York, where his home is.

Did you ever think of stopping? Of quitting this profession?
No, never. Not even for a second.

Did you ever go on holidays without your camera?
No. I always have the camera with me, although I’m not always taking photographs, but one never knows…

If you were to chose a place to go to without your camera, just to relax, where would you go?
Italy maybe… Without a camera? (sighs)… Japan. There are places where I like to go, without needing the camera or my profession to visit and I like Japan… But you know it is more than unlikely for me to go anywhere without my camera.

I know… You are now working until the last day of the year.
Yes, but this is not unusual to me. Sometimes you can’t control things, and they happen when it can take place. But that’s ok, I don’t mind working on the last day of the year.

How much holiday did you take this year?
I don’t make such estimates, it’s not how I look at my days. If I enjoy life and what I do it is wonderful – with or without holidays. I don’t think about holidays, I think about something interesting, exciting – something to keep me going, to make me happy, to fill me with positive energy. This is more important to me than holidays. Then you are filled with many joys and peace and serenity. This is more important to me than lying on a beach and sunbathe or… whatever people do on the beach.

But I still believe people need relaxing…
Oh, certainly. But relaxation can come in different forms, people are different and some relax in the mountains, others on beach or in a country where they have wine…

And how about yourself?
I watch a movie…

You have met many people. Is there still anyone whose encounter can make you feel uneasy, nervous with having to meet?
Yes, but I can’t think of many of those, maybe Meryl Streep or Sean Connery… I don’t think so much about meeting stars…

I wasn’t talking necessarily about stars, but rather wanted to know if you’re ever shy in front of someone you meet…
Sure, I am sometimes intimidated by some gestures, some people. I am a very shy person in my private life but I can hide my shyness in many ways and force myself to overcome my fears and limits…

In your home do you display on walls photographs that you have taken?
No, nothing, there are no photographs at all.

But do ever accept being photographed?
Mmmm, no.

Why not?
I never thought about it, I don’t know. (he pauses for a while). I sometimes accept my photo being taken, but not usually, I do it very rarely.

Ok, I believe it, you are a shy.
Yes, I told you: I am shy.

***

We said goodbye in the hotel lobby; he was going to walk home as he lived a few blocks away and I went up to my hotel room thinking of his awkward smile while he blushed saying, “I told you I was shy”. Only later did I realize that the line of questions about my life at the beginning of the conversation was one of his tricks: it was his way of complimenting me (he was interested in my life), as well as setting his ground, somehow taking control. And that, actually, those questions spoke indirectly of his shyness. Perhaps that was why I did not mind the questions.

The following day, at the photo session for the portrait of the Romanian family within the HotPoint Family Portraits project I realised that Steve McCurry is that kind of people who want to “leave a trace”, leave something meaningful behind him – either it is a documenting of an historical event, or a photograph which will have the place of honour on some family’s mantelpiece in some corner of the world.

And I saw that despite his shyness, you can hear him say when making such a beautiful gesture as the present to the family Babos from Cluj (an album with their family photographs): “Let’s take a picture together.”

In a few days, the portrait Steve McCurry made for the Baboses from Cluj will be public, and then I will tell you about his involvement in the Hotpoint Family Portraits project.
***
(The photograph is a self-portrait that Steve McCurry made for the project Kodakchrome – he was the photographer to use the last roll produced by Kodak, this is frame 32. You can see more photographs by Steve McCurry on his blog.)

***

here is a romanian version of this interview

4
18292
AlexAxon2011 a murit, traiasca 2012
munca mea
13 years ago

2011 a murit, traiasca 2012

pentru mine, 2011 a fost unul dintre cei mai buni ani.

m-am plimbat prin toata lumea de la Stockholm (in ianuarie) pina la New York (in decembrie) cu escale la Bologna, Florenta, Londra, Istanbul, Caraibe, Bruxelles, Praga.

am participat la campania de lansare a noilor calculatoare Samsung si a tabletei Samsung – Noua Jucarie, cum am fost onorata sa fiu printre cei 3 care au vorbit despre valorile simpaticului nou Ford Focus; am facut shopping online alaturi de Mastercard, intr-una dintre cele mai simpatice experiente online; am trait presiunea de a fi intr-un juriu care a dat un premiu urias Pepsi Refresh Your World; si pentru ca in viata ajungi mereu de unde ai plecat, am fost unul dintre endorserii noii campanii Nivea (crema preferata a copilariei mele);

am vorbit la conferinte si am tinut seminarii;

am fost la TIFF, la Festivalul de Teatru de la Sibiu si la festivalul Anonimul – am facut triada pe care in ultimii ani nu mi-am permis sa o fac niciodata din cauza de prea multe deadlineuri;

am lansat carti (ale altora, nu ale mele:) ); am vorbit despre spectacole pe care daca le-ati vazut, stiu ca au insemnat ceva pentru voi; am vazut filme si v-am spus daca le-as mai vedea si cu voi; la muzici stau prost, nu ma pricep.

daca ati citit macar o carte recomandata de mine, daca ati vazut macar un film sau un spectacol (de teatru, dans etc), daca ati zimbit macar o data la intilnirea via texte cu unul dintre oamenii care m-a impresionat pe mine inseamna ca suntem ok: v-am dat ceva (oricit de mic) pentru timpul pe care mi l-ati acordat citindu-ma.

***

marile mele victorii din 2011 au legatura cu niste oameni pe care imi doream sa-i intilnesc.

l-am vazut pe Kevin Spacey in Richard al IIIlea, l-am intilnit pe Toma Coconea, i-am intervievat pentru blog pe Julie Taymor, Milla Jovovic, Ziggy Marley si Steve McCurry (pe asta il veti citi in curind); i-am cunoscut pe Razvan si Dani ( stiu ca in contextul numelor precedente ar putea sa va para ciudat, dar eu ma trezesc cu baietii astia de atit de multi ani si sunt “zona mea de confort” – cind plec din tara si am ceva important de facut, ca sa-mi regasesc “familiarul”, ma uit la emisiunile lor pe net); l-am ochit de la mare distanta pe pustiul care avea sa devina X Factor Romania si-am zis “ok, e special, va fi in finala (si despre Andrei Leonte veti citi in curind un profil care sper sa va placa); l-am intilnit pe Florin Serban la doua lectii de actorie care ma bintuie cu perseverenta (lectiile, nu Florin) si despre ele o sa scriu curind.

aaa, si mi-am mai invins o frica; am invatat sa inot.

***

ce e foarte important pentru mine este ca toate acestea le-am facut fara sa am un brand institutional in spate. le-am facut cu munca mea si cu numele meu.

am muncit mai mult? desigur.

ma bucur mai tare? infinit.

***

in ianuarie 2011 imi doream de la blogul meu citeva lucruri, in parte ca blogul meu sa se comporte mai mult ca un produs de publishing ( sa livreze content nou si premium, sa se foloseasca mai mult de visual); aproape mi-a iesit ce mi-am propus.

pentru 2012 imi doresc sa va surprind. sa veniti aici, in oaza mea de liniste si de lucruri simpatice, si sa gasiti lucruri pe care nu le mai gasiti in alta parte. lucruri care sa va faca sa zimbiti si sa va dea o stare de bine.

***

cu plecaciune, va multumesc frumos pentru 2011 si pentru increderea pe care mi-ati dat-o in “se poate”.

foto by Alex Axon

8
4909
inna1INNA, asa cum nu o stiti
reportaj & story
13 years ago

INNA, asa cum nu o stiti

ieri, de ziua nationala, Inna a lansat un cover dupa Laura Stoica, special pentru publicul din Romania. un cintec rock, care demonstreaza inca o data (ati vazut-o si in garajul europa fm) ca stie foarte bine sa cinte.

am spus de multe ori ca imi place Inna si imi place perseverenta echipei ei de a dobori pas cu pas orice prejudecata legata de muzica pe care o cinta.

iata mai jos textul pe care l-am scris in septembrie 2010 pentru Tabu, cind Inna a fost pe coperta. De la acea intilnire am devenit fan Alexandra si echipa ei. o sa intelegeti din text de ce. (cifrele nu mai sunt de actualitate, a depasit cu mult 3 milioane de fani pe Facebook si-a depasit granitele Europei; in Mexic au asteptat-o peste 5000 de oameni la o sesiune de autografe… dar pentru astea, poate voi scrie un alt text despre INNA)

***

Inna Un posibil brand de tara

septembrie 2010


foto Edward Aninaru pentru Tabu, septembrie 2008

Inna nu e asemeni vedetelor noastre. Mi-am dat seama de la primul contact, pe mail. Totul a inceput cu un tabel.

*

Pe 29 iulie am primit via email un tabel in care erau dispuse, in ordine, cuvinte in romåna si engleza, insotite de cifre. Siruri de informatii tehnice – pentru mine. Pentru fanii Innei din lumea intreaga, detalii pe care daca le-ar sti, le-ar inflacara imaginatia dånd greutate palpabila unor gånduri fierbinti. Cifre care pot trece granita matematicilor simple, ajungånd in zona erotismului; matematici erotice.

Un tabel cu trupul Innei descompus in bucati mici: sånii ca doi struguri grei, intrezariti printre danteluri in concerte – pusi acum in functia grosime/lungime bust; forma de clepsidra a trupului care a dus-o pe locul 1 in topul FHM al celor mai sexy femei din lume – transformata intr-o integrala cu limite catre vise nepovestite inca: dimensiune umeri, torace, solduri; picioarele fine care au provocat fantezii multiplicate exponential reduse aici intr-o clipa la fibra vibrånda prin esenta unui logaritm: grosime coapsa-genunchi-gamba. Plus un amanunt amuzant: masura la pantofi. 34. Ca de copil.

In 23 de rånduri si 2 coloane stateau aliniate toate detaliile celor mai fierbinti parti din – de acum – celebrul trup al Innei. Totul arata multa rigurozitate, atentie pentru detalii si perfectionism, la kilometri distanta de informatiile seci gen 38, M, S, XS pe care le primim la redactie de la vedete inainte de o sedinta foto. Am facut ochii mari: ce e in spatele succesului Inna?

*

E in livingul din redactia noastra, asezata pe scaunul de machiaj, cu fata catre fereastra care da in curte, in timp ce Andra Manea, make up artistul cu care lucreaza in mod exclusiv, ii aplica fondul de ten. In camera intra si ies, in valuri, colegii mei. Au tot auzit-o vorbind – cascade de a-uri care par inceputuri de hohot de rås – si-si cauta de lucru prin preajma ca s-o vada de-aproape.

Zåmbeste la fiecare chip nou, raspunde la salut si, cu o detasare dobåndita, dupa cåteva secunde se intoarce in lumea ei – momentele de la make-up sunt cele de relaxare, curånd va incepe sa munceasca.

„Ce mica e!”, „Arata ca o papusa!”, exclama colegii mei cum parasesc perimetrul.

E-adevarat, e ca o papusa de portelan creol. Si-asa cum e imbracata, cu un maieu alb care lasa liberi sånii faimosi, o fusta mini cu volane de dantela neagra si bocancii påna la genunchi, pare o varianta rock a lui Barbie. Look-ul acesta minion si structura corpului care aminteste de Kylie Minogue sau Angelina Jolie e o binecuvåntare pentru cei care o fotografiaza – nu e nevoie de retusuri, proportiile perfecte ajuta la incadrari cånd mai diferite – dar cånd era copil (adica si mai mica si, aparent, mai fragila fizic decåt e acum), stårnea in cei din jur o dorinta ghidusa de protectie.

„Eu n-am crescut cu calculator ca multi dintre copiii din generatia mea. Am avut o copilarie adevarata, cu jocuri, cu mers la tara la bunici. La 4 ani am sarit in piscina din spatele blocului si am strigat-o pe mama sa vada ca stiu sa inot.

Inotam pe la fundul bazinului. M-a vazut un profesor ca sunt pasionata si-am facut cursuri cu el. Vara ma amuzam cånd saream in piscina si-i vedeam pe turisti cum se panicheaza «Fata aceea mica e in apa, atentie!» ”

A crescut in Neptun si, chiar daca n-a prins vremurile de glorie in care Nicolae Ceausescu isi facea vacantele aici, statiunea i-a oferit o parte cu dubla masura din educatia ei – respectul pe care-l au cei care cresc intr-un loc cu putina populatie, dar si cosmopolismul pe care il aduc vara de vara turistii din toate colturile tarii.

„In Neptun toata lumea se stie cu toata lumea. Am fost invatata sa salut pe strada pe toti cei care erau mai in vårsta decåt mine, sa am un alt fel de respect.”

Si-a mai fost invatata cu disciplina. Ca sa mearga la liceu, la Mangalia, la 7,5 km distanta de Neptun, ar fi trebuit sa ia un autobuz care avea insa program neregulat, asa ca a ales bicicleta. Kilometri de pedalat dus si intors. Zi de zi.

Timp de 4 ani. Iata secretul picioarelor cu fibra vibrånda.

„Alexandra, esti gata.” Make-up artistul ii face un semn ca se poate ridica de pe scaun.

„In afara spectacolelor ti se spune Alexandra sau Inna? Noi cum vrei sa-ti spunem?”, intreb uitåndu-ma cum isi rasuceste picioarele ca sa se dezmorteasca dupa minutele lungi de stat la machiaj.

Picioarele ingheata, ridica o språnceana si prinde cu måna marginea scaunului ca sa se indrepte cu tot trupul catre mine:

„Pai, acum daca ne cunoastem, Alexandra ar fi foarte bine. Prietenii imi zic Alexandra.”

***

Alexandra Elena Apostoleanu a devenit Inna in 2008, iar nasterea proiectului al carui nume care vine de la alintul pe care I l-a dat bunicul s-ar putea transforma in carte sau film. La acea vreme, Alexandra lucra la firma de imobiliare a lui Lucian Stefan, actualul manager al proiectului, care a auzit-o cåntånd pe holuri si a cautat un compozitor care sa-i scrie un cåntec. I-a gasit pe baietii de la Play & Win, au inceput sa lucreze impreuna, sa experimenteze si sa invete unii de la ceilalti. Era un mix ciudat in echipa lor: Alexandra cåntase in corul bisericii din satul bunicilor si facuse canto cu un profesor din Mangalia, Lucian nu era pasionat in mod deosebit de muzica, nu avea nici macar colectii de CD-uri pe categorii. La acel moment, doar baietii de la Play & Win, Sebastian Barac, Radu Bolfea si Marcel Botezan, aveau confirmarea ca merg pe o alee buna. „Kylie”, cåntecul pe care-l scrisesera pentru Akcent, era difuzat intens in Grecia, Turcia si Bulgaria.

In formula aceasta au inceput cu un album pop pe care l-au prezentat caselor de discuri. N-a trecut. S-au asezat din nou la munca, s-au indreptat catre dance, si-a venit „Hot”. In august 2008 a fost prima difuzare a cåntectului; in noiembrie a aparut si clipul, iar la sfårsitul anului „Hot” era cel mai difuzata piesa la statiile radio din Romånia.

Da, poate ca a fost noroc cu „Hot”, dar ceea ce au facut mai departe a incalcat regula romåneasca „purtam moda, fara sa intelegem cum si pentru ce a fost facuta haina”. Au invatat sa „croiasca”. Prima varianta a clipului fusese criticata pe youtube. Si-au insusit observatiile, au schimbat echipa si-au mai turnat un clip. Piesa a plecat din cluburile romånesti, a ajuns in Bulgaria, apoi in Turcia si Ungaria. Au urmat Grecia, Rusia, Albania, Italia, Germania, Franta, America.

Iar Alexandra s-a vazut nevoita sa-si schimbe pasaportul. „A rås un pic de mine domnul de la ghiseu. Mi-a spus ca de cånd lucreaza acolo, doar in urma cu 3 ani a mai schimbat un pasaport cuiva pentru ca nu mai avea loc de vize”.

*

Intr-un Porsche grena cu numere de Constanta, masina cu care a venit la redactie si cu care merge catre castelul unde vom face fotografiile, Alexandra redevine Inna. Se joaca. Ia telefonul si tasteaza grabita pe Twitter: „on my way to the photo shoot location, I took a picture of myself. wanna see it? -kissesss!!” Mesajul ajunge simultan si pe Facebook si incepe sa faca ocolul lumii. 3269 de fani apasa pe like, pentru ca 551 sa comenteze entuziasti despre cum e imbracata, cum e machiata si sa-i ureze succes. E artistul romån cel mai bine reprezentat pe net, prima vedeta autohtona care a avut un cont de Twitter verificat si autorizat oficial; pe pagina de Facebook are aproape 600.000 de mii de fani (mai mult decåt Nely Furtado), iar numarul acestora creste zilnic cu o medie de 8.000 de persoane. Dar rezultatele de acum n-au aparut de la sine. Lucian coordoneaza o echipa care posteaza on line fiecare pas al Innei, iar disciplina isi spune si aici cuvåntul. Anul acesta la Romanian Music Awards, Inna a avut un show spectaculos cu 10 dansatori si o scenografie care includea o masina pe scena. La prima ora a diminetii cånd toti artistii dormeau, in holul hotelului Lucian viziona inregistrarea show-ului pentru a alege fragmentele care urmau a fi postate pe site-ul Innei. Fanii din lumea intreaga voiau sa vada reprezentatia si asteptarea n-ar fi ajutat pe nimeni.

E o regula nescrisa pe care o respecta toti cei implicati in acest proiect: fanii sunt cei mai importanti.

„Cånd eram mica si mergeam la Teatrul de vara din Neptun, påndeam autografele Andreei Banica sau al lui Stefan Banica Jr. Stateam la coada si daca era cineva care nu-mi dadea autograf, dezamagirea era asa de mare incåt aproape ca nu-i mai eram fan,” spune Inna ca sa se justifice, dar si ca sa se automotiveze pentru momentele in care, desi oboseala ii pune pietre in muschii fetei, zåmbeste cu drag fotografiindu-se alaturi de fani.

E obosita dupa un an si jumatate in care a cåntat aproape in fiecare week end intr-un alt club din lume?

Da, dar va avea o vacanta de 2 luni, din ianuarie, si va dormi. Acum o tine in priza entuziasmul reusitei, adrenalina succesului. Si miza ca fiecare nou cåntec trebuie sa-l intreaca pe precedentul, care a fost mai bun decåt cel de dinainte.

Acum cåteva luni intr-o dupa amiaza, intr-un hotel in Grecia, a avut insa masura oboselii acumulate. Era dupa un show din noaptea precedenta si dupa un drum cu avionul. A tras jaluzelele din camera sa nu ramåna nicio urma de lumina. In viteza cu care-si traieste viata in ultimii 2 ani, nu-si dorea decåt sa apuce sa doarma cåteva ore påna la urmatorul concert. Cånd s-a trezit, in bezna aceea si intr-o liniste deplina, a crezut ca e gata, ca asta a fost totul. „Primele secunde nu mi-am dat seama ce e cu mine, unde sunt, de ce e atåt de intuneric, ce s-a intåmplat. Credeam ca am murit. De atunci nu mai trag niciodata draperiile fara sa las un mic spatiu pentru lumina.”

***

Ne pregatim pentru cadrul final al sedin]ei foto. Inna e imbracata in jeans vopsiti in culorile drapelului Romåniei, are o vesta gri fronsata, cu spatele gol si tine in måna un steag decupat, asemeni celui pe care-l fluturau oamenii pe strazi la Revolutia din Decembrie 1989.

„Sa stii ca am sa-i port. Va multumesc inca o data ca vreti sa mi-i dati mie”, spune in timp ce se priveste in oglinda peste umar, alintat.

Blugii si vesta pe care le-a purtat la sedinta foto au fost create special pentru ea de Laura Cirnici, senior fashion editor Tabu, asa ca darul a fost un gest natural. La urma urmei, cine ar putea sa reprezinte mai bine imaginea Romåniei daca nu tinerii ca Inna care muncesc mult, riguros si reusesc – in ciuda tuturor previziunilor – sa ajunga nr 1 in lume.

In luna august Inna era nr 1 in topurile dance din Franta, inaintea lui Lady Gaga. In ianuarie, era nr 1 in topul Billboard, Hot Dance Airplay.

Isi tine premiile si discurile de platina in camera ei din casa de la Bucuresti (s-a mutat in capitala impreuna cu mama si cu catelul pe care l-a primit de ziua ei, ca sa –i fie mai usor cu plecarile in jurul lumii). Tot in camera ei tine si zecile de badgeuri colorate, amintiri de la toate concertele si festivalurile la care a fost.

„Chiar daca nu am luat premii mereu, e asa o mare onoare ca am fost si am cåntat in fata a zeci de mii de oameni adunati la un loc.”

In ultimii 2 ani numele ei a fost scandat de milioane de oameni, a parcurs Europa de la un cap la altul si-a fost difuzata de zeci de statii radio din intreaga lume. Indirect a promovat si tara natala, mai frumos si mai cool decåt ar putea autoritatile s-o faca, asta in timp ce a platit bani frumosi la impozitele statului, caci onorariul ei pentru un concert e intre 10 si 40.000 de euro.

Nu cånta mult in Romånia pentru ca e prea solicitata peste hotare, dar spune ca nu s-ar muta niciodata de-aici. Chiar daca in alta parte ar avea avantaje fiscale sau de confort, aici e familia si se simte „acasa”. Asa ca-si invita fanii, via Facebook, sa o viziteze: „On my way to the mountains, can’t wait to make a picnic up there! Romania is really beautiful; you should make a holiday here. Kisses!”

Dar autoritatile nu s-au gåndit inca sa o ia in calcul la promovarea imaginii Romåniei.

***

Astazi muzica porneste din cluburi si discoteci, ia calea netului si abia apoi ajunge la radio, tv, la casele de discuri si in magazinele de specialitate. Cele peste 100 de nume din zona dance aparute in cluburile noastre i-au facut pe cei de la The Guardian sa scrie „Romånia e noua Ibiza”, chiar daca totul se traduce de fapt printr-o concurenta acerba. Managerul Innei, Lucian spune ca e simplu sa reusesti: „Te uiti la ce fac cei mari, au totul pus pe net si inveti”. Dar intre stirea de presa despre o vedeta sau alta si deciziile despre ce cåntec va fi urmatorul single, cum il promovezi sau ce videoclip faci e un hau care se umple cu ceva talent, cu instinct bun si cu al naibii de multa rigurozitate.

Iar oamenii din spatele proiectului Inna si-au creat pas cu pas mecanismul care ii poate aduce pe locul 1 in topuri. Dupa „Hot” au venit Love, „Déjà vu”, „Amazing”.Si „10 minutes”, iar acum „Sun is up”. Cu fiecare single mai multe cronici in presa straina, mai multe concerte in capitale europene.

Probabil ca undeva in lume exista macar o fetita care se viseaza acum Inna, vedeta care electrizeaza cluburile, fara sa stie cum e Alexandra de fapt.

E delicata, dar hotaråta, o combinatie oxymoronica de femeie-copil. Cu mult bun simt si cu o ambitie care se vede atåt de limpede si-n cele mai mici detalii, incåt te face sa zåmbesti.

Are 23 de ani si, daca va tine ritmul, in cåtiva ani, s-ar putea sa nu aiba egal in muzica internationala, iar costumul de scena sa-i devina propria piele.

„Stii ce a facut la Romanian Music Awards, anul asta?!”, mi-a zis Camelia Negrea, hair stilistul ei, in masina, pe drumul catre casa, la sfårsitul sedintei foto.

„S-a dus la tånarul care a facut campanie pe Facebook, ironizåndu-i engleza dintr-un interviu de acum un an din Ungaria. L-a privit in ochi si i-a zis: «Ai avut dreptate, am gresit. Dar mai da-mi doua luni si-apoi intreaba-ma in engleza orice vrei tu.»”

brindusa niroromance destepte part 1: Brindusa Niro
interviurimoda
13 years ago

romance destepte part 1: Brindusa Niro

pentru ca tot este 1 decembrie si e in plina desfasurare campania “romanii sunt destepti”, m-am gindit sa va arat niste romance destepte si foarte speciale despre care nu scrie foarte multa lume, romance despre care am scris sau am publicat articole anii trecuti.

citeste despre alte romance destepte si celebre in lume, aici
***

Brândușa Niro, O româncă guru în lumea modei la New York
februarie 2008

„Ce am acum pe birou? Un laptop Sony Vaio; un CD cu filmul lui François Truffaut ‹‹Day for Night›› (n. red.: ‹‹Noaptea americană››, în traducerea românească) pentru că mă inspiră la ce lucrez acum pentru noul număr de revistă, și am și câteva numere din Daily-ul curent. Mai e aici o poză fabuloasă cu Ana Wintour și Andre Leon Talley (n. red.: icon-uri ale revistei Vogue SUA) care citesc Daily, și altă poză foarte mare a unei alte fete care tocmai a fost aici, australiancă, pe care cred că o vom fotografia pentru numărul viitor. Mai am o poză a lui Toma, mare, foarte frumoasă, ca eternă inspirație, apoi am zeci de alte mici fotografii și bilețele de la designeri, actori, modele, colaboratori de la Michael Kors la Giorgio Armani, cu ‹‹mulțumesc pentru asta ori pentru aia›› și e drăguț când primești mulțumiri, așa că le păstrezi. Mai am câteva articole. Cam astea sunt în birou.“

Ne-am „întâlnit“ via telefon, și cum tot ceea ce știam despre Brândușa Niro venea din articolele scrise despre ea (de la Vanity Fair până la The New York Times), am vrut să o simt dincolo de descrierile de business. Așa că am pus întrebarea despre cum arată biroul și mi-a plăcut că toate numele mari pe care tocmai le-ați citit au fost rostite fără nici un semn de laudă, cu aceeași tonalitate cu care mi-a povestit începuturile carierei sale extraordinare.

Când ați plecat din țară?

Brândușa Niro: În 1979, în Franța, imediat ce am terminat facultatea. Eu eram studentă la teatru și am făcut câteva filme în România. Am jucat în „Nea Mărin miliardar“ (r. Sergiu Nicolaescu), în „Filip cel bun” (r. Dan Pița) și am mai jucat în „Rătăcire” (r. Alexandru Tatos). La facultate eram colegă cu Mihaela Caracas (care s-a măritat cu Pino Caramitru), cu Mirela Gorea, Mariana Buruiană, Adrian Pintea (am auzit că a murit, îmi pare rău, am jucat cu el mult în școală). și cu splendidul Marcel Iureș. E genial, e ceva de vis acest om.

V-ați mai întâlnit cu el?

M-am întâlnit întâmplător pe stradă, în New York, în timp ce filma „The Peacemaker” cu George Clooney. Pe vremea aia îl cunoșteam bine pe George Clooney, nu era așa de faimos cum este acum, și mă duceam la hotelul Peninsula ca să mă întâlnesc cu niște prieteni comuni. Se filma în zona aia și am dat peste Iureș; n-aveam nicio idee că e în acest film, l-am întâlnit la colțul străzii și mi-a zis «hai să vorbim mai încolo că sunt în cadru». Filmau goana prin New York. Ne-am văzut câteva secunde, dar a fost simpatic, nu ne mai văzuserăm de 10 de ani sau mai mult chiar. și el a rămas complet siderat.

Care a fost primul job în străinătate?

B.N.: În Franța am luat niște cursuri de istoria artei, mă gândeam să fac poate publishing în teatru. M-am gândit că pot ajunge critic de teatru și film. Apoi la Toronto, unde am plecat pentru că așa își dorea primul meu soț, am început să lucrez în publishing. Mi-au dat să scriu un articol pe săptămână, apoi, după trei luni, făceam patru pagini. Am ajuns editor de fashion & beauty. A fost o șansă formidabilă. și după asta am primit job-uri la reviste din Canada, mereu mai mari.

Dar cum ați ajuns la toate astea de la marketing?

B.N.: Când m-am mutat la New York, am primit un job foarte mare la Hugo Boss ca Senior Vice Președinte Global Marketing. Am lucrat cu Richard Avedon, a fost fantastic, o altă mare oportunitate.
Am lucrat cu Sundance Film Institute și Robert Redford de la bun început; noi am fost primii care am sponsorizat Sundance-ul. Eu am fost responsabilă pentru toate astea din partea Hugo Boss.
Am stat acolo opt ani, după care am plecat la Ralph Lauren pentru a dezvolta un proiect mare.
Apoi am primit o ofertă la The New Yorker. M-am dus pentru că devenisem prietenă de-a lungul anilor cu președintele New Yorker-ului de la vremea aia, Tom Florio, care e acum publisher-ul lui Vogue.
El m-a invitat să-l ajut să creeze un mediu interesant pentru publicitarii din fashion & luxury. Am lucrat cu Tina Brown (n. red.: fostul redactor-șef de la Tatler, și fost redactor la Vanity Fair, două dintre cele mai celebre publicații din lume) care era redactor-șef la The New Yorker. Am fost legătura între marketing, bussines, redacție și lumea modei. și în timp ce făceam asta, am vrut să-mi deschid compania mea. Am făcut o companie de Internet care era asemănătoare cu ce fac acum pentru IMG, dar era în ’99, când toată lumea făcea afaceri pe net. Compania a avut succes imediat, se numea Fashion Wire Daily, era ca un Associated Press on line pentru industria modei. Din păcate, după 11 septembrie, a fost complet răvășită.

Cu o idee similară v-ați dus la IMG.

B.N.: M-am gândit cum să creez o companie care să combine și ceea ce făcusem pentru net, dar să fie o conexiune între internet și presă. Căutam un brand solid în ambele platforme. Am ales această companie și le-am propus lor afacerea pentru că sunt proprietarii lui New York Fashion Week și a multor altor Fashion Week din lumea întreagă. Au cea mai mare agenție de modele din lume, IMG MODELS. Mi s-a părut că sinergia e extraordinară pentru că puteam să creez o revistă care are acces la cele mai tari lucruri imediat. știi cât de greu e dacă voi vreți să o puneți pe Giselle pe copertă în shooting-ul propriu. Așteptați imens, dacă nu cumva e aproape imposibil. Doar dacă ești Vogue merge mai repede.
Dar noi avem acces direct la cele mai tari evenimente de modă pentru că suntem publicația exclusivă a New York Fashion Week. Am dezvoltat proiectul și on line, apoi am făcut Fashion Mini care este o revistă pe care o găsești la tarabe, lunară, care, de anul viitor, va avea un Hollywood Mini și Model Mini. Anul trecut în decembrie am cumpărat Tennis Magazine, numărul 2 în America în publicațiile de sport. și i-am refăcut designul, am reorientat revista… a fost un succes imens.

Ați făcut actorie, vă plăceau literele, apoi v-ați dus într-o zonă tehnică. Cum ați făcut switch-ul?

B.N.: Am învățat totul făcând, n-am un master degree în business, masterul meu e în artă teatrală și cinematografică. Însă mi-a folosit tot, fiecare element, spiritul antreprenorial pe care probabil că îl am din familie, de la bunici, combinat cu imensa iubire pentru reviste și
publishing. Când ești redactor șef la o revistă, trebuie să ai 70 de idei și toată credibilitatea pentru ca oamenii tăi să le transforme în realitate. Sigur că e nevoie de mult timp ca să ajungi la fiecare dintre membrii echipei, dar dacă ai o echipă talentată, creativă și care generează efervescență, este incredibil ce lucruri se pot întâmpla.

Cum erați în copilărie?

B.N.: Absolut întotdeauna am fost prima în clasă. N-am avut note mai mici de 10, dar nu în modul ăla în care să stai să studiezi mult. Întotdeauna m-am distrat, ieșeam cu fetele în parc, chiuleam, eram foarte naughty. Dar pe de altă parte, eram întotdeauna foarte atentă în clasă și nu trebuia să-mi petrec foarte mult timp acasă facându-mi lecțiile pentru că foloseam timpul din clasă.
și asta fac și acum, adică sunt foarte concentrată când sunt la birou, nu-mi pierd vremea nicio secundă, dar pot să am o viață personală. și am o viață care îmi place foarte mult.

Vă veți opri cândva?

B.N.: Probabil că o să fac meseria asta toată viața. Pentru că iubesc ce fac, ador. Mă culc seara și mă gândesc: ce minunat, mâine mă duc din nou la muncă! Într-o zi, când voi ieși la pensie, dacă o să mi se întâmple vreodată asta, aș vrea ori să scriu o carte ori să predau, pentru că e foarte important cum să faci să transformi o idee într-o afacere.

Ați cunoscut o mulțime de personalități. E cineva pe care v-ați dorit să-l întâlniți și nu s-a întâmplat încă?

B.N.: Am cunoscut cam pe toată lumea pe care am vrut să o întâlnesc, pentru că nu mi-am dorit niciodată să întâlnesc președinți de stat sau lucruri de genul ăsta. Eu vreau să cunosc scriitori, oameni de artă.

Dar nu ați mai tremura un pic la gândul ca v-ați întâlni cu cineva anume?

B.N.: Gabriel Garcia Marquez. Aș muri să mă întâlnesc cu el, dar mi-e frică. Uneori e mai bine să-ți păstrezi idolii în memorie așa cum ți-i imaginezi.

Regretați că nu aveți copii?

B.N.: Niciodată n-am vrut cu adevărat copii, să spun foarte drept. Îmi plac copiii, dar nu m-am văzut pe mine mamă. Întotdeauna am avut o pasiune pentru libertate absolută și m-a și pasionat foarte tare profesia. și mi-am dat seama că nu poți să le ai pe toate în viață; sau poate poți, dar nu la același nivel. Sunt așa de implicată în ce fac, încât n-ar mai rămâne destul loc. Să-l faci și să-l lași bonei? Nu știu, nu critic asta, poate e bine pentru alții, dar n-aș fi făcut așa ceva. Eu sunt o persoană care se dedică total.

Am vorbit mai mult de o oră, nu doar despre munca sa, ci și despre România, revistele pentru femei de aici, despre cum vede țara de la un an la altul când vine acasă, despre copilărie și inconveniențele plecării – „Mi se pare absurd faptul că a trebuit să plec din țara mea ca să pot să fac o carieră când ar fi trebuit să pot să o fac acolo“.
și dacă mi-a plăcut cu adevărat ceva în toată conversația noastră a fost pasiunea cu care își susținea punctul de vedere, focul interior pe care-l simțeai.
Recunoștea fără emfază că e bună în ceea ce face, că a fost întotdeauna prima și la școală și în business, și simțeai forța cu care poate să facă lucrurile să meargă.
Iar eu mai știam un detaliu care mi-o făcuse dragă; în fiecare duminică la ora 17 ora României, oriunde ar fi în lumea asta, își sună mama, profesoara Matilda Caragiu Marioțeanu.

(nota mea din decembrie 2011, Doamna Caragiu Marioteanu a incetat din viata in urma cu un an. Pe Brindusa am si intilnit-o cind a venit la Bucuresti si e la fel de savuroasa si in realitate. Anul acesta a scris cronici pentru The One)

1
9436
320094_10150342552291440_10666686439_8841590_652168188_nInterviu exclusiv Milla Jovovich
interviuri
13 years ago

Interviu exclusiv Milla Jovovich

Cind a intrat in meeting room-ul din luxosul hotel Four Seasons, Milla Jojovich avea atitudinea unei dive si zimbetul unei liceence. Geanta crem, asezata pe antebratul flexat catre fata, pantofii bleumarin cu tocuri de 12 cm si combinatia curajoasa de buline mari (intr-o camasa bordo) cu buline mai mici (intr-o fusta bleumanin care se termina exact deasupra genunchilor) – toate Prada, in semn de respect pentru orasul in care se afla, Milano- subliniau diva care a facut reclame pentru Christian Dior, L’Oreal, Versace sau Mercedes; o trada insa zimbetul strengaresc si „girlish”, precum si unghiile foarte foarte scurte, de femeie practica, lacuite cu lac nude.

Nu stiam ca Milla e un amestec din aceste doua laturi pentru ca imaginea ei de pe ecrane e de eroina neinfricata si razboinica, dar cind o auzi vorbind, te farmeca imediat tonul molcom si, pentru ca primeste fiecare intrebare cu maxima seriozitate, cind raspunde simti cum in spatele cuvintelor se afla imaginile de acasa, lucrurile la care face referire. Sunt pauze aproape insesizabile, urme de zimbet sau privirile jucause pe care le arunca in jur, in cautarea unui reper similar cu ceea ce are in minte cind povesteste…

Intilnirea noastra era prilejuita de lansarea Calendarului Campari 2012 care – folosindu-se ca tema de propunerea ca 2012 ar insemna sfirsitul lumii – celebreaza viata si bucuria de a trai.

“Nu cred ca are sens sa fim speriati pentru ca, daca va exista sfirsitul lumii, chiar o sa se intimple si fara voia noastra. E mai bine sa ne bucuram de ce avem acum, astazi, nu sa ne gindim la ce o sa fie… De asta de fiecare data imi spun: bucura-te! petrece-ti timpul cu oamenii pe care-i iubesti si traieste ce-ti place”, a explicat repede Milla interpretarea personala, proiectia ei, asupra temei calendarului.

Era vis a vis de mine, dincolo de o masa ca de sedinte si miinile ei faceau tumbe una dupa alta, in sprijinul vorbelor. Ramineau insa tot timpul deasupra mesei, nu ajungeau niciodata in dreptul fetei, semn ca nu se temea (nu se acoperea, din timiditate) cauta doar un sprijin ca sa puna cit mai mult in evidenta ceea ce voia sa spuna. Putin mai tirziu am inteles ca, de fapt, are o preocupare atenta pentru a scoate in evidenta lucrurile care i se par importante, fara insa sa fie ostentativa.

“N-a fost o sedinta foto obisnuita pentru ca trebuia sa fac o multime de miscari, a fost mai aproape de filmele de actiune in care am jucat. In plus, e destul de usor cind ai atit de mult machiaj si scenografie, sa fii inghitita cu totul in peisaj, iar una dintre provocarile mele era sa gasesc o cale sa ies din fotografie. Cu fotografiile mai ai o problema de rezolvat, trebuie sa le faci sa fie vii, sa traiasca, sa nu fie ceva static. Si asta tine de energia pe care o imprimi acolo, pentru ca trebuie sa simti bucuria, fericirea personajului cind te uiti la fotografie. ”

Cind nu e pe ecran eroina zombie in Resident Evil sau eroina care salveaza lumea ca in Al cincilea element, Milla isi gaseste fericirea in fetita ei (Ever, 4 ani), sotul ei (regizorul Paul W.S. Anderson) si in colectia impresionanta de carti…

“Cartile mele? Sunt foarte organizata cu ele, am o biblioteca in care sunt asezate riguros, pe categorii, multe carti despre arhitectura, despre fotografie, despre moda, fictiune, nonfictiune, spiritualitate…”

“Dar poti sa estimezi cam cite ai? Pentru ca am citit ca ai o colectie mare de carti de arta… ”

“Ufff, ma feresc de cifre… Pot sa spun ca am unele pe care le tin inca in niste cutii mari, pe jos intr-o camera, pentru ca nu mai au loc. Am crezut ca Ipad-ul o sa ma salveze si n-o sa mai cumpar atit de multe carti, dar… E ceva legat atingerea si mirosul lor pe care nu o pot pierde, pur si simplu… Una dintre cartile mele preferate in acest moment este albumul Pucci. Cel in care este el fotografiat pe coperta la masuta de cafea… E si cartea pe care o iubeste fiica mea. Povestim des despre fetele-femeile printese (adica despre eleganta si gratia unor femei) si ma roaga sa-i desenez printese, apoi ia cartea si se inspira de la materialele din ea ca sa le coloreze rochiile, dupa care trebuie sa-i laminam desenele si sa le punem prin camera peste tot…

Tot asa a invatat si tipurile de materiale si ma roaga sa-i croiesc haine pentru papusile ei, din materiale foarte specifice, stie exact ce vrea”

“Cit de mult mai esti legata emotional acum de lumea modei?”

“Gindeste-te ca numai la faptul ca am crescut in industria asta (n mea; a inceput la 11 ani cu o campanie Revlon fotografiata de Richard Avedon) si am fost foarte rasfatata pentru ca am lucrat de la inceput cu cei mai mari designeri, in sedinte foto incredibile cu unii dintre cei mai mari fotografi, stilisti, oameni de creatie din lume, iar asta mi-a influenat gustul, educatia artistica. A fost o a doua scoala pentru mine. Si mi-a ramas dragostea pentru haine… Plus am o mare problema, nu pot arunca nimic. Tot timpul ma gindesc, daca fiica mea cind va fi mare isi va dori ceva din ce am acum? pentru ca atunci toate acestea vor fi cu adevarat vintage valoros… Mi-o imaginez cum ar veni si mi-ar spune “Mama, nu pot sa cred ca le-ai aruncat” … Pentru ca si eu am fost foarte furioasa pe mama ca a aruncat hainele din tineretea ei. Bunica mea de fapt le-a aruncat cind ne-am mutat din Rusia in America.”

“Dar te-ai mai intoarce la lumea modei? Pe podium sau ca designer?”

“Off, am avut atit de multe comeback-uri in cariera mea… Pe podium poate ca ma voi intoarce, ca model, nu se stie niciodata. Pentru linia mea de haine?! Nu cred. Stii cum e? Mi-ar placea sa desenez din nou, la un moment dat si sa fac colectii mici pentru anumiti designeri, dar experienta mea de business cu propria mea linie a fost, cum sa-ti spun, m-a vlaguit… Am facut o multime de greseli de business. In primul moment a fost minunat sa vad ca s-a dezvoltat, dar in cele din urma a fost un dezastru.

Nu eram pregatiti pentru business-ul asta; am fost perfecti ca organizare si mod de business cind faceam 3-4 perechi de pantaloni dintr-un model, dar cind a trebuit sa facem 3-400 a fost un dezastru. Si-a fost greu sa fac fata emotional la infringerea asta in business, sa-mi dau seama ca nu pot face fata, mai ales ca tocmai ce ramasesem insarcinata. De asta spun ca mi-ar placea sa desenez pentru branduri, cindva, pentru ca bucuria creatiei si adrenalina gasirii unor solutii speciale pentru niste haine – asta nu mi-a disparut, dar sa-mi mai fac eu linia mea de haine, nu cred…

****

Eu nu o vedeam asa pe Milla Jovovich (chiar mi-ar placea sa-mi spuneti cam care era/este imaginea voastra despre ea), dar este o femeie foarte constienta de calitatile ei si invata tot timpul cum sa si le administreze. In viata din afara ecranului, dar si pe ecran.

“Fac o multime de filme independente care nu ajung in cinematografe, dar de care te poti bucura pe dvd, blu ray acasa … Pentru genul asta de filme e destul de greu sa gasesti distributie in movieplex-uri. E evident ca Hollywoodul ma place cind trag cu arma, cind sunt erou de actiune, dar pentru mine, incerc sa echilibrez lucrurile. Uite, in Faces in the crowd sunt o femeie care isi pierde capacitatea de a distinge fetele oamenilor si e urmarita de un criminal. E un personaj foarte vulnerabil. Dar stii cum e? De cele mai multe ori oamenii vor sa ma vada ca stiu sa folosesc o arma, in locul vulnerabilitatii… Fanii mei de pe twitter imi spun ca au vazut si filmele astea, si se bucura ca le-am facut…

Nu cred ca studiourile mari imi vor da un rol intr-o comedie pentru ca sunt perceputa de majoritate drept “action hero”, dar uite tocmai ce am facut o comedie in Rusia. Si vorbesc ruseste. (ride)”

E vorba de Lucky Trouble, o pelicula in care joaca alaturi de mama ei, Galina Jovovich, o faimoasa actrita in Rusia in anii 80… La momentul interviului n-am stiut acest lucru, din pacate, pentru ca as fi intrebat-o mai multe despre mama ei si ar mai fi dezvaluit lucruri din partea vulnerabila, feminina, nu cea de erou de actiune.

Dar, dincolo de surpriza descoperirii unei femei elegante, destepte si amuzante, ce mi-a placut cel mai mult din toata conversatia noastra a fost urmatoarea marturisire.

“Pentru mine sfirsitul lumii si catastrofele, nu sunt despre senzational, ci despre senzorial…Am avut intotdeauna vise in care eram in mijlocul catastrofelor (poate si pentru ca am jucat in multe asemenea secvente), tornade in mijlocul carora sunt impietrita… Si mereu m-am gindit: nu ar fi minunat ca oamenii sa poata sa supraviatuiasca in fata unor asemenea catastrofe? De fapt, sa invete sa supravietuiasca? Dar pentru mine, visele astea si gindul la o asemenea probabila intimplare sunt mai ales despre cum esti fata in fata cu un sentiment care te poate coplesi, cum te descurci cu emotiile tale.

Si mai cred in ceva. Am citit recent, intr-unul din articolele care onorau memoria lui Steve Jobs, o referire la un speech de-al lui in care spunea daca te trezesti mai multe zile la rind, te uiti in oglinda si vezi ca esti nefericit pentru ca incepe o noua zi, e momentul pentru o schimbare. Cred ca puterea de a face schimbarea ar trebui sa fie mai puternica decit gindul ca e posibil sa vina sfirsitul lumii. E important sa ne simtim bine aici, cit suntem aici.”

Si mi-a mai placut momentul in care s-a rusinat cind am intrebat-o despre frumusetea ei. Conversatia a decurs asa:

“A existat vreodata vreun dezavantaj al faptului ca esti atit de frumoasa? Te rog spune da, gaseste un motiv cit de mic, pentru ca toata lumea te invidiaza pentru cit esti de frumoasa. Ne-ar fi mai usor, daca am stii ca ai si dezavantaje.”

S-a uitat la mine surprinsa, a rosit.

“Gosh… Am fost fost foarte norocoasa in viata. Multumesc lui Dumnezeu.”

A zimbit incurcata, s-a inchinat ca la catolici si-a continuat.

“Fiica mea e sanatoasa, sotul meu e sanatos, eu sunt sanatoasa… facem ce ne place, nu am motive sa spun ca am vreun dezavantaj.”

A tacut si-am lasat tacerea sa se prelungeasca pentru a o obliga sa continue intr-o directie, Voiam sa vad unde merge cu raspunsul… In privirea ei se simtea cit de in serios a luat intrebarea… Era stinjenita, se uita in jos si dupa o vreme a revenit cu ochii ei albastri gri, fixindu-ma.

“I’m so sorry as fi vrut sa spun ceva care sa nu para atit de perfect, dar nu am de ce sa ma pling, acum cred ca te dezamagesc, nu?”

“Nuuu, era doar o forma prin care iti spuneam ca te invidiem cu totii pentru frumusetea ta…”

“Ooo, iti multumesc foarte mult. Mult.”

Am vazut in ochii ei ca s-a relaxat si, dupa citeva franctiuni de secunda, a inceput sa rida.

***

Calendarul Campari este publicat in fiecare an in 9.999 exemplare si este foarte apreciat de colectionari. pentru editia 2012, Milla Jovovich a fost fotografiata de Dimitri Daniloff.

Mai am citeva raspunsuri frumoase din interviu pe care insa le fac cadou unor bloggeri. asa ca … fiti atenti in jur:)

carticartile pe care le iubesc
munca mea
13 years ago

cartile pe care le iubesc

am scris pentru adevarul de week end care a aparut ieri un text despre cartile pe care le iubesc…

În literatură îmi place prezentul; nu ca acţiune a personajelor, ci preocuparea autorilor pentru structuri noi şi dinamici potrivite cu vremurile. De asta îl iubesc pe Safran Foer – ştie că singura şansă a cărţii e să devină un obiect interactiv şi exersează profund în această direcţie („Three of codes” sau „Extrem de tare şi incredibil de aproape”) , cum îl iubesc pe Jeffrey Eugenides pentru preocuparea lui în a-şi rafina dinamica frazelor (de fiecare dată când trebuie să scriu ceva important şi de amplitudine, mă întorc la un anume fragment din „Middlesex”, ca să-mi iau avânt).

O iubesc pe Zadie Smith (36 de ani), nu doar pentru că mă regăsesc în ce scrie, ci pentru că îmi place grija ei de a proteja şi ajuta generaţia nouă de scriitori. Cum o iubesc pe Margaret Atwood (72 de ani) pentru capacitatea de a rămâne actuală, atât în fondul ideilor, cât şi în forma cărţii (cea mai recentă carte a sa e tipărită, la cererea autoarei, pe hârtie reciclabilă).

Îl iubesc pe Filip Florian pentru rigoarea şi bunul-simţ din scrierile sale (şi din viaţa lui), îl iubesc pe Matei Călinescu pentru că nu s-a temut să-şi pună sufletul pe tavă, cum îl iubesc pe Radu Cosaşu pentru tot ceea ce este şi scrie. Dar cel mai mult şi mai mult îi iubesc, iubire din aceea profundă, pe care nu mai ai timp să o analizezi, ci o trăieşti cu voluptate, pe Raymond Carver şi Joan Didion. Carver, acest Cehov al anilor ’80, reuşeşte – într-un mod care pare magic, dar e sigur foarte muncit – să creeze suspans din nimic, iar simplitatea descrierilor sale duc orice poveste în esenţă şi capătă o valoare universală.

Didion e, pentru mine, supremul tandreţei şi al eleganţei, chiar şi atunci când mintea poate fi doborâtă de durere. Joan Didion înainte de a fi scriitor e jurnalist, iar rigoarea ei pentru relatarea emoţiilor fără patetism mă fascinează şi-mi trezeşte invidii constructive

restul aici

cind am terminat de scris textul mi-am dat seama ca, de fapt, eu nu iubesc cartile, ci oamenii care le scriu.:)

3
3061
Marley Africa Road TripZiggy Marley- despre familie, datorie, educatie
interviuri
13 years ago

Ziggy Marley- despre familie, datorie, educatie

exclusivitate S!mpa.

Ziggy Marley este cel mai mare dintre fiii lui Bob Marley si cel care se straduieste cel mai mult sa duca mai departe mostenirea tatalui sau. Impreuna cu 2 dintre fratii sai a traversat cu motocicletele Africa, pe un traseu pe care si Bob Marley l-a facut. Intreaga excursie este subiectul unui documentar pe care -l difuzeaza Discovery World incepind cu 2 noiembrie, in fiecare miercuri de la ora 21.05 si in reluare simbata de la ora 22.00. Documentarul se numeste “Fiii lui Bob Marley in Africa”, iar prin intermediul Discovery World am realizat acest interviu in exclusivitate pentru bazavan.ro 🙂

După ce ai traversat continentul Africa şi ai ajuns până în Africa de Sud, crezi că există vreo melodie a lui Bob Marley care ar rezuma cel mai bine experienţa ta de motociclist care a străbătut Africa ?

Ziggy Marley: Da, dar n-aş spune că e doar o melodie, ci un întreg album, mai exact *Survival. *Cred că e cel mai “afrocentric” album al lui Bob şi sunt mai multe melodii de pe albumul ăsta la care m-aş gândi pentru întrebarea ta. Una dintre ele ar fi *Ride Natty Ride*. Fiindcă atunci când ai o misiune de îndeplinit, asta e ideea: “Ride Natty Ride”. Cred că asta ar fi o melodie bună, fiindcă noi am mers mult cu motocicleta şi am avut cu adevărat o misiune.

(poti asculta aici Bob Marley – Ride Natty Ride live in Santa Barbara 1979)

Cum a fost să filmezi Marley Africa Road Trip împreună cu cei doi fraţi ai tăi ? Au existat şi momente de rivalitate între fraţi? Sau aţi colaborat fără probleme ?

Ziggy Marley: Noi colaborăm foarte bine, dar suntem diferiţi. Mie îmi place aventura. Fratele meu Rohan nu e aşa de pasionat de aventură, nu-i place să meargă cu cortul… Iar Robbie e cel mai tăcut dintre noi, deci combinaţia a fost foarte interesantă. Călătoria ne-a arătat diverse faţete ale fiecăruia dintre noi. Mie îmi plac lucrurile mai dure, în timp ce Rohan… Ne-am făcut prieteni şi, la un moment dat, el a plecat mai departe într-un Rolls Royce. Eu credeam că trebuie să mergem doar pe motociclete, să fie o experienţă dură, dar iată că el a urcat într-un Rolls Royce, la un moment dat. Aşa că i-am spus vreo două pe tema asta… Am avut şi noi discuţiile noastre în contradictoriu, dar ne înţelegem foarte bine între noi şi râdem mult, fiindcă suntem nişte tipi ca lumea. Suntem nişte fraţi care se înţeleg bine, dar evident că mai există şi diferenţe între noi. Există diferenţe pe care oamenii le vor vedea, clar !

Intr-un alt interviu ai declarat că soţia ta Orly a pus sub semnul întrebării motivele pentru care ai făcut această călătorie şi a râs la ideea că ar putea fi vorba despre o criză a vârstei mijlocii. Tu ai spus că asta este responsabilitatea ta. Cum stau lucrurile ?

Ziggy Marley: Am acest sentiment, îl simt în sinea mea… Îl simt astăzi, o să-l simt şi mâine şi tot timpul… Simt în mine dorinţa de a promova unitatea Africii. Poate că e vorba de ideile tatălui meu, dar cred că această unitate ar fi cu adevărat benefică pentru continentul african, care trece printr-o suferinţă atât de mare. Ar fi un lucru bun, iar eu vreau să văd că se întâmplă lucruri bune în Africa. Vreau să văd că se întâmplă lucruri pozitive acolo şi că Africa merge înainte. E un sentiment al meu… Simt că am în mine chestia asta. Nu ştiu de ce. Asta e tot ce pot spune acum: simt în mine ceva care mă împinge să susţin permanent această idee şi să le-o transmit şi altora.

Ai cinci copii. E greu să fii tatăl a cinci copii ? Există ceva anume ce ţi-ai dori să îi poţi învăţa pe copiii tăi ? Un crez de viaţă, un anumit mesaj ?

Ziggy Marley: Acum am şase copii. Am avut cinci, dar anul ăsta am şase. Şi vreau să îi învăţ pe copiii mei să respecte oamenii, să fie disciplinaţi, să muncească serios, să se iubească între ei şi să aibă idei pozitive. Copiii mei cresc în alte condiţii decât am crescut eu, la fel cum şi eu am crescut în alte condiţii decât părinţii mei. Copiii din ziua de azi au mai multe decât aveam noi, la vârsta lor, şi tot aşa… Dar lucrurile pe care noi le-am învăţat fiindcă nu aveam atât de multe pe cât au ei astăzi trebuie să le transmitem mai departe, chiar dacă ei au atât de multe acum. Noi oricum trebuie să transmitem mai departe acele idei, cum ar fi faptul că nu poţi să ai niciodată tot ce îţi doreşti, iar excesul de obiecte, de lucruri materiale, nu este acceptabil. Trebuie să îţi iei doar lucrurile de care ai nevoie cu adevărat. Trebuie să transmitem mai departe aceste lecţii de viaţă, pentru a-i împiedica pe copiii noştri să devină răzgâiaţi sau să fie lipsiţi de recunoştinţă şi de respect faţă de oameni. Aşa vrem noi să ne creştem copiii !


Ai făcut un documentar despre tatăl tău fiindcă ai vrut să prezinţi o latură emoţională a lui. Dintotdeauna am crezut ca artiştii pot vorbi despre ei înşişi doar prin arta lor. Ce parte a lui Bob Marley a rămas secretă până acum ?

Ziggy Marley: Documentarul despre care vorbeşti este cel la care lucrăm, care va fi lansat anul viitor. Prin acest film, noi încercăm să le oferim oamenilor o perspectivă mai deschisă asupra vieţii tatălui nostru. Atât de mulţi oameni îl iubesc în toată lumea… Şi cred că toţi merită să îl vadă aşa cum nu l-au mai văzut până acum, adică într-un mod mai real, mai viu, mai adevărat. Ca pe un om pe care îl cunoşti personal, nu ca pe un om despre care doar ai auzit. Prin acest documentar, vrem să îi ajutăm pe oameni care îl iubesc pe Bob să îl şi cunoască pe Bob – nu doar ca artist, ci şi ca om. Şi cred că am reuşit acest lucru.

Se spune că e foarte greu să trăieşti când ai un nume celebru, moştenit de la un tată celebru sau de la o mamă celebră. Te-ai întrebat vreodată “Şi dacă n-o să fiu la fel de bun ca tatăl meu ?” Şi, dacă da, ce anume te motivează să mergi mai departe ?

Ziggy Marley: Eu nu mă gândesc aşa, fiindcă nu cred că aş putea fi vreodată la fel de bun ca tatăl meu. El e un om cu totul deosebit. Experienţa lui a fost diferită, iar eu nu încerc să fiu la fel de bun pe cât a fost el. Eu încerc să fiu eu însumi. Încerc să fac lucrurile pe care mi-am propus eu să le fac, nu vreau să repet ce a mai făcut altcineva. Tot ce pot să fac este să joc rolul pe care mi-a fost sortit mie să îl joc în această lume. Aşa că nu mă gândesc dacă aş putea fi la fel de bun ca el, fiindcă ştiu că nu am cum. Eu pot să fiu doar eu însumi. Şi accept acest lucru cu umilinţă şi recunoştinţă, pentru că am avut un tată care a influenţat lumea într-o măsură atât de mare. Fiecare dintre noi trebuie să îşi joace doar propriul rol. E ca într-o echipă de fotbal. Ai un atacant, un mijlocaş, un fundaş, un portar… Fiecare îşi vede de treaba lui, dar cel care dă pasa decisivă şi înscrie cele mai multe goluri este cel care joacă rolul cel mai important. Însă fiecare jucător trebuie să îşi joace rolul cât mai bine, la rândul său.

*

Pe Ziggy Marley impreuna cu ceilalti doi frati ai sai, Rohan si Robbie, il puteti vedea in documentarul Fiii lui Bob Marley in Africa, incepind din 2 noiembrie care va fi difuzat in fiecare miercuri de la ora 21.05, pe Discovery World si in reluare sambata de la 22.00.

P.S. daca este cineva fan Bob Marley sau Ziggy Marley, sa lase un mesaj; ii pot face cadou citeva declaratii din interviu, pe care nu le-am folosit (am vrut sa pastrez directia de familie pentru mine, dar mai am muuuulte povesti de la Ziggy)

304253_10150342552156440_10666686439_8841587_1776949686_ninterviuri exclusive & cadouri cu interviuri
munca mea
13 years ago

interviuri exclusive & cadouri cu interviuri

de miine timp de o saptamina, veti avea parte pe acest blog de citeva interviuri “grele” in exclusivitate.

primul – miine – e Ziggy Marley , fiul lui Bob Marley; urmeaza la inceputul saptaminii viitoare (marti cel mai probabil, interviul cu Milla Jovovich), iar pina la sfirsitul saptaminii inca un interviu care o sa va surprinda pentru ca o sa va arate o cu totul alta latura a personalitatii unei artiste.

desigur, voi continua cu interviurile exclusive (cu oameni frumosi de la noi sau de “la ei”), dar joi cind faceam interviul cu Milla Jovovich am avut o mica revelatie.

*
militez la fiecare nou seminar pe care-l tin ca fiecare detinator de blog ar fi frumos sa genereze continut propriu, dar nu “dat cu parerea” despre lucruri si intimplari, ci interviuri, stiri, reportaje -> pe care sa le obtina urmind pasii jurnalistici clasici (reporting, telefoane catre surse etc etc)…

la fiecare interviu pe care-l fac, ramin lucruri pe care nu pot sa le folosesc in text: nu mai am spatiu, unele declaratii nu se potrivesc cu linia pe care am ales-o pentru interviu etc. si ramin informatii si declaratii care nu sunt publicate, desi ele sunt frumoase si ar putea bucura publicul.

asa ca am stabilit eu cu mine ca, incepind de acum, la orice interviu pe care-l fac, fac cadou dintre declaratii si altor bloggeri.

*

pentru posesorii acestui cadou straniu abia de atunci incolo incepe provocarea: ai o declaratie in exclusivitate si trebuie sa-i gasesti contextul in care sa o pui ca sa aiba sens pentru cititorii blogului tau.

e un pas pe care il pot face eu ca sa avem mai mult continut propriu/original/unic pe bloguri.

asa ca…. astazi daruiesc declaratii din interviul cu Ziggy Marley (am stat de vorba, via telefon, o ora… deci avem muuulte info), iar luni daruiesc fragmente din interviul cu Milla Jovovich ( am povestit o jumatate de ora, fata in fata)

*
Ziggy Marley va fi incepind din 2 noiembrie vedeta programului Fiii lui Bob Marley in Africa care va fi difuzat in fiecare miercuri de la ora 21.05, pe Discovery World si in reluare sambata de la 22.00. un prim fragment din interviu – aici:)

Milla Jojovich este imaginea calendarului Campari pentru 2012. culisele intilnirii cu ea, aici:)

4
3158
Campari Calendar 2012_MARCH_MRMilla Jovovich in Calendarul Campari 2012
munca mea
13 years ago

Milla Jovovich in Calendarul Campari 2012

ce-ai face in 2012 daca ar fi sfirsitul lumii? de ce sa nu ne uitam la orice sfirsit ca la un nou inceput?

“it’s the end of the world,baby” e titlul calendarului Campari pentru 2012, iar Milla Jovovich e eroina care vine sa salveze lumea.

am intilnit-o in urma cu ora ( public interviul cu ea miine) si , da.. e la fel de frumoasa si in realitate… fara photoshop adica.

citeva vorbe din interviu, acum ca sa va trezesc curiozitatea.

– colectioneaza carti, in special de arta, si le are asezate pe categorii: rafturi de  carti despre arhitectura, despre moda, fotografie etc…

are atit de multe ca pe unele le tine in cutii pe jos, in camera

cea mai recenta achizie e o carte despre brandul Pucci cu ajutorul careia a invatat-o pe fetita sa materialele, iar apoi si-au ales diferite tipuri de materiale pentru hainutele papusilor, si da… ea croieste hainute pentru toate papusile fetitei. (despre pasiunea pentru moda si pentru haine am povestit mai multe, dar … mai fac cadou dintre declaratii, o sa vedeti voi cui in curind:) )

– am intrebat-o daca nu a existat si vreun dezavantaj ca este atit de frumoasa si mi-a raspuns incurcata ” nu. sunt sanatoasa, copilul meu e sanatos, sotul meu e sanatos, fac ceea ce-mi place. nu am niciun dezavantaj”

eu ma gindeam insa sa intimplarile ca aceasta de astazi cind are intilniri cu jurnalisti, conferinta de presa, eveniment -> toate adunate in aceeasi zi, dupa ce ieri a venit din Los Angeles unde filmeaza.

stiu ca cei mai multi dintre voi o cunosc din filmele de actiune ” Hollywood-ul ma place tragind cu pistolul”, a ris ea, dar am o lista de filme indie in care a jucat si pe care ni le-a recomandat 🙂 (miine pe blog)

acum insa povestea fotografiei mele preferate: desertul- infatiseaza luna martie si, pentru mine, e o trimitere la Salvator Dali. pentru fotograful Dimitri Daniloff este insa o solutie la a arata dinamicitatea unor roci.

si da, daca vine sfirsitul lumii, nu e mai bine ca, in loc sa te vaiti,  sa te bucuri de ce ai si sa traiesti pina la ultima clipa cu bucurie, viata pe care o ai?

Milla a facut trimitere in interviu la vorbele lui Steve Jobs “daca te trezesti si te uiti in oglinda nefericit, mai multe zile la rind, e momentul pentru o schimbare.”

miine va spun povestea contului de twitter @MillaJovovich, unde scrie chiar ea…

***

toate fotografiile din calendar intr-un post separat:)

4
3490
Milla Jovovich (46)Milla Jovovich – vreti sa o intrebati ceva?
munca mea
13 years ago

Milla Jovovich – vreti sa o intrebati ceva?

miine dimineata la ora 10.30 (ora italiei), 11.30 ora romaniei, fac interviu cu Milla Jovovich (al cincilea element, ioana d’arc, cei 3 muschetari).

Milla este imaginea noului calendar Campari 2012. miine va arat si fotografiile din calendar, dar… m-am gindit ca poate vreti sa o intrebati ceva.

aleg 2 intrebari din cele pe care le voi gasi la comentarii, aici, si le aflati raspunsurile miine.

deci, ce vreti sa o intrebati pe Milla Jovovich?

6
3643
back-to-schoolseminar content Blogoree
munca mea
13 years ago

seminar content Blogoree

la invitatia lui Bobby Voicu am fost astazi la primul seminar Blogoree pentru 2011, legat de continul pe care-l producem pe blogurile noastre.

participantii la seminar erau proprietari de bloguri (sau autori) de maximum un an vechime in online si miza pe care mi-am propus-o pentru seminarul acesta a fost ca toti sa constientizeze ce scriu, pentru cine scriu si cum pot sa-si faca informatia personalizata pentru formatul blogului lor.

fiind seminar, mi-am dorit ca fiecare dintre participanti sa plece de acolo cu citeva raspunsuri personalizate pentru blogul lui.

***

n-am voie sa va povestesc foarte mult din ce am facut (trebuie sa participati la seminariile Blogoree, sa fiti inscrisi in forumul Blogoree, ca sa aveti acces la toata informatia; asta e regula celor care organizeaza aceste seminarii), dar in mare lucrurile au stat cam asa.

fiecare participant si-a definit publicul tinta, cititorii lui, ce vrea sa transmita cu blogul lui (l-am mai ajutat eu sa-si puna diagnosticul cind avea probleme)

apoi a inceput sa se gindeasca la subiecte noi pentru blogul lui, in descrierea agreata, dar si colegii de seminar au facut propuneri.

terenul fiind pregatit, am executat un exercitiu foarte dragutz: le-am dat ca tema “Ceremonia Oscarurilor” si i-am rugat sa faca propuneri de subiecte pentru blogurile lor.

***

– pentru un blog de travel, titulara a propus : locatii din filme, ce iti trebuie pentru o excursie la LA pentru ceremonia Oscarurilor, turul caselor actorilor nominalizati (si a mai avut subiecte)
– pentru un blog de public speaking – cele mai tari discursuri de la oscaruri de-a lungul timpului; cine scrie speech-urile cistigatorilor
– pentru un blog de gadget-uri – aplicatii si site-uri care au info speciale legate de oscaruri, ce gadget-uri au actorii nominalizati, ce gadgeturi apar in filmele nominalizate (si-a fost o lista foarte lunga pentru ca proprietara blog-ului era f creativa)
– pentru un blog de lifestyle – oaza de liniste si bucurie, cum le denumisem noi (aveam 3 bloguri in categoria asta) – un interviu cu un sofer de limuzina, dintre cei de la oscar (sau un story despre cum sunt alesi soferii de limuzina)

*

absolut toti participantii au avut cel putin un exemplu f f bun, f specializat pentru blogul lor. ceea ce m-a ajutat in sustinerea teoriei “nu avem nicio scuza sa spunem: nu am ce sa scriu”, e nevoie insa de reporting, research, sa-ti cunosti bine definitia blogului tau si ce vrei sa le comunici oamenilor care te citesc, ca sa poti sa livrezi un continut unic/diferit de al celorlalti.

*

am mai vorbit despre sezonalitatea informatiilor, despre informatiile de actualitate, despre cum poti sa-ti planifici in avans niste subiecte pentru ca ele tin de un calendar (Craciun, Paste, valentine’s…) si cu cit te gindesti in avans la ele, ai mai multe sanse sa scrii ceva diferit, sa descoperi un unghi inedit.

*
mi-am dorit mult de la seminarul acesta ca participantii sa inteleaga ca exista un mecanism al pregatirii pentru o stire pe care o pui pe blog si sa-si doreasca sa aiba lucruri diferite, noi, daca se poate unice…


si sa inceapa sa aiba curaj sa produca singuri content cautind surse, dind telefoane, iesind in strada etc

*

le-am dat o tema pentru acasa, care are drept premiu o carte pentru cel care scrie cel mai bun articol.

aaa, si-am mai dat un premiu, o ciocolata, celui mai votat (de ei) text despre Telefonul Copilului – tema cu care se inscrisesera in concurs; a fost felul meu de a le atrage atentia ca “scriem pentru audienta si ne place aprecierea publica, oricit ne-am ascunde de asta. daca am vrea sa scriem doar pt noi, am scrie pe o hirtie si-am citi-o in baie.”

ce am uitat sa le spun, dar o citeasca si ei aici, sunt sigura, e ca “cititorul o sa -ti acorde atentie dupa ce a vazut ca primeste multa atentie din partea ta”. asta e traseul corect: mai intii dai si dupa aia primesti. sau ceri.

*
dupa ce isi fac lectiile, pun link-uri la articolele lor, dar trebuie sa munceasca putin pentru asta:)

back-to-schoolseminar: ce scrii pe blog?
munca mea
13 years ago

seminar: ce scrii pe blog?

duminica la invitatia lui Bobby Voicu voi sustine un seminar cu tema “ce scrii pe blog?” in cadrul seminariilor Blogoree.ro

seminarul va urmari

– pozitionarea data de continut
– targetul pe care-l atingem cu continutul pe care-l producem

(cu aplicatii cum redactezi aceeasi informatie pentru bloguri cu pozitionari si target-uri diferite)

– cum si cind scriem pentru blog – cum sa-ti faci un calendar editorial – mic ghid de usurare a vietii de blogger:)

si o aplicatie speciala despre care nu spun decit ca “o sa va arate ca stirea este peste tot, nu exista exprimarea nu am stire originala pe care sa pun pe blog”

seminarul are loc duminica 23 octombrie, de la ora 10.00 si dureaza 4-5 ore cu o ora pauza de prinz

Cum va inscrieti si trebuie sa faceti ca sa fiti eligibili pentru acest seminar care e GRATUIT aflati aici

Marley Africa Road Tripexclusivitate S!MPA: Ziggy Marley
interviuri
13 years ago

exclusivitate S!MPA: Ziggy Marley

gratie Discovery World am avut onoarea sa fac un interviu cu Ziggy Marley, fiul lui Bob Marley.

Ziggy a realizat un documentar care va fi prezentat in premiera la Discovery World in 2 saptamini. Programul se numeste Fiii lui Bob Marley in Africa si va fi difuzat in fiecare miercuri de la ora 21.05, pe Discovery World si in reluare sambata de la 22.00.

astazi este ziua lui Ziggy Marley si m-am gindit, in avanpremiera, sa pun aici un mic mic fragment din interviu. (saptamina viitoare public interviul)

Ai cinci copii. E greu să fii tatăl a cinci copii ? Există ceva anume ce ţi-ai dori să îi poţi învăţa pe copiii tăi ? Un crez de viaţă, un anumit mesaj ?

Ziggy Marley: Acum am şase copii. Am avut cinci, dar anul ăsta am şase. Şi vreau să îi învăţ pe copiii mei să respecte oamenii, să fie disciplinaţi, să muncească serios, să se iubească între ei şi să aibă idei pozitive. Copiii mei cresc în alte condiţii decât am crescut eu, la fel cum şi eu am crescut în alte condiţii decât părinţii mei. Copiii din ziua de azi au mai multe decât aveam noi, la vârsta lor, şi tot aşa… Dar lucrurile pe care noi le-am învăţat fiindcă nu aveam atât de multe pe cât au ei astăzi trebuie să le transmitem mai departe, chiar dacă ei au atât de multe acum. Noi oricum trebuie să transmitem mai departe acele idei, cum ar fi faptul că nu poţi să ai niciodată tot ce îţi doreşti, iar excesul de obiecte, de lucruri materiale, nu este acceptabil. Trebuie să îţi iei doar lucrurile de care ai nevoie cu adevărat. Trebuie să transmitem mai departe aceste lecţii de viaţă, pentru a-i împiedica pe copiii noştri să devină răzgâiaţi sau să fie lipsiţi de recunoştinţă şi de respect faţă de oameni. Aşa vrem noi să ne creştem copiii !

*
David Ziggy Marley este cel mai mare dintre fiii lui Bob Marley, are o trupa cu care continua traditia muzicala a tatalui lui, dar e si un activist social foarte influent. In programul pe care-l va difuza Discovery World, Fiii lui Bob Marley in Africa ( miercuri 21.05, sambata 22.00) veti descoperi o multime de amanunte inedite din viata lor.

pina atunci: La Multi Ani Ziggy Marley.
stiu ca n-ai cum sa afli ca am scris asta, dar… in timp ce vorbeam la telefon, am inceput sa caut disperata pe net, oare nu e cel cu care trebuie sa vorbesc? ai o voce foarte foarte proaspata si tinara.

1
2167

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!