“There’s no easy way to say goodbye to a friend, especially when they’ve supported you through your darkest times.”
Așa începe clipul de mai sus, în care Ben Moon aduce un omagiu câinelui său, Denali.
Veți descoperi o poveste emoționantă, povestită din perspectiva lui Denali. Nu am avut niciodată ca animal de companie un câine, dar e foare multă duioșie și emoție în cele aproape opt minute, astfel încât mă pun în locul lui Ben și spun că într-adevăr câinii sunt cei mai loiali prieteni. Nu numai că te simți protejat, dar știi că nu te va părăsi când vei trece prin clipe mai grele și se va bucura odată cu tine atunci când ești fericit.
Am citit la un moment dat postarea unei tipe pe Facebook, tare furioasă (și pe bună dreptate!) din cauza unui cerșetor care i-a cerut de mâncare. Cum tipa tocmai ce-și cumpărase ceva, a avut spiritul filantropic de a-i da lui acea pungă cu un sendviș și cartofi. Doar că nu se aștepta ca el să înceapă să o înjure și să-i arunce mâncarea în fața mașinii (căci era la volan), spunând că nu de mâncare are el nevoie, ci de bani!
Cam așa stă treaba cu cerșetoria din România, de accea foarte mulți nu mai au încredere să dea bani oricui și oricum. Vrei să faci o faptă bună și, când colo, rămâi cu un gust amar și cu decizia de a nu mai băga în seamă cerșetorii. Ce e mai rău e că ajungi să generalizezi, iar oamenii care chiar au nevoie nu sunt ajutați. O soluție ar fi să donezi bani unor ONG-uri sau centre specializate în acest domeniu, însă intervine o altă problemă- o mare parte din bani nu ajunge la cei nevoiași, ci la manager, director and co.
Ei bine, pe 21 mai, a fost lansată o campanie care își propune să strângă bani pentru copiii din țările foarte sărace sau în curs de dezvoltare. Doar că Red Nose Day vrea să facă asta prin divertisment! În colaborare cu NBC, se folosesc de entertainment pentru a face o schimbare în lume. Primul show a durat trei ore și s-a bucurat de prezența unor comedieni, actori în vogă, parodii amuzante și performanțe muzicale. În principiu, realizează mai multe filmulețe de scurtă durată care prezintă cazuri și locuri mai speciale, pentru a crește awareness-ul și oamenii să facă donații.
Mi-a plăcut ideea de marketing, pentru că, până la urmă, despre asta vorbim. Despre cum oamenii construiesc o campanie interactivă, dar care, în același timp, transmite un mesaj umanitar.
Recent, actorul Jack Black a călătorit în Uganda pentru a se întâlni cu niște copii neprivelegiați în cadrul campaniei Red Nose Day. Într-un orășel în care sărăcia ia amploare, Black a întâlnit un băiat de 12 ani, pe nume Felix, care locuiește pe străzi. Mama lui a murit, nu și-a întâlnit niciodată tatăl. Pentru a trăi, el reciclează sticle de plastic în fiecare zi, le vinde pentru a face bani pentru mâncare. Noaptea, el doarme afară, pe un câmp plin de gunoaie, unde stau fel de fel de oameni. Deși Felix se chinuie în fiecare zi să supraviețuiască pe cont propriu, sufletul lui nu este ponegrit de sărăcie și suferință. Are o singură dorință- să poată învăța într-o școală.
Poveste spusă în video-ul de mai sus. Emoționant, nu? Mai multe detalii despre Red Nose Day aici!
“Auzi, dar tu ca sef cum esti? Nu cred ca oamenii isi imagineaza cum e Smiley ca sef al unei companii”, i-am spus domnului care are un act de identitate pe care scrie Andrei Tiberiu Maria .
“Ei ma stiu de la televizor, e suficient, nu trebuie sa-si imagineze cum sunt ca sef.”
Cind spune asta Andrei , adica Smiley in varianta in civilie, sta la in biroul dedicat “sedintelor” din aripa noua a studiourilor HaHaHa Production, o incapere decorata simplu, cu trei birouri bej, doua fotolii de culoare rosie si- o masuta de cafea . Singurul indiciu ca nu esti intr-un birou al unei corporatii e un tablou urias de pe peretele cel mai lung al camerei: un desen cu Smiley cintind la microfon , imbracat in haine bej de scena, desenat pe un fundal verde aprins. Un cadou de la colegi primit la o aniversare.
Ca sa salveze timp in perioadele aglomerate, toate intilnirile se tin la birourile HaHaHa, fie ca sunt de business, fie ca sunt de creatie, asa ca biroul acesta e BAZA, ca la armata. Toti se aduna aici cind trebuie sa ia decizii.
*
Ca sa ajungi la biroul lui Andrei Tiberiu Maria din HaHaHa Production trebuie sa parcurgi insa un hol lung parca scos dintr-o secventa cu Alice in Tara Minunilor.
Dusumeaua e ca o tabla de sah, iar peretii negri par un drum colorat printr-un tunel, cu picturi in rosu, galben, verde…Un pian dintr-un tablou are o prelungire a picioarelor dincolo de rama, desenate direct pe perete – o continuare a imaginatiei intr-o alta realitate. Pe peretele opus, o masa dintr-un alt tablou se continua ca un desen cu creta. Doua oglinzi mari lasate pe podea, sprijina, de o parte si de alta, holul ingust – intrari spre lumi ale egoului, caci ce ar fi arta si artistii fara egoul lor, iar intre ele – in rosu si verde- usile spre lumea magica a creatiei: studiourile in care se fac hiturile. HaHaHaLand.
Pe dreapta prima usa e studioul lui Serban Cazan, unul dintre prietenii si partenerii lui Andrei in HaHaHa Production, doua usi mai incolo ar fi trebuit sa fie studioul dedicat exclusiv lui, un fel de “acasa”pentru Smiley – Andrei in HaHaHa Production, doar ca el a decis sa-l imparta cu restul pentru ca acum compania e mai mare si au nevoie de mai mult spatiu. In Hahaha Production lucreaza 40 de oameni.
Pe holul asta s-a cristalizat ideea #maimusic, unul dintre cele mai nebunesti proiecte muzicale ale acestui inceput de an: 31 de zile, 31 de piese noi, 31 de videoclipuri.
*
La mijlocul lui aprilie, intr-o noapte petrecuta la HaHaHa, Andrei a intrat in studioul lui Serban Cazan care voia sa-i arate o piesa .
“Facuse piesa Jazzy-Jo-Amor-Amor“, isi aminteste Andrei si , in felul din care rosteste cursiv numele artistului linga piesa, cu aceeasi tonalitate ca si cum ”amor-amor” e parte dintr-o propozitie cu ”jazzy-jo” intelegi ca ei compun ca parte dintr-o identitate muzicala stabilita dinainte pentru fiecare artist HaHaHa Production.
A ascultat cintecul, au discutat detalii tehnice, apoi l-a intrebat pe Serban:
” Ce piese mai avem la Jazzy Jo?” , iar cind Serban i-a aratat 6 piese printre care una scrisa in urma cu 3 ani (Maea) a exclamat: “Dar ce faceti cu ea?! Nu o scoateti?!”
A iesit din studio si, pe holul lung coborit din Tara Minunilor, mintea a inceput sa-i lucreze in flashuri care se suprapuneau vijelios: “Ce-ar fi sa scoatem in fiecare zi din luna mai cite o piesa?” , “Stiu cit de multe piese avem in studio”, “Piesele playlistului de la radio sunt in numar finit, cite de la noi sa incapa?! Nu mai bine le scoatem noi pe net?!”, “Cite hituri or fi prin calculatoarele noastre si zac de atitia ani pentru ca noi consideram alte piese proaspete mai bune?”
Si-a dat seama ca regula pe care o respecta toti cu sfintenie “sa facem 100 de cintece ca sa avem 10 hituri, pentru ca numai din munca multa poate sa vina succesul” nu ii e aliat mereu, asa ca a intrat in biroul de la management & promovare hotarit si incintat:
Cum ar fi ca in luna mai sa scoatem cite un cintec nou in fiecare zi, cu tot cu videoclip?!
*
Andrei isi aminteste amuzat ca a vazut fetele celor care formeaza echipa de management, Ramon Laurentiu Militaru si Robert Dulica, care spuneau “frate, esti nebun la cap”, dar i-a auzit replicindu-i doar “Si cum facem? Avem atit de multa muzica?”
Citeva ore mai tirziu gasisera 8o de piese noi doar intr-un calculator, artistii prezenti in studiouri la munca incepeau sa se gindeasca la forma pe care o va lua videoclipul piesei lor sau a colegilor. Si decisesera sa numeasca proiectul #maimusic
Era intr-o noapte de la mijlocul lunii aprilie. Mai aveau doua saptamini pina la marea aventura pe care tocmai o puneau la cale, un proiect de-a dreptul nebun luind in calcul timpul de filmare, de montare, dar si celelalte proiecte in care toti erau implicati: Concertul Smiley de la Arenele Romane (cu discutii inca in desfasurare pe momentele sponsorilor, dar si chestiunile tehnice ale show-ului), filmarea videoclipului pentru “Oarecare” ( piesa care din prima zi in care a ajuns la radiouri a intrat in turatie maxima in play listuri), turul de promovare al clipului cu Smiley la radiouri si televiziuni, dar si concertele lui Smiley (unul la Londra pentru comunitatea romaneasca de acolo), precum si semifinalele live de la Romanii au talent.
Nu s-a gindit nimeni ca e inca un proiect care le complica viata, ci ca e o provocare unica in lume care pune in valoare intreaga companie, fiecare artist, fiecare compozitor. Chiar daca asta urma sa insemne o munca draconica.
“Asta ne motiveaza cel mai tare: sa te gindesti in fiecare zi la ceva nou, fara sa-ti zici: dar cit costa, sau ce rezultat o sa avem?”, spune Andrei in sala de sedinte, avindu-l pe Ramon in dreapta lui care zimbeste cu atitudinea ca intelege profund ce se afla dincolo de aceste cuvinte.
Andrei Tiberiu Maria e un lider, chiar daca lui nu ii place sa spuna asta. “Ma entuziasmez si incerc sa-i conving sa facem ceva, cred in ideea mea si la inceput trasform in avantaje contra argumentele pe care le aduc ei.” Asa isi justifica el faptul ca toti din companie il urmeaza in ceea ce par la inceput cele mai nebunesti idei.
Ramon ride cind il aude si adauga: “ii ziceam saptamina trecuta: tu ne arati un norisor asa, in zare, abia conturat si ne faci sa credem ca e real. Si tie iti place atit de mult norisorul ala pe care noi abia il zarim incit incepem si noi sa credem ca e frumos.”
Ramon – care a fost seful de proiect pentru #maimusic – recunoaste pe jumatate intelegator, pe jumatate amuzat: “Nu ai cum sa-i zici: nu cred ca putem. In a doua etapa de entuziasm iti mai da si niste hinturi… Iti arata: uite turnul ala, hai sa mergem impreuna sa ne urcam acolo si o sa vedeti norisorul”.
In ultimul stadiu al entuziasmului, Andrei devine foarte serios si analitic, si-i provoaca pe toti sa -si spuna parerea. “Nu vreau sa ma pacalesc singur, stiu ca daca ma entuziasmez ii pot lua si pe ceilalti…In capul meu eu vad ca se poate face, dar trebuie sa creada si ei, altfel sunt doar un nebun care striga in pustiu: trebuie sa facem asta”.
*
Cind au pornit Hahaha Production le-a spus ca o sa aiba piese licentiate in strainatate, ca o sa vina americani pentru care ei o sa compuna muzica, ca vor avea artisti pe care sa-i creasca dupa cum cred ei ca se formeaza un muzician, nu neaparat dupa ce cere piata intr-un anume moment. Cei citiva din gasca de la inceput au ris.
E legendara insa una din zilele de inceput Radio Killer – un proiect de DJs creat de ei, aproape necunoscut in Romania, dar cu multe No 1 in tari importante -, cind Andrei a ajuns la biroul care era intr-o casa mica, dar cu o curte generoasa, si a inceput sa urle la ei de pe pajiste: “Suntem licentiati in Rusiaaa!”. Statea acolo pe pajiste, sarea in sus de bucurie si urla la cei care erau in casa, la birouri. Si si-a urlat bucuria pina au iesit toti afara.
Citeva saptamini mai tirziu toata echipa, cu mic cu mare, intr-un inceput calduros de iunie se inghesuia intr-un birou ca sa asculte cu rasuflarea taiata, cintec dupa cintec , cel mai important radio britanic care difuzeaza muzica dance, intr-o zi in care stiau ca Radio Killer urma sa aiba prima piesa romaneasca, Loney Heart, difuzata la BBC One. Era emisiunea “Ready for the weekend”, prezentata de veteranul Scott Mills.
” Lucrurile pe care am zis ca o sa le facem le-am facut. Am plecat de la un studio de productie si am ajuns aici. Avem artistii nostri, schimbam muzica, schimbam lumea. Schimbam conceptii. Avem perspective pentru afara.”, rezuma simplu Andrei momentul la care se afla businessul lor.
*
Dar Andrei Tiberiu Maria nu vede lucrurile din meseria asta in termeni de bani sau de succes. Pentru el e bucuria, daca exista si e intensa inseamna ca isi face treaba bine. Daca nu exista…
De fapt, deocamdata nu stie cum e sa nu existe bucuria de a face muzica.
“Eu tot timpull ii incurajez pe cei de aici sa guste bucuria. Le spun mereu: nu ezitati sa va bucurati de actul creatiei, pentru ca bucuria asta nu o sa vi-o ia nimeni niciodata si nici nu costa nimic. Dupa aia, s-ar putea ca piesa scrisa sa nu aiba succes.”
Atitudinea aceasta ii da relaxarea de a nu face nicio presiune la statiile radio pentru difuzarea cintecelor lor. George Zafiu, directorul de programe Europa FM, spunea la inceputul lunii mai ca apreciaza ca Smiley nu poarta pica pieselor pe care el le credea hituri si n-au prins la public sau n-au fost difuzate de radiouri. Si ca trece imediat la o alta piesa.
Relaxarea vine, spune Andrei, si din faptul ca stie ca au alte piese in sertar. Ca pot scoate imediat alta, ca publicul e imprevizibil, dincolo de orice stiinta si analiza, si ca mereu se poate mai bine. Stie ca va analiza impreuna cu colegii ce a mers si ce nu a mers la fiecare piesa nou lansata, tot asa cum va analiza si de ce plac unele piese ale concurentei care lui nu i se par potrivite pentru moment sau piata de aici.
La fel de bine stie ca se va mai trezi in miez de noapte cu gindul ca o anume piesa putea fi facuta “putin mai bine” chiar daca a fost un super hit, sau ca va plati masterul unui cintec de 3 ori pentru ca ii va aduce noi si noi imbunatatiri. “Uneori aud si chestii care nu sunt pe piesa, iar Serban imi spune contrariat cu computerul in fata: nu vezi, mai, ca nu e nimic aici din ce zici tu?!”, ride Andrei de lupta sa interioara pe granita dintre “nimic nu e perfect” si “intotdeauna se poate mai bine”.
“Hai recunoaste, cu o asa tipologie spre perfectionism, sigur ai fost premiant la scoala”, ii zic si el incepe sa rida si mai tare: “Pai cum nu?! Cu coronita, cu 10 pina la liceu, dupa care m-am prins cum sta treaba si am inceput sa invat selectiv”.
*
“Nu sunt un sef dictator”, spune relaxat Andrei Tiberiu Maria cind vine vorba despre faptul ca, in ziua dinaintea intilnirii noastre, ratasera un clip din #maimusic. Piesa Dianei, Cadoul, a iesit pe piata doar cu o fotografie.
Ramon era profund dezamagit, i se parea ca e vina lui ca nu a anticipat unele lucruri, dar in nebunia productiei zilnice, o parte din responsabilitate a fost la fiecare artist. Andrei avea insa argumente obiective pentru decizia luata si le spunea fara nicio suparare: “fata din clip se machiase prea mult si oricit au incercat din montaj sa ajusteze impactul imaginii ei, nu s-a putut. Ea e frumoasa si copilaroasa si nu era potrivit ce aveau in clip.”
Cu diplomatia unui frate mai mare, sau a unui psiholog, ii explicase si Dianei care nu se suparase, stia ca gresise cu make-up-ul.
O parte importanta din munca lui Andrei Maria la Hahaha Production e cea de frate-mai-mare- psiholog- manager-sfatuitor pentru fiecare artist pe care-l au in grija.
“Spun mereu ca eu traiesc zilnic toate etapele vietii unui artist: de la fricile debutului, nelinistea asteptarii reactiei industriei la o piesa noua, bucuria unei piese de succes, oboseala urmata de senzatia ca nu mai poti dupa zeci de concerte, dorinta de abandon, senzatia ca lumea nu intelege creatia ta si nevoia de o motivare emotionala suplimentara. Artistii nostri ma suna pentru ca stiu ca se pot baza oricind pe mine cu un sfat sincer; stiu cum e: am fost si eu pe drumul asta.”
Cind nu e manager, psiholog pentru colegi, showman cu concerte prin tara, negociator creativ in intilnirile cu sponsorii, jurat la Vocea Romaniei, prezentator la Romanii au talent, Andrei Maria e …compozitor si producator muzical. Scrie piese nu doar pentru el ci si pentru artistii de la Hahaha Production sau pentru nume ca Loredana, Corina, Antonia, Delia sau Snoop Dog, In-grid etc.
“Nu imi place sa fac fotografii, dar intr-un fel fotografiez stari, le tin minte si le folosesc cind se cristalizeaza ideea. Cind compun plec de la o stare pastrata in minte, iar cind am piesa , ea e cu totul in cap, o aud cu toate detaliie. Mi-ar placea sa se inventeze un gadget care sa scoata muzica din cap exact asa cum o aud eu.”
Il intreb daca nu e tentat ca atunci cind se prinde ca a creat un hit sa pastreze piesa pentru el si spune scurt si repede “Nu. Niciodata nu m-am gindit la asta”, apoi dupa ce mai analizeaza putin situatia detaliaza: “Nimeni nu vrea sa cinte piesele pe care le compun pentru mine. Fie nu le simt asa cum le simt eu, fie nu le plac. ”
In faza aceasta a activitatii lui, Andrei Maria devine seful lui Smiley. Stie exact ce se potriveste pentru artistul Smiley, cum trebuie sa arate clipurile si conduce intilnirile cu detasare, ca si cum ar fi vorba nu de el, ci de oricare alt artist HaHaHa Production.
Ca atunci cind au gindit clipul pentru Acasa. Erau de citeva ore in biroul baza si discutau, clipul parea ca va fi o naratiune cu povesti care se intrepatrund. Andrei i-a intrerupt:
“Despre ce e vorba in clipul asta?”
Toata lumea a inceput sa detalieze, un copil care … un soldat care…, dar el i-a intrerupt din nou
“Puteti sa spuneti totul intr-o fraza? Daca nu puteti, inseamna ca nu e bine, e prea complicat pentru audienta.”
Si cind toata lumea se reseta ca sa inceapa cu idei noi, el le-a spus: “Despre ce e vorba in clipul asta? Despre un om care isi construieste o casa intr-un loc magic” si-asa a aparut clipul cu povestea emotionanta a casutei din padure.
*
Programul lui Andrei Maria incepe pe la 10 si se incheie la 3 dimineata, cind insa e in perioadele de promovare pentru o piesa de-a sa si trebuie sa mearga la televiziuni sau radiouri, se trezeste la 6 jumatate. Isi ia vacanta doar 2 saptamini pe an, in ianuarie cind stie ca activitatea in industria muzicala este mai relaxata.
E tot timpul conectat la activitatile companiei, chiar si cind e la filmarile pentru Vocea Romaniei sau Romanii au talent, iar pauzele publicitare din transmisiunile live ale acestor emisiuni sunt sprinturi in dialog cu cei din echipa lui pentru ca le raspunde prin sms/whats app la intrebari.
In pauzele pe care doar el le gaseste continua sa se preocupe si de o slefuire interioara: a urmat cursurile de actorie ale Ivanei Chubbuck (cea care le-a fost profesoara lui Brad Pitt, Halle Berry sau lui Beyonce) sau merge sa intilneasca mari traineri in leadership sau inovatori ai lumii (Richard Branson sau Robin Sarma).
De fapt, si la HaHaHa Production e mai preocupat de evolutia echipei decit de partea financiara si spune despre nebunia #maimusic: ”Banii astia nu ma astept sa-i scot, dar e o investitie in increderea oamenilor, in repertoriul artistilor, in talent. Am invatat multe in campania asta. Fiecare artist, fiecare compozitor va avea concluziile lui. Eu imi justific mie investitia, nu stiu cum sa vi-o justific voua.”
Si da, la anul va fi o noua editie #maimusic, pe care o vor ”complica” in desfasurare. ”E ca la un joc, trecem la nivelul urmator. E normal sa fie mai complicat. Despre asta e evolutia.”
*
Cind intilnirea noastra s-a incheiat si a iesit, politicos, sa ma conduca spre holul magic din HaHaHaLand n-a apucat sa depaseasca pragul spre iesire: colegii il pindeau cu diverse probleme – nu erau mentionati intr-un spot radio, nu aveau o situatie de la niste difuzari etc. L-am lasat acolo, zimbind , stiind ca de cel putin 3 ore, 20 de metri mai incolo, spre iesire, Silviu Pasca astepta si el, la Serban Cazan in studio, pentru ca avea o problema cu o rima.
Andrei isi schimbase deja ritmul cu care vorbea, era mai alert, gesticula mai mult si, cum vorbea doar cu baieti, frecventa de ”bai” era foarte mare printre cuvinte, dar zimbea mai mult decit in conversatia cu mine (in care mai si risese printre raspunsuri, ce-i drept).
Se simtea ca ii place ce face, ca e bucuros cu ce se intimpla chiar daca era obosit si ii incurcasem si eu programul cu o lunga conversatie. Am plecat avind in minte imaginea lui care gesticula mult pe hol si cum a descris nuantele despre bucuriile pe care le implica meseria asta.
”Sa stii ca bucuria in momentul in care creezi ceva e mai mare decit bucuria cind vezi ca ai rezultate. E total diferita. Bucuria pe care o ai cind creezi ceva este bucuria sufletului, bucuria pe care o ai cind vezi rezultatele e bucuria ego-ului.”
Poate de asta, oglinzile – semn al ego-ului – stau pe jos pe holul care are portile catre HaHaHaLand.
Vara si caldura sunt mereu precum zapada in decembrie: cum naiba s-a facut atit de cald in iunie?
Zilele trecute m-am deplasat cu trenul de la Bucuresti la Cluj , la TIFF. Imi facusem planul ca o excursie cu trenul de 9 ore , cu calculator priza si internet, inseamna sa rezolv munca restanta si sa fiu in plan cu tot ce mai am de scris.
Doar ca nu prea s-a intmplat asa. “Neprevazutul” a facut ca in ziua deplasarii mele (2 iunie) sa fie foarte foarte cald, trenul avea aer conditionat spre NU, ferestrele nu se deschideau. Asa ca m-am trezit alaturi de alti multi oameni intr-un vagon deschis, la o sauna comuna cu hainele pe noi.
Bine, nici prizele nu mergeau, asa ca dupa o vreme (7 ore) nici calculatorul n-a mai vrut sa-mi tina companie si iata-ma meditind asupra lumii, caldurii si cum functioneaza organismul in conditii de temperaturi extreme. Si de mirosuri extreme.
*
Daca as avea 1 milion de euro astazi, as face un program prin care sa-i invat pe romani cit de importante sunt apa, sapunul si antipespirantul.
Stiu ca nu e deloc “glossy” sa vorbesc despre mirosul de transpiratie statuta , de 3 -4 zile, dar romanii ar trebui sa invete ca le va fi bine daca se vor spala si daca vor folosi antiperspirante sau deodorante cu pudra. Si nu ma refer doar la domnii care locuiesc la sat si isi petrec mult timp in gradina cu zarzavaturi, ma refer la doamne si domni care se imbraca “de oras”, cu haine cu eticheta.
Norocul meu, caci am avut putin noroc in calatoria asta, este ca vecinii mei de scaune erau 3 studenti (2 fete si un baiat) care descoperisera deodorantele, ba chiar fetele aveau servetele umede si antipespirant pe care le-au folosit pe durata excursiei, zimbind timid si cerindu-si scuze pentru impolitetea de a face un asemenea gest in public.
Le-am zimbit cu incintare si le-am recomandat antipespirantele pe care le folosesc eu care imi dau confortul de a fi fresh o zi intreaga, oricit de calduroasa ar fi.
*
Dupa cum stiti sunt o mare fana si o mare utilizatoare a produselor Dove pentru ca imi place atit grija pe care o au oamenii lor de la cercetare pentru pielea noastra ( “1/4 crema hidratanta” e lucrul care ma face mereu sa le zimbesc in gind cercetatorilor Dove), dar imi place si respectul pe care-l arata pentru frumusetea natutala a fiecarei femei.
Nu stiu daca stiti dar Dove a lansat recent gama de deodorante antiperspirante DovePower Soft, cu 1/4 crema hidratante, ce ofera o piele a subratului fina si catifelata. Dpve Power Soft are un parfum feminin creat impreuna cu parfumieri celebri; miroase a frezie si bujor, si-are o baza de ambra, lemn de santal si mosc…
Mirosul da senzatia pura a feminitatii si e preferatul meu in aceasta perioada.
Zilele trecute as fi dat orice sa am atit de multe Dove Power Soft incit sa pot sa fac cadou tuturor celor cu care am calatorit in tren, sunt sigura ca ar fi fost ca intr-un film din ala despre magie… brusc toate femeile ar fi fost frumoase si toti domnii ar fi zimbit.
Sa incercati acest nou deodorant Dove, chiar are un parfum minunat si e foarte protector cu pielea noastra.
Mă crezi sau nu, există o aplicație care te machiază direct atunci când vrei să-ți faci un selfie. Este trucul perfect pentru o fotografie reușită sau pentru puțin amuzament atunci când aștepți metroul.
Se numește YouCam Makeup și este pentru Android. Poți să-ți faci singură machiajul, să selectezi gene mai subțiri sau mai groase, blush mai roz sau mai portocaliu, dar și tușul, rujul, fardul de pleoape. O altă variantă ar fi să alegi unul dintre cele 15-20 de look-uri prestabilite sau să descarci altele. Ce este mai fun este că unele sunt de Halloween, de Crăciun sau chiar te ajută să semeni cu vreo vedetă preferată.
Aplicația conține și niște Beauty Tips pentru fetele mai curioase. Iar la Beauty Circle poți adăuga persoane din lista de prieteni. După ce te-ai machiat, îți poți alege fel de fel de accesorii, care arată puțin cam fake, dar completează look-ul la care te-ai gândit inițial. Spor la înfrumusețare sau, mai bine zis, la amuzament!
Cum se apropie sezonul nunților, țin să vă spun că rochiile de mireasă pompoase, cu straturi spumoase de tulle aparțin anilor ’80. A venit momentul să renunțam la aspectul fastuos al fustei de tulle pentru a face loc unei ere în care rochia de mireasă este fashionable și exprimă întocmai personalitatea femeii.
Pentru mireasa tradițională, tendințele prezintă dantele și modele florale. În funcție de tematica nunții, se poate juca cu lungimea mânecii sau adâncimea decolteului. Pentru cele cu un spirit mai liber, rochiile scurte cu broderie anglaise sunt perfecte pentru ceremonia în aer liber. Miresele care au un stil urban au nevoie de rochii simple, albe sau chiar costum care merge pe aceeași idee. Sunt sigură că încrederea în propriile gusturi vă va face să străluciți în acea zi specială!
Alegerea rochiei și a celorlalte elemente este total subiectivă și sunt convinsă că gusturile diferă în funcție de personalitate, context și loc. Așa că am pregătit mai multe ținute de inspirație, create de designeri faimoși, și clasificate pe cele trei categorii- tradiționalist, free spirit și urbanist.
Manik și Ratan sunt doi frați gemeni din Bangladesh care au aceeași pasiune: animațiile și realizarea desenelor animate. În fiecare zi postau pe contul de Instagram diferite ilustrații, până când au realizat un dragon foarte drăgălaș. Așa de mult le-a plăcut încât l-au făcut să interacționeze cu alte obiecte care le erau la îndemână. De exemplu, îl strivește un Nokia, conduce o mașinuță și mănâncă zahăr dintr-un pliculeț.
Comunitatea de utilizatori Instagram l-au iubit de la început și astfel el a primit numele de Drogo. Practic, l-au făcut un personaj cu personalitate, care țipă, râde, se luptă, obosește. Iar acum el este animalul lor de companie. Incredibil de expresiv este Drogo și foarte talentați sunt cei doi frați, care reușesc să transpună emoții printr-un desen. Mai multe ilustrații pe Instagram!!
La un moment dat în viață trebuie să părăsești casa unde ai crescut pentru a fi pe cont propriu. Aș spune că atunci devii “om mare”, cum spuneam când eram mici, mici și ne plictiseam de joacă. Pentru unii, acest moment se întâmplă atunci când pleci la facultate în alt oraș în calitate de student din provincie. Firește, la început, te lovești de câteva probleme- unde vei sta?, te vei descurca?, dar mai ales vei avea prieteni?
Ei bine, un artist textil pe nume Phil Ferguson s-a aflat în această situație și a găsit o modalitate inedită de a-și face prieteni într-un oraș nou. S-a folosit de skills-urile sale și a croșetat niște pălării în formă de mâncare. Pizza, prăjituri, gogoși, dar și hamburgeri găsiți pe contul lui de Instagram Chilly Philly.
Am făcut aceste colaje ca să vedeți cât de frumos sunt colorate și realizate pălăriile, dar și cât de expresiv este Phil, care stă când supărat, când abătut, când melancolic, în contrast cu înghețata roz și sticla de bere verde, foarte vesele de altfel.
ca sa incheiem frumos postarile despre TIFF2015 ma gindesc sa va povestesc cite ceva despre cistigatori.
dincolo de cistigatorii “internationali”, am doua mentiuni speciale de facut.
Premiul pentru Debut – pentru filmul lui Nicolae Constantin Tanase , Lumea e a mea, un film care a fost vazut pentru prima data de public, orice fel de public, aici la TIFF, un film facut de un tinar premiat la Gopo anul trecut, la categoria tinara speranta. Nicolae Constantin Tanase spune cu filmul lui o poveste despre o adolescenta si, chiar daca se simte ca e film la debut, are ceva autentic in tot ce e acolo. Si asta nu tine neaparat de faptul ca si regizorul e tinar (chiar daca nu chiar adolescent), ci cred ca tine de curajul lui de a distribui in rolul principal o pustoaica de virsta personajului de pe ecran, chiar daca nu era o actrita profesionista.
Nicolae Constantin Tanase e unul dintre tinerii care sunt legati de festivalul de teatru de la Alexandria, Ideo Ideis, si are curajul nebun al tuturor celor din acel grup (chiar daca “profesionistii” teatrului sau filmului ii contesta pe alocuri). Din acelasi grup de la Ideo Ideis a venit anul acesta la TFF si Alexandru Ion in programul 10 pentru film (actori de teatru care au fost selectionati din toata tara ca sa intilneasca producatori, directori de casting etc pentru a le facilita accesul mai rapid la industria cinematografica)
Revenind la premiul pentru debut, Lumea e a mea , filmul lui Nicolae Constantin Tanase, sa mai punem putin context. Premiul a fost oferit de Raiffeisen Bank (care iata e consecvent cu deviza sa “sustinem filmul romanesc”), dar dincolo de valoarea lui din acest moment, premiul acesta ii aduce tinarului Tanase niste puncte frumoase intr-un eventual concurs la CNC pentru un alt film. Adica isi va mai produce si el ceva bani pe drumul pentru o cariera in cinematografie.
*
A doua mentiune e tot pentru o tinara, o regizoare foarte foarte speciala Ivana Mladenovic care a fost desemnata cistigatoarea Transilvania Pitch Stop Development Award cu proiectul The Soldiers (Soldații). Ivana este absolventa de UNATC, a fost si ea premiata la Gopo in anii trecuti, iar cu acest film – aflat in faza de proiect – a intrat si pe lista scurta de la Cinelink la Festivalul de la Sarajevo, a luat si ceva finantare de la CNC si e pe drumul bun ca sa intre in lucru. Producatorul acestui film este Ada Solomon, iar asta inseamna ca nu se va lasa pina cind nu va ajunge pe ecrane in cea mai buna forma posibila.
Filmul Ivanei e dupa cartea omonima a lui Andrei Schiop.
*
Vestea buna e ca nu se va mai vorbi de un Nou Val al cinematografiei romanesti, ci de generatii care-si predau frumos stafeta si alerga impreuna ca sa ne bucuram noi spectatorii.
foto Adi Bulboaca.
P.S. cel mai premiat film al serii a fost Despre oameni și oi, un film norvegian care a obtinut in urma cu doua saptamini Un Certain Regard la Cannes. La TIFF a luat Premiul Special Al Juriului, dar si premiul publicului.
Premiul cel mare al festivalului, Trofeul Transilvania,a fost cistigat de catreIncendiul (El incendio / The Fire) in regia lui Juan Schnitman.
Comoara (regia Corneliu Porumboiu) a primit Premiul Zilelor Filmului Romanesc pentru sectiunea Lungmetraj
Un festival de film implica multe ore petrecute in sala de cinematograf, dar si curse rapide – in criza de timp – de la un cinematograf la altul ca sa prinzi filmul urmator de pe lista ta de preferati.
De asta la TIFF exista in fiecare an bicicletele puse la dispozitie de Raiffeisen (cu care dimineata se distribuie si Aperitif-ul revista festivalului) . Sunt 100 de biciclete, le gasiti in Piata Unirii si va asigur ca pot fi o distractie super simpatica pe perioada festivalului, dar si o sansa in plus sa mai cistigi citeva minute pretioase cind filmele pe care doresti sa le vezi sunt in cinematografe indepartate, dar la ore f apropiate.
ieri n-am plimbat si noi cu bicicletele, eu si domnul Manafu cu care impart cu onoare – si in acest an – sarcina de Reporter de Festival din partea Raiffeisen, care este sponsorul oficial si unul dintre marii sustinatori ai filmului RO.
ca sa dau putin din casa, fiecare dintre noi a petrecut clipe frumoase cu farfurii cu mincare cu multe calorii si am avut de recuperat.
(de exemplu, eu am o dilema odata cu acest festival: “varza a la CLUJ cu ciolan, smintina si ardei iute” cum o trec eu in aplicatia care imi numara caloriile? si cam cite milioane de calorii are?)
*
Dincolo de asta, programul cu bicicletele Raiffeisen care exista de doi ani la TIFF e un indemn la o viata eco responsabila, la un stil de viata sanatos si e parte integrata din actiunile care promoveaza miscarea in aer liber (maratonul in Bucuresti e doar un exemplu). Aici in Cluj, astazi 5 iunie va fi un mars al bicicletelor sustinut de Raiffeisen.
Iar la TIFF puteti vedea un documentar foarte interesant, care o sa va puna pe ginduri: Biciclete vs masini, despre a pune in balanta o viata eco vs inconstienta celor din trafic care face ca numarul biciclistilor care mor in trafic sa fie din ce in ce mai mare.
*
altfrel, daca in seara asta vreti cu noi la film – la Aferim! la Cinema Florin Piersic de la ora 21.45 , aflati aici detalii 🙂
Tot pe Facebook, sursă nesecată de inspirație, dar și de proiecte frumoase, dacă o folosești cum trebuie, am descoperit această serie de imagini care ne atenționează cu privire la discursul urii. Știți prea bine vorba aia, nimic nu e ceea ce pare. Ei, cam așa stă treaba cu aceste ilustrații care arată cum de multe ori judecăm persoanele în funcție de ceea ce ni se pare la prima vedere. Nu cunoaștem toate detaliile sau contextul în care ei acționează, ca să emitem niște judecăți de valoare corecte.
#StopBullying este proiectul realizat de Sachin Parekh pentru UltimateDesign și ne pune puțin pe gânduri. Nimeni nu are dreptul să judece și nimeni nu deține adevărul absolut. Ar fi bine să nu ne cramponăm de prejudecăți și să vedem dincolo de aparențe.
Pentru cei trecuti de 30 de ani unul dintre filmele documentare prezentate in Zilele Filmului Romanesc de la TIFF are un parfum aparte: Chuck Norris vs Communism.
Povestea din spatele traficului cu casete video pe vremea lui Ceausescu si, indirect, povestea Irinei Margareta Nistor – vocea care dubla filmele pe care toti cei care au trait in perioada comunista le savurau.
Vizionarea din sala Florin Piersic a avut parfumul ei aparte pentru ca majoritatea celor din sala avea o poveste despre filmele pe video si despre intimplarile care au marcat personalitatea fiecaruia in acea perioada.
Am fost cu Cristi Manafu la film, parte din proiectul nostru alaturi de Raiffeisen “impreuna la film”, asa ca am aflat si povestea lui despre filmele la video din vremea aia pe care sper sa o povesteasca si in spatiu public:)
*
Povestea mea e simpla: ajutam o fata cu o familie mai instarita si influenta (deci cu posibilitate de a detine un video care era f f scump) la problemele la matematica in fiecare weekend si asa puteam vedea filme. Mama ei stia ca facem probleme, noi ne distram cu comedioare romantice. Primul meu film “la video” a fost “Peste bord”, o comedioara simpatica cu Goldie Hawn si Kurt Russell.
La vremea aia eu, copil dintr-o familie f saraca si modesta, nici macar nu visam ca o sa o cunosc pe Irina Nistor, vocea pe care auzeam pe caseta. Doar ca viata bate orice film si depaseste cu mult asteptarile noastre. (poate de asta am si fost f impresionata in timpul proiectiei, gindindu-ma la viata pe care o aveam atunci si vremurile pe care le traiesc astazi. absolut ireale pentru copilul bun la matematica, din Alexandria)
Aseara la petrecerea HBO am imbratisat-o pe Irina Nistor si imbratisarea continea si recunostinta adolescentzei mele, nu doar felicitarile pentru, asa cum ii spuneam, “ca a lasat o urma in noi, dar si pentru ca o tinara s-a gindit sa faca un film despre ea”.
*
Sper ca filmul sa intre in cinematografe, nu doar in circuitul festivalier, pentru ca e ca o excursie in copilaria noastra.
In plus, acum – cu detasarea emotionala a trecerii anilor -, realizam cit de mult au insemnat filmele vazute ilegal pentru noi, iar efortul de documentare al realizatorilor (Ilinca Calugareanu & Mara Adina) e remarcabil. O sa aveti surprize foarte frumoase despre cum functiona sistemul, cine era infiltrat in securitate, cum ii verificau etc.
*
Am o mentiune speciala pentru Ana Maria Moldovan care interpreteaza rolul Irinei Nistor din tinerete si care reuseste intr-un mod foarte elegant sa surprinda gesturile doamnei Nistor. Cred ca a fost o mare provocare pentru ca o si cunoaste pe Irina Nistor si se mai intilneau si post filmari, dar si-a achitat cu brio tot ce a avut de facut.
Si mai am o mentiune de facut, sper ca in viata asta sa se faca un film despre Irina Nistor si dincolo de influenta ei asupra noastra in vrema comunismului, pentru ca dragostea ei pentru cinema si pentru filme a influentat multi actori si regizori. Irina Nistor e selectioner in multe festivaluri si e un mare mare promotor al tinerilor cineasti romani.
Acum 3 ani pentru un proiect cu oameni frumosi Irina Nistor a dat un interviu despre viata sa dincolo de filme, il puteti vedea aici
*
si pentru ca viata bate filmul, dupa ce a tradus zeci de filme cu Jackie Chan, anul trecut Irina Nistor l-a intilnit pe super eroul copilariei multora din generatia mea.
DACA ESTI IN CLUJ, HAI CU MINE L A FILM
Avem un film special diseara la Cinema Florin Piersic. “Aferim”, cistigatorul Ursului de Argint la Berlin, in aceasta primavara. Te invit sa vezi filmul alaturi de mine si de Cristi, astazi de la 21.45. Lasa doar un comentariu aici si ne vedem inainte de film. Avem 4 invitatii duble la dispozitie.
Așa își descrie artista Sophie Roach stilul de a desena. Ea a început să facă schițe, pentru că se plictisea la unele cursuri de la facultate sau în perioada examenelor, când era tare stresată. Știm bine cum e cu această plictiseală la o conferință sau seminar, când te apuci să mâzgălești ultima pagină a agendei, în speranța că nu-ți vede nimeni operele de artă.
În cazul meu, desenul nu avea nici simetrie, nici logică, dar pentru Sophie a devenit un stil de viață. După doi ani în care a exersat pe toate suprafețele posibile, a decis să-și ia acest talent în serios și să-l facă un mod de câștigare a existenței.
Obișnuiește să deseneze foarte multe obiecte, de la mașini, chitare, plăci de surf la pantofi. Mi-am dat seama că stilul ei se adresează modei urbane, de tip skate. Deci nu am fost surprinsă când am aflat că printre clienții ei, se numără Nike, Converse, Vans și Urban Outfitters. Oricum, dacă te uiți mai mult de un minut la fiecare schiță, descoperi că sunt metafore ale lumii reale, uneori foarte colorate, alteori în alb și negru.
Zilele trecute am avut parte de o experieta foarte speciala, in Italia, linga Roma, la Poligonul European de Teste Bridgestone din Aprilia, unde compania Bridgestone testeaza anvelopelepe care le produc pentru autovehicule(de la tractoare pina la cauciucuri premium pentru cele mai mari branduri de masini).
Pina sa ajung acolo, desi sunt obsedata de tot ceea ce inseamna siguranta pentru o masina (si pentru siguranta in sine a calatoriei), nu mi-am pus niciodata problema ca , de fapt, mult din siguranta masinii e data de anvelope premium.
Da, sigur ca stiam ca e bine sa folosesti cauciucuri de iarna, iarna si pe cele de vara, vara.
Dar daca va spun ca suprafata pe care sta masina voastra – cea mai sofisticata, cu ABS, cu motorul cel mai puternic, inalta cit un bloc, lata cit un tanc – suprafata pe care sta pe sosea este cit o carte postala, nu incepeti sa va ginditi putin la detaliile care fac diferenta?!
Parte din experienta Bridgestone care vorbea despre siguranta au fost citeva teste cu masini atit pe suprafata umeda a circuitului numit „black lake”, cit si pe suprafata uscata, care apartine companiei, teste in conditii speciale – ploaie, curbe, teren accidentat.
O alta proba care a captat atentia doamnelor a fost o pana neprevazuta pe care a trebuit sa o rezolvam. In mintea mea, cind apare pana intra in functiune telefonul mobil si daca nimeni nu e prin preajma sa ma ajute, masina poate sa ramina parcata undeva in apropiere de incident si sa apara un taxi imediat. Dar eu conduc rar spre niciodata.
Din fericire masina pe care am ales-o avea cauciucuri cu tehnolgie RFT, dezvoltata de Bridgestone in anii 80. Nu a mai trebuit sa ne chinuim cu cric sau roata de rezerva. Am folosit ceva care se numeste kit de mobilitate ( o cutiuta cu ingrediente magice, un motoras, o solutie care ajunge in anvelopa si un cablu care este conectat la masina) si am umflat roata in 5 minute, fara sa ne murdarim mainile sau hainele.
A fost unul dintre acele momente in care am inteles cit de bine e ca a avansat tehnica. Nu m-am simtit nici cea mai nepriceputa, nici nu mi s-a parut foarte greu de facut fata unei pene de cauciuc.
Bine, in timp ce noi (4 tinere doamne jurnaliste din toata lumea) rezolvam pana in acest fel, o alta masina care beneficia de un sistem brevetat de Bridgestone numit Run Flat s-a plimbat linistita cu tot cu pana , la o viteza mai mica, dar fara probleme care sa-i pericliteze transportul.
Adica Bridgestone a creat si un sistem de anvelope care si in varianta cea mai nefericita, de pana, tot funcctioneaza – la o viteza mai mica – dar te poate duce acasa linistit. Un fel de anvelopa cu super puteri.
*
In cadrul altei probe, soferii (au fost si piloti antrenati, printre ei Francesco Modena, fost pilot de formula 1, dar si jurnalisti din toata lumea) trebuiau sa frineze la punct fix dupa un parcurs cu o anumita viteza. au facut experimentul cu o masina care avea cauciucuri Bridgestone, dar si cu o masina care avea cauciucuri de productie ieftina, no name.
Masina cu cauciucurile Bridgestone s-a oprit cu 4 metri mai in “scurt” decit masina cu cauciurile ieftine, care avea in continuare o viteza de 22 km/ora, ce ar fi putut provoca daune materiale sau mai grav, lovirea unui pieton.
4 metri inseamna lungimea unei masini si in situatii extreme inseamna vieti salvate.
Plus evitarea unor cheltuieli importante din accidentarea masinii.
M-am interesat si in termeni de buget, un cauciuc premium Bridgestone costa cu 30 de euro mai mult decit un cauciuc no name facut in China, adica pentru toate rotile masinii costurile in plus sunt de 120 de euro.
Am povestit asta tuturor prietenilor mei cind m-am intors din excursie.
Cind ne cumparam o masina ne gindim la culoare (noi femeile), la designul ei, la motor, la brand sau la… trend. Luam in calcul daca e accesorizata, daca are computer sofisticat care sa ne ajute sa parcam sau sa conduca singura. Daca avem spatiu in portbagaj, daca incape toata familia.
Dar nu ne gindim la cauciucurile ei.
Si, la capatul liniei, indiferent de ce masina avem , indiferent de facilitatile ei, stabilitatea si siguranta noastra e in suprafata corespunzatoare a unei carti postale, pentru fiecare roata.
*
Am vizitat si Centrul Tehnic European unde am vazut cum testeaza Bridgestone calitatea anvelopelor pe care le produce (printre altele produc si cea mai mare roata din lume, pentru un tractor urias) si atentia pentru respectarea tuturor parametrilor, cum am vazut si cit investesc in cercetare pentru a gasi componente noi , sintetice, pentru realizarea unor cauciucuri tot mai performante.
Pina nu ajungi intr-un asemenea centru de testare nu intelegi amploarea cercetarii care se afla in spatele unui produs ca o anvelopa premium ( Bridgestone produce anvelope pentru multe dintre brandurile mari de masini) si nici cit de multe detalii sunt in joc. Am vazut un artist care sculpta, la propriu, intr-o anvelopa fara urme pe ea, creind un desen nou care urma a fi testat in aparate sofisticate pentru a vedea rezistenta, cum influenteaza forta de frecare respectivele “santuri” din cauciuc. Sigur “desenul” era rezultatul unor multe ore de cercetare care implicau notiuni complicate de chimie, fizica.
Bridgestone este una dintre cele mai vechi companii producatoare de anvelope din lume ( a aparut in 1931) – e creatia unui japonez pe nume Shojiro Ishibashi, iar numele companiei e o traducere a numelui de familie al creatorului “stone bridge”:)
*
Dar cel mai tare in vizita mea la Bridgestone m-a impresionat o conversatie scurta cu Francesco Modena, fost pilot de Formula 1 in echipa Ferrari, acum ambasador al calitatii si sigurantei Bridgestone.
Povestea ca merge pe autostrada catre casa lui cu maxim 70 km /h.
“Nu mi-e frica de ceea ce n-as putea face eu cu masina pe care o conduc, ci de oamenii care se afla in trafic, sunt cu gindul la problemele de la serviciu sau de acasa. in ultimii ani mi se pare ca ne inraim tot mai mult, nu mai avem rabdare, nu ne mai intereseaza deloc si celalalt de linga noi”
A fost o lectie indirecta despre bun simt in trafic si despre atentia catre calitate.
*
Data viitoare cind va suiti in masina sa plecati catre casa ginditi-va la vorbele lui Modena si la faptul ca masina voastra sofisticata, sau nu, se sprijina in 4 carti postale.
Sunt sigura ca veti avea curind grija sa aveti cauciucurile cele mai performante.
Operatiunea “impreuna la film” (Manafu & Bazavan & friends) incepe cu… Comoara lui Corneliu Porumboiu, filmul romanesc vedeta al TIFF 2015, proaspat premiat la Cannes.
Scoatem la concurs 2 invitatii duble la proiectia de diseara din Piata Unirii a filmului Comoara. Daca esti in Cluj (sau ajungi f repede din Bucuresti:) ) si vrei sa mergi cu mine si cu Manafu la film, lasa un comentariu pe facebook, aici si diseara de la ora 21.45 mergem impreuna la film.
Cu putin noroc facem cunostinta si cu actorii din distributie, dar sigur sigur stim ca si eu si Manafu vom fi gazde simpatice.
Invitatiile ni le-a pus la dispozitie Raiffeisen, sponsorul principal al festivalului, sustinator al filmelor romanesti.
Actorul Isaach de Bankole a fost invitatul lui Mihnea Maruta ieri la intilnirile TIFF, o sesiune de intrebari si raspunsuri deschise publicului, desfasurate in piata mare a festivalului.
Maiestria lui Mihnea, un foarte foarte bun jurnalist de interviu, care asculta cu o curiozitate reala raspunsurile interlocutorului, nu vrea sa epateze cu nimic si e foarte foarte documentat de fiecare data, a facut ca la aceasta intilnire publica Isaach de Bankole sa povesteasca o intimplare magica.
*
Putin context inainte de poveste.
Isaach de Bankole este actorul fetish al lui Jim Jarmush si are in palmares peste 60 de filme de super succes, printre ele un James Bond (Casino Royale), dar si în Manderlay- ul lui Lars von Trier sau in NCIS: Los Angeles si Miami Vice.
*
Isaach de Bankole este din Coasta de fildes si pentru ca la scoala era bun la materiile tehnice, cind familia lui a luat decizia sa-l trimita la studii la Paris a ales sa studieze matematica si fizica. In ultimul an de facultate se gindea ce cale sa urmeze. Mai are o sora, mai mare, care se pregatea sa devina medic si si-a zis ca doi medici in familie e prea mult, asa ca el va incerca sa se faca inginer.
Numai ca intr-o zi pe strada in Paris l-a oprit un domn care i-a spus ca e regizor de film si ca ar vrea sa vorbeasca putin cu el. A fost foarte reticent, i-a spus ca nu are treaba cu actoria si nici nu crede ca va avea vreodata legatura cu filmul, deci sa-l lase in pace.
Regizorul a insistat si, dupa o conversatie lunga, i-a dat o carte sa o citeasca, roman din care urma sa faca viitorul sau film in care voia sa-l distribuie.
Isaach s-a dus acasa, a citit toata noaptea cartea si… “mi s-a parut ca fac scubadiving. Pina atunci ma descurcasem la perfectie pe uscat,acum coboram in adincuri, in ocean. A fost prima carte pe care am citit-o in viata mea, pentru ca eram pasionat la scoala de materiile exacte, si mi s-a parut incredibila. M-am culcat cu gindul ca am sa ma fac actor, ca e ceva foarte special”. ( nota mea, cartea pe care o citise se numea Vendredi ou les Limbes du Pacifique si era scrisa de Michel Tournier.)
Din pacate producatorul filmului nu l-a acceptat, pentru ca era neprofesionist, iar filmul s-a facut in cele din urma cu Michael York in engleza ( e vorba de un film de televiziune, produs in 1981 care s-a numit Vendredi ou la vie sauvage) .
Regizorul filmului Gérard Vergez l-a sunat si l-a invitat sa vina sa dubleze filmul in franceza. Evident ca Isaach nu stia ce inseamna sa dublezi un film, dar cind a ajuns pentru prima data in studiouri, l-a avut pe Michael York fata in fata cu el (era primul actor pe care-l vedea “in carne si oase”) a fost profund impresionat. Apoi i-au spus ce inseamna dublajul si cum trebuie sa se sincronizeze cu replicile din scenariu cu dinamica vorbelor personajului de pe ecran.
“Era ceva tehnic, mie imi placuse matematica si fizica la scoala, eram bun la lucrurile astea, mi s-a parut magie sa pot face asa ceva”
Dupa ce a terminat dublajul s-a dus la Vergez si i-a spus ca vrea sa se faca actor, sa-i spuna unde poate sa invete, pentru ca asta e meseria pe care si-o doreste sa o aiba in viata. A primit 5 nume de academii de film, a inchis ochii si cu pixul a marcat una. Pe care a si urmat-o.
Spre disperarea parintilor care sperau sa aiba un inginer in familie.
*
Restul e istorie marcata cu niste premii de interpretare si de intilniri cinematografice foarte mari.
Isaach de Bankole este unul dintre invitatii speciali de la Tiff 2015.
Christian McPhilamy este un exemplu clar de curaj și perseverență. Are doar opt ani și a decis să-și lase părul să crească, pentru ca mai apoi să-l doneze unei fundații numite Children With Hair Loss.
Totul a început când băiatul a văzut pe internet o reclamă pentru bolnavii din spitalul St. Jude Children’s Research. Cei care au cancer au nevoie de peruci, iar reclama promova donarea de păr natural pentru fabricarea lor.
Au trecut doi ani, în care părul lui Christian a crescut cu 10 cm. El a primit multe critici și descurajări din partea colegilor și prietenilor, iar unii profesori sau rude i-au spus să se tundă. Mi se pare extraordinar cât de multă voință a avut pentru a face acest gest deosebit, mai ales că nu era vorba de ceva în interesul lui personal. Pur și simplu, și-a propus să facă acest lucru și nu a lăsat nimic să-i stea în cale.
Mai jos v-am pregătit o serie de fotografii cu niște tineri vizibil emoționați, foarte diferiți la înfățișare, dar care au un lucru în comun- se află pe lista celor recrutați în armată. Au între 17 și 28 de ani, unii sunt încă imaturi, iar alții sunt mai hipsterași.
Pe 11 mai, mai bine de 37.000 de bărbați din Lituania și-au găsit numele pe listele de recrutați pentru armată. Această metodă a fost reinstalată de guvernul lituanian, fapt care i-a împins pe mulți dintre ei să folosească social media ca să-și exprime gândurile despre ceea ce mulți numesc “loteria norocului”.
Ei sunt nemulțumiți de opinia publică, care îi acuză nu sunt îndeajuns de curajoși sau nu au suficientă bărbăție pentru a lupta pe front. Două femei din Lituania (un fotograf și un om de comunicare) s-au folosit de creativitate pentru a prezenta acest subiect controversat.
Au adunat 14 tineri și i-au fotografiat în uniformă militară, vrând să arate cât de periculoase sunt stereotipurile de gen și așteptările pe care societatea le are de la bărbați. Ei trebuie să fie raționali, agresivi și să nu arate nicio emoție. Picturile sunt însoțite de câteva citate, care exprimă opiniilor lor cu privire la ce înseamnă să fii bărbat și ce legătură are cu înrolarea în armată.
JAUNIUS, 18: A gun in your hands doesn’t define your manliness
VYTAUTAS, 27: Army won’t make a man out of you – if you are a dumbass, you will stay a dumbass
DOMINYKAS, 26: It’s my choice what kind of man I want to be
DANAS, 28: In my opinion, the archaic times when a man was supposed to kill a buffalo and drag it home to his family are long over. I think that army is not a bad thing in general, but a compulsory one is definitely not a good thing either. Especially when the government announced it so suddenly without any public debate or preparation. A system should be introduced, one should know at school that there is a possibility to serve in the army, one should grow up with this idea
Primesc zilnic multe mailuri cu rugamintea de a scrie despre cite o campanie umanitara. Nu pot scrie despre toate, nu pentru ca n-as dori sa ajut ci pentru ca daca as face-o, aici ar fi zidul cererii si al plingerii, nu ar mai citi atit de multi oameni, prin urmare nici anunturile despre participarea la fapte umanitare n-ar mai fi eficiente.
Nu ma intrebati cum le aleg pe cele despre care scriu. Pur si simplu, simt citeodata ca TREBUIE sa scriu, ca o sa faca diferenta daca scriu si o sa putem, IMPREUNA, sa schimbam putin lumea inspre mai bine.
Ca acum.
Povestea e asa.
Avem un doctor cu har si cu credinta ca poate salva copii; a facut deja minuni in spitalul Marie Curie, nu doar salvind copii carora – teoria, practica medicala – nu le mai dadea nicio sansa, ci si luptindu-se ca spitalul in care lucreaza sa fie dotat cu aparatura cea mai performanta.
Genul de om care daca stie ca se poate, o sa se lupte pina la ultima picatura de energie, genul de om pentru care trebuie incercat totul ca sa se poata, ca sa nu fie ceva imposibil.
Medicul este Catalin Cîrstoveanu, seful sectiei de neonatologie din cadrul Spitalului Marie Curie, care zilele astea a mai facut o minune. La spitalul lui a fost adus un baietel de citeva luni, Cristian, care avea probleme complicate la rinichi care nu raspundea la dializa clasica. probabilitatea matematica sa se faca bine era spre zero pentru ca doar un aparat foarte performant, pe care spitalul nu il are, il putea ajuta putin.
Ei bine, medicul Cirstoveanu nu s-a lasat batut, a imprumutat aparatul din strainatate si acum micutul Cristian e pe drumul bun, rinichii si plaminii au inceput sa functioneze mai bine.
*
Medicul Cirstoveanu – care stie ca a pierdut anul trecut cel putin 15 copii pentru ca nu a avut acest aparat – roaga opinia publica sa faca donatii ca sa poata achizitiona pentru spitalul Marie Curie acest aparat.
Medicul Cirstoveanu, care anii trecuti a reusit sa amenajeze o intreaga sectie cu donatii de la oameni simpli si de la companii, are de data asta alaturi de el Ambasada Italiei care ofera un party special pentru toti cei care fac o donatie de 250 ron, dar orice ban e important.
Si ar fi frumos sa donam pentru ca, asa cum spuneam la inceput, putem schimba putin lumea. Poate ca noi nu o sa apelam niciodata la serviciile medicului Cirstoveanu (chiar va doresc sa nu vi se intimple sa aveti nevoie sa apelati), dar gindul ca si noi am ajutat putin pe parintii si pe copiii in suferinta ar trebui sa ne fie de ajuns pentru a face o donatie. Cit de mica.
Ieri in prima mea zi la TIFF2015 am fost la unul dintre filmele din competitie: 600 de mile.
Nu stiam nimic despre film (intre timp am aflat ca a luat premiu pentru debut la Berlinala anul acesta), alesese filmul Razvan Penescu (liternet) care e de mai multe zile sosit si, cum am incredere in gusturile lui m-am dus si eu la acelasi film.
Stiam ca e o productie Mexic SUA si ca are 85 de min (intotdeauna ma uit sa vad cit dureaza un film, ca sa stiu daca plec in cazul in care nu-mi place, sau stau pina la sfirsitul – apropiat, cind e cazul – ca sa inteleg cu totul, sau cit pot, din ce a vrut sa spuna autorul).
Ei bine am avut surpriza ca pe la jumatatea filmului – care se simtea a fi un film facut de un debutant (un film bun, dar facut de cineva mai la inceputul carierei) – sa-l vad pe domnul Tim Roth pe ecran.
M-am gindit cum naiba l-au convins sa joace intr-un film independent, el care are o cota uriasa si joaca in pelicule care sunt deschiderea de la Cannes. La sfirsitul proiectiei am descoperit ca a fost chiar producatorul executiv al filmului, ceea ce inseamna ca a adus si bani de acasa – sau a convns niste finantatori sa dea bani pt film. Si brusc mi s-a parut si mai frumos gestul lui.
Banuiesc ca e prieten cu regizorul filmului , Gabriel Ripstein , sau cu tatal lui, Arturo Ripstein – unul dintre cei mai premiati regizori mexicani ( Deep Crimson) sau cu bunicul lui, Alfredo Ripstein care e producator si considerat un fel de parinte al industriei cinematografice din Mexic.
Dar oricum ar fi in spatele filmului asta, dincolo de talentul tinarului Gabriel Ripstein, e o poveste despre prietenie.
Si mi s-a parut foare frumos ca asa am inceput TIFF2015.
*
De astazi vine si Cristian Manafu la Cluj si va pregatim surprize frumoase sub umbrela #raiffeisenimpreuna. Avem invitatii la proiectiile speciale pe care vi le vom face cadou – gratie sponsorului principal al festivalului Raiffeisen, vom povesti din culisele celor mai tari petreceri si vom fi foarte foarte foarte aproape de regizorii, actorii si invitatii speciali din festival.
Sunt sigura ca, asemeni primului film pe care l-am vazut in tiff 2015, anul asta intre noi si voi va fi despre prietenie.
Vorba unei replici celebre “this is the beginning of a beautiful friendship”, ma rog, e continuarea unei frumoase prietenii pentru ca si anul trecut am fost la TIFF in aceeasi gasca si am avut super experiente impreuna LA FILM.
