Category : culturale

herta mullerNew York Times un super profil Herta Muller

New York Times un super profil Herta Muller

New York Times publica un amplu portret al Hertei Muller ; inca una dintre ocaziile acelea rare in care tinem o pagina intreaga din ziar cu un articol in care se vorbeste despre Romania, fara cersetori . il puteti citi integral aici

“I never wanted to be a writer,” Ms. Müller said in an interview while in New York this month for the PEN World Voices literary festival. “There were no books at home.”

But when, as a teenager, she was sent off to high school in Timisoara, the closest city, she said: “Whatever I read went under my skin, I almost devoured the literature, which became like a road to discovery. And this is how it stayed. I always wanted to know, how should one live? I write in order to bear witness to life.”

Exposure to those new ideas made her a nonconformist and ultimately a dissident, fired from her job for refusing to cooperate with state security. Her first efforts as a writer were when she was a university student, and she and a group of friends published unauthorized literary work and statements in favor of freedom of expression.

Valentina Glajar, a Romanian-born scholar who teaches at Texas State University, was a translator of “Traveling on One Leg,” an early Müller book. She has also examined some of the secret police dossiers on Ms. Müller that were declassified after the collapse of Communism in 1989, two years after Ms. Müller had immigrated to West Germany and began the uneasy process of trying to define her place in that new setting. Ms. Glajar was startled by what she found.

“What most impressed me was how many of the facts in her file she then expressed artistically in her writing,” Ms. Glajar said. “So much of it is true. And like everyone else, I was surprised by how many sources in her wider entourage had to inform on her: her neighbors, the director of a theater in Timisoara, a teacher at one of the schools where she taught kindergarten who was someone she considered a friend.”

1993
Pseudometeorit, Muzeu Mineralogie UBBNoaptea muzeelor , diseara

Noaptea muzeelor , diseara

sper sa infruntati ploaia si sa mergeti diseara prin muzee. pentru a treia oara in multe orase din tara sunt deschise muzeele toata noaptea.

sfatul meu este sa vizitati si muzeele mai putin “obisnuite”, muzeul tehnic, muzeul agriculturii, muzeul militar.

veti avea niste surprize colosale. iata doua exemple.

Un obiect fals, intr-un muzeu

La 1 februarie 1956, pe cerul Rusiei în regiunea Ural a fost observat un spectaculos glob de foc. La scurt timp, a fost raportată căderea unui meteorit în apele îngheţate ale lacului de acumulare Shirokovsky, marcată de o gaură de 42 cm în diametru prin gheaţa de 80 cm grosime.
Numeroasele încercări de recuperare din partea scafandrilor au rămas fără succes. Până când, la începutul anului 2002, aproximativ 150 kg de material fieros a fost lansat pe piaţa exclusivistă a colecţionarilor de meteoriţi sub denumirea de “meteoritul Shirokovsky”. Materialul consta într- o matrice metalică opacă cu fragmente transparente verzui ale unui mineral silicatic (olivină).
Pseudometeoritul “Shirokovsky”
Produs sintetic asemănător cu un pallasit (=meteorit pietros-fieros)
Analize ştiinţifice de detaliu au pus însă în evidenţă mai multe aspecte care nu corespundeau cu caracteristicile adevăraţilor meteoriţi pietroşi-fieroşi. Ca atare, verdictul experţilor a fost: Fals! “Meteoritul” este un produs sintetic făcut de om prin utilizarea unor minerale terestre corespunzătoare compoziţiei echivalentului extraterestru.
Muzeul de Mineralogie al Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca a dobândit acest specimen, deja revizuit ca şi „pseudometeorit”, în urma unei donaţii de la un colecţionar amator. Luând în serios rolul educativ al unei colecţii academice, a expus eşantionul în colecţia de meteoriţi, ca un avertisment că lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi!
***

Tractorul FORDSON cu seria F-1485-C înscrisă pe şasiu este un produs al uzinelor Ford Motor Company, Detroit, Michigan, U.S.A şi provine din localitatea Veştem, jud. Sibiu, din gospodăria lui Milea Gheorghe.

Bunicul proprietarului, Barbu Marius, profesor în localitatea Deta, jud. Arad, a achiziţionat acest tractor în jurul anului 1932 şi l-a folosit intens la lucrările de transport şi arat. În anul 1956 tractorul a fost echipat cu roţi cu pneuri. În perioada colectivizării a fost bine ascuns, păstrându- se într-o stare bună de conservare. Milea Gheorghe l-a achiziţionat de la proprietar în anul 1989, deplasându-l pe roţi, în stare de funcţionare, de la gara Sibiu până în localitatea Veştem.

De atunci a fost bine păstrat, la data cumpărării de către Muzeul Național al Agriculturii din Slobozia (2001) remarcându-se tot printr-o stare bună de conservare.

2427
dincolo de dealuriDincolo de dealuri, Mungiu, Cannes 2012

Dincolo de dealuri, Mungiu, Cannes 2012

ieri jurnalistii au putut vedea la Cannes filmul lui Cristian Mungiu, Dincolo de dealuri.

astazi la ora 12.30 are loc conferinta de presa, iar dupa amiaza este premiera filmului, intrarea oficiala in competitia de la Cannes.

cum banuiesc ca stiti deja, filmul pleaca de la cazul Tanacu, dar este o fictiune pentru ca regizorul – care e si scenarist – a vrut sa se departateze de verdicte, a vrut sa vorbeasca despre alegeri si libertate.

am inceput sa caut pe net reactiile celor care au vazut ieri filmul; am sa le postez pas cu pas

Gorgeously lensed, and executed with an exacting (some would argue dry) aesthetic in which there are minimal camera movements and long takes, “Beyond The Hills,” running at two and a half hours, is an endurance test. But pace yourself and lean back, because the rewards are ample. Deceivingly complex, with an emotional center that peels away like an onion the longer it unfolds, this is a powerful effort from Mungiu in which love and faith are both different kinds of poison.

Indiewire.com

Shot in fluid, unbroken handheld takes by Mungiu’s regular d.p., Oleg Mutu, the picture builds its moral crisis with an unwavering commitment to realism and methodical attention to detail. The widescreen compositions, all blues, grays, browns and blacks, convey a physical sense of the cramped, chilly quarters in which these women lead their ascetic lives, and the power dynamics are continually reinforced by the helmer’s impeccable blocking. At times, the nuns’ vampirical black robes (in contrast with their deathly pale faces) are swallowed whole by background shadows, conjuring the charged, disquieting atmosphere of a horror picture.

Variety.com

***

Le réalisateur, plaidant la force unique du cinéma qui ne saurait se résumer à “ce que l’on peut dire avec les mots”, se réjouit de la réception contrastée de son film sur la Croisette: “Je ne cherche pas le consensus, je ne souhaite pas que mon film soit aimé, je veux qu’il provoque les spectateurs, qu’il les pousse à se forger une opinion”, dit-il avec conviction.

le nouvel observateur

***

bonus track un fragment dintr-un interviu pt Hollywood Reporter cu Cristian Mungiu

THR: 4 Months, 3 Weeks and 2 Days was part of a new wave of Romanian films that were critically praised worldwide. What is the situation within the country — how difficult is it to get your movies and the movies of your contemporaries seen at home?

Mungiu: The number of multiplexes grew in the last years and also the number of admissions but at the same time with the loss of old single screen cinemas, the audience for the Romanian films disappeared almost completely. It is common for an American mainstream feature now to gather over 100 thousand admissions in Romanian theaters while most of the Romanian films gather less than 10 thousand spectators per title. Young people prefer to download films from the Internet while older spectators don’t go to the cinema any longer, preferring to watch TV. The understanding of young spectators is that film means entertainment — they never got the chance to watch anything else than American mainstream productions and therefore anything else is just weird for them. I assume the audience for art films in Romania is pretty much lost for good. Our films have way more spectators abroad then at home.

2848
Anamaria&Raduradu muntean si anamaria marinca ii învata pe tinerii londonezi sa faca film

radu muntean si anamaria marinca ii învata pe tinerii londonezi sa faca film

la sediul icr londra, în inima orasului care va gazdui Olimpiada – radu muntean si anamaria marinca au lucrat cu tinerii defavorizati din estul londrei, east end. rezultatul – un scurtmetraj care va fi proiectat in cadrul Festivalului de Film East End  (3 – 8 iulie)

scenaristul alexandru baciu si monteurul catalin cristutiu fac si ei parte din proiectul intitulat east meets east 🙂

tinerii, intre 16 si 25 mai, au avut fiecare rolul lor in echipa – regizor, actor, cameraman, sunetist, producator -, iar radu muntean si anamaria marinca i-au indrumat.

s-au folosit inclusiv ketchup si acuarele din dotarea institutului pentru citeva scene care aveau nevoie de… singe.

intr-una dintre pauzele de lucru, anamaria marinca s-a asezat la pianul stenway din 1895, in sala „george enescu“ de la insitut sa cinte, in timp ce radu muntean – singur in public – o asculta

e prima data cind cineasti romani fac parte dintr-un asemenea program. east meets east continua pina pe 26 mai, cind va sosi la londra catalin cristutiu.

***

relatare de la Ana Maria Onisei, jurnalist, rezident ICR Londra.

2769
cannesCannes 2012, fotografii & declaratii

Cannes 2012, fotografii & declaratii

Edward Norton, despre cum a fost sa joace in Moonrise Kingdom, filmul care a deschis competitia :


“It’s really great to find yourself surrounded by actors who have all studied Orson Wells or the theatre. Wes Anderson has created a great troop of actors made up of all these comedians working together in a fairly romantic context… It’s a bit like what you want to do when you’re still young and you want to make a film in your family’s back garden.”

si colegul lui de film, Bruce Willis, la conferinta de presa 🙂

Plus o fotografie care descrie frumos atmosfera festivalului, Diane Kruger la un photocall

Miine intra in competitie si filmul lui Cristian Mungiu, Dupa dealuri , dar mai avem timp sa povestim despre asta.

1454
world press photoDoua expozitii de mai si o galerie proaspat descoperita

Doua expozitii de mai si o galerie proaspat descoperita

Imi face o deosebita placere sa anunt doua expozitii pe care abia astept sa le vad! Prima este mult asteptata (dupa o pauza de 17 ani) a  World Press Photo, considerata a fi cea mai importanta expozitie la nivel mondial dedicata fotojurnalismului. Expozitia este vernisata in noul sediu al Bibliotecii Nationale a Romaniei din Strada Ion Ghica nr.4 (http://www.bibnat.ro).

Veti admira peste 170 de lucrari premiate in cadrul competitiei internationale World Press Photo, incepand de maine si pana in data de 10 iunie. Pretul unui bilet este de 7 lei (jumatate de pachet de tigari). Expozitia face parte dintr-un turneu international fotografic in 45 de tari.

Saptamana viitoare o sa avem o vreme calda si frumoasa, numai buna de o noua incursiune craioveana, in spatiul drag mie de la Club Electroputere, cu doua gazde minunate, Alexandru Niculescu si Adrian Bojenoiu. Din 25 mai si pana in 6 iulie este vernisata expozitia PUNK, CENUȘĂ şi HOLOCAUST, un proiect care aduce laolalta trei situatii social artisitice care au legatura directa cu istoria orasului Craiova. ”Punk” este un fenomen extraordinar nascut imediat dupa revolutia din 1989, cand cateva sute de tineri craioveni s-au organizat intr-un grup, in incercarea de a-si construi o identitate intr-o noua societate fara modele de varf.

”Cenusa” inseamna o serie de fotografii dezolante dar incarcate de multa sensibilitate, surprinse de Cristian Comosteanu care, proaspat absolvent al Politehnicii a lucrat timp de doi ani ca paznic la un lac industrial. Ca sa supravietuiasca mediului aspru, acesta a fotografiat diverse momente care l-au marcat in scurgerea anotimpurilor. ”Holocaust” este un film documentar despre holocaustul romilor, realizat de Romeo Tiberiade.

Ma bucur mult ca partenerii acestei expozitii sunt Henkel ( initiatorul concursului Premiile Henkel Pentru Arta, aflat in plina selectie) si illy, care se implica in proiecte artistice deja de cativa ani. Intamplator ii cunosc  pe reprezentantii Henkel si illy in Romania, doua echipe extraordinare de doamne care se dau de fiecare data peste cap pentru a se implica in astfel de proiecte. Aici gasiti mai multe detalii despre expozitie: http://www.clubelectroputere.ro/


Saptamana trecuta am descoperit o galerie de arta contemporana intr-o zona care ma inspira fantastic – nucleul MTR, Muzeul Antipa si Muzeul de Geologie. AnnArt “locuieste” intr-o casa brancoveneasca din Mahatma Gandhi nr. 1 ( se intra din Kiseleff) si este condusa de Gabriela Masaci, care va va plimba prin salile care gazduiesc lucrari ale unor artisti precum Sorin Ilfoveanu, Stefan Caltia, Vladimir Setran, Francisc Chiuariu iar pe restul artistilor va las pe voi sa ii descoperiti. http://www.annartgallery.ro

Saptamana viitoare voi scrie despre surprizele Bienalei de Arta Contemporana si despre lenjerie. Stay tuned, dragilor.

*

Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.

1478
AFF-15x20.indd2 romani cu cite 2 filme la Cannes

2 romani cu cite 2 filme la Cannes

tocmai ce vad o stire la tv despre gala de deschidere a festivalului de film de la Cannes, iar voice overul televiziunii in cauza spune ca si romania are un film in concurs , referindu-se la Dincolo de dealuri al lui Cristian Mungiu.

am vazut si aseara stirea pe un alt post tv si simt nevoia sa fac o precizare.

sunt doi romani la Cannes care au contribuit cu munca lor la doua dintre filmele din competitie: Vlad Ivanov si Oleg Mutu. amindoi au fost actor, respectiv director de imagine, atit la filmul lui Mungiu cit si la Serghei Loznitsa, un regizor ucrainian, fost documentarist.

asa ca in competitia mare avem de doua ori mai multe motive de bucurie, dar si emotii. succes romanilor de la Cannes!

1625
Vama 2012VAMA 2012

VAMA 2012

textul de mai jos este scris de Simona Pop, cistigatoare a concursului care o ducea la o auditie privata a noului album Vama 2012. Albumul poate fi cumparat miine impreuna cu Gazeta Sporturilor

Vama 2021

De fiecare dată când scriu câte un text, trec, invariabil, prin aceleaşi etape. O idee, care se cuibăreşte undeva în mine şi nu îmi dă pace. Urmează o perioadă mai lungă sau mai scurtă până când găsesc forma cea mai potrivită să pun în cuvinte ideea cu pricina şi apoi un timp – fără prea multe amintiri – în care efectiv mă eliberez de ideea respectivă. Nu ştiu cum se face, dar parcă întotdeauna timpul acesta se raportează la noapte şi la un somn incredibil de odihnitor.

Este un sentiment copleşitor, greu de dozat în cuvinte. Este un soi de euforie combinată cu satisfacţia că ai dat tot ce a fost mai valoros în tine şi că ai făcut o treabă al dracului de bună. Urmează apoi o oboseală plăcută, care îţi învăluie creierul proaspăt eliberat de idee. Eşti frânt şi vrei să dormi, dar în acelaşi timp eşti atât de entuziasmat de produsul finit, încât regreţi că toată lumea doarme şi nu ai nici un om treaz în preajmă căruia să îi citeşti textul.

Încerci să dormi, dar nu reuşeşti decât să te gândeşti la acel text. Oare ai spus tot ce era de spus? A mai rămas ceva? Am ales drept varianta definitivă pe cea mai bună? Oare se înţelege ce vroiam să transmit prin simbolul x? Dar titlul? E sugestiv? Mii de întrebări plutesc în jurul tău şi ştii sigur că răspunsurile vor veni doar din confruntarea cu celălalt. Un celălat la care te raportezi în permanenţă. Adormi într-un final, iar dimineaţa, conştientizezi brusc că sentimentul de satisfacţie s-a transformat în îndoială.

Vine un moment de ezitare, în care simţi că textul tău poate fi o prostie, că nu este atât de genial cum credeai.  Ţi-e parcă teamă să îl citeşti cuiva. Dar dacă nu o să îi placă? Sau nu o să înţeleagă ce vroiam să spun? Sau va găsi poate puerilă metafora din titlu? Sau poate mă fac de ruşine? Te simţi cumva expus. Gol.

Câtă vreme textul era ştiut doar de tine, îţi aparţinea în exclusivitate. O dată ce îl faci public, el se înstrăinează de tine, se adaptează fiecărui cititor, trezeşte în el sentimente şi idei pe care tu nu le mai poţi controla. Ţi-e teamă de asta. De judecata celuilalt şi de modul în care el îţi va lua textul şi îl va transforma.

Dar în acelaşi timp textul ăsta blestemat este un secret pe care nu mai poţi să îl ţii doar pentru tine. Trebuie să îl citeşti cuiva. Fie ce o fi! Speri doar că totul va fi bine, că celalalt va empatiza cu textul tău. În fond tu eşti mulţumit de ceea ce ai făcut, ai dat tot ceea ce a fost mai bun în tine în momentul respectiv şi atâta timp cât tu ai conştiinţa că ai făcut ceea ce trebuia, nimic altceva nu mai contează.

Şi citeşti textul. Minutele acelea în care priveşti cu aviditate reacţiile celuilalt, sunt indefinit de lungi şi de copleşitoare. Toate întrebările dinainte se amestecă în capul tău şi aştepţi cu nerăbdare verdictul. Deşi cunoşti tu însuţi valoarea textului tău, ai nevoie de părea celuilalt. Fără el, textul tău nu poate prinde viaţă.

Am retrăit de curând întreaga gamă de sentimente (dar cu precadere ultimele) la audiţia pe care trupa Vama a realizat-o în garajul Europa FM. Şi a fost un sentiment reconfortant să ştii că şi alţii trec prin aceleaşi etape ca tine, că şi alţii au aceleaşi căutări şi experimente, că şi alţii îşi ridică aceleaşi semne de întrebare, că şi alţii trăiesc la fel de intens momentul în care se confruntă cu publicul.

Deşi încercam să joc rolul „celuilalt”, stând liniştită pe scaunul din public de pe care mi se permitea să (de)VALORIZEZ ceea ce ascultam, nu ştiu cum se face, dar mă simţeam parcă mai mult în postura lor.

Or fi de vină poate poveştile spuse de Tudor Chirilă, poveşti care recompuneau întreg traseul parcurs de acest disc.

Ori poate emoţia şi trăirile autentice ale fiecărui membru al trupei Vama. Erau prezenţi toţi în faţa noastră, ascultând pentru prima oară albumul cap-coadă. Album fusese terminat de mixat abia în noaptea dinainte, iar ei urmăreau pe de o parte reacţiile noastre,  dar şi propriile lor reacţii şi, pe de altă parte, felul în care suna munca lor definitivată. Aprobau entuziaşti din cap, sau ridicau din umeri, sau schimbau replici în şoaptă.

Era poate sentimentul acela că participi la un eveniment inedit, că eşti printre puţinii care au privilegiul să asculte în premieră ceva atât de nou şi nemaiauzit de nimeni.

Sau poate pur şi simplu, mi se părea totul atât de cunoscut din postările de pe blogul lor încât deja îmi însuşisem experienţele lor ca fiind ale mele.

Mă gândeam ce înseamnă să fii dedicat unei munci pe care o faci din plăcere. Să rămâi constant cu tine însuţi şi perseverent în ceea ce îţi propui. Să ai curajul să ieşi din sfera de confort şi să te aventurezi pe teritorii necunoscute pentru a te re-inventa şi re-descoperi. Să incerci. Să îţi asumi riscuri. Să accepţi critici. Să te deschizi în faţa celuilalt şi să accepţi  şi o altă viziune decât propria ta viziune.

Îi urmăream pe băieţii de la Vama cât de detaşat vorbeau despre un album la care au muncit 3 ani. Un album a cărui perfecţiune o aveau conturată încă de la început, dar au avut nevoie de timp să o definească în cele mai subtile nuanţe ale sale. O perfecţiune care avea nevoie de confirmări. Nu doar ale lor sau ale mediului muzical românesc, ci o confirmare la standarde occidentale.

Poveasteau amuzaţi cum l-au concediat pe primul străin care le-a ascultat albumul şi care i-a desfinţat. Şi totuşi, orgoliul nu i-a împiedecat să renunţe la piesele „proaste”, să le păstreze doar pe cele două bune şi să reia totul de la zero. Nici să încerce să mixeze în Canada pentru că acolo standardele de calitate se potriveau cu ceea ce căutau ei. Vorbeau cu nonşalanţă despre cum au petrecut 3 ani muncind la acest album. 3 ani de căutări şi confruntări pe multiple planuri.

Pe de o parte o căutare a propriei identităţi: doi membri veneau dintr-o trupă de succes care îşi conturase deja un stil al ei şi un public al ei. Alţi membri noi, care la rândul lor avea ceva important de comunicat prin arta lor, trebuiau să se integreze în noul grup. Nu este uşoară ruperea de trecut. Chiar dacă trupa Vama susţine că nu mai este nimic din trupa Vama Veche, mentalitatea publicului nu se poate schimba peste noapte. Poate componenţii trupei au ars anumite etape, au consumat anumite experienţe, dar publicul nu a trecut prin toate astea şi simte nevoia de a-şi aminti, de a găsi repere. Ori Tudor şi Vama Veche sunt repere greu de demitizat.

Mă întrebam dacă vor păstra în noul album ceva din specificul Vama Veche. Prima afirmaţie făcută de Tudor a fost aceea că nu vom regăsi nimic din trecut pe noul album. Între cer şi trecut îmi amintea parcă de Copilul şi durerea, dar poate numai prin forţa imaginilor vizuale pe care versurile şi muzica (filmică parcă) mi le induceau în imaginaţie. La fel şi tematica abordată, mereu prezentul cântec de impact social (Declar pierdută ţară), precum şi frumuseţea plastică a unor imagini create prin versurile lui Tudor mă trimiteau cu gândul la Vama Veche, dar era normal să fie aşa. Anumite constanţe şi afinităţi e firesc să fie păstrate, dar unghiul de abordare este complet diferit.

Vorbeam de o căutare de identitate. Cred că înainte de toate, marele merit al acestui album constă în faptul că a consolidat o trupă în adevăratul sens al cuvântului. Adică oameni cu aceleaşi principii estetice, cu aceleaşi standarde, şi, cel mai important, cu aceeaşi viziune. În 3 ani de experimente şi căutări, o trupă nou formată ajunge să se cunoască, să se testeze, să îşi depăşească graniţele şi orgoliile individuale, să înveţe să funcţioneze ca un întreg. Oameni diferiţi, fiecare cu contribuţia lui specifică, cu părerea lui diferită, ajung să se armonizeze, să îşi contopească diferenţele într-un tot unitar. Asta se întâmplă doar atunci când ai o viziune comună şi faci totul necondiţionat pentru că crezi în această viziune. Doar atunci când eşti focusat pe întreg găseşti cele mai ingenioase metode de a-ţi aduce o contribuţie personală care să se contopească cu a celuilalt şi să susţină întregul. Cel mai grăitor exemplu mi se pare modul în care povesteau cum au lucrat ca o echipă: pornind fi de la o linie melodică să ajungă la un text potrivit (Fata în boxeri şi tricoul alb), fie de la versuri la sunetul care să le confere forţa necesara (Între cer şi trecut).

Un al doilea plan al căutărilor este constituit de configurarea unei imagini reprezentative pentru trupă. Întrebări legate de ce stil trebuie să abordeze, dacă să fie comerciali sau nu, dacă să îşi creeze un brand şi o semnătură sonoră, dacă să îşi construiască un album tematic unitar sau nu etc. La toate aceste întrebări găsim răspunsuri doar ascultând albumul. Şi acest răspuns este categoric nu. A compune din suflet şi cu iubire nu merge cu niciunul dintre aceste concepte.

Cântece cu tematici variate, inspirate din experienţe personale sau imaginate, cântece cu linii melodice complet antitetice, cântece muncite din greu sau din contră create aproape instant, cântece cu mesaje sociale sau personale… găseşti pe acest album câte puţin din toate. Departe de a fi deranjant, acest lucru întăreşte convingerea că trupa Vama este o trupă matură, care ştie ce anume caută. A face muzică pentru ei este un joc nou în permanenţă. Şi atâta vreme cât au încă energia să se joace, rezultatele vor fi mereu noi şi surprinzătoare. Mai mult decât să rămână captivi într-un stil al lor propriu, creativitatea aceasta inepuizabilă, le va oferi cu siguranţă originalitatea.

Am văzut din întâmplare coperta noului album. Simplu şi transparent. Un fluture surprins în mişcare. Nimic altceva nu putea fi mai elocvent decât acest simbol. El sintetizează cel mai bine mesajul acestui album: metamorfoză, maturitate, frumuseţe, inocenţă, simplitate, transparenţă. Mă gândeam că efemeritatea asociată fluturelui poate fi de rău augur. Dar citind titlul albumului: VAMA 2012, mi-am dat de fapt seama că nu este deloc aşa. Într-adevăr, acest album sintetizează cel mai bine ceea ce înseamnă această trupă în acest moment clar definit în timp.

Cine ştie cum va fi fluturele ăsta în viitor? Cum va evolua, cum se va maturiza, cum va privi viaţa peste câţiva ani? Zbaterile astea de aripi din 2012, mă fac să cred că atâta vreme cât timpul, pasiunea şi viziunea comună nu vor dispărea din această trupă, vom avea parte de mulţi alţi fluturi şi în viitor. Mi-aş dori să cred că într-o lume haotică, energia şi forţa lor creativă ar putea fi contagioase şi ne-am trezi brusc prizonieri ai unei epidemii de iubire şi frumuseţe 🙂

2059
Vama 2012Albumul VAMA – 2012 – ca o intalnire cu-n prieten bun

Albumul VAMA – 2012 – ca o intalnire cu-n prieten bun

Textul de mai jos este scris de Camelia Capitanu, invitata mea la auditia noului album Vama – 2012 – care se va lansa miercuri cu Gazeta Sporturilor

*
Albumul VAMA “2012” – ca o întâlnire cu-n prieten bun

Iar prietenul acela bun, îţi poţi fi chiar tu, ţie. Pentru că dincolo de muzică, e vorba de regăsirea lucrurilor care te ajută să fii tu, cel adevărat, şi nu cel pe care alţii l-ar vrea neapărat.

E despre pasiuni care trebuie să treacă prin realitatea fiecăruia dintre noi. Despre ambiţie şi încredere în propriile vise. Despre un fel de a simţi viaţa în cel mai autentic mod cu putiinţă, pentru ca atunci când tragem aer în piept, să simţim că trăim cu adevărat. Iar pentru toate acestea (nu, nu există MasterCard) există un singur drum. Dacă în călătoria asta, prin care trecem cu toţii, vezi lucruri în care nu te regăseşti şi ajungi să te simţi străin de ei, dacă nu chiar de tine, stai pe loc câteva momente. Priveşte. Schimbă traiectoria, întoarce-te la tine, iar apoi vei ajunge exact acolo unde îţi e locul. Aşa-i că au încercat să te facă să uiţi cine eşti, şi pentru ce trăieşti? Acum e rândul tău să demostrezi că nimic nu-ţi poate lua ce ai tu mai de preţ. Totul e să te transformi din spectator, în actor.

Cam asta se întâmplă atunci când muzica vorbeşte pe-nţelesul sufletelor. Devine mai mult decât un ritm şi-un vers, îţi creează propriul univers. Mai rămâne doar să ai răbdare să asculţi şi să înţelegi. Şi ar fi păcat să nu faci asta.

Când am auzit pentru prima dată cântecele de pe albumul “2012”, s-au întâmplat câteva lucruri care sunt sigură că-şi vor avea ecoul în altele şi mai bune. Pentru că te surprinde, te emoţionează, te face să-ţi aminteşti şi îţi arată altceva – cine ştie, poate chiar acel “ceva” de care ai tu nevoie.

M-am bucurat să văd o trupă VAMA entuziasmată de acest nou început, în care oferă atât de mult publicului. Aşa că, luaţi fără reţinere! Efectele, destul de puternice. Dar benefice.

Să căutaţi mai ales “Regatul meu pe un vis”, “Epidemie de iubire”, “Rolul Soarelui”, “Să dansăm” şi.. să ascultăm mai bine albumul.

“Pe orice drum spre succes
Îţi dau ei GPS
Te uiţi atent pe hartă
Visele tale nu-s”

(“Regatul meu pe un vis”)

<iframe width=”420″ height=”315″ src=”http://www.youtube.com/embed/9DXTmw5kSrs” frameborder=”0″ allowfullscreen></iframe>

2797
Masina Gardner Serpolet, Muzeul TehnicPovesti cu obiecte, part 2 – gunoiul

Povesti cu obiecte, part 2 – gunoiul

Cum se cara gunoul la 1900?

În 1895 Primăria Capitalei a achiziţionat un camion cu abur marca „Gardner Serpolet” pentru tractarea căruţelor cu gunoaie de la rampele din oraş la gropile de gunoi de la margineaoraşului. Maşina însă făcea un zgomot infernal când trecea pe străzile Bucureştiului speriind copiii, animalele şi gâştele care îi ieşeau în cale. Revoltaţi, oamenii au depus sute de plângeri laadministraţie, pentru a se renunţa la acest vehicol. În cele din urmă primăria l-a scos din uz.

În prezent acest automobil se află expus la Muzeului Naţional Tehnic – secţia Auto-moto-velo.

Simbata noaptea, 19 spre 20 mai, sunt deschise peste 100 de muzee in Romania, parte din proiectul Noaptea Muzeelor, eveniment aflat la a saptea editie.

Va astept simbata noaptea prin muzee, ca sa va conving ca merita sa mergeti prin muzee, va spun in fiecare zi o alta poveste nestiuta despre obiecte de demult pe care le gasim in muzeele din Romania .

1694
Poster Narcotango Razvan MaziluConcurs Narcotango

Concurs Narcotango

Marti, la Bucuresti, are loc un spectacol eveniment: Narcotango in colaborare cu Razvan Mazilu – tango in dans si cint.

“Conceptul coregrafic pe care l-am creat pentru spectacolul din mai aduce astfel laolaltă mai multe stiluri de dans – tango clasIc, dans contemporan și neoclasic, dar și acrobațieși sport, pentru a pune perfect în valoare muzica Narcotango, care este una inspiratoare,care naște imagini spectaculoase și încărcate de atmosferă”, zice Razvan Mazilu si daca as fi in Bucuresti, m-as lipi de usa Salii Palatului.

***

Imi place mult Razvan Mazilu si apreciez efortul lui de a ramine actual si de a se exprima in zone in care sa faca dansul – in forma lui de arta – accesibil publicului. Tango-ul e poate cel mai erotic dintre dansuri, iar muzica baietilor de la Narcotango e minunata.

***

daca vreti sa citigati o invitatie dubla la acest concert, spuneti-mi un spectacol in care l-ati vazut pe Razvan Mazilu si v-a placut

***

am trei invitatii pe care le dau premiu. miine seara anunt cistigatorii
bafta
aparat1Povesti cu obiecte

Povesti cu obiecte

Simbata 19 mai este Noaptea Muzeelor si, pentru a 8-a oara in tara noastra, muzeele sunt deschise toata noaptea, iar accesul este gratuit.

100 de muzee din Romania participa anul acesta in manifestarea care a pornit la initiativa Frantei si care are acum in Europa implicate in proiect aproape 3000 de muzee.

Pina simbata, in fiecare zi, va spun povestea unui obiect special pe care-l gasiti intr-unul dintre muzeele implicate in proiect.

Cu acest aparat au fost realizate celebrele fotografii care surprind atmosfera Marii Adunări Naţionale de la 1 decembrie 1918, când la Alba Iulia a fost luată decizia istorică a unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

Fotografiile au fost realizate de Samoilă Mârza, supranumit după acel moment Fotograful Unirii. Aparatul cu burduf folosit fusese achiziţionat de către Samoilă Mârza din banii obţinuţi în urma vânzării unei perechi de boi. Tehnica de fotografiere greoaie şi vremea neprielnică l-au împiedicat să realizeze mai mult de cinci poze la 1 decembrie 1918.

Astăzi acest aparat face parte din colecţia expoziţională a Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia, fiind expus la loc de cinste în Sala Unirii. Muzeul a intrat în posesia aparatului şi a celor cinci clişee fotografice de sticlă în anul 1967 cind Samoilă Mârza le- a vândut muzeului. Cu banii obţinuţi şi-a cumpărat un aparat modern, sperand să surprindă instantanee fotografice de la semicentenarul din 1968, dedicat împlinirii a 50 de ani de la Marea Unire.
Din păcate, a murit cu un an inainte de aniversare, la 19 decembrie 1967.
Fotografiile lui Samoilă Mârza  de la Alba Iulia au fost folosite de delegaţia ro-mână la Conferinţa de Pace de la Versailles, pentru ca aliaţii să vadă clar susţinerea populară de care s-a bucurat evenimentul de la Alba Iulia. Putem afirma că ele au influențat decizia Marilor Puteri de a recunoaşte Marea Unire.
*
Ne vedem prin muzee, saptamina viitoare in noaptea de simbata spre duminica; pina atunci, in fiecare zi, va mai spun o poveste. multumiri speciale organizatorilor Noptii Muzeelor care-mi ofera aceste povesti minunate.
1719
ioana blaj1Jurnal Experience Hotel

Jurnal Experience Hotel

“Sunt în afara timpului. Nu știu unde, dar e bine și cred că va fi experiența vieții mele. Suntem într-o casă antică (ca la bunica), e friguț, nu am lumină în baie, noroc că în cele 5 obiecte ale mele mi-am luat o lumânare. Am fost întâmpinați de un pitic. E foarte, foarte ciudat, dar oamenii sunt foarte mișto. Stau în cameră cu Ioana de la Tataia și e tare drăguță. Revin cu detalii…”

***

Timp de 4 azile Ioana Blaj ia parte la un experiment despre creativitate in afara timpului. fara tehnologie, fara lumina naturala, fara contact cu lumea “exterioara”.

in fiecare zi vom primi un mesaj de-al ei, printr-un intermediar din partea organizatorilor experimentului.

2514
galaGala Industriei de carte – prima editie

Gala Industriei de carte – prima editie

cred ca pentru buna desfasurare a unei industrii, pentru stimularea dezvoltarii ei, trebuie sa existe si recunoasterea venita din interiorul propriei bresle. oricit de multe orgolii ar fi (sau poate tocmai de aceea), oricit de multe suspiciuni (mai ales in romania, ca sunt gasti de interese), premiile unei industrii inseamna un pas in dezvoltarea sa.

cei din interior (chiar daca nu vor recunoaste) isi vor dori sa fie validati de “ai lor”- deci premiati, cei din afara vor dori sa cunoasca premiantii si le vor cumpara muzicile/filmele/ cartile.

de anul acesta si cartile au premiile lor. si sunt foarte bucuroasa de asta.
Gala Industriei de Carte are loc vineri , pe 11 mai.

mai jos nominalizarile. am desigur preferati in multe dintre sectiuni, sunt cumva legata de unele dintre proiectele nominalizate, dar cel mai tare ma bucur ca am citit multe dintre cartile nominalizate. ceea ce sper sa vi se intimple si vou.

1. Categoria „Cea mai frumoasă carte“

a) Concepţie grafică

Găsiţi şi pierduţi / Found and lost de Nicu Ilfoveanu, Octav Avramescu – concepţie grafică: Nicu Ilfoveanu (Asociaţia de Artă Ilfoveanu)

Ultima transhumanță de Dragoș Lumpan – concepţie grafică: Carla Duschka, Ciprian Isac (Atelierul de Grafică)

Hexachordos de Şerban Foarţă – concepţie grafică: Loredana Tîrzioru (Brumar)

Amintiri de Zoe Cămărăşescu – concepţie grafică: Corneliu Alexandrescu (Casa Editorială Ponte)

Seria „Co-lecţia de economie” – concepţie grafică: Alexe Popescu (Publica)

b) Carte ilustrată

Electro+ de Agnes Birebent, Nicu Ilfoveanu – ilustraţii: Nicu Ilfoveanu (Asociaţia de Artă Ilfoveanu)

Grafica fără computer. Vol. 2: Litere. Desen, relief, volum – concepţie: Carla Duschka, Ciprian Isac (Atelierul de Grafică)

Vise despre case. Carte de poveşti pentru copii şi părinţi de Eliza Yorkina (Igloo Media)

Poveste cu un gînd strănutat de Laura Grünberg – ilustrator: Alexandra Rădulescu (Paralela 45)

Versez de Iv cel Naiv – ilustraţii de Vali Petridean (Vellant)

2. Categoria „Cea mai bună carte a anului“

a) Beletristică

Hexachordos de Şerban Foarţă (Brumar)

Contorsionista de T.O. Bobe (Humanitas)

În iad toate becurile sînt arse de Dan Lungu (Polirom)

Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici (Polirom)

Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului de Marta Petreu (Polirom)

b) Non-ficţiune

Protocol si etichetă diplomatice de loana Vârsta (CH Beck)

Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securităţii de Clara Mareş (Curtea Veche)

Capcanele istoriei de Lucian Boia (Humanitas)

Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă de Neagu Djuvara (Humanitas)

Jurnal Zen. 2004-2010 de Mircea Cărtărescu (Humanitas)

Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale de Ioana Pârvulescu (Humanitas)

3. Categoria „Cea mai bună traducere“

Apocalipsa memoriilor. Vol. I, Vol. II de Péter Nádas – traducere de Anamaria Pop (Curtea Veche)

Obscena pasăre a nopţii de José Donoso – traducere de Dan Munteanu Colán (Leda)

Opera poetică, Fernando Pessoa – traducere de Dinu Flămând (Humanitas Fiction)

Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică de Herta Müller – traducere de Alexandru Al. Şahighian (Humanitas Fiction)

Opere I. Integrala prozei scurte, Samuel Beckett – traducere de Ileana Cantuniari şi Veronica Niculescu – (Polirom)

Cartea Roşie de C.G. Jung – traducere de Viorica Nişcov (Trei)

4. Categoria „Cea mai bună carte de copii şi tineret“

Ce poţi face cu două cuvinte – Liviu Papadima, coord. (Art)

Seria „ Ludex” (Amadeus, Încă un căpcăun, Test pentru domnişoarele prinţese) – Şerban Foarţă (Brumar)

Mici poeme… cu probleme de Marius Mărăcinescu (Litera)

Poveste cu un gînd strănutat de Laura Grünberg (Paralela 45)

Vise despre case. Carte de poveşti pentru copii şi părinţi de Eliza Yorkina (Igloo)

5. Categoria „Cea mai bună colecţie“

1. Strada Ficţiunii – ALLFA (All)

2. Prima dată – Art

3. Performa – Cartea Românească

4. Plantaţii – Max Blecher

5. Seria Aniversară – Paralela 45

6. Co-Lecţia de Economie – Publica

7. Byzantivm – Nemira

6. Categoria „Cea mai bună carte netipărită“

a) E-Book

Aventurile lui Alice în Ţara Minunilor de Lewis Carrol (Cartier)

Proiectul de eBOOK al Elefant.ro

Proiectul de eBOOK al LiterNet.ro

Ceremonialul riturilor de trecere de Ion Căliman (Excelsior Art)

b) Audiobook

Colecţia „Lecturi pe întuneric” (Casa Radio)

Plugarul şi moartea de Johannes von Tepl, în traducerea lui Marin Taragul şi lectura lui Andrei Pleşu (Humanitas Multimedia)

Audiobook-urile Editurii Mac Mac (Oglinda Fermecată, Făt Frumos cel Adormit, Penelul Fermecat, Tichia Fermecată)

7. Categoria „Cea mai bună bibliotecă“

Biblioteca Central Universitară „Carol I“

Biblioteca Judeţeană Cluj

Biblioteca Judeţeană Dolj

Biblioteca Judeţeană Timiş

Biblioteca Judeţeană Vrancea

8. Categoria „Cea mai bună tipografie“

Monitorul Oficial

G. Canale & C S.A.

9. Categoria „Cea mai bună librărie“

Avant Garde (Iaşi)

Cărtureşti

Centrul de Librării Bucureşti

Diverta

Elefant.ro

Humanitas „Constantin Noica” (Sibiu)

Libris Braşov

10. Bestseller românesc

a) Cel mai vândut titlu – va fi anunţat la Gală

b) Cel mai popular autor – va fi anunţat la Gală

Premii speciale: Best New Entry

a) Edituri

Blumenthal

Casa de Pariuri Literare

Herg Benet

Mac Mac

Max Blecher

b) Librării

Elefant.ro

Librăria Bastilia

1688
alexandru-tomescu-Un om si o vioara

Un om si o vioara

În mai puțin de cinci ani de zile de când are vioara Stradivarius Voicu – the Elder – pe contract de comodat (LOL), Alexandru Tomescu a făcut atât de multe proiecte frumoase și și-a legat numele de vioară în atâtea chipuri, încât standardele pentru un potențial succesor comodatar s-au urcat în slava cerului.

Om și vioară, sunt o simbioză, se susțin și se completează, își subliniază unicitatea cu șarm și subtilitate.

Alexandru Tomescu a reușit, prin turneele sale, să pună realmente reflectorul și pe solist și pe instrument. Cel de anul trecut aducea în prim plan muzica lui Paganini, violonist virtuoz și compozitor, cam în această ordine. Anul acesta, repertoriul noului turneul intitulat “Obsesii”, face să răsune muzica lui Eugène Ysaÿe, tot un virtuoz violonist și compozitor belgian. Tot cam în această ordine.

Ambii sunt oameni care au cunoscut foarte bine vioara și i-au întins limitele pentru că propriile lor limite de interpretare erau departe departe. Au scris partituri pe care profesorii de vioară le dau, probabil, elevilor, când vor să le demonstreze că mai au încă multe de învățat. Partituri de care te apropii cu mare smerenie și le închei (presupun) cu un oftat de ușurare că iar a ieșit totul bine.

Demonstrației proprii de virtuozitate, Alexandru Tomescu adaugă alte câteva ingrediente de spectacol modern. Teatru mut, dans, proiecții video, toate sunt integrate într-un spectacol expresiv, simplu, elegant, care pune în valoare muzica și interpretarea ei și pune reflectorul (și la propriu și la figurat) pe doi tineri foarte talentati, Ana Pepine și Paul Cimpoieru.

În timp ce scriu, ascult la Europa FM tocmai știrea despre turneu.

După avanpremiera pentru presă, de joia trecută, turneul începe astăzi la Braşov, și pe 29 mai revine la Bucureşti într-un spectacol la Opera Română, pentru care puteți cumpăra bilete chiar de pe internet.

Psst! Una dintre sonate îi este dedicată lui George Enescu. Ceva îmi spune că și asta a influențat opțiunea lui Alexandru Tomescu pentru Sonatele lui Ysaÿe.

*
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication

2532
books-gottschalldovezi ca jurnalismul, teatrul, filmul nu vor muri

dovezi ca jurnalismul, teatrul, filmul nu vor muri

Human minds yield helplessly to the suction of story. No matter how hard we concentrate, no matter how deep we dig in our heels, we just can’t resist the gravity of alternate worlds.

o spune un domn – Jonathan Gottschall – care a scris o carte pe nume The Storytelling Animal: How Stories Make Us Human. vorbele lui, foarte adevarate, sunt cea mai buna demonstratie ca atit de mult timp cit vom spune o poveste prin jurnalism/teatru/film publicul va fi impresionat si ne va urmari.

aici intervine insa smekeria: conteaza insa felul in care vom reusi sa spunem povestea – in pas cu timpurile, intr-o forma adaptata mintii celui care o primeste, dar – mai ales – cu emotie.

iata un exemplu minunat ca poti citi cu rasuflarea taiata un text lung, foarte lung, daca are un subiect puternic si e scris in asa fel incit transmite emotie.

The Boy Who Heard Too Much
Written by David Kushner, ROLLING STONE

He was a 14-year-old blind kid, angry and alone. Then he discovered that he possessed a strange and fearsome superpower – one that put him in the cross hairs of the FBI

It began, as it always did, with a phone call to 911. “Now listen here,” the caller demanded, his voice frantic. “I’ve got two people here held hostage, all right? Now, you know what happens to people that are held hostage? It’s not like on the movies or nothing, you understand that?”
“OK,” the 911 operator said.

“One of them here’s name is Danielle, and her father,” the caller continued. “And the reason why I’m doing this is because her father raped my sister.”

The caller, who identified himself as John Defanno, said that he had the 18-year-old Danielle and her dad tied up in their home in Security, a suburb of Colorado Springs. He’d beaten the father with his gun. “He’s bleeding profusely,” Defanno warned. “I am armed, I do have a pistol. If any cops come in this house with any guns, I will fucking shoot them. I better get some help here, because I’m going fucking psycho right now.”

The 911 operator tried to keep him on the line, but Defanno cut the call short. “I’m not talking anymore,” he snapped. “You have the address. If I don’t have help here now, in the next five minutes, I swear to fucking God, I will shoot these people.” Then the line went dead.

Officers raced to the house, ready for an armed standoff with a homicidal suspect. But when they arrived, they found no gunman, no hostages, no blood. Danielle and her father were safe and sound at home — alone. They had never heard of John Defanno, for good reason: He didn’t exist.

“John Defanno” was actually a 15-year-old boy named Matthew Weigman — a fat, lonely blind kid who lived with his mom in a working-class neighborhood of East Boston. In person, Weigman was a shy and awkward teenager with a shaved head who spent his days holed up in his room, often talking for up to 20 hours a day on free telephone chat lines.

***

restul textului e aici. cititi-l pina la capat si uitati-va la cit de curat e prezentat eroul. informatie pura, fara pareri personale, fara judecati.

e un text din 2009.

1634
tudor chirila by alexandra sanduConcurs cu Tudor Chirila:)

Concurs cu Tudor Chirila:)

in viata mea de jurnalist am scris de citeva ori despre Tudor Chirila. de fiecare data stia ca voi scrie despre el, fie pentru ca facusem interviu (ca atunci cind a jucat in “O lume pe dos” – aici un fragment pe care nu l-am pus in revista), fie pentru ca imi daduse acces la informatii oarecum private (ca vizita in studioul lui).

de data asta nu stie ca scriu si incalc o regula a prieteniei noastre: dau “din casa”. dar am un motiv, il scot pe Chirila la concurs:)

***
Cea mai indepartata amintire a mea cu Tudor e de pe vremea cind lucram la Radio 21.

Organizam o petrecere a radioului intr-o discoteca de pe linga Unirii care astazi nu mai exista, Why Not. In desfasuratorul concertului aniversar, Vama Veche era ultima, iar Tudor din prima clipa in care sosise isi aratase nemultumirea pt dotarea salii, pt cum se auzisera trupele de dinainte. Chiar si publicul parea suparat pentru ca nu participase la muzicile pe care le auzise pina atunci.

Nici la primul cintec de la Vama n-au reactionat spectatorii foarte bine si, din culise, il vedeam pe Chirila cum stringe din falci. Cind a terminat de cintat prima piesa s-a intors catre noi, cei din spate, a cerut o bere si -a facut semn trupei sa nu inceapa sa cinte. Am alegat pina la frigider mai tare decit campionii la 100m si, desi erau 3 – 4 m pina la el, mi s-a parut ca au trecut ore pina cind i-am dat cutia de bere. Imi amintesc ca era o cutie verde si, chiar si acum, mai stiu zgomotul urias al capsei care a deschis-o, in vizoleala publicului care probabil gindea ca si mine: “nebunul asta n-o sa mai vrea sa cinte”.

Tudor statea pe un scaun de bar, avea microfonul pe un stativ in fata si bea din bere. Dupa citeva secunde s-a intors catre colegii lui, le-a spus ceva ce nu auzeam, dar ii vedeam in continuare falcile incordate si ma rugam sa nu le fi zis “hai sa plecam”. Apoi a luat microfonul si-a inceput sa cinte “Knocking on the heaven’s door”. Era in lumea lui, cu ochii inchisi, cinta pentru el, nu pentru oamenii din sala. Dar in primul rind citeva fete au inceput sa plinga. A fost cu urale la sfirsit si -au stat mult in scena pentru ca i-au bisat.

Nici acum nu stiu daca atunci si-a pus ambitia sa urneasca publicul sau daca s-a aparat, cintind doar pentru el, rezultind magia aia. Trebuie sa fi fost prin 1998 – 1999.

***

Cea mai simpatica amintire cu el e dintr-un hotel bucurestean unde – in cel mai pur stil occidental – isi promova piesa “O lume pe dos” cu o sesiune de interviuri “one to one” cu diversi jurnalisti. Ma inscrisesem si eu pe lista, asa ca m-am asezat la masa interviurilor unde o avea alaturi pe mama sa, Iarina Demian, care nu era doar regizoarea acestui spectacol , ci si parte din distributie (se reintorcea la actorie cu acest text.)

Vorbeam despre cit de mult a ”chinuit-o” Tudor pe doamna Demian la repetitii, despre cum se aseza in sala ca spectator si se uita la dinsa cum joaca si protesta, o obliga sa o ia de la capat, impingindu-i limitele, pentru ca apoi sa se intoarca pe scena ca actor si sa se lupte cu rolul lui pentru care a muncit mult ( in prima parte e un dirijor si-a cercetat “coregrafia” celor mai mari dirijori ai lumii, a studiat partiturile lui Wagner ca sa uneasca pe scena corporalitatea specifica acestei meserii cu mintea personajului.).

Doamna Demian povestea ca se certau foarte mult la repetitii si-a zis: ”Ceea ce e foarte frumos aici, si eu am inteles foarte bine, e ca Tudor a suferit in momentele alea ca totul să iasa perfect. Dar era atât de dur! Ma gândeam: Doamne Dumnezeule, daca el ar repeta cu actorii n-ar putea sa duca piesa la capat niciodata. De fapt, intre doi oameni care au si relație de sânge, dar si profesionala, pot fi N situații limita, dar nu exista tradare”.

Tudor era intr-un fotoliu in stinga mea si s-a facut mic in scaun. Pur si simplu s-a lasat in jos intre pernele fotoliului si-a inceput sa rasuceasca intre degete un pliculet gol de ceai. A fost o tacere minunata de citeva secunde, in care era ca un copil de gradinita care tocmai a spus cit de mult o iubeste pe mama. Dupa citeva clipe a redevenit Chirila pe care-l stiti si-a explicat rational ce vedea pe scena, de ce protesta etc etc .

Asta era in 2010 si gasiti aici interviul publicat atunci.

***

Anul trecut prin primavara eram amindoi in Starbucks la Victoriei. In sfirsit se hotarise sa-mi arate scenariul pe care-l scrisese (ma rugasem de el ceva vreme in acest sens) si aveam in fata dosarul care tinea munca lui de citeva luni bune. Pe linga noi treceau fete care chicoteau cind il vedeau la masa lunga cu lampi, unde stau de obicei studentii pentru ca isi pot incarca laptopurile. El era pur si simplu “ecranat”, parea ca nu vede nimic din foiala pe care o produce in jur.

A pus presiune pe mine in primul minut “vezi ca l-au mai citit doar doua persoane pina acum”, apoi mi-a pus foile in brate si s-a bagat cu capul intr-o carte mai groasa decit Biblia.

Mi se parea ca-mi urmareste fiecare pauza, fiecare gest sau respiratie si ca, atunci cind dau pagina, stie care sunt replicile pe care urmeaza sa le citesc. Ca ma monitorizeaza mai ceva ca Tim Roth in Lie to me. El era cu capul in cartea lui si nu a rostit nicio vorba pina cind n-am spus: “gata, am terminat de citit”.

Conversatia din minutele urmatoare, tehnica – pe replici, pe structura scenariului, pe ideea de la care a pornit povestea -,  e cea mai personala/ intima discutie pe care am avut-o vreodata cu Tudor Chirila. Cea mai cu garda jos. Si e cea mai pretioasa amintire a mea legata de el. Si de perfectionismul lui.

Pe moment mi-am dorit foarte tare sa reuseasca sa-si faca filmul (si-acum imi mai doresc asta, pentru ca e o idee frumoasa si o poveste foarte emotionanta), dar pina sa ajung acasa aveam o alta idee in cap: ca Tudor ar trebui sa apara mai mult in public, in afara momentelor in care cinta, ca sa-l vada lumea cum e el de fapt.

***

De asta m-am bucurat tare ca la festivalul de teatru de la Sibiu de anul trecut a petrecut ceva vreme cu bloggerii acreditati (locuiam in acelasi hotel, a fost usor sa vina cu noi la cafea pe terasa), de asta m-am bucurat ca anul asta a mers sa vorbeasca la Women on Web, de asta ma bucur ca acum organizeaza un eveniment privat special la care doi dintre voi pot avea acces.

Marti, 8 mai, de la ora 19.00 in Garajul Europa FM e o auditie in premiera a noului album Vama si am voie sa invit doi cititori ai blogului. Nu doar ca vom putea asculta noul album “2012” in super premiera, dar Tudor si baietii vor povesti putin din istoria cintecelor si , sunt sigura, va fi inca o ocazie pentru cei care-l stiu pe Tudor doar de la tv sa fie surprinsi de cum e el, vazut de aproape.

Iata explicatia pentru care il scot pe Tudor Chirila la concurs:)

Spuneti-mi o amintire legata cumva de Tudor Chirila si Vama. Semnatarii celor mai simpatice povesti merg marti in Garajul Europa FM.

Concursul se incheie miine, luni, la ora 12.:)

P.S. Chirila nu ma omori. Promit sa nu mai scriu despre tine cel putin un an de acum incolo:) (dupa ce scriu despre cintecelul Rolul soarelui la nasterea caruia am asistat. apropo, e misto!)

P.P.S fotografia pe care am ales-o sa ilustreze acest text e realizata de una dintre prietenele lui Tudor, Alexandra Sandu, si face parte din proiectul DayDreamers

toma caragiuToma Caragiu – secvente

Toma Caragiu – secvente

citesc “O carte despre Toma Caragiu” (editura Meridiane, 1985), documentare pentru un interviu si, ca de fiecare data cind ma documentez pentru un articol, mi se pare ca interviul de baza e doar un pretext ca sa ajung pe noi cai/ catre noi carti/ noi oameni/ noi directii de intelegere a meseriilor care tin de arta si care ma fascineaza pe mine ca jurnalist.

iata citeva secvente din carte :

*
Sosind in zorii zilei la teatru, spre a face focul si a matura, femeia de serviciu il gaseste stind la birou, precupat sa rezolve maldarul de hirtii cu situatii, rapoarte, grafice, memorii, referate, cereri, prpopuneri. cronici… Inchizind cu grija usa cabinetlui, spre a nu-l deranja, batrina spune ” Da, doamne, sa nu moara niciodata!”

(era in 1953, cind Toma Caragiu era directorul teatrului de la Ploiesti la 28! de ani)

*
Ai devenit repede vedeta, nu-i asa?
Toma Caragiu: nu mai repede decit Radu Beligan sau Florin Piersic! Dar publicul ma cunostea din “de Pretore”, care obtinuse succes la Bucuresti si care _ la cererea telespectatorilor _ s-a transmis de trei ori la tv.

Cum ai reusit?
T C: Profesorul meu, Victor Ion Popa, spunea ca desavirsirea actorului se face jucind. Mult. Si la Ploiesti am jucat mult. Eu care sunt un inhibat, un timid si in general un om singuratic, retras, deseori sfios, alteori brutal, aveam nevoie sa joc mult. Victor Ion Popa ma sfatuise sa ma duc oriunde si sa joc orice. Chiar director de teatru fiind, duceam tava sau spuneam doua trei cuvinte dintr-o piesa.

*

Sunt fericit ca am ales teatrul, alminteri nu m-as fi putut exprima si nu-mi pot imagina cum m-as fi facut util in alta profesiune.

(Toma Caragiu la 40 de ani)

*
Apareti rar la televiziune; rar, dar durabil pentru noi, telespectatorii; textele pe care le interpretati par intotdeauna bune.

TC: Textele sunt pretextul initial! Ele, o data primite de mine si acceptate, intra intr-o re-fabricare a lor. Eu niciodata nu spun un text in conditia lui initiala: numai daca e foarte bun! Nu emit pretentii stupide; textul se re-lucreaza, tinundu-se seama de propunerile mele vis a vis de finisarea lui. Si uneori asta dureaza citeva luni.”

( nota mea. ce inseamna instictul de mare actor, astazi il stim mai bine pentru aceste aparitii – rare – de la tv, dar pt ca a tinut la standard-ul lor si nu a facut compromisuri, imaginea sa e foarte sus)

*
Filmul mi-a pus probleme speciale. Ca spectator, in sala, am fost uimit de cite ori am gresit intr-un film. trebuie un antrenament si o tehnica speciala, pe care eu am invatat-o cu Iulian Mihu. Se cere evitarea excesului de teatralizare.

* **

Citind cartea m-am gindit ca instinctul lui Toma Caragiu i-a spus cumva ca va muri tinar; asta tre sa fie explicatia pentru care a muncit ca un nebun toata viata lui, fara pauze facind roluri si roluri, in teatru, film, tv sau radio. ca sa recupereze si pentru timpul pe care nu l-a mai trait.

3571
kristencumingsmasterpiecesofconfectionaryart3picturi din bomboane

picturi din bomboane

o alta idee geniala de reclama: compania de bomboane si jeleuri, Jelly Belly a angajat un artist sa recreeze in marime naturala tablouri celebre din bombonele.

artista se numeste Kristen Cumings si spune ca a muncit 50-60 de ore la fiecare tablou si ca a folosit in medie 10.000 de bombonele pentru un tablou.

iata 3 lucrari

as vrea sa avem si noi artisti atit de deschis la minte incit sa faca asemenea lucrari. sa nu stea intepatzi si sa spuna “nu fac eu publicitate”

1975
helena-bonham-carterinferiority complex

inferiority complex

un dialog (interviu) intre Daniel Radcliffe si Helena Bonham Carter in Interview. (de citit tot articolul: deschiderea e geniala, arata cit s-a pregatit Radcliffe pentru intilnire:) )

***
RADCLIFFE: I certainly suffer from a slight inferiority complex when I step into a room of other actors because I’ve never trained, and I know you haven’t either.

BONHAM CARTER: Oh, I had a big inferiority complex till yesterday.

RADCLIFFE: But not today!

BONHAM CARTER: Everybody has an inferiority complex when they step into a room. But then when you have children and you get older, it doesn’t really matter. When I was young I had so many inferiority complexes. I had an inferiority complex because I didn’t go to university. I had an inferiority complex because I didn’t train. Then it gets tiring. And you do get bored of it.

RADCLIFFE: Right. And so that boredom is actually what ultimately leads you to go, “Oh, fuck it.”

BONHAM CARTER: “Fuck it” is my guiding philosophy.

foto PETER LINDBERGH

1313

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!