Stiti cercurile pe care le face o picatura care cade intr-o apa? Concentrice, care se deplaseaza catre exterior? Mai groase/ample in functie de cit de mare a fost picatura si cit de adinca apa in care s-a “topit”?

Zilele astea m-am gindit ca disparitia unei persoane – moartea ei – e ca una dintre picaturile care cad intr-o apa.

In primele momente, in imediata apropiere a persoanei decedate se imprastie durerea, rudele de gradul 1, prietenii, familia urbana. Cercuri concentrice de afectiune exprimata mai mult sau mai putin la vedere.

Cu cit persoana a fost mai cunoscuta, cu atit cercurile sunt mai mari si se intind pe un spatiu mai mare.

Cu cit persoana a fost mai iubita, cu atit cercurile (alea primele, din apropierea locului unde a cazut picatura/ primele persoane care sunt informate despre deces) sunt mai “groase/ ample”.

Dupa care cercurile devin tot mai subtiri si mai palide.

*
Daca pe o apa linistita punem o barcuta de hirtie si lasam o picatura de apa sa cada, vom constata ca barcuta se misca pe valurile create (cercurile concentrice), dar nu inainteaza intr-o directie sau alta.

Asta pentru ca la intilnirea picaturii cu suprafata stabila de apa se formeaza unde mecanice si, desi valul (perturbatia) se deplaseaza, apa (mediul) ramine pe loc.

Ceea ce vedem in cercurile concentrice e doar o rearanjare a suprafetei apei.

*
Chiar de a doua zi dupa deces, rudele si prietenii apropiati constata ca oricit de mare ar fi durerea, viata merge mai departe. Ca oricit de adinca si profunda este suferinta, ei vor merge la serviciu, vor zimbi la salutul vecinilor, peste o vreme vor ride, vor merge in vacante.

Si cindva, fara sa-si dea nici ei seama cind, suprafata apei in care ei se oglindesc va fi perfect neatinsa, fara niciun val, oglinda absoluta.

Pina la urmatoarea picatura.

Daca ne-am gindi ca moartea e ca o picatura intr-o apa mare, reintoarcerea intr-un loc care inseamna parte din materia din care esti facut, si ca noi – ceilalti care inca n-am ajuns sa fim parte din ocean, ci ne uitam la picaturi cum cad – suntem ca niste barcute de hirtie, am fi mai linistiti.

Si in viata, si la momentul intrarii in Ocean si privind cum cad picaturile in apa.