Artista Bunnie Reiss se bucura sa transforme vechiul in nou si isi petrece viata in calitate de colectionar de obiecte vintage, cu povesti interesante. Bunnie “Bonnie” Reiss s-a nascut in Maryland, dar a crescut cu cerul albastru din Colorado.
Proiectul actual al lui Reiss este sa transforme colectia de manusi din piele in opere de arta luminoase, folosind simetria si imaginile cosmice pentru a conecta atat trecutul cat si prezentul. Manusile din colectia Cosmic Animal Gloves nu sunt referinte evidente la chipurile animalelor, ci gesturi subtile despre forma ochilor, urechilor si nasurilor.
Pe langa pictura obiectelor mici, Reiss creeaza si instalatii de mari dimensiuni si pictura murala. Ultima ei lucrare este o pictura murala de 3500 de metri patrati, realizata in partea de Est a orasului Milwaukee pentru galeria in aer liber Black Cat Alley.
”Cantec lin” e o poveste scrisa ca un thriller despre o femeie care se angajeaza ca bona la o familie instarita din Franta.
Din primele pagini afli ca bona i-a omorit pe copiii de care ar fi trebuit sa aiba grija si de aici incolo totul e ca intr-un roman de Agatha Christie in cautarea cititorului de a intelege de ce a facut bona acest gest.
Cantec lin e o carte care e foarte foarte bine scrisa, intr-un stil minimalist, cu fraze scurte, fara multe adjective realist si cititorul parcurge pas cu pas emotiile bonei, dar si ale mamei copiilor – o avocata careia i s-a bulversat viata dupa aparitia copiilor.
Ce e cu adevarat spectaculos la aceasta carte este felul in care reuseste sa faca o radiografie a stratificarii societatii, a felului cum reda raporturile de putere intre clasele sociale, dar mai ales frustrarile celor care trebuie sa se supuna.
*
Anul acesta a fost unul in care a fost multa lumina pe personajele bona, slujnica, fata in casa – Povestea Cameristei a minunatei Margaret Atwood a fost ecranizata si realizarea exceptionala a facut ca istoria de acolo sa ajunga la foarte multi oameni. Alias Grace – o poveste scrisa de aceeasi minunata doamna Margaret Atwood – a fost ecranizata de Netflix si eroina de acolo e tot o fata in casa.
*
Cantec Lin a aparut la Editura Pandora, iar eu mi-am promis ca am sa mai caut si alte scrieri ale, deja multi premiatei, doamne Leila Slimani.
Pentru mine, lectura acestei carti a fost organica; am trait o experienta pe care n-am mai intalnit-o la o carte. Am citit jumatate intr-o seara (cartea are 180 de pagini si se citeste f usor) si, ca sa scap de tensiunea pe care mi-o aducea tehnica de scriere a doamnei Slimani, de la un punct incolo, eram mai atenta la structura narativa, la ce proceduri tehnice foloseste autoarea. In noaptea respectiva am visat ca eram luata prizoniera de un personaj ca bona din carte:))
N-am mai continuat sa o citesc pret de o saptamana, ba chiar am mutat cartea in alta camera ca sa nu ma mai bantuie, dar cand am dus-o la bun sfarsit, am devenit super fanul doamnei Leila Slimani care a fost in vizita la Bucuresti. Pacat ca, la vremea respectiva, nu citisem cartea domniei sale.
La cea de-a 57-a editie a Expozitiei Internationale de Arta de la Venetia, pavilionul Australiei prezinta o expozitie solo a lui Tracey Moffatt (1960, Brisbane).
Intitulat “Orizontul meu” (“My Horizont”) si avand-o pe Natalie King drept curator, expozitia prezinta doua serii de fotografii la scara larga si doua videoclipuri ale artistei, renumita pentru operele sale care combina realitatea cu fictiunea in creatii personale, atent studiate, adesea inspirate din imagini din filme, in special cele ale epocii clasice a Hollywood-ului, cinematograful suprarealist si neorealismul italian.
Prima serie fotografica, intitulata “Rememorarea corpului” (“Body Remembers”), cuprinde zece fotografii portret, in stilul sepia, de moda veche, in care o femeie (insusi Tracey Moffatt) viziteaza o casa veche inconjurata de ruine. Pozele descriu scene asemanatoare viselor care evoca imaginile misterioase ale lui Magritte si ale lui Buñuel si ne dau indoieli subtile, lasandu-ne sa ne intrebam daca aceasta este casa in care a trait candva femeia sau este doar o viziune a viitorului? Insa, artista nu ne da un raspuns, depinde de noi si de imaginatia noastră de a gasi unul, daca este cazul.
Comparativ cu primul, “Passage”, cel de-al doilea set de fotografii, este la fel de misterios, dar viu colorat. Moffatt descrie aici un grup de personaje – o mama, un copil, un politist si o figura subtire cu palarie, pe care o numeste “intermediarul” – care, la randul sau, interactioneaza unul cu celalalt in douasprezece scene inspirate intr-o oarecare masura de estetica filmului noir al anilor ’40.
Expozitia are, de asemenea, doua videoclipuri, fiecare cate doua minute.
Anul acesta, artista Anne Imhof a transformat Pavilionul Germaniei de la Bienala de Arta de la Venetia intr-o scena ostila pentru expozitia “Faust”. Intrarea din fata a cladirii a fost blocata cu garduri anti-revolta si este pazita de o pereche de caini Doberman. Inauntru, o podea de sticla se clatina si se intinde ca un piedestal ce porneste imediat de langa pereti.
In diferite momente ale zilei, grupuri de tineri actori imbracati in intregime in haine negre ocupa spatiul din cadrul Pavilionului si se deplaseaza fara emotie printre vizitatori, pe fundalul unei muzici “metalice” – se tarasc sub podeaua de sticla si se imbratiseaza bizar.
Fara indoiala cel mai aglomerat pavilion, “Faust” a primit prestigiosul premiu “Golden Lion” de anul acesta. A fost descris de juriu drept “o expozitie puternica si rascolitoare, care pune intrebari arzatoare despre timpul nostru”.
Pentru prezentarea de la Bienala de Arta 2017 din Venetia, artistul Xavier Veilhan subliniaza arta muzicii cu un spatiu dedicat interpretilor, tehnicienilor, programatorilor si producatorilor de sunet. In pavilionul francez, Veilhan a realizat “studio venezia” – un spatiu care incurajeaza colaborarea compozitorilor din intreaga lume pentru a face muzica pe toata durata expozitiei.
Publicul este invitat la acest proces, un moment rezervat in mod obisnuit doar artistilor. Pentru a respecta dorinta lui Veilhan de a impartasi aceasta experienta care este de obicei privata, publicul din toate colturile lumii poate accesa inregistrarile digitalizate pe o platforma online senzoriala numita “echoes of the studio” (ecouri ale studioului).
Prin cuvantul “studio”, care desemneaza un loc ce gazduieste muzicieni si artisti (indiferent de nationalitate), Xavier Veilhan se bazeaza pe acest spatiu plin de talente si pune accentul pe munca in echipa: muzicieni, tehnicieni si producatori se intalnesc zilnic in cadrul Bienalei si imbina o intalnire unica si surprinzatoare.
Spatiul in sine este o reinventare a arhitecturii pavilionului francez, proiectat in 1912 de catre inginerul venetian Faust Finzi. Compuse ca un peisaj grafic de forme, elementele precum pardoselile, plafoanele si zidurile formeaza un tablou functional din lemn si tesatura, care se dubleaza ca un studio de inregistrare complet operational. Numeroase instrumente sunt integrate in acest spatiu, oferind muzicienilor instrumentele necesare pentru a compune si a experimenta.
Publicul din intreaga lume poate asculta online melodiile create de artisti prin intermediul platformei creata de agentia BETC din Paris si streaming-ul de muzica Deezer. Interfata oglindeste pavilionul printr-un peisaj grafic de forme. Vizitatorii pot asculta muzica inregistrata la “studio venezia” unde gasesc si o arhiva online ce gazduieste extrase de minute ale inregistrarilor anterioare la studio.
Poate cea mai discutata si controversata expozitie din lume,”Treasures from the Wreck of the Unbelievable” este cea mai recenta si gigantica expozitie cu vanzare care a fost programata pentru a coincide cu editia a 57-a a Bienalei de Arta de la Venetia, subliniind astfel transformarea orasului la fiecare 2 ani in cel mai mare targ de arta din lume, precum si o trecere in revista a ultimelor curente in arta contemporana.
“Treasures from the Wreck of the Unbelievable” este o expozitie extravaganta pe care o iubesti sau o detesti, este o fantezie, cu idei incredibil de indraznete.
Opinia critica a spectatorului despre expozitie este impartita, dar “comorile” lui Hirst au atras suficienti cumparatori pentru a deveni un succes comercial.
Nu am vazut niciodata o prezentare mai spectaculoasa. Artistul nu a umplut unul, ci doua muzee din Venetia, 54.000 de metri patrati de spatiu expozitional, cu sute de obiecte din marmura, aur si bronz, cristale, jad si malachit. Eroi, zei si leviatani care se presupune ca s-au scufundat intr-un naufragiu in urma cu 2000 de ani si acum s-au ridicat din Oceanul Indian pe cheltuiala lui Hirst, care a declarat pentru BBC ca a scufundat “probabil” mai mult de 50 de milioane de lire sterline in proiect.
Damien a lucrat timp de 10 ani la aceasta imensa expozitie cu finantare privata, care ocupa Punta della Dogana si Palazzo Grassi, muzeele conduse de fundatia miliardarului francez François Pinault, pana pe 3 decembrie.
Majoritatea sculpturilor sunt disponibile in trei variante: coral (ca si cum ar fi fost recuperat din mare), comoara (ca si cum ar fi fost restaurat) si copie (ca o reproducere). In expozitie nu se utilizeaza corali reali. Bronzul a fost turnat la turnatoria de la Editurile Pangolin din vestul Angliei, iar marmura a fost sculptata in regiunea Carrara din Italia. Cele mai mari bronzuri sunt evaluate la peste 5 milioane de dolari.
Spectacolul lui Hirst este doar unul dintre numeroasele evenimente din Venetia, care a castigat atentia miilor de colectionari, curatori si directori de muzee ce se reunesc la Bienala, pana pe 26 noiembrie.
Pentru week end=ul acesta am o recomandare pentru voi. Luati-va cartea Suflete in noapte (Kent Haruf) si cititi-o in parc, la soare. Sau pe o terasa, sau chiar si acasa cu un ceai aromat alaturi.
E o carte ca o imbratisare.
E povestea a doi oameni aflati la varsta a treia spre a patra, dintr-un orasel de campie din America, care au ramas singuri. Fiecaruia i-a murit partenerul cu care a fost casatorit (sotul, respectiv sotia) si decid – la initiativa doamnei – sa-si petreaca serile impreuna. Sa stea in pat si sa vorbeasca pentru a alunga singuratatea.
Suflete in noapte e o poveste emotionanta despre bilantul vietii, dar si o tandra poveste de dragoste.
Si e scrisa absolut minunat de domnul Kent Haruf, scrisa intr-un mod minimalist, barbatesc, fara multe adjective, mai degraba pe actiuni decat pe descrieri. De altfel, e o carte construita din dialoguri, ca un scenariu de film sau ca o piesa de teatru.
Sper sa fie si la noi o piesa de teatru dupa aceasta carte, film vom avea cu totii pe Netflix cu legendarii Jane Fonda si Robert Redford. Sa cititi cartea, va rog.
Suflete in noapte de Kent Haruf a aparut la editura Pandora M si poate fi gasita in librariile din toata tara.
Una dintre cele mai simpatice de idei de a promova picturile celebre si de a aduce oameni in muzee apartine unor canadieni care vor sa faca anul viitor o expozitie (si) cu oameni care seamana cu personajele din tablouri.
Au facut un concurs de inscriere de fotografii, au un soft de face-recognition si fac o triere a oamenilor care s-au inscris sau si-au trimis prietenii in competitie.
Cei care sunt desemnati castigatori sunt fotografiati de François Brunelle, un fotograf care are proiectul intitulat “Nu sunt o sosie” inca din 1999. Francois merge prin toata lumea si cauta oameni care seamana cu chipurile din tablourile celebre. Acum cu noua tehnologie viata ii este mai usoara, dar daca – printr-o intamplare – semanati cu un personaj dintr-o pictura , faceti-va o bucurie si bucurati-l si pe Francois, cautandu-l via internet.
Noua expozitie va fi deschisa anul viitor la un muzeu din Quebec.
Iata cativa oameni care se pot lauda ca seamana cu un personaj dintr-un tablou, fotografiati de neamurile sau prietenii cu care au fost prin muzee. (nu sunt fotografiile din expozitia de la anul)
Oricum cred ca e foarte simpatic sa te plimbi printr-un muzeu si sa descoperi un tablou in care pari ca esti tu, dar el e facut cu cateva sute de ani in urma.
In aceste zile avem pe ecrane o poezie de film, cu costume spectaculoase, lumina si imaginea ca intr-o pictura de Vermeer (domnul cu Fata cu cercel de perla) si o poveste de iubire cu care doamnele vor petrece cateva zeci de minute frumoase.
Tulip Fever se numeste filmul si e, mai mult, pentru o seara cu fetele decat un film la care sa mergi si cu partenerul de viata.
E un film de epoca, are o distributie impresionanta (Alicia Vikander, Christoph Waltz si Judi Dench) si un subiect cu 3 intorsaturi spectaculoase de situatie. E genul de film pe care a-i vrea sa-l vezi in ziua ta libera ca sa te poarte intr-o lume frumoasa si sa te provoace putinel, fara sa te incarce negativ sau sa-ti puna mintea prea mult la contributie.
E o poveste ca de Disney doar ca e pentru adulti, cu actori de Oscar si costume spectaculoase.
Iata cateva lucruri care va vor ajuta sa vedeti altfel aceasta poveste de dragoste despre care, sunt sigura, ca se va vorbi la Oscar anul viitor – pentru costume si imagine, cel putin.
Filmul i-a avut in distributia initiala, cand totul era doar un proiect, pe Keira Knightley si Jude Law, iar pe John Madden (domnul cu Shakespeare in love) drept regizor. Filmarile au fost intarziate din cauza unor modificari de taxe in Marea Britanie (care au dublat bugetul filmului) si pentru ca actorii initiali au fost impliati in alte proiecte, distributia s-a schmbat si… a inclus doi oameni de Oscar, Christoph Waltz si Judi Dench.
Si actrita din rolul principal, Alicia Vikander, a castigat un Oscar intre timp – pentru Danish Girl, rol secundar – desi la vremea cand a fost implicata in proiect era doar o tanara foarte talentata care venise din Europa la Hollywood.
Doi dintre actorii foarte tineri din aceasta pelicula s-au reintalnit in super productia Valerian (cel mai scump film din istoria Frantei:) )in regia lui Luc Besson – Dane DeHaan si Cara Delevingne.
Putin despre contextul istoric si al pietei de arta din perioada actiunii filmului, asta pentru ca o parte importanta a actiunii se invarte in jurul unui tablou in care li se fac portretele pentru doua dintre personajele principale (cele interpretate de Vikander si Waltz). In secolul 17 cand se petrece actiunea filmului (1634, mai exact) portretul familiei facut de un pictor era o forma de a-ti arata statutul social. In Olanda s-au facut mult mai multe portrete ale clasei de mijloc decat in oricare alta tara europeana in aceeasi perioada. Studiile estimeaza ca au fost facute peste 1 milion de portrete. De altfel, aceasta perioada a fost si cea mai fericita din punct de vedere financiar pentru Rembrandt. Era tanar portretist si facea tablouri cu chipurile negustorilor care-l plateau pentru a-si arata averea si puterea colegilor lor.
In picturile vremii apare adesea culoarea bleumarin. Ea se obtinea dintr-un carbune rar, lapis lazuli, si tablourile erau mai scumpe. Asa se face ca nobilii si negustorii vremii isi rugau sotiile sa se imbrace in rochii din tafta sau matase bleumarin pentru ca sa se vada si mai bine ca au investit bani multi in tablou. Peste ani, culoarea bleumarin s-a transmis ca fiind una a elegantei si a aristocratiei.
La 1600 in Olanda se facea trafic cu… bulbi de lalele. Desi astazi Olanda e cunoscuta drept Tara Lalelelor, in acea perioada bulbii de lalea erau adusi din Turcia si erau considerati o marfa rara. De altfel, bursa de marfuri din Amsterdam a fost creata pe baza tranzactiilor cu condiment si… lalele. In film, un bulb de lalea e obiectul unei tranzactii speciale care incurca putin vietile unor oameni. E o lalea care se abate de la standard si, pe fundalul ei crem, are irizatii speciale roz. Zilele trecute in aeroport in Amsterdam am gasit la vanzare lalele – bulbi – exact ca acela din film:)
Si ceea ce aseaza cu totul si cu totul in alt context acest film este producatorul sau, legendarul Harvey Weinstein . Am scris de mai multe ori despre spectaculoasele (si eficiente) campanii de promovare pe care Weinstein le face pentru Oscar si cat de influent este in lumea de la Hollywwod. Sunt sigura ca si acest film va fi promovat aproape de Oscar prin cine stie ce expozitie sofisticata de costume, de picturi, printr-o campanie care sa salveze cine stie ce pictura… ceva f spectaculos si eficient in temeni de PR si aparitii in presa.
Oricum in perioada de promovare a acestui film, a aparut “din senin” vestea ca domnisoara Vikander se va casatori la anul cu Michael Fassbender , iubitul sau de aproape 2 ani.
Si ca sa intelegeti ce “smecherii” sties a faca Weinsten pentru lansari si promovari, iata un exemplu super simpatic. Inainte de lansarea filmului a avut loc o proiectie speciala la care au fost invitate doamne influente din diverse domenii – Tina Brown, Arianna Huffington, Martha Stewart, Julie Taymor (regizoarea care a facut Frida si Across The Universe), Trudie Styler (doamna Sting). Evident ca doamnele au fost invitate sa povesteasca in cercurile lor despre film…
Tulip Fever e in cinematografele din toata tara si vi-l recomand din inima. Aproape 2 ore de poveste de dragoste cu multe fapte surprinzatoare:) uitati-va putin la detaliile de pe costumul din fotografia de mai jos.
Daca vi se pare ca in ultima vreme se vorbeste mult despre Alicia Vikander, sa stiti ca nimic nu e intamplator.
Alicia Vikander a ajuns la actorie dupa ce a facut multi ani de balet. Are educatie europeana, este suedeza – iar asta inseamna ca a luat mult din minimalismul tarii ei, pentru ca asa a fost crescuta – si e o rara avis printre actritele momentului.
Se machiaza putin, poarta haine foarte simple ca si croiala, dar sofisticate prin materale, texturi si culori.
Stie sa controleze foarte bine partea de media, pentru ca are ceva carti citite in spate.
Este fata momentului la Hollywood, va fi noua Tomb Rider si tocmai a anuntat ca la anul se casatoreste cu partenerul ei de viata de cativa ani, Michael Fassbender.
Are 28 de ani si deja un Oscar pentru rol secundar in filmul Danish Girl, a jucat in toate filmele hot ale hollywoodului din ultimii 5 ani (13 productii in 5 ani!!), incluzand aici ExMachina si Jason Bourne; e imaginea Louis Vuitton.
Iar de vineri o puteti vedea pe ecranele de la noi in Tulip Fever – o poveste de dragoste amplasata in secolul 17, cu costume dementiale si o imagine ca si cum ar fi totul un tablou olandez … in miscare.
Zilele acestea am luat sub stapanire contul de Instagram CineForum si puteti gasi la acest link cateva imagini din viata reala cu actorii din acest film, pe langa Alicia ii mai vedeti pe Christoph Waltz si Judi Dench.
Zic sa vizitati si sa urmariti contul de Insta pentru ca ma mai joc acolo pana vineri, plus ca sunt imagini de la un brunch simpatic unde am fost impreuna cu multe doamne si domnisoare si-am povestit despre Febra Lalelelor, plus ca vor aparea curand acolo imagini cu secvente din filmul Febra Lalelelor…
Acum va las sa va bucurati de gustul desavarsit la haine al acestei domnisoare cu chip de copil si cu o aparenta fragilitate care te face sa vrei sa o iei acasa:)
Doua tinere bloggerite de travel din Finlanda au mers pe urmele productiei Game of Thrones si au realizat fotografii unice care reaseaza secventa din film in contextul natural.
In termeni tehnici ceea ce au facut ele se numeste sceneframe, dar dincolo de denumire e un mare deranj in realizarea acestor fotografii.
Cred ca e mai usor sa descoperi o cladire in care a fost facut filmul decat … un copac langa care s-a filmat in mijlocul unei pustietati… dar cand esti fan, esti fan pana la capat
Fetele de la Fangirlquestspun ca in aceasta aventura in Irlanda s-au trezit zilnic la 5 dimineata si au cautat locatii de filmare pana dincolo de miezul noptii.
Personal cred, cu o usoara paranoia, ca au fost ajutate si de echipa de productie a filmului, data fiind notorietatea proiectului lor (fac excursii similare si pentru alte filme) dar si interesul echipei de marketing GoT de a promova cat mai “alternativ” serialul. Asta pentru ca e… foarte foarte greu sa stii copacul pe langa care s-a filmat o secventa sau pietroiul de care se sprijinea un personaj:)
Oricum ar fi, fetele astea fac o treaba minunata, uitati-va la fotografii.
In randurile urmatoare veti afla povestea unuia dintre cei mai premiati regizori mexicani ai momentului, Michel Franco, si veti descoperi ca oricat de mare ai fi, oricat de multe premii ai lua, bucuria ta adevarata va veni de la cei apropiati.
E o poveste emotionanta despre un om care vrea sa arate lumii – prin povesti socante, care te bantuie – dragostea din fiecare familie.
(cover photo Dragos Asaftei pentru Anonimul 2017)
*
In ultimii ani, regizorii mexicani au cucerit lumea si daca e sa spun doar cateva nume dintre veterani – Alfonso Cuaron, Alejandro Gonzales Inarritu, Guillermo del Toro, Carlos Reygadas – intelegeti exact cum stau lucrurile. In partea super comericiala a filmului, mexicanii se pot lauda cu castigarea oscarului pentru cel mai bun regizor in doi ani consecutivi – Curan pentru Gravity, urmat de Inarritu pentru Birdman, iar in partea mai „arty” a lucrurilor la festivalul de la Cannes au fost ceva premii date mexicanilor.
Poate cel mai rasfatat dintre premiatii de la Cannes, Michel Franco (4 filme realizate, toate 4 prezente in selectie la Cannes) a fost invitatul special al Festivalului de film Anonimul, editia 2017, iar spectatorii au putut sa-i vada toate filmele si sa discute pe larg cu el la un masterclass.
Toate filmele lui Franco sunt tulburatoare si vorbesc despre disfunctionalitati sau traume din interiorul familiilor (la sfarsitul interviului veti gasi prezentarile filmelor), dar ceea ce face Franco e sa puna emotiile oamenilor intr-o oglinda foarte fina, chiar daca uneori e frustra, pentru a-ti arata cum si de ce gandesc personajele in felul in care e ghidata actiunea.
Inainte de a citi cele de mai jos e important de stiut ca Michel Franco are 2 surori, cea mica face filme documentare si au lucrat impreuna la un proiect in care au imbinat realul cu fictiunea intr-o poveste despre copiii strazii.
Ce e special in familia voastra de faceti film si tu si sora ta?
Probabil ca surorii mele i-ar placea sa spun, dar cum nu e aici, am sa o spun: nu cred ca sora mea ar fi facut filme daca nu incepeam eu.
Pentru ca atunci cam am inceput sa ma gandesc sa fac filme, pe la 16-17 ani, ea avea 11 ani si nu mai era nimeni in familie care sa se gandeasca la asa ceva.
Tatal meu nu are nicio legatura cu artele. Vine dintr-o familie foarte conservatoare. Tata face costume pentru barbati. El si mama s-au casatorit cand avea 23 de ani, iar ea avea 18. Tata venea dintr-o familie foarte saraca, a reuntat la scoala cand avea 12 ani. Era cel mai mare dintre cei 7 frati asa ca trebuia sa munceasca ca sa-si ajute familia. Mama era cea mai mica dintr-o familie cu 7 frati, si familia ei era foarte saraca. Nu erau intelectuali in familia noastra, nu erau artisti, nu era nimic, dar chiar si asa am avut modele frumoase.
Imi amintesc din copilarie ca tata citea mereu cate o carte si chiar intentiona sa scrie una, dar nu era un intelectual, nu transmitea niciodata lucrurile intr-un mod foarte rafinat, ci frust, exact. Obisnuiesc sa spun ca el a plecat de la 0 a ajuns la 10, in termeni de business. Il admir enorm pe tata.
Dar i-am spus ca nu pot sa stau la acelasi nivel ca el, ca imi doresc sa fac mai mult decat a facut el, mi-a dat oportunitatea sa invat si am avut libertatea sa aleg ce vreau sa fac in viata cu tot ce am acumulat. Iar datoria mea de fiu al lui e sa urc de la 10 la 100.
Si totusi de ce te-ai dus sa studiezi comunicare si nu regie?
De la inceput am fost foarte ambitios si am vrut sa fac ceva diferit chiar si in studii. Am studiat comunicarea pentru ca sunt doar doua scoli de film in Mexic. De multe ori nu te accepta decat daca ai facut ceva in lumea filmului, asa ca multi student au in jur de 28 de ani cand ajung sa intre la aceasta facultate. Examenul e foarte dur si se spune ca profesorilor de acolo le place sa-si umileasca studentii, sa-i intrebe lucruri stranii.
Chiar daca as fi dat examen acolo, n-as fi intrat pentru ca nu ma incadram profilului. In plus nu m-am simtit niciodata parte din lumea intelectuala si nici macar nu stiu exact ce e in aceasta scoala, doar am auzit povesti. M-am gandit ca daca fac comunicare pot sa lucrez in publicitate, dar nu mi-am placut deloc. In publicitate regizorul e doar inca unul din echipa pentru ca, de fapt, el trebuie sa ia in calcul opiniile tuturor celor implicati.
De asta ai ajuns sa faci videoclipuri?
Am facut cateva videoclipuri, mai ales pentru un prieten, Felix da Housecat, un DJ american care mi-a dat libertatea sa fac orice voiam…
Dar nu era chiar ceea ce as fi facut o viata pentru ca atunci cand faci un videoclip trebuie sa servesti unui scop, sa insotesti o muzica. Nimic nu se compara cu a-mi crea si am produce propriile mele povesti.
Unora le place sa regizeze, sa dea indicatii sa filmeze pe set. Mie nu-mi place sa filmez. Imi place sa scriu povestea si sa o fac sa devina realitate, imi place partea conceptuala.
Dar sa filmezi, pentru mine, e oribil.
Pentru ca iti faci viata grea alegand sa filmezi cronologic si te intorci la locatii dupa cum se schimba povestea, in loc sa tragi tot ce ai de tras o data in acelasi loc.
Nu-mi fac viata mai grea daca filmez cronologic, din contra, imi ajut firul narativ si actorii. Si am invatat sa ma ocup de productie ca sa am cele mai mici preturi. Producatorii sunt obisnuiti sa cheltuie o gramada de bani pentru o locatie o singura zi. Managerul de locatie o cauta si negociaza, toti vor sa faca un business… Eu am eliminat partile astea din echipa, fac eu negocierea, caut locuri normale si le spun proprietarilor ca as vrea sa filmez acolo. Si obtin mereu mai putini bani.
Toate filmele tale vorbesc despre chestiuni grele din interiorul unei familii. Ramanand la familia ta…
Vrei sa stii daca sunt in familia mea chestiuni grele? Sigur ca sunt, in orice familie sunt…
Nu nu, nu vreau sa fiu atat de indiscreta. Voiam doar sa stiu ce reactii au avut parintii tai cand au vazut filmele…
Parintii mei au divortat cand eu aveam 18-19 ani. Si ca orice divort n-a fost unul dragut. A fost foarte greu pentru mine. Pentru multi ani mama si tata nu si-au mai vorbit.
Cand am avut primul film in Cannes in 2009, toata lumea a fost foarte fericita pentru ca nimeni se gandea ca la primul meu film am sa fiu selectionat la Cannes. Asa ca surorile mele au decis ca vin sa ma vada, dar acolo la Cannes am avut bucuria sa vad ca si parintii mei decisesera sa vina. Calatorisera impreuna dupa multi ani, au luat cina impreuna si, dupa festival, au mers la Paris au vazut un meci la Roland Garros.
Intr-un fel e amuzant ca am facut un film atat de dur despre familie si mi-am adus familia impreuna, din nou, dupa multi ani. Dar a fost cel mai frumos premiu pe care puteam sa-l primesc pentru munca mea.
Si acum e o traditie. Muncesc sa am mai multe filme la Cannes, pentru ca ei vin impreuna sa-mi vada filmul. (rade)
Dar pentru ca ai facut 4 filme si toate au fost la Cannes, cand incepi un proiect nou simti o presiune stiind ca vei fi judecat?
Nu simt nicio presiune cand ma apuc sa fac alt film si sa-ti spun de ce. Daca as fi asteptat 5-6 ani intre filme, poate ca ar fi fost o presiune. Daca as fi lasat mai mult timp intre filme, probabil ca mi-ar fi fost frica sa fac ceva diferit. Poate ca mi-as fi spus “hai sa ma intorc la ce stiu ca merge”
De fapt, fiecare film pe care-l fac este o reactie la filmul precedent, Chronic are putine replici pentru ca Lucia are foarte multe, April are din nou multe replici pentru ca venea dupa Chronic.
Ce scriu acum e o reactie de la April’s Daughter, dar nu la premiu. Niciodata nu ma gandesc la premiu sau la oamenii care m-ar putea aprecia. Intotdeauna stiu care va fi urmatorul film, inainte de a-l termina pe cel la care lucrez. Stiu exact ce vrea sa fac si de ce, chiar daca se chimba foarte foarte mult pe parcursul procesului de scriere.
Pentru ca ai amintit de Chronic, am citit ca urmatorul tau film va fi din nou cu Tim Roth in distributie. E adevarat?
Vorbesc constant cu Tim Roth despre a lucra din nou impreuna. Ne tot spunem ca trebuie sa gasim doua saptamani linistite, sa oprim telefoanele si sa lucram impreuna. N-am apucat.
Dar asta nu inseamna ca nu e posibil sa fie in viitorul meu film. Inca scriu la scenariu si e posibil sa scriu ceva pentru el, chiar daca vom filma in Mexic. Desi, e important sa spun asta: nu voi sacrifica povestea doar de dragul de a-l avea pe Tim Roth in film. Dar in viitorul film ar putea fi, are sens sa fie acolo dupa cum e povestea.
Ce vreau sa adaug ca e foarte frumos la Tim faptul ca accepta orice ii ofer sa joace.
Pentru o persoana care a studiat comunicare, a facut publicitate si videoclipuri, care face filme super distribuite international, am fost uimita sa vad ca nu ai cont de facebook, ca twiterul nu mai up datat de multi ani…
Am avut candva facebook si l-am inchis, iat contul de twitter nu-l mai folosesc de 5 ani.
Facebook-ul ma distragea foarte mult. Imi place comunicarea adevarata, conversatia cu doi oameni fata in fata. Incerc sa elimin orice altceva.
Procesul de scriere – care e cel mai important pentru mine – e o actiune foarte introspectiva. Imi place partea aceea introspectiva, chiar daca sunt o persoana foarte sociabila. Imi plac oamenii si sa petrec timp cu ei. In schimb nu-mi place contactul virtual cu oamenii si nu-mi place sa petrec timp mult conversand cu oameni pe care nu-I stiu. Oameni care adesea tot ce vor sa faca este sa te provoace, si spun lucruri rele.
Si ma distrag de la ce fac. E foarte greu sa-mi gasesc concentrarea. Cand gandesc si scriu la un scenariu e ca procesul de meditatie. Nu meditez, nu fac yoga si nu sunt religios, dar cand oamenii vorbesc despre meditatie, le spun adesea – e cam la fel cu procesul de scriere. Pentru ca atunci cand scriu devin obsedat de poveste, de structur ei, de implicatiile ei si inlatur orice alt gand din mintea mea.
Asa ca nu vreau sa stric aceasta concentrare cu twitter sau Instagram. In plus, orice vreau sa spun pun in filmele mele.
Aici la Anonimul te-am vazut conversand des cu tineri care voiau sa-ti stie parerea despre ideile lor in cinema. Ce sfat i-ai da unui tanar care vrea sa incerce sa faca film?
Pentru mine la inceput totul a fost greu dar in acelasi timp nu am stat sa analiz cat de greu imi e. Am mers pe incercari. Si tata mereu mi-a spus – nu e realistic sa vrei sa fii regizor, dar esti tanar, incearca, greseste si apoi treci sa faci o meserie.
Vorbele acestea nu m-au descurajat ci m-au facut constient ca atunci cand esti tar e mai usor sa faci lucruri pentru ca ti se permite sa gresesti.
Asa ca sfatul pe care l-as da tinerilor este “nu va ganditi ca aveti mult timp in fata pentru ca sunteti tineri. Trageti tare si incercati sa faceti cat mai multe acum cand sunteti tineri pentru ca vi se va permite sa gresiti.”
In plus cand esti tanar si oamenii vad ca te lputi sa faci ceva iti deschid usile si se uita intelegatori la tine. Cand ai 30-35 ani , esti tot tanar, dar oamenii deja incep sa se uite la tine intr-un mod mai analitic.
Asa ca sfatul meu e asta “sa aiba curaj sa faca multe lucruri chiar daca stiu ca la unele vor gresi. Pentru ca vor invata din ele”
***
Michel Franco are 37 de ani. Are 4 filme regizate si scrise de el si – cum spuneam- toate au fost prezente la Festivalul de film de la Cannes. Este detinatorul premiului sectiunii Un certain Regard in 2012 pentru filmul After Lucia, iar in 2015 filmul sau Chronic (cu Tim Roth in rolul principal) a prmit premiul pentru cel mai bun scenariu.
Iata mai jos mici synopsis-uri ale filmelor sale pe care vi le recomand din inima.
Daniel& Ana povestea a doi frati care sunt rapiti si pusi sa faca sex in fata camerelor de luat vederi.
After Lucia este povestea unei familii – tata si fiica – care supravietuieste mortii mamei(sotiei) si isi consuma propriile drame purtati de noile evenimente din vietile lor: fiica face sex cu un coleg la o petrecere, iar colegul filmeaza si arata intregii scoli, transpormand-o pe fata in victima bullyingului intregii scoli. Tatal isi traieste depresia profunda de dupa moartea mamei.
Chronic – este povestea unui asistent (Tim Roth) care are in grija bolnavii aflati pe moarte.
April’s Daughter este povestea relatiei dintre o mama si fiica sa adolescenta care tocmai a devenit la randul sau mama.
Filmul va putea fi vazut si la Bucuresti, in cadrul retrospectivei Anonimul 14, in perioada 1-3 septembrie.
Zilele trecute, inainte de debutul festivalului de teatru de la Alexandria Ideo Ideis in bula mea de internet erau cateva marturisiri emotionante in care se aflau raspunsuri la intrebarea “pe tine cine te-a mintit?”
Era parte din Campania de promovare a festivalului si, urmarind povestile in care erau implicati si Marius Manole sau Dorina Chiriac, m-am gandit ca nuantele lui “am fost mintit” sunt multe, dincolo de perceptia adevarului. Exista un proverb japonez in care se spune: Exista adevarul Meu, adevarul Tau si Adevarul” si de fiecare data cand ma enerveaza ceea ce mie mi se pare a fi o minciuna, ma gandesc la proverbul acesta pentru ca imi aduce echilibrul sa stau frumos in banca mea cand mi-as dori sa reactionez vehement.
Dar cand mergem intr-o zona care pare “neutra” – in filme, picturi, povesti – lucrurile nu ni se mai par la fel de rele.
Povestea mea preferata din copilarie, am mai scris despre asta, este Dumbo, istoria unui elefantel nascut intr-o companie de circ care, pentru ca are urechile mult mai mari decat oricare alt elefant, e bataia de joc a tuturor animalelor. Dumbo ajunge un erou cand, cu sustinerea morala a prietenului sau – soricelul – reuseste sa-si foloseasca urechile uriase ca sa zboare…
Aceasta poveste despre a-ti gasi resurse sa reusesti si cand nu te incadrezi in tiparele normale e o minciuna dupa standardele corecte cu care apreciem Adevarul. Nu e ca si cum un elefant ar vorbi, s-ar putea imprieteni cu un soricel si s-ar lupta pentru visul sau de a zbura, dar povestea – ca multe alte desene animate sau povesti ilustrate – a inspirat si inspira mii de copii in fiecare zi.
Ii mint parintii pe copii cand le spun povesti? Orice parinte incepe prin a-l invata pe copil sa respecte adevarul, sa nu-l minta si incepe sa-i faca distinctie intre ce e adevarat si ce e fals.
Dar nu stiu daca exista parinti care le spun copiilor: “ok, dincolo de adevar si fals, mai exista si imaginar”, iar acolo – in imaginar – e lumea in care-si vor gasi de multe ori in viata sustinerea si motivatia.
Am prieteni care au copii cu prieteni imaginari pe care-i hranesc, ii duc la scoala, calatoresc cu ei – imaginar – prin lume.
Am prieteni artisti care in copilarie – introverti fiind – si-au petrecut mult timp in lumi imaginare unde si-au asezat in detalii incredibil de exacte momente pe care s-au straduit sa le si traiasca in viata, mai tarziu.
Pentru mine, zona imaginarului – cu filme, teatru, carti, dans – e o oaza in care-mi linistec mintea si imi caut resurse motivationale, dar si inspiratia. Sigur ca stiu ca unele povesti nu sunt adevarate , ca in arta nu sunt doar experiente non fiction sau autobiografii, ba din contra cand se depasesc granitele imaginarului, cand apar noi forme de exprimari artistice dincolo de eticheta fals sau adevarat, poti sa progresezi, poti sa vezi lumea din alta perspectiva. Si uneori te poti folosi de asemenea experiente artistice ca de niste trepte pe care urci pentru evolutia ta spirituala si emotionala.
De asta m-am bucurat foarte tare ca BRD a dat o replica foarte foarte simpatica la Campania “pe tine cine te-a mintit” realizand o aplicatie-joc care se numeste Detectorul de imaginar prin care poti sa vezi din alta perspectiva impactul teatrului asupra ta.
Ce trebuie sa faci? Joci jocul pe care-l gasesti aici si in functie de cate raspunsuri corecte ai , s-ar putea sa fii unul dintre norocosii care merg la cele mai tari spectacole din Festivalul National de Teatru 2017.
Dar dincolo de castigarea unor bilete la teatru, o sa primesti intr-o forma foarte frumoasa o lectie despre inainte de a te gandi ca un om minte, vezi daca nu e vorba despre o perspectiva diferita asupra unui lucru, perspectiva generata de educatia si caracterul fiecaruia.
Aaa, si bonus, dincolo de acest joc care e despre adevar-fals imaginar, dar e si despre intelepciunea de a nu-i judeca pe oameni, ai parte si de o lecte indirecta de teatru.
Nu-ti face griji daca nu stii sa raspunzi la intrebarile despre piesele de teatru din joc. Daca nu bifezi raspunsul corect, apare un synopsis unde sunt toate informatiile.
Tanarul care e in dreapta, Tedy Necula, este regizorul filmului in care joaca doamna din stanga – Victoria Cocias. E primul lui lung metraj, Coboram la prima, o poveste despre vietile mai multor calatori care raman blocati intr-un vagon de metrou, in dimineata de dupa incendiul Colectiv.
Tedy are 28 de ani si in 2002 juca in filmul Noro, povestea unui baietel cu probleme locomotorii de la nastere care se afla intre lupta mamei (Victoria Cocias) pentru a-l integra si dorinta tatalui (Dorel Visan) pentru a-l proteja de greutatile lumii care nu e pregatita sa-l accepte asa cum s-a nascut el.
Acolo, in 2002, cand avea 13 ani – sub bagheta magica a regizorului Radu Gabrea – Tedy (care e asemeni personajului Noro, cu tetrapareza de la nastere) a inteles ca si el poate sa faca bine daca se exprima prin film. Cand a terminat scoala (parintii nu s-au lasat invinsi de sistem si l-au dat la o scoala normala, de stat), a inceput sa lucreze voluntar pentru ONG-uri ca sa –i ajute cu productia video si mesajele lor sa fie cat mai vizibile.
In acesti 15 ani Tedy a devenit speaker motivational, a facut documentare depre persoanele cu dizabilitati, a lucrat in televiziune si si-a castigat respectul a mii de oameni.
Saptamna trecuta am fost la filmarile primului lui lung metraj, “Coboram la prima”, un film care ii are in distributie pe Emanuel Oprea, Constantin Cotimanis si multi multi altii.
Tedy reuseste in acest film sa scrie putin din istoria cinematografiei moderne pentru ca i-a convins pe Adrian Paduraru si Teodora Mares sa fie un cuplu din nou pe ecrane, la 32 de ani de la Declaratie de Dragoste. (in toti acesti ani, doamna Mares a refuzat sa mai joace alaturi de dl Paduraru, considerand ca acel cuplu a fost f puternic in memoria colectiva si nu are sens sa reincalzeasca supa. Ei bine, acum in filmul a carui actiune are loc a doua zi dupa incendiul de la Colectiv, cei doi actori joaca rolurile unui cuplu… care se desparte:) )
M-am dus cu treaba pe set ( Tedy avea invitati jurnalisti, iar eu am incercat sa fiu o gazda buna pentru ei) si, acolo pe platou, avandu-i fata in fata pe Tedy si Doamna Cocias am realizat puterea acestei (re)intalniri: mama din filmul care l-a adus pe Tedy aproape de cinematografie e in continuare alaturi de el la primul lui lung metraj.
Si cred ca domnul Radu Gabrea ar fi foarte fericit sa-I vada ca lucreaza din nou impreuna, pentru ca i-a urmarit indeaproape activitatea lui Tedy.
De fiecare data cand merg pe platourile de filmare ale peliculelor romanesti, ma gandesc ca aceasta industrie rezista si creste din prietenie, pentru ca multi actori muncesc pe bani f f putini, multi regizori fac filme cu bani de acasa, dar ce ii aduna e prietenia.
Am vazut la inceputul saptamanii cel mai recent film al lui Christopher Nolan si, trei zile mai tarziu, inca ma mai gandesc la smecheriile pe care le-a facut in film:)
Nolan e un regizor care a inceput cu filme independente si a ajuns sa faca super blockbustere , cumva pastrandu-si identitatea, necomercializandu-se foarte mult.
Dunkirk e un film de razboi, inspirat de fapte reale din cel de-al doilea razboi mondial; se refera in mod specific la momentul in care peste 300.000 de soldati aliati au ramas pe o plaja din Franta -dunkirk, pe numele ei – si a fost nevoie de eforturi speciale din partea autoritatilor britanice sa recupereze cat mai multi dintre acesti soldati sa-i aduca in Anglia.
Deznodamantul actiunii se stie deja – fiind fapt istoric – dar cum reuseste regizorul, care e si scenarist, sa tina captata atentia spectatorilor si sa le dea o senzatie de panica, de teroare e de fapt magia acestui film.
1. Ceea ce-l obsedeaza pe Nolan ca om si artist este VALOAREA TIMPULUI. E exemplificata in toate filmele lui, chiar daca e mai vizibil ca e pasionat de cum poti percepe timpul in Memento primul lui film, in Insomnia, Inception sau in Interstellar. Si in Dunkirk timpul e personajul principal. Filmul e construit pe trei laturi temporale – o zi, o saptamana si o ora dupa cum se desfasoara actiunea in aer, pe apa sau pe uscat – toate actiunile incheindu-se in acelasi timp.
2. Christopher Nolan e un om care e facut din alt aluat decat restul (Tom Hardy a zis intr-un interviu “daca totusi se dovedeste ca nu e alien, atunci trebuie ca e foarte destept”) si ca sa e relaxeze a invatat sa cante la… violoncel. Stie deci mult despre muzica, iar obsesia lui cu timpul a fost pusa si in muzica (a trimis catre Hans Zimmer, cel care a scris coloana sonora dementiala, inregistrarea ticaitului unui ceas vechi al carui sunet il deranja pentru a fi folosit in partea tensionata a muzicii… ma rog, practic in toata coloana sonora)
3. Ce te surprinde, enerveaza, marcheaza, urmareste, obsedeaza in filmul acesta e… muzica. E construita ca sa insoteasca filmul, sa-l sprijine, nu sa completeze in situatii emotionale in care actorii sau scenariu nu livreaza ce are nevoie spectatorul. E in muzica prezent tot timpul un uruit – un zgmot stresant obtinut printr-un efect in care e multa matematica. Se numeste The Shepard Tone si puteti citi mai multe aici (practic, pe scurt, e despre repetarea unor anumite note intr-o secventa precisa pe trei lungimi de unde diferite, secventa obtinuta ii da auditorului senzatia ca muzica este un crescendo infinit, in loop, care creeaza o stare de tensiune foarte mare).
4. Hans Zimmer, compozitorul, are si dansul nota sa de nebunie (cu ea a obtinut 10 nominalizari la Oscar pentru coloana Sonora – are o singura statueta insa): cand prietenul lui, Nolan, i-a povestit despre film si despre cum a scris scenariul gandindu-se la o coloana Sonora care sa fie in tensiune continua, Hans Zimmer s-a dus pe plaja de la Dunkirk ca sa simta el locul, sa auda valurile. A si plecat de acolo , intr-un borcanel, cu putin nisip de pe plaja… pe care l-a tinut pe masa cat timp au lucrat la coloana Sonora:)
5. Intr-o vreme in care se pot face multe minunatii pe computer, Nolan a adus pe plaja Dunkirk 1500 de soldati, avioane si barci ca sa-i oblige pe actori sa REACTIONEZE la poveste, nu sa-si imagineze ceea era in scenariu ca atmosfera din razboi. (de asta filmul a costat 120 milioane de dolari) Bine, in nebunia lui care-l face sa faca filme atat de diferite, i-a dus acolo cand era mai frig si mai furtuna – in aprilie, mai… ca sa aiba in mod natural pe fetele soldatilor culoarea vinetie de la frig si umezeala.
6. Ca sa nu foloseasca imaginile generate pe computer, productia a creat contururi de soldati din placi de carbon care au fost puse in cadru in partea cea mai indepartata, pentru a crea iluzia unei armate foarte mari
7. Tot din categoria sa fim autentici pana la capat, Nolan a reconditionat nave de razboi din perioada respectiva pentru a putea fi folosite la filmari. In cateva zile de filmare pe mare s-au aflat 62!! de nave.
5 milioane de dolari din bugetul filmului (generos, desigur) au fost folosite pentru reconditionarea unui avion vechi din al doilea razboi mondial pe care au fost montate camere IMAX. In cele din urma avionul a fost distrus integral in film.
8. Desi nu era nevoie sa fie in aceeasi zi platourile de filmare, cei doi piloti care apar in film au stat mereu la cadru cand a filmat “colegul” pentru a-I da replica, real, prin statie ca in razboi. A fost cererea expresa a lui Nolan.
9. In film sunt foarte putine dialoguri pentru ca Nolan a vrut sa ramana fidel filmelor mute care erau pe val in acea perioada. Personal cred ca, spunand o poveste din perspectiva vizuala, a atins generatia Instagram care se simte mai confortabil la film. Bine, generatia Instagram are partea ei in distributie – pe frumuselul de la One Direction, Harry Styles, despre care Nolan spune ca nu a fost distributit pentru celebritate, ci pentru ca a avut o auditie foarte buna.
Adevarul e probabil la mijloc, pentru ca si marketingul are un cuvant de spus la un film cu un asemenea buget.
10. Tot efortul si toata atentia pentru detalii a lui Christopher Nolan au fost f bine rasplatite. Hollywood Reporter a anuntat ca domnul Nolan a primit 20 de mil de dolari salariu si…20% din incasarile globale:)
Aaa, asa ca fapt divers, Christopher NOlan nu are telefon mobil, nici adresa de email:) are telefon fix acasa:)
uitati-va la trailer si ascultati coloana sonora din perspectiva efectului Shepard despre care scriam mai sus:)
Se intampla ceva frumos la Muzeul Cotroceni care pare ca prinde straie moderne si se scutura de praf.
Tocmai au lansat un concurs de design de obiect pentru suvenirurile care se vor vinde in magazinul muzeului. Suveniruri care sa fie inspirate din obiectele din muzeu, sau din povestile din spatele obiectelor.
Ce ma incanta pe mine in acest concurs si imi da un semn de incredere ca nu va fi precum Logo-ul din concursul primariei este JURIUL. Ii cunosc pe unii dintre jurati, sunt oameni care sunt foarte la curent cu ceea ce este in designul romanesc autentic si sprijina mica industrie de design autentic de la noi.
Tocmai de aceea cred ca vom avea si noi in Muzeul Cotroceni un magazinas cool cu obiecte faine pe care chiar sa vrei sa le cumperi ca amintire.
La marile muzee de afara, magazinul de suveniruri este o experienta in sine, o sursa generoasa de venit pentru muzeu – alaturi de cafenea -, dar si o mini galerie de obiecte de design curatoriata cu grija de oameni care stiu meserie. Imi doresc foarte foarte tare sa se intample asta si la noi, asa ca…
Daca aveti prieteni care au studiat design de obiect, anuntati-i de acest concurs.
Inscrierile sunt pana la data de 25 august, se cer creatii de obiecte sau seturi de obiecte, autentice si originale, cu caracteristici specifice suvenirurilor: funcționale si practice, decorative si reprezentative pentru Muzeu, astfel incat experiența vizitatorilor sa poată fi prelungita post-vizitare.
Va las aici si juriul care evalueaza propunerile primite, tocmai pentru a vedea ca e un concurs serios si… cred ca ar fi un motiv de mare mandrie sa stiti ca aveti un obiect creat de voi care se vinde ca suvenir in Muzeul Cotroceni.
Juriul este alcătuit din profesioniști din domenii relevante pentru proiect: design de obiect, design grafic, muzeologie și management cultural: Radu Manelici (designer grafic și profesor la departamentul de design al Universității Naționale de Arte din București), Ruxandra Sacaliș (arhitect și designer de obiect), Andrei Borțun (inițiator al Romanian Design Week), Eliza Yokina (arhitect partener la studioul CUMULUS și designer de produs), Liviu Sebastian Jicman (director general al Muzeului Naţional Cotroceni) și Roxana Bedrule (manager cultural).
Juriul va acorda 5 premii, în valoare de 10.000 lei fiecare, sumă ce acoperă remunerația pentru ideea artistică și drepturile de autor, producția prototipului și a unei serii limitate de minim 40 de bucăți.
Proiectele câştigătoare vor fi prezentate publicului larg în luna octombrie, cu ocazia evenimentului Diploma, inițiat de The Institute. După finalizarea concursului, obiectele vor fi comercializate în magazinul Muzeului.
Calendarul concursului Cotroceni creativ:
12 iulie lansare concurs
12 iulie – 25 august înscriere
25 august – 4 septembrie jurizarea propunerilor
5 septembrie anunțarea câștigătorilor
5 septembrie – 5 octombrie producția seriilor de obiecte
octombrie prezentarea propunerilor câștigătoare la evenimentul Diploma
Nu stiu despre voi ce faceti cand e canicula si e week end sau puteti sa va luati zile libere, dar eu… fie dorm, fie ma uit la seriale. (asta pentru ca nu sunt prietena cu soarele care arde intrucat pielea mea e ca o inghetata de vanilie, alba si sufera modificari grave in contact cu soarele)
Nu stiu daca astazi aveti noroc in viata sa aveti parte de liber (eu nu, dar am avut – doar – ziua de sambata), dar stiu ca… winter is coming pentru unii dintre voi, chiar daca vor fi 35 de grade la umbra.
Nu ma uit la GoT (asta este), dar am prieteni si m-am mai lovit si eu de cateva stiri despre productia geniala care e in spatele acestui serial, asa ca da stiu ca winter is coming si la 35 de grade si ca „is coming” lunea. Dar am solutii muuult mai simpatice si mai girlish in materie de seriale.
Sambata m-am uitat putin la un serial nou de pe Netflix, Glow, despre niste actrite care n-au job si ajung in ring la lupte libere si vreau sa va recomand filmul asta pentru detaliile din spatele industriei de film, pentru marketingul discret pe care-l numesc pe alocuri, pentru umor si pentru nostalgia anilor 80.
E un prim sezon cu 10 episoade, eu am dovedit jumatate si mi-am relaxat si mintea, dar si corpul.
Ma rog, din cauza lui Chinezu – care m-a molipsit cu un nou soi de gelato de cand s-a dus el in italia direct la fabrica familiei Guglielmo Visani, unde se produce gelato Siviero Maria – acum ma uit la seriale in compania unor arome naturale racoroase, cu potential mic de ingrasare.
Gelato are mai putina grasime 7% – comparativ cu 10% – fata de o inghetata normala, iar sentimentul meu este ca are si mai putin zahar (nu pot dovedi, dar asa mi se pare in cazul Siviero Maria, poate pentru ca toate ingredientele sunt naturale si respecta reteta gelato italian traditional)
Ce vreau sa spun cu asta? Sa incercati gelato Siviero Maria pentru ca asta te poti racori cand te relaxezi si vezi filme multe in vacanta, in familie, chiar daca nu esti dintre cei care oftezi de placere si spui “winter is coming” in mijlocul verii. (daca va tine inima uitati-va pe pagina Siviero Maria a vedeti fotografii cu gelato din care parca urla aroma si veselia verii)
Si sa va uitati la Glow pentru ca e un serial diferit de ce vedeti acum pe ecrane… in plus e comedie, nu mor personaje gramada la sfarsitul fiecarui episod !!!
De ziua Frantei, m-am gandit sa public un fragment din biografia lui Peggy Guggenheim, una dintre cele mai importante “patroane” de arta din anii 30-50 ai secolului trecut, fragment dedicat lui Constantin Brancusi – romanul pe jumatate francez:)
Inainte de a citi fragmentul de mai jos as vrea sa va recomand cu foarte mare incredere biografia lui Peggy Guggenheim – Confesiunile unei dependente de arta, chiar daca nu aveti preocupari in zona artei moderne pe care americanca a promovat-o toata viata.
Sa o cititi pentru sinceritatea, relaxarea si asumarea unei femei care a trait printre artisti toata viata ei, a avut banii sa-i finanteze si sa le schimbe fundamental vietile si carierele. E o carte foarte sincera, scrisa cu foarte mult umor… o care despre o aristocratie asumata si traita intens inca din primele clipe de viata. (Sunt delicioase fragmentele in care-si descrie unchii – si ei foarte bogati, cum era si tatal sau – cu defectele lor duse pana la nebunie, o face cu mult umor si cu o ironie foarte foarte fina. Un limbaj care a disparut cu totul astazi la noi si pe care l-am gasit, de exemplu, in jurnalul printesei Martha Bibescu)
Peggy Guggenheim – Confesiunile unei dependente de arta a aparut la editura Pandora la inceputul acestui an si se gaseste in toate librariile. Va fi o incantare pentru doamne, un acces fara barfe dar cu ironii la o lume a aristocratiei care patrona arta intre cele doua razboaie mondiale.
Citind cartea mi-am dorit sa revad unul dintre muzeele Guggenheim din lume (sunt printre norocosii care au vazut si colectia de la New York, dar si pe cea de la Venetia) si probabil ca o sa-mi iau curand un city break spre Venetia.
Daca ajungeti la Venetia si nu vreti sa vizitati galeria Guggenheim pentru ca vi se pare prea complicat (e si un Brancusi acolo, dar si un Pollock), incercati varianta mai soft- Restaurantul si hotelul All’Angelo (foarte aproape de piata San Marco, unde mancau marii pictori ai vremii alaturi de Peggy si care pastreaza pe pereti picturile acestora in original.) Il gasiti aici http://www.allangelo.it/
Brancusi, descris de Peggy Guggenheim (despre care se spune ca a fost una din marile iubiri ale maestrului) fragment din cartea Confesiunile unei dependente de arta,
De ani de zile voiam sa cumpar un bronz de-ale lui Brancusi dar nu imi permisesem. Acum parea ca a sosit momentul pentru aceasta mare achizitie. Am petrecut luni de zile apropiindu-ma tot mai mult de Brancusi, inainte ca aceasta vanzare sa se produca efectiv. Il cunosteam de 17 ani dar nici nu visasem sa ajung in asemenea complicatii cu el. Era foarte dificil sa discuti despre pret cu Brancusi, iar daca aveai cumva curajul sa faci asta, trebuia sa te astepti sa-ti ceara o suma monstruoasa. Eram constienta de asta si speram ca marea noastra prietenie sa usureze lucrurile. Dar, in ciuda acestor lucruri, am ajuns sa ne certam groaznic cand el mi-a cerut patru mii de dolari pentru “Pasarea in spatiu”.
Atelierul lui Brancusi se gasea intr-o fundatura. Era un spatiu imens, plin cu sculpturile lui enorme, si arata ca un cimitir, numai ca sculpturile erau mult prea mari ca sa stea pe morminte.
Langa aceasta incapere mare era una mica, cea in care lucra efectiv. Peretii erau acoperiti cu toate instrumentele imaginabile necesare muncii lui. In mijloc se afla un cuptor in care isi incalzea instrumentele si topea bronzul. In acelasi cuptor gatea si mese delicioase, arzandu-le intentionat doar ca sa se prefaca apoi ca fusese o greseala.
Manca la o tejghea si servea bauturi minunate, preparate cu grija. Intre aceasta incapere mica si cea mare, care in timpul iernii devenea de nefolosit din pricina ca era teribil de friguroasa, exista o mica firida in care Brancusi punea muzica orientala la un gramofon facut chiar de el. La etaj se gasea dormitorul lui, ceva foarte modest. Intreaga locuinta, inclusiv dormitorul, era acoperita de pulbere alba de la sculpturi.
Brancusi era un barbat micut si extraordinar, cu barba si ochii intunecati si patrunzatori. Pe jumatate taran istet, pe jumatate zeu. Te simteai foarte fericita alaturi de el, dar din pacate a devenit prea posesiv cu mine si voia sa-i dedic tot timpul. Imi spunea Peghita si mi-a zis ca-i placea sa faca lungi calatorii in care inainte luase cu el si fete frumoase. Acum voia sa ma duca pe mine, dar eu nu am vrut.
Ii placea, de asemenea, sa mearga in hoteluri foarte elegante din Franta si sa soseasca imbracat ca un taran, iar apoi sa comande cele mai scumpe lucruri posibile. Fusese in India, ca sa-l viziteze pe Maharajahul din Indore, in a carui gradina amplasase trei “Pasari in spatiu”, una in marmura alba, alta in marmura neagra si alta in bronz. Se intorsese de asemenea si in Romania, tara lui, unde guvernul ii ceruse a construiasca monumente publice. Era foarte mandru de asta.
(…)
Brancusi isi slefuia toate sculpturile de mana. Cred ca de asta erau atat de frumoase. Aceasta “Pasare in spatiu” avea sa-i dea de lucru timp de mai multe saptamani. La momentul la care a terminat-o, nemtii erau langa Paris, iar eu m-am dus si am adus-o cu mica mea masina, ca sa o impachetez si sa o expediez la timp. Pe fata lui Brancusi curgeau lacrimile. Am fost sincer miscata. N-am aflat niciodata de ce era atat de tulburat, dar am presupus ca era din cauza ca se despartea de pasarea lui preferata.
Vorbim tot mai des despre discriminare, incercand sa le luam apararea comunitatilor defavorizate unde avem prieteni si intelegem nuantele problemelor prin care trec.
Dar cand suntem intr-o situatie de criza, limita, in mintea noastra incolteste ceva ce a fost adanc inradacinat si incepem sa mergem prin sabloane care discrimineaza.
Vi se pare ca nu e asa? Imaginati-va ca mergeti seara pe o strada nu foarte luminata si un domn de etnie rroma vine din fata. Nu vi se activeaza nimic in minte? (va rog nu-mi raspundeti cu argumente despre… dar cate se intampla de fapt in viata; eu scriu despre cum functioneaza mintea noastra fara sa aiba niciun motiv sa discrimineze, altul decat inradacinarea unor idei)
Oricat am fi de educati, daca suntem onesti cu noi, stim ca suntem tentati zinic sa discriminam: sa nu le dam sanse egale celor depre care credem ca nu merita (pentru ca nu au aceeasi educatie, credinta, familie etc decat noi).
Cred ca lupta anti discriminare ar trebui sa se poarte in fiecare zi in fiecare dintre noi, in mod constient, activ. Doar asa vor fi schimbari in societate.
UNICEF a realizat 3 filme de scurt metraj inspirate de situatii reale in care copiii sunt discriminati (chiar si prin ricoseu, prin parinti) in Romania. La doua dintre ele am plans. Mi se pare cumplit filmul cu scoala, pe care-l las mai jos imediat, si stiu ca e foarte real.
E cumplit pentru copii, pentru tanara invatatoare, pentru parintii copiilor. Filmul dureaza 6 minute si o sa va puna f f tare pe ganduri.
Evident ca UNICEF nu s-a oprit doar la a face aceste filmulete ci a dezvoltat un program prin care, pentru a asigura accesul neingradit al copiilor la servicii de sanatate, educatie si protectie, a format 180 de profesionisti de la nivel judetean si local. De asemenea, a dezvoltat un ghid de lucru care ofera informatii despre formele de discriminare si cum pot fi adresate si prevenite de catre lucratorii comunitari. Cele trei filme vin ca o completare a acestui ghid si demonstreaza, prin natura cazurilor selectate, ca oricine poate fi discriminat si poate discrimina la randul sau, chiar daca este condus de cele mai bune intentii, si ca primele victime ale discriminarii sunt copiii. Acest pachet de training va fi disponibil la nivel national pentru toti profesionistii.
Iata si celelalte doua filme din proiect.
Motivul pentru care scriu astazi despre acest proiect (dincolo de faptul ca m-au impresionat foarte foarte tare fimele) este ca sa te rog sa dai mai departe oricare dintre cele 3 filmulete. Daca constientizeaza cat mai multa lume ca fiecare dintre noi greseste, schimbarea incepe mai usor, pentru ca pleaca din interiorul nostru.
Sigur ca UNICEF lucreaza institutional si incearca sa faca educatie si sa influenteze niste constiinte de adulti care iau decizii si lucreaza cu copii in fiecare zi, dar fiecare dintre noi poate face sa fie bine in jurul lui.
Stiu ca voi care cititi acest blog sunteti persoane educate, cititi multe carti, vedeti filme de arta, sunteti pasionati de teatru sau de dans… dar sa nu va suparati, va intreb cu toata sinceritatea pentru ca stiu – din dreptul meu – ca fiecare greseste: Tu cand ai discriminat ultima data?!
Stiu ca ni se intampla tuturor, de asta te rog tare sa alegi unul dintre filme si sa-l dai mai departe prietenilor tai din social media. Multumesc mult.
In minutele urmatoare, nu mai mult de 7, veti citi o poveste despre un om care a fost atat de onest cu meseria lui, care a vrut sa faca lucrurile cat a putut el de bine si… a revolutionat invatamantul.
John Hunter este creatorul unui joc – World Peace Game – care ii invata pe copiii de 9-10 ani, in locul lectiior despre geografie, economie si stiinte sociale, cum sa salveze lumea. Iar copiii pe parcursul unui semestru rezolva unele dintre cele mai importante probleme ale omenirii cu empatie, intelegere si bun simt… copii de 9-10 ani.
John Hunter a creat World Game in 1978 cand era profesor la o scoala generala fara bugete mari si nu avea prea multe manuale dar si nici copii foarte interesati de scoala. Isi dorea ca elevii lui sa vina de drag la scoala, sa fie implicati in lectii si sa invete lucruri care sa le fie utile in viata, sa le dezvolte empatia, umanitatea si intelegerea pentru problemele celorlalti.
Totul a plecat de la o tabla de joc – un fel de monopoly – prin care John Hunter a incercat sa le explice copiilor ce se intampla in Africa. Le-a asezat contextul social si cu figurine care aratau cladiri, arme, soldati, bani le-a prezentat problemele continentului si i-a rugat sa le rezolve.
Astazi – la aproape 40 de ani de la primul joc World Peace Game – copiii primesc o instalatie pe 4 etaje cu soldati, case, arme, terenuri si o carticica cu problemele cu care se confrunta planeta si trebuie sa rezolve jocul…
Lectia se numeste World Peace Game pentru ca jocul e castigat daca toate problemele sunt rezolvate iar pe pamant e pace.
Undeva in cele cateva saptamani in care copiii rezolva probleme de resurse, de teritorii, de gazduire de refugiati, de dezvoltare economica, se produce o transformare. De la munca individuala se ajunge la lucrul in echipa, de la a detine se trece la a darui, de la a cuceri se ajunge la a imparti.
Copiii, cu sinceritatea lor, se iau foarte in serios in rezolvarea unor probleme complicate de strategie economica (reduse la informatii de baza de catre profesorul Hunter, in manualul pe care-l primesc la inceput) si incep sa citeasca suplimentar despre matematica, istorie, sociologie.
Practic gandesc tot timpul cum sa rezolve problemele omenirii, chiar si dincolo de orele de clasa.
*
Ce face Hunter cu jocul asta? E ca un mic magician…
In aproape 40 de ani de joc doar de 2 ori copiii nu au putut rezolva toate problemele, dar cand s-a dovedit ca solutiile lor au fost f agresiv- razboinic- violente, Hunter si-a aratat magia.
Intr—un an copiii au fost foarte razboinici si au omorat multi soldati. Profesorul i-a rugat pe fiecare elev din echipa care isi pierduse armata sa-si aleaga un soldatel figurina, iar pe colegii care castigasera razboiul i-a rugat sa le scrie cate o scrisoare parintilor soldateilor morti. A doua zi la lectie, au venit parintii copiilor care detineau soldatel si au citit scrisorile in lacrimile tuturor. A fost o puternica lectie despre umanitate si despre empatie.
Elevii care joaca World Peace Game isi amintesc la multi ani distanta despre transformarile pe care le-au simtit pe parcursul semestrului. Pentru ca lectia nu mai este doar despre a asimila niste informatii, devine despre a le integra in lumea ta, despre a le sintetiza si a le exploata intr-un context real care are un impact direct.
In plus lectia e foarte interactiva, profesorul intervine f f rar, doar copiii cauta solutii la problemele din joc.
*
World Peace Game e astazi celebru in toata lumea ca si profesorul care l-a inventat John Hunter. Copiii lui au mers la Pentagon si au vorbit cu generali specializati in strategii militare explicandu-le acestora de ce ei au rezolvat o situatie intr-un anume fel si nu pe calea razboiului.
Despre Hunter s-a facut si un film documentar, iar profesorul vrea acum sa lase mostenire lumii intregi metoda lui de predare a stiintelor.
In septembrie se va afla la Bucuresti la invitatia Verita School si o clasa de copii va incerca sa rezolve jocul. In fiecare seara profesorii care vor sa invete si sa-si dezvolte abilitatile pedagogice, vor analiza cu profesorul Hunter solutiile propuse de copii in raport cu personalitatea lor si vor intra in culisele magiei acestui joc.
In plus, profesorul Hunter va sustine o conferinta publica pe 26 septembrie despre educatie, parenting si cum poti sa le dezvolti copiilor capacitatea de a invata cu drag intr-o vreme in care sunt asaltati de informatii. Despre cum sa ii ajuti pe copii sa isi atinga intregul potential intelectual si emotional.
*
Daca esti lider al unui grup / antreprenori/ top management ar fi bine sa mergi la conferinta lui Hunter pentru ca, prin lectiile pe care le-a invatat de la copii, o sa-ti explice cat de simple sunt de fapt solutiile la problemele tale.
Daca esti parinte si vrei sa inveti despre educatie si despre cum sa pregatesti mintea copilului tau pentru a sintetiza informatia si pentru a o asimila fara sa-i strice personalitatea si umanitatea, atunci cred ca si tu trebuie sa mergi la conferinta lui Hunter.
Daca esti profesor si crezi ca metoda ta e depasita, suferi ca elevii se plictisesc la ore si vrei sa se bucure de scoala, ai doua optiuni in raport cu profesorul Hunter:
Sa te inscrii sa vezi cum se joaca world peace game si sa participi la analize in feicare seara (ai nevoie de o dovata ca esti profesor), detalii aici…
Sa mergi ca noi toti ceilalti la conferinta publica a lui John Hunter din 26 septembrie.
John Hunter e un profesor de la o scoala saraca din America, pe dreapta, de fapt in Richmond si a ajuns faimos in toata lumea pentru felul in care i-a schimbat in bine pentru toata viata pe copiii care au fost la lectiile lui. Este el insusi o frumoasa lectie de viata.
Detalii despre conferinta si cum poti sa te inscrii ca profesor la lectiile lui John Hunter pot gasi aici
