Tag : interviu

S_McCurryexclusiv  Steve McCurry – Revolutia de la Timisoara, povestile din chipurile oamenilor si … timiditate

exclusiv Steve McCurry – Revolutia de la Timisoara, povestile din chipurile oamenilor si … timiditate

Steve McCurry – despre Revolutia de la Timisoara, povestile din chipurile oamenilor si … timiditate

“Esti casatorita, ai o familie, esti single?”

Asta a fost seria de intrebari pe care le-am auzit de la Steve McCurry, unul dintre cei mai celebri fotografi din lume, la mai putin de 2 minute dupa ce intrasem in sala de conferinte a hotelului Carlton din New York unde urma sa aiba loc un interviu. Eu eram reporterul, el subiectul.

In mod ciudat, nu m-au deranjat intrebarile. Am zimbit; nimic din tonul lui nu parea ostentativ.

Cind intrasem in camera, Steve McCurry vorbea la telefon cu cineva din staful sau arajindu-si o plecare in afara tarii, pe 10 ianuarie. Eram in 30 decembrie (2011), McCurry venea de la o lunga sedinta foto, iar a doua zi urma sa faca trei portrete pentru familii din Europa in cadrul proiectului Hotpoint Family Portraits. Am vrut sa ies, sa revin cind termina conversatia, dar ma invitase sa stau in dreapta lui, la o masa mare de sedinte.

Era imbracat in negru: sacou si camasa, pantaloni si pantofi. Nimic care sa-ti atraga atentia. Si n-avea aparatul de fotografiat cu el.

Cind a terminat de vorbit la telefon a inceput sa ma interogheze: “Locuiesti in Bucuresti? Esti bloggerita? Stii blogul meu?”, apoi – pentru ca ii maturisisem ca nu vazusem ultima postare de pe blogul lui- m-a invitat sa ma uit pe telefon. “E despre batrinete”, o serie de fotografii emotionante cu batrini in diverse ipostaze, in diverse colturi ale lumii. Ii placea o fotografie din Macedonia, cu doi batrini (un el si o ea) care se sprijineau unul pe celalalt ca sa urce pe un drum de munte.

“Ati putea gasi lucruri si oameni la fel de frumosi si in Romania. Trebuie sa veniti”, i-am replicat in timp ce isi plimba degetele pe  ecranul telefonului ca sa vad si restul de fotografii…

Atunci au venit intrebarile: “Esti casatorita, ai o familie, esti single? Ce-ar spune prietenul tau daca ai pleca intr-o excursie cu mine? S-ar simti amenintat?”… si-a inceput sa rida…

***

Steve McCurry (61 de ani) este unul dintre cei mai celebri fotojurnalisti, detinator al celor mai importante premii pentru fotografie cu marturiile sale din principalele zone de conflict ale lumii. Fata afgana, fotografia care a fost coperta revistei National  Geographic e una dintre cele mai cunoscute fotografii din lume, poate si pentru ca la 20 de ani distanta, McCurry s-a intors in Afganistan ca sa o caute, nestiindu-i numele, bazindu-se doar pe fotografie si pe ochii ei verzi, iar experienta a fost transformata intr-un documentar. De fapt, portretele sunt “brandul lui” pentru ca reuseste sa surprinda pe chipuri expresii care spun cit o nuvela sau un film.

Cind intilniti pentru prima data o persoana pe care urmeaza sa o fotografiati, la ce va uitati?

Sunt oameni care au fete foarte puternice, au emotii pe fata, chipuri care spun povesti. Unora le intuiesti caracterul din chip. Sunt fascinat de ce poate sa-ti spuna un chip. Pentru ca fiecare dintre noi are mai multe “chipuri”…Unii sunt foarte banali, altii sunt f frumosi, dar dincolo de asta intilnesti citeodata pe un chip ceva arhietipal, ceva care e foarte puternic…

Si cum ii convingeti? Ma gindesc ca sunt timizi…  Sunt oameni obisnuiti si-i convingeti sa se uite in camera, iar rezultatul e o imagine naturala…

Nuuu… Poti sa faci oamenii sa se relaxeze. Cred ca noi toti vrem sa fim placuti, vrem ca oamenii sa ne placa si daca te apropii de cineva si ii spui “cred ca esti extraordinar, iesit din comun si as vrea foarte mult sa fac un portret de-al tau pentru ca pari a fi o persoana minunata.”, cei mai multi dintre oameni se opresc pe strada… Cei mai multi sunt de acord tocmai pentru ca i-ai pus in pozitia asta, le-ai dat acest status…

Pentru ca au ego…

Da, dar si pentru ca vor sa coopereze, vor sa-ti fie de ajutor si, mai ales, vor sa nu dezamageasca. Daca cineva le spune ” esti atit de frumoasa”, nu vor spune ca nu vor sa le faci o fotografie, chiar daca nu sunt de acord cu ce spui. E o informatie pe care vor sa o onoreze acceptind sa faca fotografia.

Uneori ei nu stiu cine sunteti, nu stiu munca dvs.

Nu conteaza cine sunt. Sunt pur si simplu o alta persoana asemeni lor. Trebuie sa le cistigi increderea si uneori pot fi convingator, apoi vazindu-mi incintarea pot si ei deveni incintati. Vor sa participe, vor sa fie parte din aceasta experienta… pentru ca “omul asta poarta o camera, pare ca e un barbat serios, are maniere… hai sa-l ajut.”  Trebuie insa sa stii sa alegi momentul potrivit. expresia potrivita. Cind vorbim, expresiile noastre se schimba si-i poti conduce.

Daca tie, acum, ti-as vorbi despre ceva serios, expresia ta va deveni serioasa, daca ma port intr-o directie amuzanta – o gluma – e posibil sa zimbesti. Chiar si daca o sa o faci din politete. Poti sa-i ajuti pe oameni sa imbrace forma pe care o doresti. Apoi trebuie sa ai ceva experienta ca sa intelegi repede expresiile corpului, momentul in care le ceri ceva, cum sa relationezi cu un anume gen de om, lumina, background-ul… Si cum administrezi toate lucrurile astea in citeva momente…

Dar uneori ei nu stiu engleza; sunt indieni saraci sau tarani din Paraguai sau copii ai strazii din Cambogia.

Nu conteaza, pentru ca daca eu rid sau daca am un comportament care e jovial, o sa zimbesti…

Deci sunteti ca un actor?

N-as spune asta… Uite, noi abia ne-am intilnit. Pe bune, literalmente chiar abia ne-am intilnit. (ride) As putea alege sa-ti povestesc orice – de la amuzant pina la trist – si sa obtin ce vreau de la tine – ca expresie a chipului. Nu e despre a fi actor, ci despre a imparti cu oamenii niste experiente, a relationa cu ei, a te conecta pe o anumita directie…

***

Dupa ce a terminat colegiul, Steve McCurry s-a inscris la universitate sectia cinematografie si imagine, a obtinut insa o diploma magna cum laude in teatrologie in 1974. A lucrat 2 ani pentru un ziar, dar si-a dat demisia si-a devenit fotograf freelancer. Cariera sa a luat amploare cind a traversat ilegal granita in Afganistan inainte de invazia rusilor si a surprins vietile talibanilor in cele mai intime ipostaze, aflindu-se de multe ori in fata mortii “cu naivitate”, dupa cum marturisea mai tirziu. Fotografiile sale au ajuns pe copertele Paris Match, in New York Times etc, iar de atunci a mai fost de citeva ori fata in fata cu moartea.

Daca ar fi sa alegeti o fotografie ca sa va descrieti viata, care ar fi aceea?

Viata e asa de complicata, e greu de descris intr-o fraza, intr-o idee… (se gindeste citeva secunde lungi, privindu-si pantofii) Poate fotografia copilului mic care alearga pe o alee dintre doua ziduri, iar pe ziduri sunt urme de miini de copil… Poate asta e o imagine care sa ma reprezinte. (nota mea, fotografia e coperta cartii Steve McCurry: The Unguarded Moment )

De fiecare data cind se pronunta numele dvs apare imediat si mentionarea “autorul fotografiei fata afgana”, dar sunt sigura ca sunt multe alte fotografii facute de dvs care va plac cel putin la fel de mult.

Sigur, fotografiile din India cu furtunile de nisip (nota mea: una dintre fotografii din aceasta serie o puteti gasi aici ), sau cea cu mama si fiul uitindu-se prin fereastra unei masini, tot din India. Femeia batrina de la trecerea de pietoni din Yugoslavia…Sunt multe alte fotografii care sunt cel putin la fel de bune, dar oamenii decid ce le place si nu poti controla gustul lor.

Cred ca ati facut milioane de fotografii in cei mai bine de 30 de ani de cariera.  V-ati gindit vreodata ca ati putea sa va pierdeti arhiva?

Traim cu o multime de frici; sa ne pierdem vietile, sa ne pierdem prietenii… Nu poti sa traiesti in frica tot timpul, faci tot ceea ce tine de tine si lasi viata sa-si urmeze cursul. Eu le arhivez si fac tot ce depinde de mine sa fie in siguranta, restul… cum va fi sa fie…

Vorbind despre viata, v-a fost vreodata frica ca o sa va pierdeti viata?

De multe ori.

Si de ce continuati?

Asta e o intrebare la care nu stiu sa raspund… E un mister, e valabil pentru fotografii de razboi si pentru jurnalisti… Cred ca vrem sa fim martori la istorie, vrem sa vedem evenimente care n-au fost inca inventariate. Vrem sa fim in locurile in care se scrie istoria pentru ca , de fapt, traim o viata banala si plictisitoare… Vrei sa vezi schimbarea, tranzitia, vrei sa vezi ce fac altii in situatii in care tu nu ai cum sa fii.

Un exemplu bun e tranzitia romaneasca, Timisoara si Revolutia – acelea au fost momente care au schimbat viata multor oameni. Mie nu mi s-a intimplat asta.

Ce faceati la acel moment?

Eram la Belgrad, am venit cu masina si am stat in Timisoara doar 2 zile. Erau momente istorice. M-a impins curiozitatea si posibilitatea de a documenta in felul meu un moment istoric, o schimbare profunda in istoria Romaniei. Mi-ar placea sa mai vin in Romania. As vrea sa fi fost acolo acum 20 de ani mai mult decit cele 2 zile de la Timisoara, sa fiu in mai multe locuri, sa surprind mai mult din ce s-a intimplat.

***

Cind nu este in cine stie ce colt al lumii ca sa fotografieze razboaie sau fatza umana a celor mai dificile- controversate momente, Steve McCurry tine seminarii de fotografii la New York sau in India, tara care l-a invatat sa se uite la viata. Dupa calculele sale sumare, in 2011 a stat mai putin de 4 luni la New York, acolo unde are resedinta.

V-ati gindit vreodata sa va opriti? Sa nu mai faceti meseria asta?

Nu, niciodata. Nici macar o secunda.

V-ati luat vreodata o vacanta fara aparatul de fotografiat cu dvs?

Nuuu. Am intotdeauna aparatul cu mine, chiar daca nu fotografiez mereu, dar nu se stie…

Dar daca ar trebui sa alegeti  un loc in care sa mergeti fara aparat de fotografiat, doar pentru relaxare, unde ati merge?

Italia, poate… Fara camera? (ofteaza)… Japonia. Sunt locuri unde imi place sa merg, nu am nevoie de camera si de job ca sa le vizitez, imi place Japonia… Dar stii ca e mai mult decit ipotetic ca as pleca undeva fara aparatul de fotografiat.

Stiu… Acum munciti pina in ultima zi a anului.

Da, dar asta nu e ceva neobisnuit pentru mine. Uneori nu poti controla lucrurile, se intimpla cind se pot intimpla. Dar e ok, nu ma deranjeaza ca muncesc in ultima zi a anului.

Cite zile de vacanta ati avut anul acesta?

Nu fac asemenea evaluari, nu asa clasific zilele. Daca ma bucur de viata si de ceea ce fac, e minunat – cu sau fara vacanta. Nu ma gindesc la vacante, ma gindesc la ceva interesant, viu – care sa ma tina activ, ceva care sa ma faca fericit si sa-mi dea o energie pozitiva. Asta e mai important pentru mine decit vacanta.  E vorba ca te incarci cu o multime de bucurii, si de pace, ca te implinesti, in timp ce-ti faci munca, arta, fotografiile, scrisul. De asta perseverezi, pentru ca iti aduce un fel de placere si de pace, de liniste interioara. Pentru mine asta e mult mai important decit sa stau pe o plaja si sa ma bronzez, sau… ce fac oamenii pe plaja.

Dar tot cred ca e nevoie de relaxare…

O, sigur; dar relaxarea poate veni in diferite forme. oamenii sunt diferiti si unii se relaxeaza pe munti, la plaja, intr-o tara cu vin…

Si dvs?

Ma duc la un film…

Ati intilnit foarte multi oameni. Mai exista cineva la a carui intilnire sa fiti stingher, sa va emotioneze faptul ca-l aveti in fata?

Da, dar nu pot sa ma gindesc la multi oameni, poate Meryl Streep sau Sean Connery… Nu ma gindesc atit de mult la a intilni personalitati…

Nu e neaparat despre personalitati, sunt curioasa daca sunteti vreodata timid in fata unei persoane pe care o intilniti…

Sigur, citeodata ma intimideaza unele gesturi, unii oamenii. Sunt o persoana foarte timida in viata privata, dar pot sa acopar timiditatea in multe feluri si sa ma imping sa-mi depasesc fricile si limitele…

Aveti fotografii acasa facute de dvs, pe pereti?

Nu, deloc, niciun fel de fotografie.

Dar stati sa vi se faca fotografii?

Mmmm, nu.

De ce?

Nu m-am gindit, nu stiu. (pauza lunga)  Uneori mai stau sa mi se faca o fotografie, dar nu e ceva uzual, fac asta rar, extrem de rar.

Ok, m-am convins, sunteti o persoana timida.

Da, ti-am spus: sunt timid.

***

Ne-am despartit in holul hotelului; el urma sa mearga pe jos catre casa, statea la citeva strazi distanta, iar eu am urcat in camera mea gindindu-ma la zimbetul incurcat si imbujorarea cu care rostise ” ti-am spus: sunt timid”. Abia mai tirziu mi-am dat seama ca seria aceea de intrebari despre viata mea de la inceputul conversatiei era unul din trucurile lui: era o forma de a ma complimenta (era interesat de viata mea), dar si de a-si aseza teritoriul, de a prelua cumva controlul. Si ca de fapt, intrebarile acelea vorbeau indirect tot despre timiditatea sa. Poate ca de asta nici nu ma deranjasera.

A doua zi la sedinta foto pentru portretul familiei din Romania in cadrul proiectului HotPoint Family Portraits am realizat ca Steve McCurry este din categoria aceea de oameni care vrea “sa lase urme”, sa ramina ceva important dupa el in viata – fie ca e documentarea lui asupra unui eveniment istoric, fie ca e o fotografie care va sta la loc de cinste in vitrina unei familii dintr-un colt de lume.

Si am vazut ca, in ciuda timiditatii lui, in fata unui gest frumos asemeni cadoului facut de familia Babos din Cluj (un album cu fotografiile lor de familie) il poti auzi spunind “Nu vreti sa facem o fotografie impreuna, cu totii?”

In citeva zile va fi public portretul pe care Steve McCurry l-a facut familiei Babos din Cluj, iar atunci am sa va povestesc despre implicarea sa in proiectul Hotpoint Family Portraits.

***

(fotografia este un autoportret Steve McCurry realizat pentru proiectul Kodakchrome – a fost fotograful care a utilizat ultima rola de film produsa de Kodak, acesta este frame 32. mai multe fotografii realizate de Steve McCurry puteti gasi pe blogul sau)

o versiune in engleza a acestui interviu puteti gasi aici

nartea moderareWebstock 2021. Adi Nartea: “Ce m-a ajutat pe mine, si pot sa ma dau exemplu, au fost momentele grele in viata”

Webstock 2021. Adi Nartea: “Ce m-a ajutat pe mine, si pot sa ma dau exemplu, au fost momentele grele in viata”

 Aceasta este transcrierea interviului cu Adi Nartea de la editia Webstock 2021.

A fost un interviu live cu public, de 40 de minute si ii multumesc pentru relaxarea de a vorbi despre lucruri de care altii se feresc, de la cum exploatezi frumusetea cu care te-ai nascut pana la ce inveti din a fi la un pas de moarte.

Adi Nartea e un foarte bun exemplu despre succesul care vine dupa multa munca facuta cu mult bun simt.

In acelasi panel de interviuri, inaintea acestui interviu a fost o discutie cu Carla’s Dreams a carei transcriere e aici.

*

 

Sa stii ca am scris doua randuri despre cum sa te prezint. Am scris esti cunoscut publicului ca Vlad – James Bond de Romania, ca esti considerat un super erou in imaginea publica din perspectiva rolului din serial, ca foarte multe femei sunt fanele tale (desi e si insurat si cu doi copii acasa, asta e ghinionul nostru) si ca barbatii de invidiaza. (Adi Nartea rade)

Dar dincolo de asta esti un sportiv foarte organizat, un om care care are o rigoare a vietii si un instinct foarte bun pentru supravietuire si vede cu totul altfel frumusetea decat o vedem noi… Si despre asta vreau sa vorbim. Il avem pe Adi Nartea alaturi de noi.

Salutare, multumesc mult de invitatie. Sa stii ca e o misiune grea sa fii super erou si nu vreau sa mi-o atribui. In momentul in care ma imbrac in Vlad – poate, si in momentul in care sunt cu fetitele –  poate, dar in rest nu vreau sa-mi atribui misiunea asta pentru ca sunt multe fapte bune de facut pe care nu ai cum sa le faci niciodata.

Hai sa o luam cu pasi usori. Oamenii te stiu acum din Vlad si cred ca o parte importanta din rolul pe care-l ai este nu doar pentru ca erai un actor bun, ci si pentru ca ai fost model si stii sa porti un costum, ceea ce nu poate orice barbat; sa duca un costum scump care sa arate autentic ca esti bogat, pentru ca asta este rolul, si pentru ca faci foarte mult sport. Si daca ne uitam in industria noastra de cinema, sunt foarte putini barbati –actori care acorda o atentie foarte mare sportului. Tu faci sport, de cand erai mic, ce te -a invatat pe tine sportul?

adi nartea webtock 2021

In Romania cred ca sunt mai putini actori care fac sport, in restul lumii e altfel… In primul rand, alegerea de a face sport nu a fost a mea, a fost a mamei. In clasa a V-a, cand am trecut in gimnaziu, problema era ca eu si cu sora mea, Cristina, sa nu stam in acelasi timp acasa daca parintii sunt la serviciu. Si-atunci mama stia ca la scoala 15 in Brasov programul incepe de la ora 1, era dupa amiaza, si trebuia sa ne separe. Si a spus “sa-l dau eu pe Adita la liceul cu program sportiv”, care avea si gimanaziu in program de dimineata.

Asa am facut practic meditatii sa intru si mergeam din clasa V-a la 7 jumatate la scoala si la ora 13 ajungeam acasa cand sora-mea deja pleca la scoala. Asta a fost prima miscare. In liceul cu program sportiv am fost cooptat in echipa de handbal pentru ca aveam fizicul necesar unui interstanga, am facut 3 ani de handbal. Admiterea la liceu a fost cu o schimbare de profil, in sensul ca a trebuit sa ma mut la volei, pentru ca lectia de handbal se desfiintase. Am facut din nou meditatii, acum la volei.

Cum sunt meditatiile la volei? In ce constau?

Te duci, alergi, sari, incerci sa dai cu mingea (rade)… Nu, sunt niste aptitudini pe care un profesor/ antrenor de volei trebuie sa le urmareasca la tine: inaltime, coordonare, spirit de echipa.

Dupa aceea am fost cooptat si in echipa de volei si uite asa am intrat si la liceu, tot cu program sportiv. De cand am inceput sa joc handbal am inceput practic o disciplina; dar nu e ca eu am vrut sa fac asta, s-au intamplat lucrurile in viata mea care m-au adus aici… Si asta poate sa fie the story of my life, intr-un fel…

Tu natural, esti un barbat frumos (Adi Nartea se stramba usor, in gluma). Ma iertati nu este meritul tau, este meritul parintilor tai.

Da, Corect.

Ai facut si sport, deci ai avut si datele fizice pentru a fi si mai bine structurat si ai ajuns sa fii model… Noi din afara ne gandim ce frumoasa e meseria de model (Nartea rade), jumatate din barbatii din sala asta te invidiaza, fetele spun “mama, ce misto e”. Dupa cum stii am lucrat mult ani la o revista de femei si stiu partea din interior a modelingului si mi se pare ca unul dintre cele mai grele lucruri in aceasta meserie e sa ai mentalul puternic.

Ajungi model la 19 ani, 18 ani sau chiar mai tanar, si trebuie sa faci fata unui NU la casting. Pentru ca tu toata viata esti validat pana la momentul acela pentru ca esti frumos, stii ca esti frumos (n-are cum sa nu iti dai seama ca esti mai frumos decat altii, aveai niste avantaje, iti zambea lumea cand erai mic, primeai bomboane; oricarui copil mai dragalas i se mai intampla niste chestii, e mai ciufulit in par). Si la 19 ani, tu incepi prin meserie sa primesti NU pentru ceva ce toata viata ai stiut ca e atu-ul tau… Cum faci fata?

Aici e chestiunea. Eu nu am stiut ca ma defineste asta. Intr-adevar doamnele din biserica de la tara, cand mergeam si ziceam Tatal Nostru in biserica, ziceau “doamne, ce frumos e”, dar niciodata nu mi-am asumat-o si nu am crezut in asta.

Si cred ca asta a fost norocul meu, faptul ca nu am mizat niciodata pana la un anumit punct, pe treaba asta.

Adica eu am crescut in Brasov cu o disciplina de sportiv, inclusiv in facultate, si niciodata nu m-am gandit ca eu voi ajunge pe podium si voi putea prezenta pentru faimosi designeri, nationali si internationali, sau ca eu voi ajunge vreodata sa joc in Vlad.

Cand eram la liceu/ facultate ma gandeam: ce o sa fac eu? Incepusem sa lucrez ca promoter, ca team lider, incepusem sa vad o viata in industria asta dar pe publicitate si ma gandeam ca o sa ma duc job-uri de la 9 la 6 seara si dupa aceea o sa fac un antrenament.  O sa stau in Brasov sau o sa-mi gasesc “o cale”. Nicioata nu m-am gandit ca podiumul ar putea fi pentru mine…

S-a intamplat in 2000 cand la o prezentare in Brasov a fost nevoie de baieti, eu eram prin preajma pentru ca eram prietenul unei fete care era pe podium; si am zis “why not”. Cam asta a fost strategia mea: ”why not”  pentru ca in momentul in care mi s-a zis te imbraci asa, mergi asa – m-am ridicat, m-am plimbat pana in capatul scenei si inapoi, am coborat.  Am zis “despre asta e vorba?!”

Si de atunci, multi ani de zile, ca erau prezentari de moda, ca erau reclame, ca erau castinguri la care ma duceam si primeam acele Nu-uri, pentru mine deviza era “easy money”. Adica eu ma duc si fac un ciubuc pe langa ceea ce as vrea sa fac lucrul principal. Asta a fost practic mind set-ul meu care m-a ajutat sa imbratisez sau sa ignor acele Nu-uri.

Un exemplu extrem, eram pe placa in Postavaru si ma suna Silvia de la agentia MRA, “Adi, avem o reclama, rolul principal te descrie pe tine si regizorul vrea sa te vada pe tine”/ Ok, cum facem?/ “Pai tre sa vii azi”.

Era dimineata 9 jumatate si mi-a spus ca pana la 5 sa ajung in Bucuresti.

M-am urcat pe placa, din Postavaru cred ca niciodata nu am coborat atat de repede pana jos in Poiana, am luat rapid autobuzul, am ajuns acasa, m-am schimbat, m-am dus la microbuz si am ajuns la Bucuresti. M-am prezentat la proba, m-am impachetat inapoi si m-am dus acasa. A doua zi am fost la scoala. Au trecut doua zile si ma suna – de obicei, dupa castingurile astea nu te suna nimeni daca nu-l iei, pentru ca sunt multi care participa – dar stiind ca eu am venit de la Brasov, m-a sunat sa-mi spuna “Adi, nu te-a ales pe tine”. Si eu am fost: Ok, bun. Asta e. Ce am de facut astazi…

Atitudinea aceasta am avut-o pentru ca niciodata nu mi-am pus sperantele in asa ceva, in meserria asta… Asta a fost secretul meu…

Dar astazi tinerii care cauta o validare in social media, sigur folosesc filtre, iar pe vremea noastra (si acum nu vreau sa spun ca suntem in varsta – Nartea rade – dar la momentul la care faci referire nici nu aparuse instagramul)…

Era Mirc si Yahoo messenger (rade)

Dar tinerii de astazi folosesc aceste artificii ca sa para mai frumosi, sa fie mai “placubili” in spatiu public. Din perspectiva omului care a monetizat frumusetea – pentru ca la capatul liniei, tu ai obtinut niste bani din frumusetea nefiltrata – ce i-ai sfatui pe tinerii de astazi care cauta acelasi lucru?

Nu cauta unde trebuie… Ei – nu doar ei, ca si noi avem o valenta – nu trebuie sa ne luam confirmarile din ceea ce incercam sa proiectam. Pentru ca pe vremea yahoo messenger-ului cu totii am avut “idile” virtuale si stateam si ma gandeam ce inseamna o conversatie cu o persoana care se afla la nu stiu cate sute de km departare, via yahoo msg, unde tot ce poti sa exprimi acolo sunt niste emoticoane. Pe atunci nu erau audio messages.

Ok, 70% din comunicarea noastra este non-verbal, nu este pusa sub niste licente de vorbire, acei 70% pe o conversatie virtuala nu exista. Sunt supliniti de niste emoticoane… care sunt, nu stiu, 50 la numar din care folosesc poate 8, zic si eu asa. Si atunci tot ce folosesti de la persoana cu care vorbesti este efectiv in proportie de 90% proiectia ta pe acea persoana. Iar in momentul in care te vei intalni cu ea in realitate, exista o mare posibilitate sa nu o recunosti, sa nu iti placa si exista o foarte mica posibilitate sa-ti placa si sa o iei de nevasta…

Exact asta se intampla cu toate cele din social media. Exista atat de multe unelte, filtre, tot felul de metode de editare a videoului, incat ceea ce facem noi este ca proiectam o imagine la care multi rezoneaza. Eu daca vad pe cineva pe TicTok si vad ce face – s-ar putea sa-mi placa un video si altul, nu – dar cand vad ceva care imi place, e persoana pe care am proiectat-o in mintea mea. Nu exista in realitate. Si cel care a creat video-ul are 200.000 de oameni care au placut o proiecte, iar la sfarsitul zilei, in anumite momente in viata, isi va da seama ca ceea ce reprezinta in ochii tuturor nu este ceea ce este inauntru.

Si-atunci de asta spun ca ceea ce cauti, nu trebuie sa fie in confirmarea celorlalti, ci trebuie sa fie in confirmarea din tine.

Dar la 17 ani sau la 20, inca nu ai aceste unelte sa cauti in tine si cauti calea cea mai scurta validarea externa. Cred ca si tie ti-au zis parintii “ce o sa zica gura lumii”.

Gura lumii care e dusa in social media prin like-uri si alte validari. Ce le-ai recomanda tinerilor ca sa isi optimizeze suferinta viitoare. Cum spunea Carlas putin mai devreme, nu exista sa le poti interzice sa faca orice in online, fiecare trebuie sa mearga pe drumul lui, dar sa-si optimizeze comportamentul ca sa le fie bine pe mai tarziu…

Aici e greu sa dau un sfat pentru ca ce m-a ajutat pe mine, si pot sa ma dau exemplu, au fost momentele grele in viata.

Adica in momentul in care eu am inceput sa imi asum aceasta “meserie de a fi frumos”, am inceput sa proiectez lucruri care nu fac parte din mine.

Inca din adolescenta am facut asta. Si ce m-a ajutat sa ma intorc la mine si Ia a deveni autentic au fost momentele grele, cum am si marturisit acum 3 ani de zile, au fost momente medicale, sa le zic generic. Asta a fost un wake up call in care, efectiv,  – in engleza se spune turn left –  m-am oprit si am stat cu mine “de ce am ajuns aici? Pentru ca exista o gramada de motive de ce am ajuns aici, hai sa vedem ce este de facut”.

Bineinteles cu terapie, cu lucruri pe care le putem face cu totii, in afara a avea momente din astea critice, ne putem da seama ca acea validare in primul si in primul rand trebuie sa fie in tine. Adica sa ma duc sa ma uit in oglinda si sa pot sa spun “te iubesc Adi, multumesc Adi” si dupa aceea pot sa pun cate filtre vreau eu pe Instagram.

Pentru ca atunci voi sti ca sunt asumat. Asta e felul in care vad eu veridicitatea si ma ajuta sa pot sa continui in aceasta era.

O sa ma duc putin in partea de medical, dar foarte de suprafata pentru ca nu doresc sa intram in detaliile tehnice, desi stiu ca tu nu ai absolut nicio problema sa vorbesti…

Da…

Ai povestit o multime de lucruri din incercarile prin care ai trecut. Am sa rezum doar ca ai avut o tumoare sub creier si ca ai fost operat de doua ori, chiar intre castingurile pentru Vlad.

Toti in viata ne vom intalni cu evenimente radicale – sigur, nu doresc nimanui sa i se intample incercarile prin care ai trecut tu – dar si noi vom avea incercari pe care trebuie sa le depasim… incercarea ta a fost extrema.

Cum ai manageruit pe dinauntru sa poti sa mergi mai departe, pentru ca intre cele doua operatii ai dat un casting si, dupa a doua operatie, ai mai dat un casting pentru “sa fiu frumosul James Bond de Romania”. De unde ai gasit resursele sa mergi mai departe?

Eu cred ca a fost inconstinenta. Am refuzat, sau cel putin o parte mare din mine a refuzat, sa se duca in dramatismul situatiei si in posibilitatile negative. Probabil dintr-un optimism inconstient, dar asta pe mine m-a facut sa nu ma ingrop. Si mi-am transformat tot ce am avut de facut intr-o misiune, si asta practic mi-a dat drive-ul.

Daca stateam sa analizez prea mult – exact sfatul pe care-l dau prietenilor mei atunci cand se despart: sa te tii ocupat. Sa-ti gestionezi lucrurile in asa fel incat durerea aia din spate, sa o constietizezi ca este acolo, dar sa-i dai cat mai putin timp sa te copleseasca.

Sunt momente in care trebuie sa o lasi sa te copleseasca, dar sunt momente in care trebuie sa devii efectiv util, si nu pentru ceilalti, pentru tine in primul rand, chiar daca nu o faci in mod constient, iti impui.

Iesi din casa, sa nu ramai practic tu cu gandurile tale, ci sa faci lucruri intr-un mod activ pentru ca intr-un mod pasiv acasa, sau pe canapea, nu se rezolva mare lucru in situatiile astea de criza.

Cum ti-am si marturisit intr-o conversatie la telefon, am fost foarte uimita ca tu ai facut aceasta marturisire despre probleme medicale; ti-am povestit despre un istoric al meu medical, dar eu nu as povesti in spatiul public nimic care tine de viata mea. Diferenta intre mine si tine este ca, daca eu povestesc astazi ceva, pe mine nu ma baga multa lume in seama pentru ca merg linistita pe strada; daca tu povestesti, esti in toate ziarele a doua zi si toata lumea diseaca dupa reperele lor de intelegere si propria experienta. Care nu are cum sa semene cu experienta ta. Deci te lasi judecat in pielea goala…  De ce ai vrut sa povestesti?

De ce ai vrea o fotografie cand ai medalia nr 1 pusa pe gat. De asta. In momentul in care eu simt ca am castigat si simt ca am avut puterea sa trec peste intamplare, mi-era ciuda sa iau medalia aia si sa o pun in vitrina. Nici macar in vitrina ca despre asta e vorba, sa o pun acasa, undeva, fara sa o vada cineva. Mi-era ciuda sa nu arat lumii ca “bai, uite, I’m a winner”. Si sunt multi care ar putea sa vada asta si sa spuna “daca el a putut, eu de ce nu as putea”. Asta a fost drive-ul meu nr 1, daca vrei intr-un mod ciudat de a ma lauda.

Mi-era ciuda ca aceasta experinta care, mie, practic, mi-a schimbat viata, sa o las sa treaca neobservata, stiuta doar de mine, de apropiatii mei…

Si-am zis eu trebuie sa fac lucrul asta, trebuie sa spun ca sunt out in the wild si a fost o chestie, sunt om ca toata lumea, nu sunt acel super erou, si poate sunt multi care vor rezona si vor vedea ca intr-adevar sunt si alte valente ale unei experiente grele.

adi nartea bazavan webstock 2021 -1

Asta imi aminteste de ceva ce ai tot spus in interviuri “nu-ti plange de mila ca nu ajuta la nimic”. Interviuri care sunt si dinainte de a avea acesta problema, adica tu aveai deja acest mental. Poti sa dezvolti putin mai mult despre ce intelegi prin “nu-ti plange de mila ca nu ajuta la nimic”.

Pentru ca fiecare dintre noi, cand ne e greu, mai simtim nevoia de alint… Si cred ca si tie ti s-a intamplat sa vrei sa vina cineva sa te mangaie pe crestet, la propriu sau la figurat, si sa-ti spuna: ”o sa fie bine”

Da, corect. Cred ca asta vine chiar din educatie, sa nu iti plangi de mila ca nu ajuta. Pentru ca asa este. Plansul din mila mi se pare o victimizare. Si victimizarea mi se pare o unealta pe care nu ar trebui sa o folosim, pentru ca nu esti corect fata de ceilalti. Din punctul meu de vedere, cele mai grele momente ale mele sunt atunci cand eu nu mai pot sa fac nimc si cineva ma ajuta. Alea pentru mine sunt cele mai cumplite momente. In momentul in care nu mai pot eu sa fac nimic.

Si-atunci stai si te gandesti ca acest plans de mila este, din punctul meu de vedere, o tradare a faptului ca tu nu mai poti sa faci nimic cu tine.

Stiu ca am niste arme in debara, nu le folosesc, mai bine stau si ma plang. E ca si cum as avea 200.000 euro in banca si as ofta “bai, asa mi-as dori sa-mi iau o masina”. Atitudinea asta, asa percep eu cand zici ca iti plangi de mila.

Citind declaratia ta m-am gandit ca abordarea este “de ce sa consum energa plangandu-mi de mila, cand pot sa o consum facand ceva care muta intr-o directie constructiva”.

Asta e un derivat, asa este. Pentru ca eu stiu ca am banii aia in banca, dar de ce sa nu-i folosesc, care ar fi principiul. De ce sa nu-i sparg pe toti daca asta vreau sa fac. De ce stau si sa ma lamentez si sa-mi plang de mila cand stiu ca am resurse…

De ce sa nu te duci pana la capat cand stii exact ce vrei. Inseamna ca nu stii ce vrei si plansul de mila nu este despre situatia in sine, ci despre ce cauti tu sa faci, nu stiu.

Am sa mut discutia intr-o zona putin mai pe veselie. Povesteai mai devreme ca la 10-12 ani te-au dat la sport ca sa nu te mai ciondanesti cu sora ta si n-ai visat niciodata sa fii erou in Vlad, prima versiune de James Bond de Romania, insist pe asta mai ales ca vine si noul James Bond acum. (Nartea rade).

Te incurca faptul ca esti atat de cunoscut astazi? Ca nu cred ca mai poti sa mergi pe strada fara sa te stie lumea…

Ma incurca si nu ma incurca. Norocul meu este ca pot avea masca, ochelari, sapca, si de multe ori lumea nu ma recunoaste daca ma imbrac mai sport si atunci nu ma incurca. Si pot sa rezonez cu Carlas…

Si uneori, intr-adevar, ma incurca pentru ca sunt lucruri pe care as vrea sa le fac si nu pot pentru ca, na, voi fi ingreunat de faptul ca lumea o sa ma opreasca pe strada, sau lumea o sa ma judece.

Dar simti o responsabilitate in plus pentru lucrurile pe care le faci in spatiul public?

Categoric… Norocul meu este ca ai mei m-au crescut bine si-atunci, by default, indiferent daca as fi fost sau nu o persoana publica, ma comportam normal, politicos. Si asta e noroc. Pentru ca daca nu as fi avut o educatie buna, lucrurile ar fi putut deriva intr-un fel sau altul.

Si faptul ca lumea se uita aspirational la mine e o responsabilitate foarte mare si atunci revin la faptul ca, daca eu sunt autentic cu mine si nu trebuie sa proiectez o alta imagine cu mine, atunci intr-adevar n-am foarte mari probleme cu aceasta responsabilitate.

Ma gandeam daca simti si o responsabilitate de a face fapte bune, de a transmite mesaje sociale. Sigur, inclusiv marturisirea ta despre operatie a fost manifestarea unei responsabilitati publice, stiind ca o sa-i motivezi pe altii.

Da, asa a fost. Fapte bune am facut dar la anumite nivele. Acum sunt brand ambasador Hope & Homes for Children, primesc tot felul de solicitari pe care nu le pot onora pe toate pentru ca fiecare trebuie verificata, nu pot sa fac o postare sau ceva care sa nu fie real; lucrurile trebuie echilibrate foarte bine.

De asta cumva apelez la ONG-uri care sa ma ajute in momenul in care devin intermediar; dar fapte bune am facut si cand nu eram cunoscut, fapte bune fac si acum. Poate nu suficient de multe, dar e vorba de un echilibru pe care trebuie sa-l ai cumva.

Daca vorbesti de echilibru, si ne indepartam de zona de care vorbim a faptelor pentru altii, ce iti da tie echilibru… Si cu aceasta perspectiva a vietii a unui om care a trecut prin situatii atat de la extreme, intre viata si moarte.

La nivel foarte profund, faptul ca eu sunt AICI si ACUM.

In momentul in care se intampla ceva, fac un pas in spate, respir si zic “Ok, hai sa vedem. Bun, am toate mainile? le am, doua. Picioare am, da; respir, e totul in regula, da… Hai sa o luam de aici.” Asta imi da echilibru. Faptul ca eu reusesc sa ma intorc la mine si sa-mi zic “esti tu cu tine, hai sa vedem ce e de facut”

Urmatoarele prioritati sunt copiii, sotia, familia, job-ul si dupa aceea, daca mai am timp, un antrenament de sqash sau ceva… (rade)

Asta ma ajuta sa te intreb cum arata o zi a ta de filmari si una de nefilmari…

Vreau sa fac doar o mentiune la ideea de dinainte: sa nu creada lumea ca este vorba de egoism, ca eu vreau mai intai sa fiu bine cu mine si dupa aia sa fiu bine cu copiii mei.

Cu copiii tai nu esti bine decat daca esti tu bine cu tine. Fiicele mele vor invata de la mine, iar daca eu nu sunt bine cu mine si am tot feul de lucruri pe care nu le rezolv, ignorandu-ma pe mine de dragul lor, ele asa vor invata si vor face mai departe.

Si atunci vreau sa fiu bine cu mine chiar daca asta implica si sacrificiul suprem pentru copiii mei; dar mi-l asum. E vorba ca pentru a fi mai puternic trebuie sa fii tu ok cu tine in orice situatie.

Si sa revenim la zilele obisnuite… ce vrei mai degraba sa afli: disciplina mea…

adi nartea bazavan webstock 2021

Da. Si pentru cineva care n-a fost pe set vreodata nu stie cat de solicitant este. E un consum emotional si intelectual foarte mare, dar si unul fizic, nu e o operatie pe creier, dar este ceva care te consuma foarte mult… Si a doua zi, sper ca nu e cazul zilei de astazi, sa te duci la alergat…

(Nartea: de aici ma duc la un antrenament)

Iata… deci ce te motiveaza? Eu, dupa o zi ca asta, as vrea sa dorm sau sa am vacanta o saptamana… De unde gasesti resursele pentru asta?

Pentru ca nu simt ca am nevoie de resurse pentru asta, efectiv. Sunt lucruri pe care le fac cu o extraordinar de mare placere si-atunci nu simt ca sunt obosit. In momentul in care afirmi ca esti obosit sa mai faci asta, inseamna ca nu iti place foarte mult lucrul pe care trebuie sa-l faci.

Spre exemplu, ieri am avut intr-adevar patru secvente consecutive foarte grele din punct de vedere emotional, in care Vlad trece prin niste lucruri destul de complicate la capatul razbunarii, sa zic asa. Si-antuci, dupa ce m-am consumat, stateam in masina – pentru ca inainte sa te sun am avut un moment cu mine: Ok, bun, este ora 9. Copiii trebuie pusi la culcare undeva la 9 jumatate, as putea sa o las pe Alina sa le culce pe fete sau sa ma duc acasa si sa ma mai bucur putin de Mara, de fata cea mare pe care de obicei o culc eu in ultima vreme.

Fac aproape o ora pana acasa, gandul meu era sa o prind pe Mara, desigur depindea si de ce voia si ea. M-am pus pe drum, te-am sunat pe tine, am ajuns acasa, am stat cu Mara putin peste program, ne-am culcat la 10 si n-am simtit oboseala decat dupa ce a adormit Mara. Am pus capul pe perna si am adormit instant. Mi-am dat seama cand am pus capul pe perna, cat de grea a fost toata ziua. Pentru ca niciodata nu m-am gandit “ bai, sunt obosit as vrea sa se culce Mara, sa stau si eu linistit cu mine, stii…”

Sau astazi, dupa interviul asta, o sa am o fereastra de doua ore in care as putea sa stau sa nu fac absolut nimic, dar nu imi face placere treaba asta. Imi face placere sa ma duc la un antrenament fizic, unde nu ma consum foarte mult mental, dar ma consum fizic pentru ca nu am mai facut antrenament de cateva zile.

Si atunci daca imi place nu voi fi niciodata obosit. Cred ca e o chestiune de perceptie inversa.

Pentru ca ne apropiem de final, as vrea sa te intreb, ceva ce l-am intrebat si pe Carlas si l-a incurcat, dar asta pentru ca era vorba de modestia lui, si sper sa nu te duci si tu in zona asta de modestie…

O sa fiu sincer, asta pot sa garantez..

Daca ar fi sa-ti multumesti tie, pentru ceva personal sau profesional, pentru ceea ce esti tu astazi, aici, Adi Nartea, pentru ce ti-ai fi recunoscator?

Pentru ca sunt aici. Si pentru ca SUNT. Ma uit la mine si imi spun multumesc mie, nu-mi spun pentru ce. Ca sunt situatii in care, bai da am avut ambitie, nu m-am batut, sau da- am cedat; lucruri de genul asta, pot sa spun: Adi iti multumesc ca ai fost ambitios, iti multumesc ca ai fost inconstient peste anumite etape ale vietii pe care le-ai trecut, pentru ca asta te-a ajutat, iti multumesc ca iti asumi lucrurile pe care le faci si pe care le proiectezi, iti multumesc ca incerci sa fii un parinte bun si un sot bun; si iti multumesc ca se dovedeste ca pare ca esti talent.

Si cam atat. Si, Doamne ajuta pentru inainte. Doamnele ajuta, ca sunt trei acasa. (rade)

Eu iti multumesc pentru relaxarea de a vorbi despre lucruri atat de importante de viata si de moarte, dar si despre unele care par frivole, cum ar fi frumusetea…

Nu e un noroc sa te nasti frumos, am vrut sa te corectez. Sa stii ca daca te nasti frumos este cu doua taisuri foarte ascutite; pentru ca lumea nu se asteapta de la tine sa mai fii altceva in afara de frumos. Si-atunci e o chestie superficiala care nu te ajuta, pentru ca nimeni nu se asteapta sa fii si talentat in ceva.

Multumesc mult pentru dialog.

octombrie 2021

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

4298
Chan-wook-ParkRepost. Interviu Exclusiv – Park Chan wook despre desertaciunea umana, muzica, matematica si evadari din cotidian. In februarie 2023 avem in cinema Decision to Leave

Repost. Interviu Exclusiv – Park Chan wook despre desertaciunea umana, muzica, matematica si evadari din cotidian. In februarie 2023 avem in cinema Decision to Leave

Pentru ca in aceste zile avem in cinema o bijuterie de film, Decision to Leave regizat de Park Chan Wook, film castigator al Palme D’or anul trecut la Cannes, si pentru ca mi-ar placea mult sa mergeti sa vedeti acest film, am scos din arhivele blogului interviul cu domn Paark Chan Wook.

https://www.youtube.com/watch?v=qVdXNB7HiRM&ab_channel=CineFanRO

Domnia sa a fost in Romania acum 7 ani, la festivalul de film Anonimul, de la Sfantul Gheorghe, ocazie cu care am discutat despre multe lucruri, nu neaparat legate de un anume film.

Daca nu l-ati descoperit inca in calitatea sa de regizor, va rog sa-i cautati filmele e o minte super luminata a cinematografiei contemporane.

Pentru cei care nu sunt obisnuiti ai festivalurilor de film, sau pasionati de filme asiatice, numele lui Park-Chan-wook nu e unul foarte obisnuit. E foarte posibil sa nu va intalniti niciodata cu un film de-al lui, desi ar fi util pentru voi ca experienta sa vedeti macar Oldboy si Stoker.

Park Chan–wook lucreaza cu povesti in care personajele se lupta cu inversunare impotriva propriei sorti, personaje care la inceput sunt incredibil de bune, manate de actiuni altruiste, dar sfarsesc in cele mai negre situatii transformandu-se in demoni.

Park Chan –wook e un domn care crede ca razbunarea e absolut inutila si are o trilogie care vorbeste despre oameni care ajung in situatii extreme si care incearca sa se razbune pe cei care le-au provocat necazuri.

E unul dintre cei mai faimosi regizori coreeni, e atat de faimos si de talentat incat Tarantino a facut super presiuni ca filmul Oldboy sa ia marele premiu la Cannes (nu l-a luat, a luat premiul special), dar si atat de talentat incat sa –l vrea Hollywoodul. Stoker e un film cu Nicole Kidman in rol principal.

Chiar daca nu veti vedea niciodata un film de-al lui (desi va recomand cu incredere sa incercati experienta vizionarii unei povesti scrise de el pentru ca va va bantui multa vreme si va va atinge la nivel visceral, generandu-va senzatii organice – sunt filme nu doar foarte violente dar si foarte erotice), va invit sa cititi interviul de mai jos, din perspectiva intelegerii unui om care lucreaza cu povesti extrem de dureroase ca sa arate desertaciunile caracterului uman.

Un domn care are o rigoare speciala de lucru (face storyboard pentru fiecare secventa din film, repeta cu actorii ca la teatru, vorbeste cu directorul de imagine inca din primele momente cum va arata tot filmul etc). Un regizor care are o tehnica matematica prin care-si manipuleaza spectatorii ca sa ajunga la starile si emotiile pe care vrea sa le transmita.

Interviul de mai jos a avut loc in cadrul Festivalului de Film Independent Anonimul 2016, unde Park Chan-wook a fost invitatul special si a primit un premiu special pentru frumusetea pe care a adus-o cinematografiei mondiale.

La masterclass-ul pe care l-a sustinut in cadrul Festivalului Anonimul 2016, Park Chan- wook a spus un lucru care m-a emotionat profund. Vorbea despre cum construieste o poveste si a spus

“nu exista o actiune pozitiva care sa fie perfect diametral opusa unei actiuni negative pentru ca ele nu au niciodata acelasi context”

E in fraza asta foarte multa matematica, filosofie, dar si cunoasterea inteleapta a vietii – cu multele ei nuante de gri. Si-a fost rostita de un om caruia ii place sa detina controlul.

*

V-am ascultat mai devreme la masterclass si am remarcat interesul special pentru structura si prelucrarea scenariului. Ma gandeam ca e usor sa faci asta cand intreg procesul iti apartine, dar ca e mai greu cand lucrezi in echipa, cum a fost atunci cand ati lucrat cu fratele dvs (nota mea. Au facut un scurt metraj, experimental, filmat doar cu iPhone, film care a fost premiat la festivalul de la Berlin). A fost greu sa lucrati cu fratele dvs?

A fost la fel ca a oricare alta productie… De fapt, ca sa fiu foarte sincer, cand lucrez cu fratele meu nu e chiar la fel pentru ca tind sa-i dau mai mult credit si libertate decat celorlalti membri ai echipei. Pe parcurs ce dezvoltam proiectul imi revin si ajustam mai mult impreuna (rade).

Cred ca e foarte multa logica (din perspectiva filosofica) dar si matematica in munca dvs, Erati bun la matematici la scoala?

(rade) Da, e adevarat ca am un interes special pentru structura si pentru logica si acum, pentru ca faceti aceasta comparatie, pot sa spun ca exista elemente de matematica in arta, si in cinematografie. Poate insa ca matematica e mai vizibila in muzica, la Bach de exemplu. Dar la scoala nu am fost foarte interesat de materiile care se ocupau cu stiinta.

E o samanta de matematician in mintea dvs, sunt sigura…

(rade) Da, probabil ca este… in partea de logica.

Revenind la rigoarea dvs in lucrul pentru scenariu, sunt curioasa daca atunci cand incepeti sa scrieti stiti deja nu doar ideea povestii ci si finalul exact sau daca va dati libertate pentru ca personajele sa-si traiasca singure viata in timp ce scrieti.

Depinde de poveste. Uneori stiu sfarsitul, alteori traiesc cu personajele si le dau dreptul sa-si creeze viata in functie de necesitatile audientei si structura pe care o urmaresc… La Oldboy stiam cum se va termina, chiar daca apoi am editat si am modificat. La Sympathy for Mr Vengeance am descoperit finalul pe parcurs ce lucram, a fost un proces mai lung.

Si suferiti pentru personajele care o incaseaza rau?

Nu, pentru ca stiu de ce o incaseaza. In plus, imi place procesul in care, pentru ca nu stiu unde e drumul pe care merge personajul, scormonesc prin ceata. E frumoasa si intensa cautarea respectiva, nu ma chinuie, imi face placere.

Cum va alegeti actorii? E un proces lung sau stiti inca din timp ce scrieti cine va fi actorul care va da viata personajului respectiv?

Nu ma gandesc la un anume actor cand scriu. Ma gandesc doar la viata personajului respeciv, la miza povestii si la ce vreau sa spun audientei in fiecare moment. Dar nu fac casting decat atunci cand simt ca e nevoie de un actor foarte nou, daca am nevoie de un actor care e deja cunoscut pentru munca lui sau am mai lucrat cu el si stiu cum lucreaza, nu mai fac auditie.

Cum ati lucrat ca sa va pastrati identitatea stilisticii vizuale chiar si cand ati lucrat pentru un film hollywoodian – Stoker cu Nicole Kidman si Mia Wasikowska?

De data asta am plecat de la un scenariu care nu era al meu si ca sa pot sa-mi internalizez povestea, am tradus tot scenariul in coreeana. Am lucrat pe el, dupa obisnuintele mele – am facut storyboard, am facut pregatirile specifice – cu scenariul in limba coreeana, fara sa schimb o replica in el. Dar aveam nevoie sa am limbajul meu aproape. Apoi am trecut la lucru ca de obicei, cu actorii.

A fost diferit sa lucrati cu actori care aveau o alta cultura decat a dvs?

Pentru mine munca nu e o chestiune de limba pe care o vorbesti, nationalitatea pe care o ai sau stilul personal de viata. E mai degraba despre profesionalism si caractere, personalitati diferite care trebuiesc armonizate in intregul filmului. Dar pentru asta ne pregatim impreuna in avans, inainte de filmari.

In urma cu cativa ani ati facut videoclipuri pentru K pop music unde e un cu totul alt limbaj, o alta audienta. Cum a fost sa va adaptati stilul pentru o asemenea productie de forma scurta?

Am facut doua videoclipuri. Primul a fost pentru un artist rock, a fost un videoclip cu buget zero, o singura zi de filmare, dar am vrut sa fac acest clip pentru ca era forma prin care puteam sa-l sustin pe acest artist care imi place foarte mult.

Cel de-al doilea pentru Lee Jung Hyun care e o vedeta k- pop foarte cunoscuta in Coreea a fost o experienta cu peripetii. Am scris o poveste aproape de stilul meu – cu un vampir – pentru ca pentru asta ma invitasera sa fac videoclipul. Lee Jung Hyun a fost actrita inainte de a fi  o vedeta pop , dar chiar si asa a fost foarte diferit pentru ca eram pe set cu o actrita care canta dar care era cu totul noua. Nu o stiam nici eu, nici fratele meu.

A fost o iesire din zona lucrurilor pe care le fac sau le controlez si trebuie sa recunosc ca e singura melodie de gen pe care am ascultat-o cap coada in toata viata mea. (rade) (nota mea, puteti vedea aici videoclipul respectiv)

Ce muzica ascultati?

Foarte multa muzica clasica, putin jazz si, din cand in cand, rock.

Ce va motiveaza sa mergeti inainte in aceasta industrie in care ati obtinut aproape toate premiile mari?

Nu e despre premii. De fapt, e o chestiune personala. Nu sunt foarte fericit cu viata pe care trebuie sa o traiesc dincolo de munca, adica nu am vreo problema anume in viata, dar nu imi place sa rezolv chestiuni care tin de banca sau , de exemplu, sa merg la sedintele cu parintii de la scoala. Stiu ca trebuie sa fac si aceste lucruri si le fac. Dar sa lucrez la un film, sa ma scufund intr-o poveste in care stiu ca exagerez lucruri ca sa pot sa transmit anumite stari spectatorilor, sa le pot povesti intamplari care sa-i puna pe ganduri, asta e o motivatie foarte puternica pentru mine. Si o forma de evadare de la lumea in care nu-mi place in mod particular sa traiesc.

Pentru ca vorbiti doar coreeana, iar noi nu intelegem niciun cuvant, suntem foarte atenti la ceea ce transmite limbajul trupului dvs. Am remarcat astazi ca sunteti foarte calm, foarte calculat, ca zambiti mult si, chiar si atunci cand vorbit despre personajele foarte intunecate pe care le creati, o faceti cu zambetul pe buze. Nu va intreb de ce creati personaje atat de intunecate, am inteles ca asta e calea cea mai directa prin care ne puteti capta atentia, vreau insa sa va intreb in ce gasiti sursa de energie pozitiva ca sa puneti viata dvs in echilibru dupa ce terminati de lucrat la filme atat de intunecate.

Am invatat sa traiesc fara sperante mari pentru viitor, pentru ziua de maine. Stiu ca asta ma ajuta sa nu fiu dezamagit de ceea ce urmeaza sa intalnesc, ceea ce nu pot controla. Dar in film, in scenariile mele imi permit sa duc lucrurile la extrem, sa pun spectatorii in fata unor emotii foarte puternice care vorbesc despre desertaciunea umana pentru ca stiu ca acolo pot controla aproape totul.

Asa ca in privat traiesc fara sperante speciale, dar pun tot ce cred si simt pe ecran.

*

Cel mai recent film al sau, The Handmaiden, prezentat in premiera in Romania in deschiderea Anonimul va intra pe ecrane in aceasta toamna. (Multumesc frumos Miruna Berescu pentru acest interviu)

14072
carlas dream cristina bazavan interviuInterviu Webstock 2021- Carla’s Dreams “Tu peste 5 ani sa-ti spui merci pentru ce faci azi.”

Interviu Webstock 2021- Carla’s Dreams “Tu peste 5 ani sa-ti spui merci pentru ce faci azi.”

Aceasta este transcrierea interviului cu Carla’s Dreams pe care l-am facut la webstock 2021. In acelasi panel i-am mai intervievat pe Adrian Nartea si Horia Brenciu (voi posta curand si transcrierile acelor interviuri).

Alte interviuri live, cu public, pe care le-am facut la Webstock de-a lungul a mai multi ani le puteti descoperi aici. Printre intervievati – Andreea Esca, Vlad Voiculescu, Andreea Badala (Murmur), Pavel Bartos, Andrei Selaru, Cornel Amariei,

 Durata de citire a interviului e de 30 min. 

Le multumesc inca o data aici, lui Carla’s pentru ca a raspuns invitatiei, chiar daca a fost un efort in plus pentru el, si a fost atat de sincer si de generos in raspunsuri, dar si lui Cristi Manafu pentru ca de aproape 10 ani imi ofera aceasta platforma de a face interviuri care nu si-ar putea gasi locul in niciun alt program (radio, tv etc)

 carlas dream cristina bazavan interviu

Cum a fost pentru tine aici in Romania la inceput; erai cunoscut la Chisinau, dar nu te stia lumea aici.

Trebuie sa le spun celor care ne urmaresc ca am avut privilegiul sa te cunosc inca din 2013 cand ai venit in Romania, pentru ca prietenii nostri comuni din industrie ti-au spus ca imi place foarte mult muzica ta si m-ai sunat. Am purtat niste conversatii la telefon foarte tehnice despre muzica si despre ceea ce faci…

Ne-am si vazut…

Da, ne-am si vazut in civilie…

Corect, in civilie.

Eu am amintiri despre acea perioada de inceput despre cum cantai in baruri mai mici, stiu despre unul din Brasov. Astazi, cand ai intrat aici, a fost rumoare pentru ca toti te cunosc, dar atunci in anii de inceput nu erai asa cunoscut in Romania. Cum a fost atunci, la inceput?

Greu… Si cand spun greu, am in vedere foarte greu. Eu nu stiu daca e cazul sa intru in foarte multe detalii, dar foarte multe dintre intamplarile pe care le povesteste lumea despre greutatile unui “artist” la inceput sunt adevarate… Insista, te rog, un pic daca vrei sa povestesc ceva anume.

Am aceasta amintire: mi-ai povestit ca ai cantat la Brasov in fata unui public foarte mic.

Nu doar la Brasov, asta s-a intamplat si la Bucuresti. Proiectul era pentru basarabeni, l-a mai vazut cineva – vreun prieten, doi, romani – dar asa de companie, in rest nu ne stia nimeni.

Concertele pe care le-am avut atunci in Romania erau, in principiu, pentru studentimea basarabeana… Primele concerte au fost Iasi, Bucuresti si am mai fost noi prin tara inca un pic, dar nu erau asa de multe. Dupa un timp au fost mai multe. Bine, nu stiu daca sa le numesc concerte, sincer, reprezentatii muzicale poate, pentru ca ele nu erau concerte. Erau niste..  cred ca cuvantul potrivit e aparitii.

Si da, a fost greu. Peste un an jumate cumva de la vremea aia, cred ca ma lasam de muzica in maximum cateva saptamani, o luna. Pentru ca trecuse vremea, eram deja in Bucuresti, eram cu Luci cu Global (n. mea. Lucian Stefan, managerul si fondatorul Global Records), ei tot erau la inceput atunci si inchiriasem noi – ei, nu eu – o vila in nord, in Baneasa. Acolo erau si trei studiouri, adica doua studiouri echipate, si al meu: doua boxe, un laptop si un pat. Si eu am trait acolo o jumatate de an; despre asta foarte putina lume stie, dar cred ca asta a fost un moment in care era sa ma frang.

Dar nu m-am frant, asa ca deocamdata cant…(rade)

Dar pe vremea aceea nu castigai foarte multi bani; astazi esti vedeta de televiziune, proiectul Carla’s – cu toti oamenii din spate – e foarte cunoscut la nivel national, insa pe vremea aceea – stiu povesti de la tine – despre onorariile care nu erau foarte mari.

(Carla’s rade)

Da, nu erau mari. Eu pot sa spun si asta, pentru ca deja a trecut foarte mult timp, a trecut perioada de prescriptie morala pentru a spune asta, mi-era cumva rusine sa spun asta inainte… Nu rusine in sens de vina, dar imi parea ca pescuiesc complimente sau cersesc ceva…

Primul meu onorariu in Romania, am factura pentru asta, a fost de 87 de euro. Atat am primit eu dupa toate cheltuielile, dupa tot tot, atat am facut eu prima data in Romania. Si nu o sa uit asta niciodata. Eu nu spun ca e putin, dar am in vedere ca pentru a creste un proiect era foarte descurajant. Extrem de descurajant.

Si era contextul in care proiectul Carla’s facea bani frumosi la Chisinau pe care tu, de fapt, ii cheltuiai ca sa traiesti in Romania si sa cresti proiectul…

Da, asta e un pic paradoxal, dar eu plecam la Chisinau si cu baietii acolo lucram, nu doar in Chisinau ci in toata Moldova unde eram un pic mai cunoscuti intradevar, si cheltuiam banii pe zacusca si pateu aici… Dar eu stiam ca merita. De fapt, nu stiam, e un cuvant greu “stiam”… simteam ca merita… Pentru ca, din cate intelegeam eu atunci, toate datele pentru a face ceva erau.

Si ti-ai urmat un vis. M-am intrebat daca nu a existat niciodata un moment de ego… Sigur ca este un proiect foarte frumos, o comunitate, ai gandit totul foarte strategic, inteligent si structurat,  dar tu, Sergiu, si nu poate nici Sergiu ca el e purtatorul de mesaj al proiectului, ci omul de acasa, n-a avut niciodata dorinta sa  spuna cine e? Toti avem orgolii, n-ai vrut sa spui “Eu am creat Carla’s Dream”?

Dar eu spun, adica Narcis – ul din mine se simte bine… e ok, are masaje, totul e bine. Asta nu e insa pe o scara larga, dar oamenii cu care eu lucrez stiu. De exemplu, eu tie ti-am spus.  Asa ca orgoliul din mine e bine, e sanatos si bine.

Doar ca sunt si cazuri, care imi par mai mult amuzante decat frustrante, am mai spus chestia asta, ca pot sa fiu in circumstante in care sa fie vorba despre proiect si eu sa fiu de fata fara ca oamenii sa stie. Dar nu-mi provoaca o frustrare pentru ca, cumva, datorita faptului ca pana acum imi pare ca reusim sa facem ceva muzica, partea asta orgolioasa, a oricarui artist in principiu, imi este hranita dar intr-un mod indirect iar pentru mine este suficient. Si in muzica, si in general in orice tine de media.

Cum ai descrie tu o persoana care la 12 ani sau la 16 ani, ia telecomanda in mana, e acasa singura sau singur, in pijamale, se duce in fata oglinzii, sau se imbraca frumos – de duminica, canta, compune ceva – despre mare soare, iubire si dor – si in cap ii vine ideea: “eu cred ca ceea ce am cantat acum trebuie sa auda o tara.” Ce om e asta?

Un om curajos…

Un om extrem de indragostt de sine si de orgolios, un om foarte slab in sens de caracter, un om care cauta solutii simple. Oamenii din domeniu asta in general, si muzica, si teatru, actorie, tot domeniul artistic, sunt de regula oameni foarte slabi. Sensibili, indragostiti de sine – sunt si exceptii, nu spun ca toti sunt asa- , dar daca te uiti mai de aproape un pic, astia nu-s neaparat oamenii cu care vrei sa fii prieten. Astia-s oamenii care pot duce discutia despre ei in orice circumstanta, chiar si intr-un spital de cancer… eu te asigur.

De aceea trebuie sa fii foarte, foarte atent pe cine alegi. Mie imi pare ca, in viitor, lumea o sa fie mai atenta la chestiile astea si o sa inceapa sa aleaga –  nu stiu cum sa ma exprim -, chestiile mai adevarate, care nu-s doar despre ambalaj…

Eu cred ca ideile o sa conduca business-ul si, in general, domeniul acesta mai departe, ideile si nu oamenii. Ca e muzica, ca e teatru, ca e film.

carlas dream

Cu o asemenea intelegere si perspectiva asupra zonei divertismentului, cand ii ai pe copiii acestia care sunt in fata ta la concursurile de talente – cum a fost X Factor cum e Superstar acum – dar avand si background-ul ca ai construit totul pe mintea si pe sufletul tau si n-ai avut pe nimeni in spate care sa te ajute… te emotioneaza vreun copil?

N-am fost chiar singur…

Sigur, ai avut toti colegii din proiect, un colectiv, dar nu ai avut “pile”, nu a venit cineva sa zica “bag bani in asta”, voi ati construit totul pas cu pas, pana ati ajuns ceea ce sunteti.

Circumstantial da, multe decizii s-au luat la rascruce…

Dar te emotioneaza astia micii care doresc sa fie ca tine, sau ca Delia…

Nu. Asta e un vis stupid, ceea ce este de asteptat pentru ca sunt copii. In fine, asta e pozitia mea si cred ca nu o sa o schimb niciodata, sau daca am sa o schimb o sa am argumente bune, dar deocamdata nu am.

Eu cred in puterea de strabatere a talentului, eu nu imi fac niciun fel de griji pentru viitorul muzical, teatral, cinematografic, sau in orice domeniul artistic al Romaniei, deloc nu am niciun fel de dubii ca oamenii talentati sunt… Dar nu toti o sa strabata.

Dar eu nu imi fac nicio grija ca noi o sa avem si anul acesta, si peste 10 ani si cand o sa fim noi batrani, ce sa ascultam. Da, o sa fie si mult noroi, dar si oameni de calitate mereu. Asa ca eu cred ca trebuie depus un efort special pentru asta, si mai e lupta cu lenea asta a noastra, a tuturor, cu ignoranta. Media, inclusiv social media. In rest eu cred ca suntem bine si ne facem probleme in zadar.

Ne urmaresc foarte multi tineri, ce crezi tu, indiferent de cariera pe care o vor urma, ca ar trebui sa citeasca ca sa le fie mai bine… sa se cultive ca sa nu fie ignoranti, cum zici.

Carti, dar nu ziare… carti, dar nu postari sau comentarii.

Nu cred ca, in general, eu ar trebui sa ma exprim pe tema asta. Nu cred ca exista vreo carte anume, eu am cateva carti preferate pot sa vi le spun daca vreti, dar procesul basic e format in doua etape. Daca as avea un prieten sau un frate mai mic, sau un copil baiat de varsta cu care se poate deja vorbi, eu as impune… as depune eforturi, ca el sa urmeze doua procese.

  1. De creare a unui repertoriu de notiuni abstracte care sa-i largeasca orizontul ca el sa poata sa aiba idei nu doar pentru maine, sa poate sa inteleaga lucrurile mai larg pe mai departe.
  2. Deconstructia conceptelor, asta e obligatoriu, ca sa inteleaga esenta cuvintelor pe care le spune. Sa inteleaga “estetic”, sau “bine”, sau cuvantul “relativ”. Nu e suficient sa stii DEX-ul pe de rost…

Stii ca te-am intrebat despre aceasta teorie, despre destructurare care iti da adancime si informare care iti da perspectiva si context, daca tu ai invatat asta la scoala voastra din Chisinau care e diferita de a noastra.

Nu. Nu cred ca e diferita scoala. Putem sa ne uitam in curricula, e acelasi lucru. Asta nu e scoala, asta inseamna prieteni si intalniri cu oamenii vii. Astea-s discutii nu numai despre cluburi, femei, fotbal si masini, asta-s niste dezbateri, infantile uneori, dar care in timp cresc. Astia-s ani totusi, plus experienta, dezamagiri…  Dar asta e o tema foarte trista, noi o sa incepem sa plangem acus…

Asta nu e un proces usor, in schimb premiul il primesti zilnic. Adica nu exista un scop “peste 10 ani o sa iei diploma de nu stiu ce”; nu, in fiecare zi se intampla lucruri, in fiecare zi oricine dintre noi intelege ceva… Relativ vorbind, noi toti suntem prosti comparativ cu cineva si destepti comparativ cu altcineva… Hai sa devenim in fiecare zi un pic mai adanci si un pic mai larg vazatori.

Asta e tot. Un pic.

Dar pentru asta este absolut necesara comunicarea umana. Pentru ca, pentru a observa niste procese si sociale – si vorbim despre influenceri si despre artisti –, este foarte importanta intelegerea a cum se raporteaza oamenii la tine sau tu la oameni. Dar pentru asta e nevoie de perspicacitate, si ea vine din ochi, trebuie sa vezi multi ochi si sa-i compari ca sa poti sa ai o intuitie pentru a manevra mai usor prin viata si prin cariera…

Cand am vrut sa inteleg cum procedezi tu, mi-ai explicat ca la fiecare lucru nou intalnit cauti sa intelegi si te documentezi in profunzime si faci asta zilnic; termenul tau a fost Wikipedia, desi nu te refereai doar la wikipedia. E un antrenament de zi cu zi ca sa capeti aceasta perspicacitate sau aceasta intelegere a contextului.

Nu. Perspicacitatea e un termen care se refera doar la oameni, dar mijloacele de informare – Wikipedia, apropos, s-a stricat; e foarte influentata politic in ultima perioada, dar spre bucuria noastra, domeniile exacte inca nu au fost atinse de ultraprogresivism si asa mai departe si poti sa afle multe lucruri interesante si utile. Oamenii care spun “auzi, mai mare filosof”, o sa piarda in viata.

Eu as recomanda oricarui adolescent sa faca si un pic de filosofie, dar in sensul foarte basic. Sa inteleaga ce inseamna vointa, sa inteleaga ce inseamna negare, nihilism, stoicism, niste lucruri de baza. Dupa asta o sa inteleaga unde el se afla, ce il atrage si asta o sa-l faca mai fericit in viata pentru ca scopurile lui – posibil o sa se schimbe – dar o sa-l defineasca mai mult. O sa stie ce schimbari vrea sa faca, ce cale vrea sa urmeze; el o sa fie mai liber in decizii si mai elocvent in deciziile pe care le ia, mai ales in tinerete.

Asta e o tema atat de larga (ofteaza) intrebarile pe care le pui tu par simple dar nu sunt deloc simple… sunt foarte largi…

Te salvez, ne mutam in alta directie. Ai spus candva ca tu crezi ca social media este depasita. Poti sa explici putin?

Ma rog ea nu este inca depasita, e in firescul dezvoltarii si o sa continue sa se dezvolte.

Ea e depasita in sensul faptului ca inainte, 5- 10 ani in urma, toate trendurile aratau Social Media in urcare, pe toate segmentele. Acum nu… Lumea cauta realul si o realitate mai sumbra e mai bine decat o falsitate frumoasa, cumva. Oamenii de varste… nu tineretul si nici persoanele cu un buchet de flori in poza de profil … se distanteaza putin cate putin. Eu am din ce in ce mai multi prieteni care, da folosesc cumva social media (in afara de lucru care tine de promovare, vanzare si asa mai departe) mai putin pentru ca, daca e mult, e foarte stresant.

Cumva lumea tinde spre o realitate mai intima chiar daca e rece si sumbra, catre o personalizare a lucrurilor. Nu spun ca sunt toti, si nici ca e majoritatea, dar trendul asta se amplifica.  Si eu cred ca in urmatorii 5 ani, hai poate 5 e cam optimist, in urmatorii 5-10 ani, asta o sa fie majoritatea. Si cred ca social media o sa ramama ca pentru cei de pana facultate.

Dupa asta o sa fie atatea cazuri si atatea alte date pentru ca, daca tu petreci 6 ore pe facebook la 35 de ani … mmmm.

carlas-dreams-webstock-2021

Dar tu nu le dai o veste foarte buna celor care vor sa fac o meserie din a fi, a trai din online.

Ce inseamna a trai in online?

Sa monetizeze aparitiile lor din online, sa faca bani din expunerea lor in online.

N-am nimic impotriva. Daca ingustam un pic si folosim alta lentila de analiza pentru asta: lasa-i sa faca. Eu nu sunt impotriva chestiei asteia sub nicio forma. Sunt pentru mersul natural al lucrurilor… dar antiprostie. Asta nu trebuie promovata, dar in momentul in care rasare, creste si infloreste, inseamna ca asta este si noi nu o sa putem sa controlam asta.

Imaginati-va ca noi suntem toti intr-un club antifacebook aici, sau anti Instagram, putem sa numim sala asta sala impotentilor. Nu ai ce face. Noi trebuie sa avem o privire nu agera, dar realista asupra lucrurilor. Si asta o sa sune… si o sa schimb topul cliseelor pe care le-am spus anul asta… dar banii nu-s tot.

E ok o sa facem niste bani, dar ei vin cu un pret, atentie, publicul nu costa ieftin, pe tine personal in viata reala; ma rog, mie mi-e usor ca sunt mascat, dar stiu despre ce vorbesc.

Analizeaza-ti costurile si ia niste decizii care sa tina. Sfatul meu in sensul asta ar fi: tu, peste 5 ani, sa-ti spui merci pentru ce faci azi.

Sa pot sa fac acele lucruri pentru care peste 5 ani sa-mi zic merci, sa fiu mandra…

Poate nu toate, ca nu ai cum sa le faci pe toate, dar sa aiba sens ce faci pentru ca peste 5 ani o sa vina un alt prezent si este foarte important sa faci ceva pentru tine din viitor. Daca nu tot, macar ceva…

Dar diferenta intre a fi Carla’s in Social Media, care este un orientat pe promovare si sales in acel spatiu,  si a fi eu sau un spectator de aici in SM e foarte mare… Tu promovezi un concept, noi ne expunem pe noi..

Ce ne-ai sfatui pe noi – nu e cazul meu pentru ca am 30 de fotografii toate in spatiul public pentru ca asa e felul meu – dar sunt foarte multi tineri care primesc validare din fotografiile lor pe Instagram – ce ne-ai sfatui sa facem  ca sa ne tinem mintile acasa sa nu o luam razna cand dupa o fotografie primesti multe like-uri si te crezi important, sau, habar n-am, te simti bine, poate nu te crezi important…

In primul rand eu cred ca este o greseala sa credem ca asta e doar un efect al consumerismului, nu este. Toata lumea are haine de duminica, fetele cand se duc la intalniri isi pun cerceii mai scumpi si mai stralucitori, toata lumea cand vin oaspeti pune fata de masa mai buna, toata lumea incearca sa para “gospodar”. Si nu e vorba doar de curatenie.

Si nu e vorba doar de Romania sau Moldova, sau de spatiul balcanic sau Est European, e o chestie globala si milenara, nu are 20 de ani. Asa ca ceea ce se intampla acum pe Instagram, cu coltul asta bogat plin de aur si doamne fereste, este un lucru care s-a intamplat mereu doar ca noi nu-l vedeam; el mereu a fost asa…Acum s-a amplificat – si-l amplificam si noi prin discutia asta –  dar eu nu stiu daca e “din pacate”.

Nu cred ca asta trebuieste schimbat, cred ca asta trebuie dus spre maxim ca el sa se omoare singur pe el, printr-o opozitie care o sa apara oricum. Totul e in balanta si oricand va fi, asta e regula regulilor. Lasa-i pe toti sa mearga incolo. O sa apara tot mai multi oameni care o sa inteleaga si o sa simta, o sa aprobe sau o sa aprecieze, aspectele frumoase ale unei vieti mai line, mai personale.

Noi o sa intelegem cat mai repede ca viata e scurta.

Eu nu-mi fac mare griji pe tema asta, lasa-i sa-si faca de cap; si nici nu cred ca trebuie opriti si nu cred ca suntem in pozitia in care sa-i oprim.

Nu, invers: du-te tare.

Dar daca tu ai avea un copil, care ar fi adolescent, si si-ar dori sa se expuna in social media sa fie influencer, cum ai administra aceasta situatie?

Prost. Adolescent ce varsta?

16-18?

Depinde. Eu cunosc lume de 16-18 ani, influenceri, care sunt buni. Noi vorbim de parca toti oamenii de 16-18 ani sunt la fel; nu, sunt diferiti. Asta e o problema. Si se leaga si de viziune, de apreciere sociala. Noi am spus, de exemplu, ca buletinul se da la 18 ani. De ce nu am spus ca se da la 16 ani si 11 luni. E o generalizare.

Dar sunt copii de 16 ani care au ce spune. Da, nu au ce spune pentru cineva de 50 si daca ai 50 sau 45 sau 35 si scrii un comentariu rautacios, “ba esti prost?!”… e absolut irelevant.

Dar el are ce comunica pentru semenii lui, plus de asta, nu uitati inca un lucru: noi nu putem sa ne prefacem ca gandim cu mintea de 16 ani, noi acum suntem ca niste medici la o boala gresita.

Si eu te asigur ca daca un tanar de 16 ani asculta discutia asta o sa ne spuna noua amandorura “habar nu aveti despre ce vorbiti, baieti.” Si o sa aiba dreptate pentru ca noi vorbim in alta categorie decat gandesc ei, dar asta nu inseamna ca ei nu au dreptate. Ma rog, asta nu inseamna ca ei nu sunt sinceri si nu vor binele…

Asa ca chill. Eu cred ca orice fel de implicare, mai ales statala Doamne fereste, este o prostie; eu cred in puterea exemplului si niciodata in restrictii.

Ne apropiem de final, si as vrea…

Stai, sa spun de carte, sa-i bag in depresie…

Te rog

Stimati adolescenti…

“Insemnari din subterana” (n. mea Feodor Mihailovici Dostoievski) ca sa nu mai posteze o saptamana cel putin si “Ganduri catre sine insusi” (Marcus Aureliu); ca-s de moarte.

Dar eu altceva vreau sa intreb se refera nu la proiectul Carla’s, poate nici la Sergiu, ci la omul de dincolo de toate astea si e singura dintre intrebari in directia asta. Daca ar fi sa-ti multumesti tie, personal sau profesional, dar sa-ti multumesti (tu care esti foarte aspru cu tine, foarte dur si analitic, dupa cum a putut sa descopere lumea) pentru ce ti-ai fi tu tie recunoscator pentru momentul care esti acum in viata?

O intrebare care ma provoaca la cel mai narcisist exercitiu: bravo, mai …

Un aspect al caracterului tau care te-a facut sa ajungi unde esti…

Nu stiu, Cristina, eu… Ma bucur ca am muncit, ca n-am lenevit, dar pe de alta parte il urasc si i-as da o palma omului asta ca s-a apucat de fumat; ma bucur ca nu am mers prin cluburi si la jocuri de noroc, dar pe de alta parte i-as da o palma pentru ca nu s-a bucurat de viata; ma bucur ca a fost ascet intr-un sens de hainarit si bling blinguri, dar pe de alta parte i-as da o palma pentru ca si-o distrus sanatatea prin 18 ore de munca, ani…

Asta e atat de … nu stiu, asta e o intrebare foarte intima si foarte complicata, desi iarasi pare foarte simpla; uite tu esti maestru la chestia asta, sincer. Pare totul simplu cand intrebi, la la la, dar la intrebarea asta e foarte greu de raspuns.

Ma bucur ca m-o lasat cu ceva, dar pe de alta parte am si esuat in multe. Cred ca eram mai linistit, poate intr-un sens mai fericit, daca nu exista proiectul asta, dar pe de alta parte am si plusuri, am facut niste bani, niste relatii, m-am ”realizat” ca barbat… Slava Domnului, Sergiu ala de atunci si-o gasit timp sa mai si iubeasca din cand in cand, sa nu-si piarda prietenii; macar atat.

Multumirile mele ar fi mai mult despre ce cred ca putea sa faca si n-o facut, din prostie, decat din lucruri marete…

Sigur ca acum oamenii descopera partea analitica si foarta aspra cu tine, dar reamintesc ca la momentul in care am intrat in sala, pentru ca esti in personaj, a fost rumoare… E parte din succesul tau si n-ai fi ajuns aici daca nu erai, cum spuneai, muncitor. Dar stiu din conversatiile noastre ca nu accepti sa lucrezi cu artisti care nu muncesc foarte mult, care nu sunt foarte perfectionisti, care nu inving lenea.

Da, eu vreau sa te vad ca transpiri, ca suferi si nu intr-un sens rau al cuvantului. Eu nu cred in lucruri usoare. Si chiar daca cuiva lucrurile i se dau mai usor decat altcuiva, si asta e realitatea vietii – noi nu suntem egali-,  eu nu lucrez cu oameni pe jumatate de masura, da. Asta ma enerveaza si ma indispune. Si e o bataie de joc; tu iti bati joc de ceea ce esti. Eu nu o sa fac asta si nu o sa fac niciodata.

Si merg mai departe din ce am discutat noi, ca nu crezi ca e un artist cel care nu-si compune si nu isi creeaza singur, ajutat de oamenii din jur de profesie, sigur. Dar daca translatam asta in zona de civilie, a noastra nu a ta, ca sa fim standardul acesta, ce ar trebui sa facem noi?

Nimic. Noi nu putem face mai mult decat putem face. Vorbim de creativi, mai ales vorbim de influenceri si internet, peste 90% dintre ei fura. Fura, nu se inspira, direct fura.

Tu poti intr-un moment dat sa crezi in minciuna proprie, dar ea nu o sa dureze pentru ca o sa treaca timp si tu nu o sa poti sa-ti multumesti. Sa te mandresti cu sine.

Dar creatorii de content vlogeri, influenceri care au ganduri, sau n-au dar sunt carismatici, eu ii salut si ii felicit. Ma bucur ca exista cat mai multi de alte voi si mai putini furaciosi, asta e tot ce conteaza. Si noi, ca public, putem sa ii abandonam pe aia falsi si sa-i sustinem pe cei buni, chiar daca nu ne plac. Macar sa nu-i pedepsim… asta trebuie sa facem, asta e adevarul obiectiv.

Asta e chirurgie, nu se rezolva cu pastile.

Ai devenit pasional cand ai zis ca sunt unii care fura…

Majoritatea fura, vorbesc de furt, nu de inspiratie. Nu sunt eu cineva care sa-i judece. Furati domnilor, dar ideea este ca asta nu are un rezultat bun in consecinta, nici pentru altii, asta e o lupta continua pentru un balon de sapun.

Sunt si care fura intelegand si ca e doar un balon si o fac numai pentru bani sau alte interese (pentru ca nu pot sa spun cum as vrea sa le numesc)… ok, bravo, prostiti prostimea…

Dar daca totusi intrebarea a fost despre esenta, in asta esenta nu este. E inca o smecherie, dar exista oameni si eu cunosc oameni are sunt talentati care au ce spune, chiar daca eu nu ii inteleg pana la capat, pentru ca e diferenta de varsta… care sunt, nu stiu daca as spune chiar adorabili, dar sunt foarte simpatici si se vede ca fac ceva. Si sper sa faca bani, sa fie cunoscuti in masura in care isi doresc…

O sa incheiem cu aceste ganduri despre sinceritate si cu ceva care mi-a placut foarte mult din ce ai zis: “sa facem lucruri de care sa fim mandri peste 5 ani”

Macar cateva, toate nu putem pentru ca trebuie sa corespundem varstei, nu trebuie sa ne purtam la 20 ca la 30, intelegeti-ma corect. Trebuie sa corespunzi varstei, dar daca nu faci cateva lucruri pentru tine, macar nu face cateva lucruri de care sa-ti para rau… Macar atat si o sa fii mult mai bine.

Octombrie 2021

2755
laurence dunmore kobe bryant johhny deppCu regizorul Laurence Dunmore despre noul spot al Retelei de Sanatate Regina Maria, despre Johnny Depp, John Malkovich si Kobe Bryant si… despre ce va filma in curand in Romania –

Cu regizorul Laurence Dunmore despre noul spot al Retelei de Sanatate Regina Maria, despre Johnny Depp, John Malkovich si Kobe Bryant si… despre ce va filma in curand in Romania –

Cand ne uitam la spoturile publicitare din programele tv, rareori ne gandim la cine e regizor, ce poveste de viata are el, de ce a acceptat un asemenea proiect.

De cateva zile ruleaza pe tv un spot foarte emotionant al Retelei de Sanatate Regina Maria legat de lupta pacientilor cu cancerul. E filmat si realizat foarte atipic, diferit de ce avem acum in publicitate la tv.

 

El este realizat de Laurence Dunmore, un regizor britanic care a facut si filmul The Libertine cu Johhny Depp, Rosamund Pike si John Malkovich, dar si o parte din reclamele care-l au protagonist pe Kobe Bryant pentru Turkish Airlines.

Am vorbit zilele trecute cu Laurence Dunmore, despre implicarea in acest proiect, despre Libertinul, despre Kobe Bryant si… despre ce va filma in curand in Romania

LaurenceDunmoreheadshot

Noul tau proiect in Romania pentru Reteaua de Sanatate Regina Maria spune o poveste emotionanta despre cum ne luptam cu cancerul. Ce obiectiv ai avut cu acest spot, pentru ca arata ca un film, cu montaje speciale, scurte, dinamice.

Am vrut sa aratam o noua atitudine, despre empowerment, despre a sta alaturi de pacient in timp ce el preia controlul in lupta cu cancerul, in relatia lui cu boala sau cu tratamentul pe care-l face. Este despre a da mai multa expunere ideii ca doctorul si pacientul sunt o echipa intr-o calatorie pe care o fac impreuna, dar e si despre puterea individuala a fiecarui pacient, e despre suportul pe care-l primeste ca sa poata sa preia controlul asupra propriei Vieti.

Felul in care e filmat si montat imi aminteste de Gaspar Noe. De ce ai ales directia aceasta?

Abordarea a fost aleasa pentru a sustine ideea agentiei si viziunea clientului. Au vrut un film cu imagini puternice care sa fie in legatura cu aceste emotii. De asta arata ca o calatorie intr-un rollercoaster care, ca si in viata, merge de la diagnostic la tratament si apoi la recuperare.  Am incercat sa folosim imagini care – pe de o parte – erau ca niste metafore, dar – pe de alta – ilustrau emotiile puternice.

Sunt foarte flatat ca il amintesti pe Gapar ca referinta, imi place sa cred ca e o surpriza acest nou limbaj care nu e folosit doar ca efect ca sa creeze senzatii in public, dar e utilizat ca sa transmita o emotie. Pentru ca aceasta calatorie in lupta cu cancerul este literalmente un drum care iti redefineste viata.

Cancerul e o boala foarte complicata si foarte prezenta in viata multora dintre noi. Ai avut oameni din apropierea ta care s–au luptat cu aceasta maladie?

Da, in familia mea si intre prietenii apropiati sunt oameni care s-au luptat cu cancerul. Am vazut povesti uimitoare de lupta cu aceasta boala, chiar recent am fost martor si al unei lupte pierdute. E o poveste cu care ma pot identifica, nu direct, dar o stiu din perspectiva apropiatilor mei. Si inteleg complexitatea emotiilor si parcursul complicat pe care-l face un pacient in lupta cu cancerul.

Nu e prima ta colaborare cu Romania; esti cel care a facut spotul despre fotograful Samuel Marza care a realizat fotografia de la Unirea din 1918. Cum ai ajuns sa faci acel proiet? Pentru ca, banuiesc ca acum faci proiectul Regina Maria in continuarea colaborarii in Romania.

Nu stiu de ce a venit la mine proiectul cu Samuel Marza. Prietenii mei de la Multimedia Est mi-au trimis acel scenariu care a fost gandit ca un trailer pentru un film foarte mare. Am fost foarte norocos pentru ca voiau un povestitor in imagini si au vazut ca munca mea ar putea fi calea potrivita pentru a fi spusa aceasta poveste.

Pentru ca este o poveste istorica, si foarte importanta, m-am simtit obligat sa onorez cum se cuvine memoria lui Marza si celebrarea unui moment foarte important din istoria Romaniei. A fost despre respectul si iubirea pe care le am pentru istorie in general, apoi dragostea mea pentru Romania – care e o tara minunata.

Asta e partea frumoasa a ceea ce facem noi ca regizori, pentru ca atunci cand filmezi intr-o tara nu mergi doar sa filmezi si gata. Nu zici doar uite ce mancare buna, ce oras fumos si ce cladiri frumoase, oamenii frumosi. Ajungi acolo si vrei sa intelegi cultura si istoria tarii ca sa poti sa-ti faci treaba cat mai bine si  e o oportunitate frumoasa sa descoperi lucruri noi.

Ce lucrezi acum?

Acum lucrez la cateva reclame, pentru ca asta e parte din munca mea zilnica, dar mereu am in background munca mea pentru film de lung metraj – cinema sau tv. In acest moment am 3-4 proiecte pe care sper sa le pun in lucru in urmatorii 2-3 ani, care sunt o combinatie intre film de lung metraj si serial de televiziune. Si discutam acum ca o parte din proiect sa fie filmat in Romania pentru ca Bucurestiul si studiourile pe care le aveti acolo se potrivesc foarte bine cu povestea care e in mai multe locatii europene.

libertinul 1 libertinul

Priml tau film – Libertinul – a fost foarte frumos, nu doar ca poveste, dar si in termeni de imagine. Daca imi permiti, as spune ca imaginea mi-a amintit de Regina Margot a lui Patrice Chereau…

Am lucrat cu un director de imagine care e un foarte vechi prieten al meu; am crescut impreuna, am facut filme impreuna, reclame si videoclipuri. Alex Melman a facut imaginea si e cel care a facut si imaginea pentru clipul cu Samuel Marza.

Am stabilit impreuna cu Alex ca nu era timpul necesar, si nici nu aveam banii, sa folosim luminile asa cum se folosesc in cinematografia clasica. Asa ca am folosit lumina naturala si lumina de la lumanari aprinse. Toate imaginile de la interior au lumina obtinuta din diverse variante de lumanari aprinse. Uneori foloseam candelabre care aveau foarte multe lumanari.

Filmul e iubirea mea, amanta mea, e totul pentru mine. Filmul imi creeaza oportunitatea de a arata cum simt eu ca as putea spune povesti. Unul dintre lucrurile care mi-au placut foarte mult la Libertinul a fost sa muncesc cu actorii de un asemenea calibru. Am invatat foarte mult din lucrul cu Johhny Depp, Samantha Morton, Rosamund Pike, John Malkovich… Experienta lucrului direct cu ei este cel mai important lucru pe care le-am invatat in cinematografie. Pentru ca poti sa lucrezi cu o echipa geniala sa creezi sentimente prin poveste, o energie din costume sau decoruri, dar actorii sunt cei care transporta emotia si te duc in acea poveste. Si cand ai asemenea actori si le dai spatiul sa creeze alaturi de tine, e o experienta umitoare. De asta vreau sa mai fac alte filme, sa retraiesc experienta de a produce emotii cu ajutorul actorilor.

Pentru ca mentionezi magia de a lucra cu actori, nu pot sa nu te intreb cum gasesti calea de mijloc sa lucrezi si cu cei care nu sunt actori. Si aici ma gandesc la celebra ta colaborare cu Kobe Bryant. Cum l-ai facut sa se simta confortabil pe set, un sportiv care nu are rutina unui actor…

Cel mai simplu sa faci pe cineva sa se simta bine e sa te conectezi la dorintele lui. Nu poti sa fortezi pe nimeni sa joace pe ecran ceva in care nu se simte confortabil pentru ca se va observa. Daca regizezi pe cineva cu personalitatea lui Kobe, care e unul dintre cei mai frumosi oameni cu care am lucrat – era generos, amuzant, inteligent – tot ce ai de facut este sa-l pui intr-o lume pe care o intelege, sa-i explici povestea si scenarul si sa-i spui “Distreaza-te. Cand o sa simt ca e ceva ce putem adauga  in poveste, am sa-ti dau indicatii, dar distreaza-te in acest context”.

Si asta am facut: l-am observat cum se distra, i-am dat doar mici indicatii si ne-am facut treaba. E despre a crea o lume comuna.

Cred ca, de fapt, poti sa creezi foarte repede o relatie de incredere cu ei

(rade) Da, dar asa merg lucrurile pentru ca e o munca foarte intima. Camera e un lucru foare intim, se spune ca iti poate prinde sufletul. Si ca un film sa aiba succes chiar trebuie sa de uiti dincolo de vorbele actorilor si sa le prinzi sufletul.

Cum ai gasit echilibru in lockdown, in perioada de izolare totala?

Nu sunt foarte sigur ca am gasit un echilibru in acea perioada de izolare totala. Am devenit bucatar, om care face curatenie in casa, gradinar. Am pictat multe ferestre. Vremurile acestea ne dau o sansa sa reflectam la ceea ce e cu adevarat important, sunt vremuri pentru a invata pentru ca fiecare dintre noi sa putem merge mai departe cu un alt bagaj emotional si de cunostinte.

Uite un exemplu bun. Am filmat spotul Regina Maria imediat dupa lockdown. Si eram atat de dornic sa fac filme din nou. Imi lipsise atat de mult lumea de pe set, din spatele camerelor, si am venit in acest proiect cu o cu totul alta energie. Poate de asta am avut curaj sa fac cu totul altceva decat in celelalte proiecte ale mele. Era tehnica mea, erau aceleasi indicatii ale mele catre actori, dar erau si energia si dorinta de a face din nou film dupa o perioada in care am reflectat la propria persoana si propria munca.

3067
domnica carciumaru by cristian vasile - 5Directorul de casting care schimba vieti – Domnica Circiumaru –

Directorul de casting care schimba vieti – Domnica Circiumaru –

Intr-o lume in care fiecare vrea sa capteze cat mai multa atentie fotografiindu-se, exista oameni care pot schimba vieti cu o singura fotografie. Si unii dintre ei nu sunt nici macar fotografi:) Incep o serie de portrete ale unor oameni ale caror job-uri sunt in jurul fotografiilor.

*

Patru dintre marile productii de televiziune din Romania din acest moment – “Las Fierbinti”, “Vlad”, “Fructul Oprit” si “Umbre” o au pe generic pe Domnica Circiumaru, desi e foarte probabil ca tu, ca spectator, sa nu ii stii numele. Dar daca esti actor, te rogi sa-ti stie ea numele. E cea care te poate trimite la o intalnire cu un regizor, pentru un rol care sa-ti schimbe cariera si viata.

Domnica Circiumaru este unul dintre cei mai cunoscuti directori de casting din Europa de Est si are in palmares peste 70 de filme la a caror distributie a contribuit.

In vara, Domnica a facut un nou casting, pentru un serial care va fi pe piata anul viitor. Regizorul Iura Luncasu (“Minte-ma frumos”, “Inima de tigan”, “Numai Iubirea”) a vazut pe parcursul unei lungi zile barbati pentru rolul unui profesor, unii actori foarte cunoscuti, altii doar vedete cu expunere mare in online aflati la prima intalnire cu o proba pentru un film.

Pana la intermedierea acestei intalniri regizor-actori, Domnica a parcurs ritualul de la oricare alt casting:

Primesc scenariul, il citesc, scot personajele, fac notite cum imi imaginez ca sunt personajele, iau in considerare si trairile si dialogurile cu celelalte personaje. Notez cateva intrebari pentru domnul regizor pentru ca se intampla sa spuna ”pastrezi structura povestii, dar o sa fie altfel personajul.” ”

Apoi a trecut la lista de actori cei cu care se intalnesc pentru acest rol de profesor, urmand ca in zilele viitoare sa vizioneze rand pe rand pentru alte personaje.

Cand face lista aceasta cu nume apare magia si priceperea si inspiratia: dincolo de talent, uneori structura fetei unui actor e punct de inspiratie, alteori constitutia trupului care ar adauga valoare personajului… Directorul de casting e primul care pune un chip pe un personaj dintr-un scenariu, iar asta poate schimba radical viata unui film.

Dupa mai bine de 17 ani de experienta, Domnica face listele cu propuneri de actori pe personaj din memorie… “Da, totul e in cap. As vrea sa zic ca in 2019, totul e intr-o baza de date cum fac cei de afara, dar nu… totul e in cap”, rade Domnica.

Pe pagina de pe imdb unde sunt trecute toate filmele romanesti si internationale pe genericul carora apare, Domnica Circiumaru are o fotografie care ii suprinde exact personalitatea: e in jeans, intr-un tricou cu chipul lui James Dean, cu bratari impletite la o mana, putin machiata, dar cu un ruj rosu curajos, si cu o impletitura atipica a parului ei blond, rebel.

Domnica e un om loial, rebel, direct, e foarte optimista si orientata mereu pe gasirea unor solutii la intamplarile din viata. Loialitatea a si adus-o in aceasta meserie.

“O prietena foarte buna voia sa plece dintr-o agentie de casting ca sa fie producator tv si managementul agentiei unde lucra i-a spus: Nu pleci daca nu gasesti un inlocuitor. Asa ca m-a rugat sa ma duc pentru o luna la jobul ei.

Eu munceam cu totul altceva, mai faceam figuratie, dar nu facusem o ratiune a vietii mele din meseria asta. Evident ca i-am zis ca nu pot sa ma descurc, pentru ca erau peste 100 de oameni pe care-i coordona pentru o emisiune de televiziune, Roata norocului cu Florin Calinescu.

Mi-a zis “Nu stiu cum faci, dar daca ma iubesti si vrei sa ma ajuti, te duci” si asta e.  Bineinteles ca am luat-o din a doua zi cu 150 de oameni. Mi-am zis ca trebuie sa rezist, in primul rand pentru ea.”

In luna aceea a prins drag de meserie, a vazut ca felul ei direct, dar empatic de a-i aborda pe oameni functioneaza si ca ii poate coordona fara probleme. Aceleasi calitati au dus-o si pe platourile de la lung metraje pentru ca tot ea a fost trimisa sa rezolve situatii mai delicate.

A lucrat apoi la studiourile Media Pro unde era o perioada infloritoare pentru productia de filme straine iar partea de casting local era facuta de propriile departamente. In vremea aceea a facut in medie 7 filme pe an, printre ele “Joeux Noelle”, care a fost nominalizat la Oscar pentru film strain (unde, in scenele cu soldati la razboi, i-a distribuit printre altii pe Marius Florea Vizante si pe Adi Sana din trupa ACCENT, pe atunci proaspat absolvent UNATC), pentru Bunraku – un film care-i avea in rolurile principale pe Woody Harrelson si Demi Moore (in care i-a distribuit in partea romana printre altii pe Marcel Iures, George Ivascu,  Andrei Aradits sau Gabriel Spahiu) sau Modigliani unde a distribuit toti expatii si toate modelele super sexy ale momentului, in secventele cu petrecerile luxoase ale pictorului interpretat de Andy Garcia.

Intre timp are propria agentie de casting, iar lista filmelor la care a lucrat a crescut exponential cu seriale pentru toate televiziunile noastre dar si HBO, Netflix, filme pentru BBC etc.

Eu nu mi-am dorit niciodata sa fiu in fata camerei si, cumva, i-am ajutat tot timpul pe actori.

A face un casting bun inseamna sa pui actorul in evidenta pentru ca, in momentul in care este bun, iesi si tu in evidenta cu el. Daca-l sabotezi pe actor sau chemi gramezi de oameni nepotriviti, te sabotezi pe tine. Iti pierzi si timpul si nici nu gasesti omul potrivit.

Stiu sa-i fac pe actori sa se simta in siguranta cu mine pentru ca stiu ca le e greu. Procesul acesta de casting e o super expunere a lor, de multe ori le spun inainte “aveti grija nu o luati foarte personal si incercati sa va relaxati la proba pentru ca in momentul in care sunteti relaxati si nu va pasa, atunci simtiti cel mai bine.”

domnica carciumaru by cristian vasile - 2

La castingul pentru serialul nou al lui Iura Luncasu a fost chemat si un tanar care se afla la prima lui proba pentru un film. E parte din generatia pe care a lansat-o youtube-ul, e obisnuit si relaxat in fata camerei cand se filmeaza singur, dar acum trece prin ceva ce n-a mai intalnit. A venit cu aproape o ora mai devreme, si-a repetat textul pe hol, a avut si o asistenta din partea echipei de casting cu care a “dat textul” cu dialog… Acum a ajuns in fata Domnicai si a regizorului cu care va da proba.

Domnica ii explica pasii: mai intai o scurta prezentare video, in engleza, apoi cateva fotografii, iar la sfarsit proba propriu zisa formata dintr-un monolog si o secventa cu o partenera de dialog. Domnica, in timp ce se pregateste sa-i filmeze prezentarea, glumeste ca sa-l relaxeze…

 “Hai baga tot zambetul, ca avem dinti frumosi, avem tot”

Tanarul rade instant replicand “Si sunt toti ai mei”

“Cati ani ai?”

“31, dar sunt mai infantil ca asa e mediul in care traiesc”.

Isi inregistreaza prezentarea si apoi, cand ajung la fotografiile care raman marturie langa rolul pentru care va da proba, Domnica intervine din nou, pe gluma, ca sa-l detensioneze “Nici nu te-ai facut actor si pozezi ca pe un afis de la Teatrul National?! Hai, baga mainile in buzunare.”

“E normal sa incerc sa-i fac sa se relaxeze, pentru ca au momente in care trebuie sa se incarce, au lucruri dificile de facut,” explica Domnica. “E foarte greu sa te incarci emotional daca nu ai o partenera potrivita si de multe ori imi place mai mult sa dau eu proba cu ei decat sa-i pun cu un partener pentru ca se intampla ca nivelul de energie dintre parteneri sa fie diferit si atunci sa-l coboare.”

Ca actor, ca sa ajungi in baza de date din fisele computerului ei, dar mai ales in mintea ei, treci de fapt printr-o procedura mai lunga. Iti programezi o intalnire la ea la birou, unde e amenajat un mic studio foto, cu lumini profesionale, o camera care si fotografiaza si filmeaza, cateva scaune, un birou simplu de a Ikea si o canapea langa el.

“Mie imi place cand ii chem aici sa stau putin sa vorbim. Sa le stiu background-ul. Destul le e frica de mine, asa ca incerc sa fie mai calda comunicarea. Dar mi se pare ca daca nu sunt directa, nu o sa invete nimic pentru ca sunt foarte multi oameni din industrie care nu le spun ce gresesc, cum ar trebui sa vina. Le corectez detaliile despre cum se prezinta, cum sunt imbracati, daca sunt spalati pe par, daca au invatat textul, cum au abordat personajul, daca si-au pus si ei niste intrebari legat de text.

Mai intreb si chestii personale, despre familie, frati. Ii vezi imediat daca sunt haiosi, daca sunt introvertiti, daca poti sa lucrezi cu ei, daca sunt deschisi, spontani…”

 Din perspectiva celuilalt factor de decizie, regizorul, lucrurile nu mai sunt cu nuante sau scuze sau timpi pentru corectare. Corneliu Porumboiu povestea la intalnirea cu actorii din programul TIFF “10 pentru film” ca nu mai accepta sa dea proba cu un actor care nu si-a invatat textul, care vine cu orice fel de scuza pentru ca e nepregatit si sublinia ca ii place ca actorul sa vina cu “o propunere” pentru personaj, pentru ca vrea sa-l vada ca a gandit si s-a preocupat dincolo de fragmentul de text pe care l-a primit.

Tot atunci Porumboiu s-a uitat la fotografiile de casting ale celor 10 actori din program. Din 50 de fotografii a ales 3(!!!) ca fiind potrivite pentru luarea unei decizii de casting: toate curate, fara make-up, in lumina naturala si cu o expresie cat mai simpla-neutra pe fata.

In prima intalnire de la biroul ei, Domnica lucreaza cu actorii inclusiv la partea fotografiei pe baza careia regizorul ia decizia initiala.

“De cand am inceput meseria, asta mi-a placut cel mai mult: sa le fac fotografii.

E un truc aici, si eu trebuie sa am o stare buna si ei trebuie sa aiba o stare buna pentru ca altfel nu-i surprind exact cum vreau: exact cum sunt, dezgoliti de secrete.

De cele mai multe ori actorii au fotografii foarte proaste, desi au prieteni fotografi pe care ii pot ruga sa le faca o fotografie. Dar sunt usor… lenesi. Si nu inteleg ca cel mai important lucru e sa te vinzi pe tine – ei asta vand: chipul, fizicul, sunt un pachet.”

De fapt, partea aceasta de vanzare a propriei imagini ar trebui sa fie invatata inca din scoala, dar chiar daca facultatile de profil organizeaza workshopuri cu profesionisti din industrie, pregatirea e insuficienta. Pe piata sunt peste 4000 de actori activi, doar cateva agentii de casting si – chiar in asemenea conditii de concurenta majora – tinerii absolventi nu au cultura educationala de a se inscrie singuri in bazele de date ale agentiilor de casting.

domnica carciumaru 1

Domnica a fost printre cei mai buni elevi la scoala, dar nu neaparat printre premianti. Tatal ei a lucrat pentru CFR, venea dintr-o familie de ceferisti, strabunicul fiind architect la atelierele Grivita. Mama a lucrat in comert.

“Mai am o sora, dar ea a fost cuminte, e mai mica. Eu am fost oaia neagra. Am avut si nota 9 la purtare. Eram foarte energica si agitata, iar in vremurile acelea era cam complicat sa fii asa. Dar totusi m-am decurcat. Stii ce vorba am urat toata copilaria mea?

“Dar ce o sa zica lumea” – o urasc maxim si acum. Am fost usor rebela si i-am cam chinuit pe parinti.”

Rebeliunea aceasta si felul diferit de a vedea lucrurile, curajul de a nu se conforma, o ajuta astazi si profesional, dar si personal.

Are doi copii – Vlad (6 ani) si Isabela (9 ani) – si-i creste fara sa se supuna regulilor actuale de parenting.

Pe fiica-mea am retras-o de la cursurile de dans pentru ca intrase intr-o zona cu premii, locul 1 pentru toata lumea nu exista la mine. Te duci, iei mentiune, iei locul 1 sau nu iei nimic. Nu-i nicio problema, inveti din experienta.

Eu sunt foarte relaxata vis a vis de parenting. Nu cred ca trebuie sa-i sufoci pe copii, trebuie sa le vorbesti ca si cum i-ai vorbi unui adult.”

Copiii vin adesea la birou, au inteles ce meserie are mama si, cateodata, isi exprima dorinta sa participe si ei la casting. Domnica ii trateaza ca pe oricare alt copil actor, da proba cu ei si, daca regizorul ii vrea, ii trimite la munca. Stie ca asta ii ajuta sa creasca liberi, sa aiba incredere in ei. Vlad a filmat recent pentru un serial suedez si a jucat in serialul Triplusec de la ProTv, Isabela a aparut intr-un episod din Las Fierbinti.

Dar partea aceasta de a nu se conforma reperelor obisnuite s-a vazut de-alungul timpului si in deciziile de casting. Ea a propus-o pe Stela Popescu pentru rolul directoarei de scoala din Las Fierbinti. Astazi monologul dramatic, spus aproape cu lacrima-n gat, al doamnei Stela Popescu despre educatie si invatamant are pe youtube milioane de vizualizari. E departe de imaginea dansei din zona Teatrului de Revista Constantin Tanase, dar a devenit iconic pentru o generatie.

Am tinut foarte mult sa fie ea in acel rol, cand am citit mi s–a parut ca e cea mai potrivita. Doamna Stela era incredibila…

Era impecabila ca look si foarte cool. A venit la un casting cu niste colanti cu cap de mort, era moderna si plina de viata. Cu o luna inainte de accident ii cerusem sa dea o proba pentru un scurt metraj al lui Dorian Boguta si era asa de vie si de energica…

Am doi actori din generatia veche care imi sunt de suflet si o sa ma gandesc toata viata la ei: Jean Constantin si Stela Popescu. Erau ireprosabili. Jean Constantin ma suna si ma intreba la ce ora sa fie la casting, venea cu microbuzul de la Constanta, cu textul perfect invatat. Nu spunea niciodata NU, tot timpul imi spunea “ai grija de mine, protejeaza-ma fata de producator”.

Tot nonconformismul ei si felul de a nu-i pasa ce zice lumea, au facut-o sa-i propuna pe Anca Dumitra si Serban Pavlu pentru roluri cum nu mai primisera pana atunci.

Anca Dumitra e cunoscuta publicului pentru rolul Geanina din Las Fierbinti, dar cei care merg la teatru o stiu si din roluri dramatice foarte emotionante (“Mult zgomot pentru nimic”, “Pescarusul”). Domnica a propus-o producatorilor BBC pentru filmul “Doing Money”, un rol cutremurator al unei fete rapite de pe strada in Londra pentru a fi transformata in sclava sexuala. Filmul a ajuns la premiile BAFTA, iar Anca Dumitra a avut cronici minunate in presa internationala.

Anca spune despre Domnica ca este “omul ei de suflet” pe care acum – dupa aceasta colaborare – o considera prietena.  A primit de la ea intr-o seara un sms cu o invitatie la un casting pentru BBC. “Domnica imediat dupa ce am dat proba a zis “ e clar”;  24 de ore mai tarziu mai dadeam alta proba si alte 24 de ore mai tarziu zburam catre Belfast sa ma intalnesc cu regizoarea si producatorii”, isi aminteste Anca.

Apoi s-a mutat pentru 2 luni in Belfast si-a trait cea mai intensa experienta profesionala a ei, pentru ca un an mai tarziu cand a aparut filmul sa o redescopere si romanii pe actrita Anca Dumitra.

Aici nu a facut film romanesc. Deloc. Nimeni nu a avut incredere, toata lumea a vazut-o Geanina”, spune Domnica. “Mi-ar placea sa-i mai distribui si pe altii, pentru ca ii inteleg, e apasator: fac multi ani un personaj la tv. La fel a fost cu Gheorghe Visu, ani de zile toata lumea il percepea ca State.”

Inainte de Umbre si de rolul taximetristului Relu, pe Serban Pavlu publicul larg il stia din filmarile de la “In puii mei” si din rolurile de la Teatru Bulandra. Distribuirea in serialul HBO i-a relansat cariera, iar astazi la Bulandra sunt spectacole construite cu Serban Pavlu in centrul atentiei (“Coriolanus”, “Zadarnicele chinuri ale dragostei”).

“Au fost mai multi pe lista, dar am insistat mai mult pentru Pavlu pentru ca mi se parea cel mai potrivit…Era o figura noua pentru tv, avea structura fizica sa faca toate lucrurile pe care le cerea personajul si e si foarte talentat. A functionat exceptional, e si foarte disciplinat, foarte profesionist.

Nu sunt foarte multi pe zona de 40 de ani care sa aiba o anume structura fizica ca sa poata faca rolul asta…”

domnica carciumaru by cristian vasile - 4

In cei aproape 17 ani de cand Domnica Circiumaru face casting pentru filme de televiziune sau de lung metraj industria s-a schimbat radical, iar rolul directorului de casting a crescut in recunoastere si importanta. Se produc la nivel international atat de multe filme si seriale si se cauta mereu figuri noi, cat mai potrivit distribuite pe personaj, incat astazi exista directori de casting care sunt adevarate vedete. Nina Gold care a facut castingul principal pentru Game of Thrones e unul dintre starurile directorilor de casting (e aceeasi care i-a distribuit extrem de inteligent si de credibil pe actorii din proaspata mini serie Cernobyl).

“Acum e o miscare de revolutie, deja s-a propus si premiul pentru casting la premiile BAFTA (nota mea, echivalentul britanic al Oscarurilor)… A crescut foarte mult importanta directorului de casting pentru ca nu se mai scrie special pentru un actor. Sunt foarte multi actori necunoscuti care au aparut in prim plan, nu se mai lucreaza cu vedete… Game of Thrones s-a facut cu actori necunoscuti la momentul debutului serialului, asta e trendul.  Cu directoarea de casting de la GoT pentru zona de Irlanda, Carla Stronge, am facut Doing Money…”

In Romania, pastrand proportiile si intelegand piata, numai pentru Las Fierbinti au fost distribuiti in cele 15 sezoane peste 1000 de actori, iar astazi pentru a fi adusa o figura noua se lucreaza mult cu actorii din provincie.

Agentia Domnicai Carciumaru e parte din retelele internationale de casting si trimite constant actori romani pentru productii straine, sau face casting international direct de la Bucuresti.

Dar din toate proiectele pe care le-a facut, Domnicai ii e cel mai drag California Dreamin’, filmul regretatului Cristian Nemescu care a luat marele premiu in sectiunea Un Certain Regard la Festivalul de film de la Cannes. I-a placut Nemescu pentru incapatanarea solara cu care isi urma ideile (incapatanare pe care o are si ea cand crede ca un actor e turnat pentru un rol), pentru povestile pe care le spunea pe ecran.

In California Dreamin’ joaca un rol de extras si tatal ei, care la 2 ani de la premiera a murit. “Un rol tot de CFRist, a fost unul dintre sefii de tren care se intalnesc cu personajul lui Razvan Vasilescu”, spune Domnica.

Cand o intrebi ce zice familia ei despre jobul pe care-l are, nu pare sa aiba ceva extraordinar de spus. Copiii petrec timp la studioul ei si au crescut printre actori, nimic nu li se pare prea special.

“Probabil ca mama se mandreste, dar fac de atatia ani incat s–a obisnuit. Noi tratam foarte normal, poate ca din afara pare mare lucru, dar e un job pe care-l faci bine sau nu. Atat.”

domnica carciumaru by cristian vasile - 3

fotografii realizate de Cristian Vasile – Igu cu Canon EOS R.

Nota mea: Ce trebuie sa stie un actor care merge la un casting?

  1. Sa stie textul si sa-si fi pus cateva intrebari despre personajul din textul pe care l-a primit. (Intotdeauna primesti un text in care personajul intra cu o stare si iese altfel. Incearca sa-ti raspunzi de ce i se schimba starea.)
  2. Sa nu-si caute scuze ca sa le spuna in avans regizorului si directorului de casting pentru eventuala lui ratare.
  3. Sa nu ia nimic personal pentru ca sunt atat de multe detalii conexe in decizie incat niciodata nu e “doar el de vina”.
  4. Sa mearga cu inima deschisa si sufletul la vedere la intalnirea cu directorul de casting, si sa aiba curajul sa prezinte (sau sa accepte sa i se faca) cele mai curate fotografii; in care nu pozeaza, se arata pe el asa cum e. Fotografiile acelea i-ar putea schimba viata.
6684
cover camelia si robert(Exclusiv) Unii dintre mai mari inotatori romani – Camelia Potec si Robert Glinta vorbesc despre sursele lor de energie si despre combustibilul intern care te transforma in campion –

(Exclusiv) Unii dintre mai mari inotatori romani – Camelia Potec si Robert Glinta vorbesc despre sursele lor de energie si despre combustibilul intern care te transforma in campion –

Zilele trecute Camelia Potec, una dintre cele mai bune inotatoare din Romania, care a castigat medalia de aur la 200 de metri liber la Jocurile Olimpice de la Atena, a anuntat un parteneriat cu Tinmar Energy, lider in furnizare de energie electrica si gaze naturale cu capital 100% romanesc.

Parteneriatul il include si pe Robert Glinta, singurul inotator roman care s-a calificat la Jocurile Olimpice de la Tokyio 2020, dar si singurul de la Jocurile Olimpice de Vara din 2016 de la Rio De Janeiro.

Asocierea vine ca o alaturare fireasca, Tinmar Energy sustinand energia in toate domeniile, mai ales in cel sportiv, iar Camelia si Robert sunt amandoi o sursa incredibila de energie fie ca e vorba de un antrenament riguros sau de competitii care duc la rezultate sportive extraordinare.

Si Robert si Camelia sunt dintre sportivii dintr-un aluat foarte special, au in fibra si in ADN-ul lor mentalitatea de campion. Am avut deosebita onoare sa fac cate un scurt interviu cu ei, pe care le cititi mai jos. Sunt fascinata mereu de ce au campionii in plus, pe dinauntru in mintea lor, in sufletul lor, de ajung sa fie cei mai buni din lume. Asa ca discutiile noastre au mers mult in aceasta directie.

Camelia nu a stiut ce raspunde Robert, nici Robert nu a stiut raspunsurile Cameliei, dar veti vedea cat de asemanatori sunt in credinta performantei, in educatie si in bun simt. Si vorbim de unii dintre cei mai mari sportivi ai Romaniei.

Raspunsurile lor sunt o lectie de viata si, sunt sigura, o sursa in plus de energie pentru fiecare dintre noi.

 

robert glinta

Robert Glinta “Pun foarte mare pret pe felul in care imi consum energia, pentru ca ma folosesc de ea pana la ultima picatura in antrenamente.”

 Robert Glinta detine recordul mondial pentru juniori si recordul national pentru seniori la 100m spate, in bazin olimpic. Palmaresul sau este, insa, mult mai lung, iar lista de competitii nationale si internationale unde s-a facut remarcat, dar si de premii si distinctii speciale, incepe din 2006, de la varsta de 9 ani.

Si-a facut toate aceste performante in Romania, o tara care nu exceleaza in baze sportive.

 Cum arata o zi de pregatire a ta acum, inaintea Olimpiadei?

O zi obisnuita de pregatire incepe la ora 6:45 cand ma trezesc, imi fac un mic dejun, dupa care pornesc catre primul antrenament. Acesta tine de la 7:30 pana la 10-10:30. Apoi incerc sa imi introduc o forma de refacere, cum ar fi un masaj, inainte de a servi pranzul. Imediat dupa pranz, in 80% din zile adorm pentru a mai recapata energie pentru al doilea antrenament care incepe la ora 15 sau 16, depinde de zile. Al doilea antrenament tine de asemenea in jur de 2 ore, dupa care este timpul de servit cina. In restul timpului ramas din zi, pot gasi alte multe activitati de care ma pot folosi in performanta, cum ar fi o intalnire cu psihologul meu, sau o sedinta pe simulator cu cercetatorul cu care lucrez. Dar sunt atat de multe activitati pe care le am de facut in favoarea performantei incat nu le pot introduce pe toate intr-o singura zi, asa ca le alternez.

  Ai sarbatorit in vreun fel calificarea la olimpiada? Ai timp sa mai si sarbatoresti ceva?

Calificarea la Jocuri a fost un prim pas incheiat cu succes. Nu fusese un pas urias deoarece obiectivul inca ramane rezultatul pe care il voi obtine acolo, asa ca felul in care am sarbatorit si sarbatoresc in continuare aceasta calificare este prin si mai multa pregatire ca sa ajung acolo unde imi doresc. In functie de ce anume este de sarbatorit, timp mai exista, mai ales in weekend, atata timp cat este ceva restrans si nu prea exagerat. Pun foarte mare pret pe felul in care imi consum energia, pentru ca ma folosesc de ea pana la ultima picatura in antrenamente.

Cand vorbim de pregatirea fizica si cea mentala, ce te tine pe linie cand esti obosit si nu mai vrei sa mergi la antrenamente? Ce te motiveaza sa mergi mai departe?

Pentru mine nu exista zi in care sa nu vreau sa merg la antrenamente. Oboseala fizica si psihica vin la pachet pentru absolut toti sportivii care se antreneaza pentru a-si atinge obiectivele propuse. Asa ca este normal sa ai zile in care esti la pamant si abia daca iti gasesti resursele necesare pentru a te ridica din pat dimineata, dar niciodata nu am gasit o scuza mai mare care sa acopere motivul pentru care aleg sa o fac in fiecare zi! Consider ca acele zile sunt cele care determina diferenta intre locul 1 si locul 2. Atunci cand pentru toti pare aproape imposibil sa mai stai pe linia de plutire, cei care reusesc sa isi impinga limitele mai sus, aceia sunt adevaratii campioni consacrati.

Ce mindset ai cand esti campion, ce face diferenta intre un sportiv si un campion olimpic? Cum ai ajuns tu, personal, la acest mindset?

Din tot ce am vazut si din toate cunostintele pe care le am din lumea inotului, fiecare campion are mindsetul lui. Fiecare a ajuns sa se cunoasca pe sine in primul rand si sa stie ce are el nevoie sa faca ca sa performeze la capacitate maxima. Fiecare sportiv e diferit, iar ceea ce functioneaza pentru unul, nu functioneaza neaparat pentru altul. De aceea reteta succesului nu este bine definita, pentru ca este individualizata si construita independent de catre fiecare sportiv in parte. Si eu am avut foarte mult de invatat si consider ca nu am ajuns la mindsetul suprem de a fi un campion olimpic. De aceea inca lucrez in continuare, particip la multe competitii internationale cu sportivi de elita de la care pot invata si adopta perceptii, atitudini si comportamente pe care le consider benefice stilului propriu de a concura.

Care sunt sursele tale de energie emotionala si pentru sport?

In primul si in primul rand cea mai mare resursa emotionala este satisfactia rezultatelor pe care o obtin dupa o perioada de pregatire. Faptul ca stiu ca sunt pe drumul cel bun si fac exact ceea ce trebuie, ma ajuta enorm sa continui cu entuziasm pregatirea, oricat de covarsitoare ar fi aceasta. Apoi mai sunt lucruri marunte care imi umplu ziua cu lumina, cum ar fi prezenta animalelor de companie din familie, sau deconectarea de la viata de zi cu zi printr-o sesiune de fotografie intr-un loc deosebit in natura.

Ce le-ai spune oamenilor care nu fac sport ca le poate aduce sportul in viata lor? de ce sa faca sport, dincolo de sanatate…

Sportul pentru mine intotdeauna a insemnat mai mult decat sanatate. A insemnat disciplina si educatie. M-a invatat sa fiu responsabil, sa imi ascult organismul. Mi-a oferit situatii extreme de presiune psihica, atat in antrenament cat mai ales in concurs, din care, indiferent de rezultatul obtinut, mi-au construit un caracter puternic si o personalitate frumoasa. M-a invatat ce inseamna modestia si respectul fata de toti oamenii din jurul meu care depun acelasi efort considerabil, fie ca sunt sustinatorii mei sau concurenti din alte tari. Sportul inseamna mai mult decat doar sanatate. Relatiile pe care ajungi sa ti le formezi prin prisma acestuia, sau nivelul de intelepciune pe care il atingi dupa ani de determinare, ar trebui sa faca pe orcine constient ca sportul cladeste o adevarata persoana, cum foarte multi si-ar dori sa fie.

Ce iti doresti tu sa stie un copil inca de la inceput ca sa ii fie mai usor pentru a face performanta?

Va spun sincer, cu cat stie mai putin, cu atat mai bine. Lucrul cel mai important care ramane inca pana la iesire din activitate este placerea si pasiunea pentru a face sport. Drumul catre inalta performanta este cu adevarat greu, mai ales la noi in tara, asa ca cu cat reusesti sa te detasezi mai mult de toate piedicile si greutatile pe care le vei intampina de-a lungul traseului, cu atat vei reusi sa stai neclintit in fata motivului pentru care ai ales sa practici acest sport. Pura pasiune va pune in miscare toata daruirea necesara pentru a trece peste orice obstacol si a ajunge exact acolo unde iti propui.

Si ce i-ai spune unui copil care nu o sa faca sport de performanta, dar ii e frica de apa? Cum sa-si invinga frica?

Stiu ca pentru multi oameni, mai ales copii, frica poate sa insemne un perete urias de care foarte greu se trece. Asa ca sfatul meu este sa inceapa foarte usor sa se imprieteneasca cu apa. Sa faca baie la el acasa in confortul propriu, sa inteleaga ca nu exista niciun pericol si ca detine controlul mereu. Sa incerce usor sa isi bage capul sub apa, apoi insotit sa incerce sa mearga intr-un bazin si sa faca pasi cat de mici pana va reusi. Adica sa intre pana la glezne, genunchi, gat, pana cand este pregatit sa reuseasca sa intre cu totul sub apa. Dupa parerea mea, numai aceasta ultima realizare ar trebui sa ii aduca asa o mare satisfactie de reusita incat o sa isi doreasca sa repete experienta. 🙂

Compania pe care o reprezinti ca imagine, Tinmar Energy si care este acum promotor al tau pentru Jocurile Olimpice, are in partea de CSR trei piloni: leadership (educatia de leadership), sport si protejarea mediului. Cat de importanta e mentalitatea de leader – leadershipul (care vine de cele mai multe ori de la antrenor sau din familie) pentru realizarea unei performante?

Calitatea de Leader poate face diferenta dintre un mecanism defectuos dar cu rotite de calitate si un mecanism impecabil de performant cu aceleasi rotite de calitate. A stii cum sa vorbesti si sa pui problema in fata omului pe care il ghidezi, poate insemna intru totul traiectoria pe care acesta o va lua in continuare. Fie el un copilas de 10 ani care nu sta decat la mana parintilor si antrenorului in vederea viitorului sau in sport, sau o companie intreaga plina de specialisti care fara un coordonator desavarsit nu pot forma o echipa eficienta. Asa ca a fi lider si a-ti asuma aceasta initiativa, poate da tonul parcursului pe care intreaga echipa il va avea. Ceea ce consider ca o colaborare sanatoasa si dedicata face mai mult decat suma partilor independente in vederea performantelor de toate felurile.

E evident ca e importanta sustinerea financiara. Dar ce inseamna pentru tine faptul ca Tinmar Energy vi se alatura public ca sustinator? E o validare in plus cand vin branduri cunoscute alaturi de tine? Te motiveaza?

Aceasta colaborare pentru mine inseamna o motivatie uriasa pentru a continua sa dau tot ce am mai bun. Pentru ca asocierea cu branduri cunoscute ma face sa fiu constient ca tot ceea ce fac nu se mai rezuma doar la propria persoana, ci am o intreaga masa de oameni carora le pasa de de performantele inotului romanesc si pe care nu vreau sa ii dezamagesc. De asemenea inseamna recunostinta fata de munca pe care am investit-o in actualele performante, ceea ce rezulta de asemenea in motivatie sa continui cel putin in acelasi ritm ca si pana acum pentru a face mandri pe toti romanii care s-au alaturat parcursului meu in performanta.

camelia potec

Camelia Potec “Sa iti doresti ca in fiecare zi sa sa fii mai bun decat ai fost cu o zi inainte (…) sa ai convingerea ca ai facut tot ce tine de tine pentru a atinge acest obiectiv.”

Ce te motiva cand erai obosita si nu mai voiai a mergi la antrenamente?

Este foarte important sa-ti placa ceea ce faci, nu cred intr-o reteta universal valabila. Dar daca nu iubesti ceea ce faci, este mult mai dificil sa treci peste momentele mai putin placute, peste oboseala, peste obstacolele care apar, cateodata mai des decat ti-ai imagina.

Ce mindset ai cand esti campion, ce face diferenta intre un sportiv si un campion olimpic? Cum ai ajuns tu, personal, la acest mindset?

Sa iti doresti ca in fiecare zi sa sa fii mai bun decat ai fost cu o zi inainte. Si chiar daca nu o sa reusesti tot timpul, sa ai convingerea ca ai facut tot ce tine de tine pentru a atinge acest obiectiv. Pe de alta parte, mindset-ul merge mana in mana cu munca depusa si, in aceeasi masura, cu perseverenta de care trebuie sa dai dovada. Cu rabdare si perseverenta vei ajunge acolo unde ti-ai propus. Negresit.

Care sunt sursele tale de energie emotionala si pentru sport?

Familia si cei dragi care m-au sustinut mereu in drumul meu. Ei au fost principalul meu catalizator.

Ce le-ai spune oamenilor care nu fac sport ca le poate aduce sportul in viata lor? De ce sa faca sport, dincolo de sanatate…

Dincolo de sanatate, sportul iti da acea stare de bine, o energie si satisfactie de neegalat. Ca sa nu mai spun de toata acea bucurie rezultata. Pe langa asta, cred cu tarie ca sportul te ajuta sa te cunosti mai bine.

Care e amintirea pe care o pastrezi de la momentul cand ai castigat medalia olimpica?

Ar fi doua. Prima si cea mai frumoasa, speciala, este momentul in care am urcat pe podiumul olimpic, mi-au anuntat numele, tara, timpul inregistrat, urmat bineinteles de intonarea imnului. A doua amintire este momentul cand am terminat proba si nu o auzeam pe antrenoarea mea, care a urmarit cursa la cativa metri de mine si m-am gandit ca daca nu o aud e de rau. Si nu ma rugam decat sa nu fiu pe locul 4. Nu ma mai interesa pe ce loc eram, dar atat imi doream, sa nu fiu pe locul 4, asa cum fusesem cu doua zile inainte in proba de 400m. Asta pana cand m-am intors la tabela si am vazut ca erau doi de 1 in fata numelui meu… si ma intrebam daca vad dublu sau chiar e culoarul 1 si locul 1. Din fericire nu vedeam nici dublu, antrenoarea mea nu mai tipa pentru ca era deja ragusita, iar eu mi-am dat seama ca da,  devenisem campioana olimpica.

Simteai energia venita de la public? E o rasplata suficienta pentru efortul tau urias?

Sigur ca simteam. Jocurile Olimpice au o semnificatie aparte, este o energie pe care nu o intalnesti la alte competitii. Simtim asta si noi, sportivii, dar sunt sigura ca si publicul traieste la intensitate o astfel de competitie. Adevarul este ca presiunea si energiile sunt foarte mari si trebuie sa inveti sa le transformi in energii pozitive, nu negative, cum exista riscul sa intample uneori.

Ce te intreaba astazi copiii care fac sport de performanta? Si ce iti doresti tu sa stie inca de la inceput sa le fie mai usor pentru a face performanta?

Experienta mi-a demonstrat ca nu exista o reteta a succesului, pe care sa o putem scrie pe hartie si sa le-o dam copiilor, oricat ne-am dori. Imi doresc sa stie ca trebuie sa isi gaseasca un sport care sa le aduca satisfactii. Nu toti devin campioni mondiali sau olimpici si nici nu e acesta scopul. Ci gasirea unei pasiuni in sport si urmarea ei, iar eventualele rezultate mari vin dupa foarte multa munca. Ce trebuie sa stie copiii este faptul ca pentru rezultate in sport nu exista scurtaturi si ca taria de caracter care se formeaza prin sport foarte greu se poate obtine prin altceva.

Compania pe care o reprezinti ca imagine, Tinmar Energy, are in partea de CSR trei piloni: leadership (educatia de leadership), sport si protejarea mediului. Tu esti un exemplu pentru orice copil care vrea sa faca inot de performanta. Esti confirmarea ca se poate si din Romania sa iei medalie olimpica la inot. Simti asta ca o responsabilitate de lider? Ai fost interesata sa inveti mai multe despre leadership?

Avem nevoie de oameni care sa ne inspire. Iar daca am reusit sa fac acest lucru, alaturi de alti campioni ai Romaniei, nu pot decat sa ma bucur, dar sunt constienta si de responsabilitatea cu care vine acest lucru la pachet. Am fost si sunt preocupata sa invat, in fiecare zi, nu doar despre leadership. Cartile pe care le citesc cu interes, dar si oamenii din jur ma inspira si ma ajuta sa fiu omul de azi si de maine.

E evident ca e importanta sustinerea financiara. Dar ce inseamna pentru tine faptul ca Tinmar Energy vi se alatura public ca sustinator? E o validare in plus cand vin branduri cunoscute alaturi de tine? Te motiveaza?

Fara un sprijin activ, fara parteneri ambitiosi pe care te poti baza, ideile si initiativele nu se pot contura. Eu am mare incredere in ceea ce facem si faptul ca parteneri importanti se alatura demersului meu, arata ca suntem pe un drum bun. Doar asa putem continua sa facem lucruri cu rost, care sa conteze cu adevarat si care sa aduca plus valoare. Energie avem din plin.

*

Dincolo de interviurile cu ei, personal am realizat inca o data cat de importanta e pentru o tara ca Romania sustinerea care vine din mediul privat pentru campionii din orice domeniu. Ii motiveaza, ii valideaza, le da incredere si le arata ca si acasa sunt oameni carora le pasa de efortul lor pe drumul catre o medalie.

Cred ca e o sursa puternica de energie mentala pentru fiecare dintre ei.

De aceea am un foarte mare respect pentru companiile care se gandesc sa faca asemenea investitii in talent si performanta.

Tinmar Energy este singura companie cu capital privat romanesc din sectorul energiei electrice care s-a extins intr-un ritm accelerat si pe timp de criza, avand in portofoliu companii de referinta, dar si clienti rezidentiali. Asocierea cu Camelia Potec si Robert Glinta chiar nu e intamplatoare pentru ei, pentru ca au investit in mod sustinut in educatia de leadership, in sport si in protejarea mediului. Iar noi astazi, avem nevoie mai mult ca oricand de lideri adevarati si de exemple autentice de performanta.

 

De mai bine de trei ani, Tinmar Energy furnizeaza energie electrica si gaze naturale, alaturi de alte servicii integrate –  si pe segmentul de piata destinat consumatorilor rezidentiali. Cu o experienta de peste 18 ani in energie, Tinmar este si producator de energie regenerabila prin investitii sustinute in parcurile fotovoltaice. In prezent compania detine 8 parcuri fotovoltaice, cu o capacitate de productie de 60 MWp in cele mai insorite zone ale Romaniei.

 

 

4288
andreea badala webstockWebstock Interviu Live (transcriere ): Andreea Badala “cel mai important este sa ai o identitate, si identitatea respectiva sa aiba si autenticitate, dar sa aiba si o relevanta pentru piata” –

Webstock Interviu Live (transcriere ): Andreea Badala “cel mai important este sa ai o identitate, si identitatea respectiva sa aiba si autenticitate, dar sa aiba si o relevanta pentru piata” –

Mai jos transcrierea dialogului cu Andreea Badala, fondatorul si designerul Murmur. la editia 2019 Webstock.

In primele minute din sesiunea aceasta o sa povestim alaturi de o doamna care este pe buzele multor doamne si domnisoare cand e vorba de a-si crea tinute pentru un eveniment, un look care sa fie foarte feminin si foarte senzual. A creat brandul Murmur, un cuvant care se pronunta la fel in foarte multe limbi, tocmai de aceea l-am propuntat asa atat de romanesc, brand care este cunoscut in foarte multe tari. Hainele create de ea au imbracat-o pe Madonna la premiile Grammy sau intr-unul dintre turneele ei mondiale, pe Beyonce, pe Dua Lipa, pe Katy Perry sau Nicki Minaj, Gigi Hadid sau Britney Spears si am spus doar cateva nume. O vedeti rareori in spatiul public, la ceremonii mondene si acorda si mai rar interviuri. Asa ca va invit sa va bucurati din plin de prezenta ei si ii multumesc foarte foarte mult c-a venit astazi dupa ce tocmai s-a intors de la Paris. Doamnelor si domnilor, Andreea Badala.

Intr-o vreme in care foarte multa lumea se expune, mai ales in zona modei, tu esti poate cea mai discreta dintre personalitatile – stiu c-o sa te deranjeze un pic acest cuvant de personalitate – care lucreaza in moda. De ce tii sa fii atat de discreta si sa nu te lauzi cu numele pentru care ai lucrat sau cu proiectele in care esti implicata.

Andreea Badala: Cred ca sunt doua puncte de vedere aici. Unu la mana, desi pare un domeniu superficial, comparativ cu altele, adica cred ca asta e perceptia generalista despre domeniu in sine, e un domeniu care necesita foarte mult efort, foarte multa munca, si atunci faci o decizie destul de simpla: ce fac astazi? Pai am de facut ce am eu de facut in fiecare zi sau as putea sa merg acolo, si prioritizez. Prioritatea mea nu este sa ma expun, prioritatea mea este sa fac un produs foarte bun si sa creez o lume a produsului meu, o cultura de brand.

 In acelasi timp, e o mandrie ca imbraci o persoana ca Madonna sau ca Beyonce. Si stiu o poveste despre cand Madonna s-a imbracat la premiile Grammy cu un corset de-al tau. Voi ati facut mai multe produse pentru ea, nu stiai daca o sa aleaga sau nu, si pentru ca te-ai uitat pe covorul rosu si ai vazut ca nu si-a deschis sacoul, prin urmare nu se vedea tot corsetul, ai decis „N-o sa promovam”. Pana la urma ea s-a dezbracat si .. dar de ce ai luat aceasta decizie care este pe o granita foarte fina. Astazi toata lumea se lauda cu toate micile lucruri care sunt pozitive si li se intampla in viata. Altcineva ar fi fost pe toti peretii de internet, laudandu-se ca Madonna a purtat corsetul respectiv.

Andreea Badala: Cred ca sunt si niste lucruri pe care nu trebuie sa le faci tu ca si creator. Eu sunt fondator si designer. Da, mi-am format o echipa, da, am creat ceva de la zero, si pentru asta chiar sunt recunoscatoare si sunt foarte mandra ca am facut lucrul asta. Noi venim dintr-o cultura in schimb, si eu sunt educata intr-un mod in care tin foarte mult la a-ti sti locul, la a avea un pic de modestie, e o cultura a estului Europei. Cred ca asta m-a influentat atunci si nu cred ca e cazul, adica vorbim de 2014, in cinci ani de zile cred ca am invatat foarte multe lucruri si am invatat sa fiu mult mai clara si sa gandesc mai business.

Da, era nevoie sa comunic mai mult despre momentul acela. Si da, ar fi fost ideal sa comunice altcineva, nu eu. O sa-ti spun foarte sincer ca motivul principal pentru care am ales ca ceea ce fac eu sa nu aiba numele meu este ca mi-e mult mai simplu sa vorbesc despre altceva. Sa nu fiu eu. Pentru ca venind din cultura asta de modestie, sa zicem, ar fi fost ciudat sa zic hainele „Andreea Badala” sunt absolut exceptionale. Adica sa aduc niste calificative pentru ca as fi asociat imediat cu ceea ce am invatat eu in copilarie ‚Nu e bine sa te lauzi atat de mult.” Si chiar am luat decizia asta stiind c-o sa-mi fie mult mai usor sa vorbesc despre altceva. Plus, ca sa fim seriosi, cat de bine suna Murmur versus Badala? Adica oriunde m-am dus in lumea asta mi-au stalcit numele in toate felurile, in functie de tara in care am mers.

Dar care e protocolul? Cum ajunge o persoana ca Madonna sa aiba haine facute de un designer, tu neintalnindu-te cu Madonna probabil – eu mai stiu un pic – primesti dimensiunile la un moment dat, dar pana primesti dimensiunile intri intr-un tabel foarte sofisticat cu foarte foarte multe lucruri. E un parcurs foarte lung. Ce se intampla? Nu neaparat pentru Madonna, pentru oricare alt artist care ti-a imbracat hainele.

Andreea Badala: Ma intrebi cum functioneaza in general un proiect cu o vedeta?

 Da.

Andreea Badala: In general, lucrez cu echipa vedetei respective. Am avut timp de peste 3 ani, am avut contact direct cu echipele vedetelor sau daca era vorba de o vedeta mai la inceput, chiar cu ea direct. Avem si relatii la nivel personal, avem si relatii intermediate. SI timp de 3 ani am functionat asa. Dupa care am observat ca e nevoie sa avem un intermediar si lucram cu o agentie din LA in momentul de fata. Prin agentie, ajung la noi toate aceste requesturi. Cum functioneaza?

E ca de foarte multe ori ei isi doresc ceva din colectie sau alte ori isi doresc ceva conceput pentru ei, si primesc o poveste, un brief, sa spunem, ca va e familiar. Un brief pe care eu trebuie sa-l urmez, am un deadline strans, trebuie sa raspund la el si am grija intotdeauna sa pozitionez foarte bine imaginea brandului, povestea brandului pe brief-ul respectiv.

Momentele mele preferate sunt acelea in care trebuie sa creez ceva special pentru o vedeta. De dimensiuni, da, e foarte amuzant subiectul pentru ca sunt vedete care efectiv nu-si dau dimensiunile si atunci aproximam din imagini, thank you Google images. Da, aproximam destul de bine din ochi. Sunt vedete care isi dau fisele de masuri de acum 4-5 ani si nu mai sunt valabile si atunci decidem sa avem un pic de lejeritate in masuri pentru ca stim ca intotdeauna exista o echipa de retus in spate si totul va fi retusat in timp util.

Oamenii isi imagineaza la nivelul la care ai ajuns tu in industria modei, ca vii dintr-o familie care te-a ajutat foarte mult si c-ai avut asa – stii ca asta e cultura noastra despre moda in Romania – primesti niste bani si te apuci sa faci un business. Numai ca eu stiu destul de multe din povestea ta personala, si stiu c-ai luat-o de la zero si c-a existat la un moment dat un „angajat” in echipa ta care se numea „Marina”. As vrea sa ne spui povestea Marinei si cine era ea.

Andreea Badala: Te-a amuzat mult povestea..  O sa incep prin a confirma ce crede lumea. Da, parintii mei m-au ajutat foarte mult, extraordinar de mult si sunt mentorii mei. Sunt niste oameni extraordinari din Arges, respectiv Campulung Muscel si comuna Berevoiesti. Sunt niste oameni, primii din generatia lor, care au facut facultate, care au venit singuri in Bucuresti, care au invatat limbi straine, care, nu stiu, au inceput sa se intereseze de arta. Si au zis „Ok, noi n-am avut ocazia sa studiem, nu stiu, muzica, desen, pictura, dar ne place si vedem ca fata noastra e foarte pasionata si toata ziua ori deseneaza, ori canta, ori face..” Asa eram ca eram copil si au fost tot timpul alaturi de mine.

Cred ca e cel mai important lucru si sunt persoanele care mi-au dat cea mai mare incredere, si m-au sustinut indiferent de decizie. Si pentru asta sunt foarte norocoasa. Revenind la povestea Marinei, Marina este una dintre prietenele mele cele mai vechi, am folosit acest nume pentru ca-mi era familiar si foarte la indemana si cand aveam emotii si imi schimbam vocea.

La inceput, in primii doi ani, nu am avut angajati, am avut un singur angajat part time, care era in masina de cusut. Am luat primele comenzi in afara, niste magazine foarte frumoase si mi-am dat seama atunci comunicand pentru prima data cu echipe mari, cu business-uri dezvoltate, mi-am dat seama ca nu pot sa ma prezint eu singura si sa vorbesc cu o gramada de alti oameni.

Adica vorbeam cu Head Buyer care ma intreba despre selectie, facea repartitia pe masuri. Vorbeam cu cineva care ma sfatuia cum sa fac livrarea, ce acte vamale sa fac, ce declaratii sa fac, vorbeam cu inca cineva care imi cerea imagini ca sa le foloseasca sa popularizeze brandul acolo, deci pe partea de PR, si eram doar eu.

Atunci a fost momentul in care a aparut Marina, cu o adresa de email, care eram tot eu, si o singura data, va recunosc, am facut un sol de „role play” la telefon si mi-am folosit un alt fel de voce. Nu stiu daca mi-a iesit pentru ca tonalitatea mea e foarte joasa oricum, nu stiu daca s-au prins, dar eu am incercat.

Deci Marina a prins si viata la un moment dat

Andreea Badala: Marina a vorbit si la telefon, la acelasi numar, aici mi-a scapat un aspect, mda.

badala

 Putina lume stie ca tu si fratele tau in copilarie ati mers impreuna cu parintii vostri in Siria pentru ca tatal tau incepuse un business acolo. Dansul, asa cum povestesti de la Berevoiesti, este un domn care a fost foarte autodidact, eu mai stiu povesti, a invatat foarte mult, foarte multe limbi straine, a ajuns sa faca un business in Siria si iata-te pe tine pe la 7-8 ani, cred ca aveai, nu? Gresesc? Ajunsa in Siria, alta cultura, alta treaba, facand home schooling. Asta mi se pare un lucru foarte greu pentru ca mama ta a trebuit sa-ti dezvolte o disciplina, simti ca a contat home schooling-ul de atunci? Astazi sunt o multime de probleme in sistemul de invatamant si sunt foarte multi parinti care opteaza pentru home schooling. Ce-ti amintesti din perioada aia?

Andreea Badala: Mie mi-a placut foarte mult perioada. M-a influentat foarte mult in sensul in care cred ca m-a disciplinat sa invat singura niste lucruri si sa-mi fac un program singura. Adica tin minte ca mama a avut foarte multa rabdare si nu stiu daca eu as fi in stare de asa ceva in momentul in care voi avea un copil. Sa reia fiecare materie si efectiv sa-mi explice.

Dar am fost si un copil care si-a facut singura programul, care si-a dorit sa invete. Tin minte ca parintii mei erau „Ok, opreste-te un pic si du-te si socializeaza, fa altceva.” Sunt convinsa ca asta m-a disciplinat foarte mult, sunt convinsa ca si cultura araba m-a influentat intr-un sens in care mi-am dezvoltat in perioada respectiva foarte mult fantezia, intr-o perioada in care vedeam toate femeile acoperite si in care relatia intre barbat si femeie era rupta, fix la varsta la care eu incercam sa inteleg ce poate fi ca definitie a relatiei intre femeie si barbat, cred ca cumva m-a influentat foarte mult lucrul acesta sa imi dezvolt eu imaginatia despre ce ar putea sa fie.

De curand m-am gandit ca a fost baza, probabil, a ceea ce creez acum. Deci, da, disciplina a contat foarte mult, faptul ca imi setam eu orele cand sa fac, ce sa lucrez. Iarasi, faptul ca am studiat pianul,  m-a ajutat foarte mult pentru ca numai in domenii de genul asta inveti cat de mult trebuie sa exersezi ca sa reusesti sa faci ceva la un nivel tehnic ok. Iti cultivi rabdarea.

 Si pentru cine te cunoaste astazi stie ca nu exista intamplare profesionala la care sa nu te pregatesti foarte mult inainte. E cumva in radacina ta, in esenta ta, tocmai de aia ma gandeam ca e de undeva din copilarie si din ce te-au invatat parintii. Numai ca la 12 ani ai venit frumos in tara noastra, alta cultura, alta distractie, ai mers la scoala de stat cred, nu? Si cum a fost sa te intalnesti cu colegii romani crescuti in cultura romaneasca? Ce-ti amintesti? Cum a fost adaptarea?

Andreea Balada: Eu tot timpul am fost o persoana timida, acum nu am emotii, dar nu stiu de ce.. Cristina e de vina. Dar tot timpul a fost de timida, tot timpul am fost un copil care mai mult a gandit decat sa exprime. Cand m-am intors m-a socat agresivitatea cred, agresivitatea copiilor mai dezghetati fata de cei care erau mai cuminti si mai tocilari asa ca sa zic.

 O forma de bullying, sa zicem?

Andreea Badala: Da,da,da. Clar.

Si te-a marcat? Ai simtit-o? Te-a lovit? Te-ai intalnit cu ea? Sau observai la ceilalti?

Andreea Badala: Sa stii ca nu, cu mici exceptii, nu mi s-a intamplat. In sensul ca nu stiu de ce, dar cumva am avut asa respect din partea colegilor. Ne-a ajutat foarte mult, dar am simtit in schimb tot asa o ruptura in relatia baieti-fete. Adica o lipsa de prietenie, un trac, tin minte foarte clar ca eu eram educata sa salut pe toata lumea. Si chiar si-n scoala generala si mai incolo in liceu, cum intram undeva salutam pe toata lumea. Ca ok, te-am vazut si ieri, daca te-am vazut si ieri te salut si azi, „Buna dimineata!” si nu primeam inapoi salutul si nu intelegeam de ce. Asta era o chestie de relatie culturala.

 Mai stiu o poveste de la tine despre cum ai mers sa faci un stagiu la Alexander McQueen, si nu stiu daca-ti mai amintesti tu cand mi-ai povestit, mi-ai spus „voiam sa-mi rezolv un lucru. Nu aveam rabdare, eram creativa, dar nu aveam rabdare pe executie.”Si eu am fost uimita atunci pentru ca de obicei oamenii merg sa faca un stagiu ca sa si-l treaca in CV. Evident, ca sa ajungi sa faci un stagiu acolo, dai un examen, ti se intampla niste lucruri, o proba, o treaba. Dar tu din nou erai foarte analitica cu tine si un pic cam critica cu tine ”voiam sa-mi rezolv un lucru”. Ne povestesti cum a fost experienta din stagiu de la Alexander McQueen?

Andreea Badala: Sunt 10 ani de atunci. E o experienta foarte valoroasa. Ce am invatat din ea? Ok.. am invatat multe lucruri de la colegii mei asiatici, apropo de rabdare si apropo de disciplina. Cred ca aveam o frica pe care mi-o exprimam de nou. In sensul ca aveam ceva de facut, ma gandeam la subiectul respectiv si primul impuls era sa cer ajutor. Si prietenul meu cel mai bun pe care l-am cunoscut la stagiu la Alexander McQueen mi-a zis un singur lucru „Gandeste-te tu si daca dupa ce te-ai gandit pe toate partile n-ai aflat raspunsul, atunci intreaba.” Si atat mi-a fost. Mi-a fost suficient.

Momentul ala mi-am trecut granita si mi-am depasit frica asta de a zice „nu stiu, n-am mai facut asa ceva pana acum.” Ok? Si? Faci lucruri noi in fiecare zi. Am vazut cat de mult se munceste, am vazut ce inseamna sa ai o echipa si fiecare om din echipa sa fie extrem de important si sa fie o piesa din domino si am avut sansa extraordinara sa-l cunosc pe marele Alexander McQueen, sa schimb niste vorbe cu el care pentru mine au ramas, m-au inspirat foarte mult, sa vad cum functioneaza, cum lucreaza, cum directioneaza echipa, a fost o experienta absolut valoroasa.

Acum zambesc pentru ca-mi aduc aminte ca mi-ai povestit ca te-ai suit cu el in lift si ca tu l-ai salutat si ca nimeni nu vorbea cu el. Era atat de artist.

Andreea Badala: Aaa, da. Am facut niste gafe mari. Da, m-am urcat cu el in lift, n-am stiu ca nu poti sa urci cu el in lift. E foarte simplu, dupa aceea am inteles. Atunci nu am inteles si am crezut ca e asa o barfa, stiti ca toata lumea retine partea asta de barfe si mi-am dat seama ca sunt super importante pentru ca sunt funny, te dezgheata, nu ti-ai baut cafeaua, vrei sa razi de ceva, e ok.

Bun, doua chestii m-au socat atunci apropo de barfa: asta cu liftul n-am inteles-o. Ok, am apasat pe buton, ce mai era sa fac? Am facut-o deja. Am zis si Hello! ceea ce iar nu trebuia sa zic si va explic dupa aceea de ce nu trebuia sa zic. Si a doua chestie care mi s-a parut incredibila: eram la Milano, in timpul Fashion Week-ului si urma show-ul de menswear. Si el a cerut sa i se aduca cu DHL-ul din Londra post-it-uri roz. Ok, adica nu se gasesc in Milano? Ok, e weekend, nu se gasesc, ma rog.

Bun, e foarte simplu. Normal ca exista aceste reguli simple de genul – nu te urci cu el in lift – pentru ca nu vorbim despre un om normal, vorbim despre un om care trebuie sa faca atat de multe lucruri, care nu e un om normal ca noi, restul. E un om care trebuie sa creeze, e un om care trebuie sa stie tot ce se intampla, e un om care trebuie sa integreze un feedback de la echipa si el sa creeze in continuare, e un geniu practic. E un geniu care e suprasolicitat, pentru ca trebuie sa faca nu stiu cate colectii pe an, si atunci e normal sa-si impuna aceste reguli pentru ca momentul in care el merge cu liftul de la parter la etajul 3 e momentaul ala in care, nu stiu, se trezeste, e singur, nu-l bate nimeni la cap efectiv. Deci, da, am facut o gafa.

La fel, ca vrea post-it-uri roz? Inteleg perfect si chestia asta acum. Ma enerveaza sa pun o idee intr-un layout care nu e pe placul meu, nu e in proportia potrivita, nu e in armonia pe care o gandesc eu. El asta decidea. Acele pe care le foloseam cu perluta aceea trebuiau vopsite in negru. Deci daca aveam o pauza, oricine avea o pauza acolo, vopsea biluta aceea in negru. De ce? Nu vrei sa-ti distraga atentia alta culoare, nu? Tu lucrezi cu anumite culori si vrei ca elementele ajutatoare sa nu-ti distraga atentia, sa nu-ti influenteze proportia si ceea ce faci tu acolo. Deci, da, pare absurd dar nu e.

E la categoria cancan dar de fapt are o justificare foarte profunda in spate. Noi am vorbit de multe ori despre cat de mult ai lucrat tu si ti-ai rafinat brandul Murmur si cat de atenta ai fost sa creezi o identitate a colectiilor tale, care sa se regaseasca de la sezon la sezon. Avem in sala o multime de oameni care lucreaza cu brandul personal sau pentru alte branduri. Din experienta ta de a-ti rafina brandul si a ajunge la inima lui, ce i-ai sfatui pe oameni ca exercitiu sa faca pentru ce ei sa mearga de la un nivel la altul cat mai sus in brand.

Andreea Badala: Pfu, dificil. Dificil pentru ca in doi ani vom face 10 ani de la lansare. Deci avem 8 ani. Opt ani nu inseamna mare lucru in a dezvolta un brand. De la 10 ani in sus poti sa zici ca da, am pus bazele, stiu unde functioneaza, ce am facut bine, ce n-am facut bine. Nu stiu, probabil ca parerea mea ar putea sa fie relevanta si o s-o spun, dar in acelasi timp cred ca mai am atat de mult de invatat incat daca vorbim peste doi ani, voi sti cu totul altceva. Cred ca cel mai importat este sa ai o identitate, si identitatea respectiva sa aiba si autenticitate, dar sa aiba si o relevanta pentru piata. Si cred ca acea identitate trebuie adaptata si trebuie studiata in relatie cu piata pe care vrei sa functionezi. Nu stiu, ajuta in vreun fel ce-am spus?

Da, da, ajuta. Sigur ca ajuta. Eu recunosc in orice moment orice produs de-al tau dintr-o colectie noua pentru ca are un feeling, are niste linii care sunt ale tale si imi imaginez ca este un efort destul de mare sa declini aceeasi identitate si pe alte produse, nu doar pe corset. Sa fie si in pantaloni, sa fie in orice alt item. Ceea ce mi se pare foarte puternic si foarte greu in acelasi timp.

Andreea Badala: Da, cred ca e principiul de baza cand dezvolti un produs, este sa poti sa-l recunosti si intr-un alt context si sa aiba o legatura dintr-un sezon in altul. Nu cred in altceva. Cred ca pur si simplu e o chestie de baza corecta, pe care o fac. Iarasi, e nevoie de foarte mult timp ca sa popularizezi ceva nou. Deci e un al doilea motiv pentru care vrei sa continui ceea ce ai inceput si trei, ia foarte mult timp sa faci un produs bun.

Adica, nu stiu, ce port acum, dau un exemplu care mi-e la indemana. Port un body din denim. Aceasta forma am facut-o din 2011. Am facut-o prin toate testarile, prin toate materialele. In 2018, am incercat pentru prima oara aceasta forma pe denim. Am lucrat cu cei mai buni producatori in denim care lucreaza pentru Diesel. Sunt din Romania, da. Am dezvoltat cu totul o alta proiectare, numai partea de material, fitting si partea de cum se uzeaza acest denim, deci partea de testare, ne-a luat in jur de 6 luni.

Si atunci cum ar fi logic sa incepi ceva, sa abandonezi ce ai inceput si s-o iei de la zero, cand tu de fapt in jumatate de an, un an, abia reusesti sa faci un produs bun. Dupa care mai ai nevoie de.. in functie de care e viteza ta de promovare si care e expunerea ta, mai ai nevoie de atat de mult timp ca sa va fac pe voi toate femeile,  sa probati acest body. Pentru ca primul lucru la care va ganditi poate fi „Dar de ce sa port eu asa ceva? Unde o sa port asta?” Sunt convinsa ca e una dintre intrebari. Si atunci da, ai nevoie de foarte mult timp, si da, ai nevoie sa creezi identitatea si sa duci mai departe ceea ce ai reusit deja.

Si luand in calcul tot mecanismul pe care l-ai spus, la care noi de obicei nu avem acces, pentru ca alegem un produs din magazin, il luat de-a gata, il probam, poate avem o zi proasta, poate in ziua aia ne simtim mai cu silueta si atunci cumparam. E o decizie super emotionala. Luand in calcul toate aceste lucruri si partea de data la care avem acces astazi, pentru ca stim comportamentul consumatorului pe tari, pe zone, pe generatii, cum faci tu sa te pozitionezi, pentru ca avem si oameni de business in sala, pe piata luxury, pentru ca-ti doresti sa activezi acolo, in zone in care sunt in crestere, citeam ca in America de Nord e crestere. Tu de aici din Romania pe dreapta, sigur, stai mult la Paris, maine pleci intr-o alta parte a globului, dar cum faci? Care e strategia ta ca sa te pozitionezi eficient avand in vedere efortul pe care il ai in spate pentru fiecare dintre produse.

Andreea Badala: Cred ca pot sa dau un exemplu, de care prima interactiune cu un cumparator, sa zicem, cand zic cumparator ma refer la cineva care reprezinta un magazin din orice alt colt al lumii, cu care interactionezi direct intr-un showroom, adica intr-un punct de expunere, indiferent care e acel punct de expunere.

Si, da, e o intrebare foarte relevanta pentru ca la inceput, in momentul in care auzeau de Romania, tara noastra nu reprezenta incredere, nu reprezenta niciun fel de garantie pentru ca efectiv nu este pe harta domeniului in sine. Si trebuie sa recunosc ca timp de cel putin 3 ani, peste tot unde am mers, in momentul in care auzeau originea brandului ziceau „Da, ok, poate revin.” In orice caz, dadeau abort mission.

Cu timpul am invatat si cum sa prezint brandul si am invatat si ce trebuie sa spun in prima faza. Pentru ca daca in prima faza spui ceva legat de calitatea si povestea brandului, si abia dupa aceea spui care e originea si le explici de ce originea aceea poate fi un avantaj, nu au cum sa nu aprecieze lucrurile. Deci introducerea pe care o fac in momentul de fata este in primul rand despre brand, o fraza care explica brandul, dupa aceea o fraza care spune unde a fost pozitionat brandul si cine sunt celelalte persoane care ofera incredere pentru brand, pentru ca acest lucru se transmite foarte usor. Dupa care spun care este originea brandului si de ce poate fi un avantaj pentru ei.

Avantajele pot fi din zona… eu daca as fi cumparator mi s-ar parea avantajos sa am un brand care in momentul de fata nu e peste tot in lume. Toata lumea poarta Louis Vuitton, Balenciaga, toata lumea poarta. Daca vreau sa fiu deosebita si vreau sa spun o poveste eu ca purtator, reiau povestea de brand si mai departe pot sa zic „e din Romania, ai auzit de tara asta? E in estul Europei. Stii de fata aia? Stii de echipa? Stii cat de mica e echipa? Stii ce fac oamenii astia? Stii unde produc? Stii ca produc unde produc si toti astia mari, dar ei fac piese putine si eu sunt una dintre persoanele acelea care poarta unul dintre produsele putine pe care brandul acela le face.  ”

 Si acum, prin explicatia ta, mi-ai intins putin la fileu mingea. In sala aveam o multime de oameni care traiesc din brandul personal, din exploatarea ca persoana publica, in mediile din online, in brandul personal. Tu ai lucrat foarte mult pentru brandul tau si ai si invatat sa-l vinzi altfel decat ne invata scoala de aici pentru ca viata te-a invatat. Ce i-ai sfatui pe cei care se afla in sala sa depaseasca din educatia noastra, ca sa se vanda mai bine si mai ales eficient pe termen lung. In sensul sa nu se consume, sa nu se arda astazi. Sa reziste 10 ani, 12 ani, 15 ani.. greu.

Andreea Badala: Eu sper sa fie mai mult decat sa reziste. Dar da, bine spus, pentru ca, clar, in primii ani trebuie sa rezisti. Cred ca cel mai bun sfat pe care as putea sa-l dau este sa gaseasca echilibru intre ce simt ei autentic si ce ceea se cere pe piata, am reluat ideea asta pentru ca mi se pare foarte relevanta.

De ce? Pentru ca nu poti sa muncesti atat de mult cat iti cere piata in momentul de fata, daca nu-ti si place ceea ce faci. N-ai cum sa dedici atatea ore, nu ai cum, efectiv. Nu ai cum sa te gandesti in continuu la acelasi lucru, atatia ani. Zi de zi, noapte de noapte, nu ai cum. Deci trebuie sa ai foarte multa pasiune, trebuie sa-ti placa foarte mult ca sa poti sa te dedici atat de mult.

Sunt foarte multe branduri in momentul asta pe piata, foarte multe branduri, mult mai multe branduri decat avem noi nevoie in momentul de fata. Singurul lucru pe care poti sa-l faci este sa creezi inca o nevoie prin ceva care sa porneasca din tine, autentic. Nu cred ca din zona asta de branduri care sa fie create din nevoie, cred ca mergem deja intr-o alta zona, mai tehnica, ok, de ce ar fi nevoie? Lumea calatoareste foarte mult acum, mie mi-ar placea sa am haine pe care le am comprimate asa, stiti ca exista tricourile acelea atat, le deschizi, le bagi in apa si se fac mari, genul asta, da, e un brand de care ai nevoie dar poate in 15 ani nu mai e wow. Dar daca vine cineva cu o poveste, autenticitate, poate rezista putin mai mult, zic eu.

N-as zice ca in sine e atat de greu sa creezi un brand, pentru ca e un act de creatie, as zice ca in mod special acum e greu pentru ca e piata suprasaturata, pentru ca totul e foarte efemer, in sensul ca poate oricine sa faca haine, de exemplu, si sa le fotografieze frumos, sa le puna pe Instagram, si sa vanda extraordinar de mult pentru o perioada de timp. Totul porneste de la intrebarea „Ce-ti doresti?” Iti doresti sa vinzi timp un an si sa inchizi sau iti doresti sa creezi ceva relevant?

Si ultima mea intrebare, dupa care luam 3 intrebari de la public, aproape ca imi vine mie sa zambesc sa-ti pun intrebarea pentru ca te cunosc. Traim intr-o epoca a Instagramului, stiu discretia, modestia ta si dorinta de a fi foarte departe de ochii publici, dar daca astazi ai avea un cont personal de Instagram, cu scopul de a face business din exploatarea imaginii tale, stiu, nu se va intampla niciodata, dar daca ai face asta, care ar fi strategia ta? Pentru ca avem in sala oameni, avem fete, cred ca si baieti, care au conturi importante pe Instagram, din care ori fac bani ori intentioneaza sa faca bani. Si in exploatarea imaginii personale, ce ai face tu, daca te-as lasa in locul lor?

Andreea Badala:  In primul rand sa nu zicem niciodata. Cine stie ce se va intampla in 4 ani, cum o sa am nevoie de un refresh. Mi se pare ca sunt foarte multe conturi de instagram foarte cosmetizate, nu mi se pare, asa e. Si exista si trendul asta in care in partea opusa, nu stiu, urmaresc cateva fete frumoase, nu pot sa nu ma uit la fete frumoase, adica n-ai cum sa nu te uiti la fete frumoase pe Instagram, si ma uit la cateva fete frumoase pe Instagram care sunt si destepte si stiu sa arate un pic de autenticitate, dar tot foarte marketate, in sensul ca „Hei, imi arat vergeturile, hei, va arat cum arat dimineata fara sa-mi pun fond de ten.”

Cred ca daca as face asta, n-as merge nici in prima zona, nici in a doua pentru ca niciuna nu consider ca sunt autentice. As merge in zona de mijloc, de real, in care foarte multe persoane sunt acum, in care iti arata efectiv, e un soi de reality show, in zona asta as merge daca mi-as asuma vreodata asa ceva, prin absurd.

 

Daca a fost ceva in cariera care, nu stiu, un brand sau un produs, v-a cerut ceva si ati spus NU, daca a fost ceva ce v-a incalcat principiile sau identitatea sau ceva nu ati vrut sa faceti ca va incalca si poate refuzati o suma mai mare de bani sau imaginea.

Andreea Badala: Foarte relevanta intrebarea. Si da, imi place sa spun NU. Tot timpul cand incep un proiect am in vedere daca asocierea cu alt brand este potrivita pentru brandul meu, daca avem valori comune. E ca intr-o prietenie daca vrei, nu poti sa fii prieten cu cineva care n-are macar baza de valori comuna cu a ta pentru ca n-o sa aveti ce sa va spuneti, n-o s-aveti unde sa mergeti impreuna si n-o sa aveti nimic in comun. Acelasi principiu il aplic si pentru brandul propriu si da, au fost foarte foarte multe momente in care am refuzat, au fost momente in care as fi avut nevoie de proiecte din punct de vedere financiar, dar le-am refuzat pentru ca pe termen lung ar fi facut mult mai mult rau decat binele pe care il puteau face pe termen scurt doar la nivel financiar. Am incercat tot timpul sa gandesc lucrurile pe termen lung si sa proiectez acest brand pe o viata sanatoasa si o evolutie sanatoasa.

Ai spus la un moment dat, facand referire la episodul Madonna, ca in timp ai invatat sa te promovezi mai bine si sa eviti anumite etape, sa le spunem, pe care nu le-ai exploatat la maxim. Care ar fi, sa spunem, cateva greseli pe care le-ai facut si lucruri pe care ai fi vrut sa le faci diferit, daca privesti acum retrospectiv.

Andreea Badala: Oh, multe. Dumnezeule! Cristina, trebuie sa fac o lista? Am gresit enorm si ma bucur foarte tare c-am gresit enorm. N-ai cum sa le stii. In pozitia in care creezi ceva, gresesti in continuu. E o pozitie care favorizeaza greselile una dupa alta. Dar – si o sa sune asa, adorm efectiv cand zic asta – dar asta e adevarat – dar inveti din greseli, n-ai cum altfel. Cred ca o sa pot sa enumar doua sau trei greseli, ca sa nu va plictisesc, ca altfel nu m-as opri.

O prima greseala a fost sa asociez comportamentul meu personal cu comportamentul de brand, apropo de momentul Madonna. Ok, ca eu personal nu m-as duce intr-un bar sa ma vad cu tine la bar si sa nu te lasi sa vorbesti si sa vorbesc doar despre brand si de cat de minunat e ce fac eu, da, n-as face asta. Dar asta sunt eu la nivel personal, pe de alta parte la nivel de brand, business, a aparut o vedeta, vedeta aceea nu te crediteaza. Nu te crediteaza, adica e alt subiect.

Sunt vedete care crediteaza tot ceea ce poarta, sunt vedete care nu crediteaza, apropo, pentru ca asta e un business. Sunt vedete care iau 200k pe post, deci de ce m-ar credita pe mine? Bun, si atunci este fix ceea ce trebuie eu sa fac sa ma promovez si sa transform acea imagine in vanzare si faptul ca nu am facut-o si faptul ca am aplicat varianta personala este cea mai mare greseala. Eu sunt eu, business-ul e business and that’s it. E buna greseala asta sau mai zic?

Pare ca te concentrezi foarte mult pe promovarea in afara, de ce faci asta si de ce nu ai inceput mai mult in Romania, parefoarte mult din ceea ce faci de la inceput ai dus in afara, e corect sau e doar o perceptie?

Andreea Badala: E o perceptie corecta a intentiei mele. Nu am un brand care sa aiba o o inspiratie locala, unu la mana, adica in tot ceea ce fac leg de manifesto de brand. Daca eu, de exemplu, as fi facut un brand inspirat de ia romaneasca ar fi avut tot sensul din lume sa ma concentrez pe asta si dupa aceea sa duc in afara. Asta e un motiv. Si al doilea e o strategie sa zicem.

Consider ca toti, inclusiv eu, toti apreciem mult mai mult ceea ce vine din afara pentru ca avem un pic de feeling de inferioritate, de natie, si atunci da, e o strategie sa vreau sa fiu pozitionata in afara, ca apoi voi de aici sa credeti in ceea ce fac. Pentru ca doar daca ma vedeati, nu stiu ca nu ma uit la televizor,  ma vedeati la emisiuni la televizor, ma asociati cu niste persoane in care nu ati fi crezut neaparat. Si trei, da, e si o dorinta a mea personala pe care am oglindit-o in brand.

Adica mi-am dorit sa vad cum interactioneaza brandul cu diverse culturi. Nu e ca nu ma intereseaza piata de aici, evidenta ca ma intereseaza, de asta sunt aici. Imi face o deosebita placere sa fiu aici, nu aveam timp pentru asta, am venit, apreciez invitatia, adica nu e dintr-o zona de genul asta, dar pur si simplu mi s-a parut mult mai logic si sincer va captez atentia pentru ca lumea ma apreciaza in afara. Si de ce o faceti oare? Nu din motivul pe care tocmai l-am spus? Pentru ca-i consideram pe ceilalti un pic mai sus decat noi? Si da, au mai multa experienta, au mai multa traditie in domeniu, adica au o istorie fata de noi, in domeniul asta cel putin.

Mi se pare un final foarte frumos care ne ajuta sa reflectam si la felul in care ne apreciem noi valorile daca vrei. Pana nu vii cu o validare de afara, ne gandim, oare e suficient de bun? Poate a fost o intamplare c-a avut acest succes la acest eveniment, e cumva din cultura noastra care e mai axata pe critici, decat pe a pune omul in valoare. Stiind cum esti tu, iti multumesc din tot sufletul c-ai venit astazi.

Andreea Badala: Multumesc si eu.

Cristina: Pentru ca apari foarte, foarte rar si acum ati inteles de ce apare foarte foarte rar. Iti multumesc si iti doresc mult succes si cred ca toti cei de aici se bucura astazi ca te-au descoperit asa cum esti.

Andreea Badala: Multumesc. Mai vreau sa spun un singur lucru, tot sunt aici, chiar voiam foarte mult sa comunic ideea asta: mi-as dori foarte mult pe plan local  sa fim mult mai deschisi, in sensul sa comunicam mult mai mult. Stiu ca eu personal si brandul nu a facut-o foarte mult, dar si cu ocazia asta in care ne-am vazut aici, mi-as dori sa va simtiti foarte deschisi sa vedeti produsul, sa-l probati, sa ne vizitati in aterlier. Pentru ca suntem in acelasi spatiu, dar mi se pare ca nu interactionam suficient de mult. Dar tu ce faci? Dar tu cum faci? Nu comunicam suficient de mult. Si las o invitatie deschisa la comunicare, la parerile voastre despre produsul meu, las o invitatie deschisa in showroom si in atelier, unde daca intrati nu va obliga nimeni sa cumparati, veniti sa probati si orice spuneti voi, pe mine ma va ajuta in continuare sa fac produsul mai bine cu parerea voastra. Asta voiam sa spun.

Cristina: Multumim mult.

 

3231
WhatsApp Image 2019-06-11 at 14.28.58(interviu) Nespresso TIFF Lovestories: Jean Michel Bernard, compozitorul care e iubit de Martin Scorsese si Michel Gondry –

(interviu) Nespresso TIFF Lovestories: Jean Michel Bernard, compozitorul care e iubit de Martin Scorsese si Michel Gondry –

Compozitorul si pianistul Jean Michel Bernard stie pe propria piele importanta schimbului multicultural in activitatea unui artist: traieste intr-o familie multiculturala. Sotia e americana, au doi copii cu care vorbesc alternativ cand franceza, cand engleza. In plus sotia e vorbitoare de japoneza si rusa.

Asa ca prezenta sa la TIFF 2019, in cadrul Sezonului Romania-Franta a fost o continuare naturala a stilului sau de viata.

Bernard, care are o nominalizare la Oscar pentru muzica fimului HUGO, regizat de Martin Scorsese, are o cariera impresionanta ca muzician de jazz, compozitor, producator si realizator de muzica de film. La TIFF a sustinut un concert cu muzica de film pe care a creat-o, iar participarea sa a fost cumva in oglinda cu cea a unuia dintre cei mai apropiati colaboratori ai sai – Michel Gondry.

Ambii invitati ca parte din Sezonul Romania-Franta, un cadou al sezonului pentru cinefili, Gondry si Bernand au fost cumva copertele festivalului. Gondry a fost prezent in primele zile cu filmele sale, dar si spectaculoasa instalatie Fabrica de Filme, in timp ce Bernard a incheiat festivalul si a participat la gala finala.

Iata un interviu cu Jean Michel Bernard, realizat cu sprijinul organizatorilor Sezonului Romania-Franta. Un interviu pe care l-am insotit si de cafeaua mea Nespresso – cafeaua oficiala a TIFF, si anul acesta.

WhatsApp Image 2019-06-11 at 14.28.58

“Eu vin dintr-o familie de muzicieni amatori. Tata canta la modul amator la pian foarte mult jazz, bunica cumpara kilograme de muzica si ascultam zeci de discuri in familie. Suntem trei frati, iar fratele meu mijlociu, care e mai mare cu 10 ani decat mine, canta si el jazz.

Am trait intr-o familie in care era muzica peste tot, dar nu la modul profesionist. Aveam pian acasa si inca de mic am inceput sa apas pe clape pentru ca incepusem sa vad cum se face si sa prind dintre melodii. Putin mai tarziu au descoperit ca am auz perfect si am ajuns la conservator la 6 ani si jumatate.”

A fost greu pentru dvs. sa invatati disciplina de a canta la un instrument la o varsta atat de mica?

(rade) Nu eram precum muzicienii asiatici de astazi. Nu eram atat de virtuos precum copiii asiatici care pot la 5-6 ani sa cate sonate de Chopin, lucrari de Mozart, uneori coordonandu-se cu orchestra.

De fapt eu n-am fost niciodata disciplinat, pentru ca eram rasfatat si privilegiat. Nu a trebuit niciodata sa muncesc mult la pian pentru ca prindeam repede si invatam doar inainte de examene. Dar mi-a placut muzica foarte mult si m-am jucat mult cu ea.

Bine, peste ani cand am ajuns la o cariera internationala, a trebuit sa recuperez partea de disciplina si sa invat si sa repet cat mai mult. Asa ca am muncit mai mult cand am devenit adult, decat in copilarie cand invatam alfabetul muzical.

La 20 ani aveati un job foarte spectaculos: ii inlocuiati pe marii pianisti din cluburile de jazz din Franta cand acestia nu mai voiau sa cante intr-o seara. Cum ati ajuns sa avei job-ul asta?

Am crescut in nordul Frantei, am fost la Bordeaux la conservator. Joia luam trenul si mergeam la Paris ca sa ma distrez in cluburile de jazz, cantam cate putin, ma simteam bine, dar si invatam in acelasi timp.

Apoi m-am mutat la Paris pentru Master si deja cunosteam oamenii si am inceput sa fiu chemat sa cant in aceste cluburi de jazz.

Si nu aveati emotii ca trebuia sa-i inlocuiti pe marii muzicieni?

Am avut emotii cand a trebuit sa cant in fata lui Ray Charles, dar cand obtineam joburile astea era ceva natural. Primeam un telefon de la proprietarul clubului, imi spunea ca e o seara libera in program si ma intreba daca nu vreau sa cant eu…

Si cum a fost cu Ray Charles?

Asta e o poveste lunga si frumoasa. Cand Ray Charles a avut de sustinut un concert mare la L’Olympia in Paris i s-a intamplat o nefacuta: intreaga orchestra cu care trebuia sa cante a pierdut avionul. Producatorul show-ului s-a gandit sa nu anuleze spectacolul, sa beneficieze de cei trei muzicieni care erau cu Ray deja in Paris si sa mai completeze macar cu unul. Il intalnisem pe acest producator cu un an inainte cand fusesem invitat sa dirijez orchestra festivalului San Remo si ne inteleseseram foarte bine, asa ca m-a sunat si m-a intrebat daca nu vreau sa vin sa dau o proba in fata lui Ray Charles ca sa cantam impreuna.

Acolo am avut emotii!! Dupa ce am trecut proba cu Ray, a trebuit sa le castig increderea muzicienilor americani care se gandeau “cine naiba e francezul asta care a aparut printre noi?!” Am repetat impreuna, le-am castigat increderea si concertul de la Paris a fost foarte indragit. De fapt, a fost un succes atat de mare ca am plecat in turneu mondial un an in aceeasi formula. Ultimul spectacol a fost in Australia, avandu-l in deschidere pe Bob Dylan. Ceva incredibil pentru cineva care in copilarie asculta impreuna cu fratii sai discurile cu Ray Charles.

O intamplare din categoria nimic nu e imposibil.

Da. Astazi obisnuiesc sa le spun studentilor ca te pregatesti o viata intreaga pentru cateva clipe in care un tren face statie in fata ta. Il prinzi, ti se poate schimba viata. Daca-l ratezi, e doar vina ta, ca n-ai fost suficient de bine pregatit. Dincolo de deschiderea profesionala care a urmat dupa acest concert, pentru ca producatorul respectiv a facut si un album cu mine, prietenia pe care am dezvoltat-o cu Ray Charles, o relatie tata-fiu, e nepretuita pentru mine. Ray era un om minunat pana… greseai ceva in muzica. Atunci nu-ti accepta nicio scuza.

Sa vorbim putin de muzica de film. Dincolo de povestea filmului care da o directie pentru muzica care urmeaza sa fie scrisa pentru un film, cat de diferit a fost sa lucrati cu Martin Scorsese comparativ cu lucrul alaturi de prietenul dvs. Michel Gondry?

Marty e un artist care stie in detaliu ce vrea, care are o cultura muzicala gigantica, un artist care nu se teme sa utilizeze muzica la intreaga ei valoare in filmele sale, spre deosebire de regizorii tineri de acum. Muzica genereaza o anume teama in mintea unui regizor, pentru ca ea e independenta, isi e suficienta, poate crea singura o poveste si o imagine. Asa ca, pentru a avea relaxarea sa pui muzica in film, iti trebuie o cultura importanta si a filmului si a muzicii.

Si am sa dau un exemplu foarte exact. In Hugo e o secventa in care Sasha Baron Cohen intalneste o florareasa in gara, iar spectatorii aud pe fundal un cantec francez foarte vechi care se numeste Si tu veux Marguerite. Marty a vrut ca acel cantec – care se aude foarte in departare pe fundal – sa fie cantat de un copil si trebuia sa aiba atmosfera dintr-un anume film de Jean Renoir… Nu i-am spus niciodata, dar l-am pus pe copilul meu sa inregistreze acest cantec ca sa fie cat mai apropiat de ceea ce isi dorea Marty. Si cum spuneam, e o piesa care se aude foarte in departare.

Prin comparatie, Michel care e si el muzician, stie ce vrea, dar merge intr-o zona mai libera. Pentru La science des reves, care nu a fost un blockbuster, dar a devenit un film cult, am avut sansa sa ma lase sa fac o parte din muzica inainte de filmari… Iar aici am o poveste care seamana cu povestea cantecului tema din Titanic pe care James Cameron nu l-a vrut intial. Producatorul muzical a chemat-o pe Celine Dion, a inregistrat cantecul si cand Cameron l-a auzit, si-a schimbat parerea. Tema din La Science des Reves nu a fost acceptata initial (rade).

Morala acestor povesti este ca nu trebuie vazut compozitorul muzicii ca pe un prestator de servcii, el e parte din creatia intreaga a filmului.

Prin perspectiva profesorului care sunteti, ce i-ati spune elevului Jean Michel Bernard de la 12 ani daca l-ati intalni azi?

(Rade) I-as spune ca va veni o vreme cand va avea o multime de facilitati pe care nici nu si le imagineaza. Pentru ca, vedeti dvs., am cantat foarte multi ani la pian, am devenit copil artist pe un Steinway…

Dar astazi copiii muzicieni, chiar si proprii mei copii, nu mai simt nevoia sa mearga la conservator, nici nu mai e nevoie de asta. Le place muzica, nu i-au in discutie daca sunt sau nu capabili de performanta, dar nu ii mai obliga nimeni sa faca solfegii si sa exerseze in fiecare zi.

Cred ca un profesor poate sa distruga partea creativa a unui copil. Cand eram tanar am predat ca sa pot sa am un ban in plus, dar am fost un profesor teribil pentru ca nu eram pregatit sa inteleg copiii. Cred ca atunci cand dai de un copil talentat si pasionat de muzica, trebuie sa te porti cu el ca si cum ar fi o mare comoara.

Nu mi s-a intamplat nimic rau in copilarie cu vreun profesor, dar astazi daca ma intalnesc cu orice copil talentat il pretuiesc ca pe o comoara foarte rara.

*

Prezenta mea la TIFF2019 a devenit deja o traditie, la invitatia Nespresso, care este un sustinator al festivalului de la Cluj de 4 ani, fiind de altfel implicat in sustinerea si promovarea Festivalului de Film de la Cannes si a altor festivaluri importante.

Incepand de anul acesta, Nespresso are, in cadrul TIFF, si un VIP Lounge dedicat, cu diferite activitati proprii (spre exemplu, MasterClass-uri despre universul cafelei, workshop-uri pe diferite teme etc.), dar este si un spatiu perfect pentru a-ti incepe ziua savuros sau pentru a-ti seta diferite intalniri.

 WhatsApp Image 2019-06-11 at 14.31.42

1852
cover andrei(interviu) Andrei Alexandru – romanul care a lucrat pentru turneele Adele, Coldplay, Bruno Mars, Celine Dion, Beyonce –

(interviu) Andrei Alexandru – romanul care a lucrat pentru turneele Adele, Coldplay, Bruno Mars, Celine Dion, Beyonce –

Pe Andrei l-am cunoscut la Vocea Romaniei acum cativa ani, avea in grija cativa dintre concurenti. Nu l-am intrebat niciodata cum au ajuns concurentii la el, banuiesc ca si-au transmis de la o editie la alta ca sunt PR-i independenti care ii pot ajuta ca sa aiba baze mai mari de votanti.

Am descoperit ca, desi student eminent bursier la Drept, lucreaza periodic pentru proiecte internationale si ca face asta de aproape 6 ani, avand in portofoliu job-uri pentru zeci de artisti mari.

Nu-l vedeti in ziare laudandu-se, nu se inghesuie oamenii sa-l cheme sa vorbeasca la conferinte desi, in industria noastra muzicala nu foarte profesionista, e unul dintre putinii oameni care nu doar ca a citit cum se “face treaba” la casele mari, ci a si lucrat pe job-uri concrete.

Am insistat cateva luni pana am ajuns la acest interviu pentru ca nu-si doreste expunere de dragul expunerii si stie ca in meseria de PR nu e despre a te lauda pe tine, ci de a aseza munca altora intr-un context care sa fie cat mai accesibil publicului. 

Argumentul suprem pentru care a acceptat sa povesteasca a fost ca e posibil ca oamenii care vor citi sa se inspire si sa invete din experienta lui. 

Mie mi-ar placea sa mai existe tineri care sa aiba curajul lui sa incerce sa intre in contact cu profesionistii din grupa mare, sa aiba modestia si determinarea lui (“nu trebuie sa fiu neaparat platit, e mai important sa invat”- a spus la inceput cand voia sa cunoasca oamenii importanti de la Londra) si sa munceasca cu aceeasi seriozitate ca sa-i convinga pe marii profesionisti sa-l angajeze dupa ce l-au vazut la lucru.

In Romania e multa impostura in domeniul PR-ului independent (pentru entertainment/horeca etc), sunt foarte multe persoane care nu au citit nici macar o carte de specialitate si se lauda cu… multe. Se lauda cu sinceritate pentru ca atat stiu, ei sau ele cred ca revolutioneaza lumea cu cateva insta story-uri in fuste scurte. Asa ca sper ca interviul de mai jos sa fie, indirect, un mic indrumar despre cum ar trebui sa se faca lucrurile in PR-ul de divertisment. Sunt multe indicii despre segmentarea job-urilor in comunicarea pentru divertisment, despre etica de lucru, despre proceduri si despre managementul echipelor.

Va rog sa nu spuneti ca la noi nu se poate, ca noi suntem altfel si sa nu cautati scuze de orice fel. Partea de informatii din interiorul productiei marilor turnee mondiale de mai jos e un acces onest la profesionalism si oamenilor din industrie le poate fi de folos daca citesc cu mintea deschisa si isi spun “vreau si eu sa fiu printre cei mai buni”.

Ii multumesc lui  Andrei Alexandru pentru ca a acceptat acest interviu. De la Drept la PR

Cum ai ajuns la PR, de la Drept?

N-am ajuns de la Drept la PR, ci, mai degrabă, cred că PR-ul m-a ales pe mine. În școala generală mi-am descoperit pasiunea pentru scris, apetența avidă de a cunoaște lucruri, de a deține informația și de a o disemina. Ulterior, în liceu, mai ales în ultimii doi ani, începusem să redactez materiale și să fac documentare pe teren pentru diverse publicații, atât print cât și online – de la economic, social, politic până la monden. Încă din copilărie spuneam tuturor că o să fiu avocat. Chiar dacă azi nu sunt avocat și job-ul meu full time nu e unul în Drept, niciodată n-am renunțat la „latura” mea juridică. 

Erai apropiat de lumea divertismentului? Părinții, frații, cineva din anturajul tău lucra în domeniu? Sau era artist?

Absolut deloc. Nimeni din familie nu a avut vreun contact sau o relație în industria de entertainment; nici nu cunoaștem pe cineva care lucra în domeniu. Tata este militar de carieră, a avut o activitate de aproape 30 de ani în „slujba țării”. De fapt, a preluat și a continuat cariera bunicului patern, care a fost unul din piloții cuplului Ceaușescu. Din păcate nu l-am cunoscut, deoarece a murit într-un accident aviatic când tata avea numai 13 ani. Deși nu m-a atras acest domeniu, am învățat ce înseamnă rigoarea, diplomația și disciplina ce revine acestei cariere, atribute foarte utile în meseria mea de PR. 

În ceea ce o privește pe mama, lucrurile stau cu totul altfel. Lucrând în mediul privat până de curând, mai exact în industria de fashion, am învățat care sunt plusurile și minusurile de a lucra la – sau pentru – un client, ce înseamnă să-ți exploatezi creativitatea, să faci networking și să-ți respecți deadline-urile. Cred că prima persoană publică pe care am cunoscut-o a fost Simona Dragomir (pe atunci, Bălănescu), în 2003, pe vremea când prezenta știrile la Realitatea Tv. 

Ce-au zis părinții tăi când au aflat că vrei să faci acest switch?

Nu cred că am făcut niciodată switch-ul cu adevărat, iar de multe ori, la intervale neregulate de timp, I really do struggle… Căci, inevitabil, mai interveneau acasă discuțiile de genul că poate e cazul să am un job mai stabil, într-un alt mediu. Poate și de aceea, uneori, m-am trezit aplicând pentru tot felul de job-uri, fie că era vorba să lucrez într-o agenție de PR sau într-o corporație. Și ajungeam acolo, treceam cu brio peste orice tip de evaluare, luam postul și apoi, după un timp, ușor, ușor mă stingeam. 

Cristina Balan

Și de aici, cum ai ajuns să lucrezi pentru Live Nation – unul dintre cei mai mari promoteri de spectacole din lume?

Totul a pornit de aici, din țară. Mai exact de lângă echipa de producție a Monei Segall, din platourile MediaPro din Buftea unde se filma primul sezon de la Vocea României. Țin minte și acum că stăteam undeva sus în gradenă, lângă PR-ul Pro și cei din redacția știrilor. Postasem o poză din platou înaintea primei ediții live și primesc un mesaj de la un prieten din Londra, manager de hotel, ce îmi spunea că tocmai atunci aveau loc și preselecțiile pentru audițiile din primul sezon The Voice UK și m-a întrebat dacă vreau să vin. N-am stat pe gânduri și am zis da. 

Spre deosebire de entertainmentul de la noi, în UK pentru show-urile tv – fie că vorbim de concursuri de talent sau de decernarea unor premii precum Brit Awards – trebuie achiziționat bilet pentru a participa, nu e cu public adus de trustul respectiv, așa cum se întâmplă la noi în mod frecvent. E o formă foarte bună de monetizare. Acolo am descoperit pentru prima dată accesul într-un platou tv pe bază de brățări, ulterior implementat și la Pro câțiva ani mai târziu. Ajuns în Manchester, mai exact în MediaCityUK, un fel de Buftea la noi, am simțit efectiv cum intru într-o altă lume. Și mi-am zis, I’m staying! Totul e diferit, de la felul în care este construit platoul, modul în care este făcută antifonarea, sunetul mai clar, de o calitate net superioară, iar tehnica mult mai apropiată anilor în care trăim, nu cu aparatura anilor ´90. Odată intrat în platou, mi-a fost ușor și firesc să inițiez o discuție cu un documentarist din echipa de producție. Le-am spus că dacă au nevoie de un om dornic să învețe, dar fără să fie neapărat plătit, eu vin. Așa am și interacționat prima dată cu Sir Tom Jones, Jessie J, Will.I.Am sau Danny O’Donoghue (The Script), primii antrenori The Voice UK.  

Ce ai învățat din munca pentru Live Nation?

În 2012 am pășit prima dată în MediaCity. Dar invitația și oportunitatea de colaborare n-a venit imediat, ci doi ani mai târziu, timp în care am văzut ce înseamnă cu adevărat televiziunea în Regat. Atunci când vine vorba de turneele internaționale ale artiștilor, am învățat ce înseamnă să-ți respecți munca și să îți fie și retribuită, pe deasupra. Am învățat cum este să ai o disciplină în lucrurile pe care le am de făcut, căci în contextul ăsta, rezultatele se văd imediat. Iar asta depinde foarte mult de câtă pasiune pui în ceea ce faci. Dacă ce ai de facut, te face să arzi cu adevărat, nu se poate să nu ai rezultate bune în sensul asta. Din fericire, cred că am avut ceva reușite dacă tot fac asta de aproape șase ani. 

Care sunt proiectele pentru care ai lucrat?

Am început să lucrez ca documentarist pentru The Voice UK în 2012 și 2013, realizând partea de storytelling a participanților. În 2014 am făcut parte din organizarea Fusion Festival realizat cu ajutorul Capital FM, unde au performat artiști precum Pixie Lott, Paloma Faith, Ella Henderson, Jessie J, PitBull și mulți alții. Iar pe final de 2014 am început să colaborez cu echipa de producție ce a organizat Brit Awards (cele mai importante premii muzicale britanice) pentru evenimentul de anul următor, colaborare ce continuă și în prezent.

Dacă vorbim despre turneele la care am lucrat, ordinea lor cronologică este: Usher – The UR Experience, Adele – Adele  Live 2016, Coldplay – A Head Full of Dreams, Bruno Mars – 24K Magic World Tour, Celine Dion – Celine Dion Live 2017, Adele – Adele Live 2017, Mariah Carey – All I Want For Christmas is You, Sam Smith – The Thrill of it All, Beyonce – On The Run II, Justin Timberlake – The Man of the Woods, Jessie J – R.O.S.E. tour.

Care e job-ul tău în asemenea contracte? Ce trebuie să faci?

Task-urile diferă de la un proiect la altul. Au fost proiecte unde am fost omul bun la toate: am ajutat organizatorii pe partea de backstage ca supervisor, m-am asigurat că totul se desfășoară în parametrii optimi, că nu există probleme de ordin logistic sau tehnic, iar dacă existau, trebuia să să le raportez. Totodată, au fost proiecte în care m-am ocupat de partea de promovare, unde am creat conținut, am făcut storytelling, m-am ocupat de social media având acces la milioane de abonați și am realizat campanii, am făcut comunicarea pre și post eveniment sau m-am ocupat doar de monitorizarea tuturor celor de mai sus și raportarea lor. 

Trebuie să stai tot timpul în stand by și dacă ești chemat, îți faci rapid bagajele? Sau știi cu mai mult timp înainte și îți poti planifica lucrurile?

Fiind un colaborator extern, de cele mai multe ori sunt anunțat despre proiecte cu luni bune înainte. Uneori, intern, îmi arăt eu disponibilitatea pentru proiectele la care pot participa. De asemenea, un avantaj al acestei forme de colaborare e că pot să-mi aleg perioada sau orașele pentru care pot face parte din proiect. Deci implicit, știu de ele cu ceva timp înainte. 

Au fost și momente în care am refuzat proiecte, unul din ele fiind turneul lui Justin Bieber – Purpose World Tour 2016. Am simțit că nu mă mulez perfect pe proiect, dar totodată eram implicat și într-un talent show din țară. Alt proiect pe care l-am „ratat” a fost turneul Dangerous Woman pe care Ariana Grande îl realiza în 2017. Fiind prins cu sesiunea, dorința de a îmi termina studiile și de a fi un student integralist bursier vreme de doi ani a fost mai mare decât participarea la acest proiect. Ulterior, am urmărit de acasă comunicările interne, știrile, precum și tot ce se întâmpla în cadrul turneului în Manchester. Pe 22 mai 2017, în seara primului concert din Regat, a avut loc un atentat cu bombă, soldat cu 22 de morți și peste 800 de răniți. În momentele alea, inevitabil m-am gândit la ce se întâmplase acasă, în Colectiv. Din exterior lucrurile par minunate, the dream job – și se creează impresia că totul e glossy și frumos, dar riscurile sunt de cele mai multe ori destul de mari. 

De cel puțin două ori mi s-a întâmplat ca noaptea, cu doar câteva ore înainte să urc în avion spre UK, să fi avut loc un atentat undeva în apropiere de Londra sau în aeroport. În urma celui din Manchester, am văzut și cea mai mare mobilizare după ce a trecut unda de șoc. La doar câteva zile după atentat, Scott Scooter Braun a adunat cei mai mari artiști pe aceeași scenă, într-un concept numit One Love Manchester, scopul acestuia fiind strângerea de fonduri și de donații pentru victimele și familiile celor răniți în cadrul atentatului. Am fost extrem de impresionat de desfășurarea extraordinară de forțe, o armată întreagă de oameni ce și-au dedicat toate resursele pentru aceeași cauză, iar cele 50.000 de bilete s-au epuizat în mai puțin de 20 de minute. Evenimentul a scris istorie, atât prin media tradițională, cât și prin social media. Peste 11 milioane de spectatori au urmărit concertul pe BBC One, fără a mai pune la socoteală cifrele de live streaming de pe platformele sociale. Totodată, în cele trei ore de concert prin biletele achiziționate, Crucea Roșie Britanică și Facebook Fundrasing au raportat donații de aproximativ 7 milioane de lire, întreaga perioadă de la atentat și până la terminarea campaniei însumând un total de 17 milioane de lire.

De altfel, One Love Manchester a fost proiectul la care am refuzat să fiu plătit. Ariana Grande alături de nume precum Justin Bieber, Miley Cyrus, Pharrell Williams, Coldplay, Black Eyed Peas, Chris Martin, Robbie Williams, Mac Miller, Victoria Monet, Niall Horan, Imogen Heap, Liam Gallagher, Marcos Mumford and Little Mix s-au alăturat strângerii de fonduri. Acest gen de eveniment a fost şi singurul la care am stat în stand by și mi-am făcut rapid bagajele și am plecat.

Atentat Manchester - St Ann Square

(imagine din fata stadionului din Manchester, dupa atentat)

Există un cod de etică pe care-l semnezi? Sunt reguli de lucru pe care în România nu le știai?

Da. Și da. Sunt o groază de protocoale despre care nici n-am știut. Primul lucru care te întâmpină atunci când ajungi acolo e un teanc de hârtii necesare în vederea acreditărilor și pentru a intra în posesia badge-urilor. Sunt tot felul de cerințe sau proceduri pentru a ajunge efectiv să participi la ședințe de sumar, training-uri, backstage access, soundcheck access, eveniment și ulterior la sesiunile de meet & greet sau after party-urile organizate. 

Unul din protocoalele mandatory sau anexa care stă la baza acestor colaborări e faptul că noi n-avem voie să realizăm poze, clip-uri video sau înregistrări audio fără acord. Nu avem drept de folosință a materialelor cu care intrăm în posesie și totodată nu avem dreptul de a schimba cursul sau destinația materialelor foto, video sau audio pe care le primim ori realizăm în cadrul evenimentelor, fără o aprobare în prealabil. Putem publica astfel de materiale exclusiv din perspectiva spectactorului, a participantului la eveniment, fără a face publice detalii din organizarea on-going tour-ului, backstage sau detalii logistice/artistice despre show, performance sau artist. 

Cam câte job-uri diferite în comunicare/ PR / content sunt într-un turneu mondial al unui superstar?

Dacă vorbim exclusiv despre job-urile unui turneu, sunt destul de multe. Există job-uri exclusive doar pe partea de social media, storytelling, content video, visual effects, de copyright, job pentru comunicarea turneului și follow-up, job pentru monitorizare media sau job-uri pe partea foto și graphic design, atât în cadrul evenimentului, cât și post event. Apreciez foarte mult în UK că, odată ce ți se desemnează un job sau task, doar pe ăla îl faci. Și evident trebuie să-l faci cât mai bine. Nu ca la noi unde din PR sau comunicare, mai scapi puțin și în legal, contabilitate, booking sau management. 

Lee Ryan - Blue

 

(cu Lee Ryan de la Blue)

 Ce te-a impresionat cel mai mult în sistemul de colaborare/lucru?

Profesionalismul. Fără doar și poate felul în care comunică și se comportă cu tine, modul în care ești tratat și respectat, indiferent de mediul din care provii, țara de reședință, religie sau culoare. De-a lungul anilor, am întâlnit oameni din mai toate culturile și n-am văzut niciodată să existe vreo diferență sau un regim special ori preferențial vis-à-vis de unii sau alții. 

În plus, motivația. Ești motivat să-ți faci treaba cât mai bine, să aloci toate resursele de care dispui pentru a duce la bun sfârșit ce ai de realizat, căci ți se inoculează ideea că ești parte integrantă din proiect, iar dacă ceva lipsește, proiectul nu funcționează cum trebuie.

Comparând România versus internațional, ce crezi că ar trebui să facă promoterii de la noi și oamenii de PR ca să funcționeze lucrurile mai bine?

Deși poate suna ușor idealist, ar trebui lucrat la cultura organizațională, să înțeleagă că oamenii lucrează tot cu oameni. Și că accentul se pune pe individ, pe empatie, iar ca obiectiv secundar pe proiect/eveniment și conversie, adica pe bani. Degeaba ai oameni competenți și cu know-how, dacă ei nu sunt motivați (și aici nu mă refer la partea financiară). Ar fi bine să priceapă că reprezintă o parte importantă din proiectul respectiv. Cea mai mare satisfacție vine atunci când evenimentul a ieșit bine și toată lumea pleacă acasă cu zâmbetul pe buze. Atunci știi cu adevărat că ai făcut tot ce a depins de tine. Nu trebuie scăpat din vedere un aspect, singurul de altfel, extrem de important. Experiența celui ce realizează conversia. Plecând de la comunicare, până la modul în care se organizează promoterii și spectacolul efectiv, spectatorul trebuie să trăiască o experiență. Timid încep să văd și o îmbunătățire în direcția asta.

Celine Dion Card

 

(card de multumire trimis de Celine Dion tuturor celor care au lucrat pentru turneul ei)

Ce proiecte ai avut în România?

Au fost multe proiecte la care am adus o contribuție, dar cele mai dragi mi-au rămas cele precum Vocea României, X Factor, The Four – Cei 4, Eurovision, Sala Palatului alături de David Bisbal; proiectele unor artiști locali precum trupa Taxi, Direcția 5, Voltaj, Ștefan Bănică Jr, etc, dar și Cerbul de Aur. Aproape de sufletul meu rămân și nenumăratele campanii caritabile realizate în ONG-ul în care activez, organizate ani la rând în cadrul secției de oncologie a Spitalului de pediatre Marie Curie sau de Ziua Internațională a Autismului.

La ce lucrezi acum?

Independent de proiectele derulate în momentul de față alături de anumiți artiști – și independent de turneele deja programate în acest an – știu la ce ar trebui să lucrez și din care să fac o prioritate. Fiind întotdeauna pasionat de cunoaștere, de școală, de a învăța ceva nou, motivant și provocator, ar trebui să lucrez la proiectul de admitere pentru doctorat. Se îmbină foarte bine prima mea lucrare de disertație realizată în Dreptul Afacerilor pe tema criminalității informatice cu cea mai recentă în domeniul comunicării, pe tema managementului situațiilor de criză. Lucrarea de doctorat aș vrea să fie tot pe o axă ușor atipică: îmi propun să realizez cercetarea pe tema transformării relațiilor publice și impactul acestora într-o societate hiperconectată, dar și rolului pe care îl ocupă astăzi social media în timpul crizelor reputaționale.

Există vreun artist de la noi sau din străinătate pentru care ai lucrat și care ți-a dat o lecție de viață? (Poate fi pozitiv sau negativ.) Care e povestea?

O, da, cu siguranță din fiecare colaborare am avut ceva de învățat sau măcar vreo epifanie care m-a urmărit o vreme. N-am să uit prea curând momentul când, în cadrul turneului A Head Full of Dreams organizat de Coldplay în 2016, în cele patru zile de concert ce a adunat peste 304.000 de oameni pe Wembley Stadium, cineva din management-ul trupei a venit cu o scrisoare destinată lui Chris Martin, solistului trupei. Era scrisoarea unui copil bolnav, internat în spital, al cărui vis era să vorbească cu solistul Coldplay și să-i ureze mult succes înainte de show. Zis și făcut, printre probe de sunet și repetiții, s-a aflat imediat spitalul unde era internat cel mic și artistul i-a făcut o vizită. Emoția acelui copil de a-și vedea idolul în carne și oase mi-a rămas întipărită mult timp în memorie. 

Adele - Isabel meeting

Același lucru s-a întâmplat și în turneul cu Adele, ea fiind îndrăgostită de copii. Isabel a fost cea care a impresionat-o până la lacrimi pe artistă. O luptătoare de doar 3 ani la acea vreme, diagnosticată cu o formă de cancer, și-a dorit foarte mult să-și împlinească un vis. Iar acela era să ajungă să o cunoască pe Adele, lucru care s-a întâmplat în backstage, înainte de show-ul de pe O2 Arena. Din povești ca astea am învățat că indiferent cât de sus ajungi, indiferent câte milioane de dolari încasezi pe o seară de concert dintr-o arenă, de fapt lucrurile care te fac să te simți cu adevărat fericit stau în gesturi mici.

Știu că lucrarea ta de master a fost pe tema administrării situațiilor de criză. În America de exemplu, comunicatorii care au lucrat la marile crize de comunicare – de la scandalurile #metoo până la scandalul Monica Lewinski sau acum cu Trump și prietenia lui electorală cu rușii – în toate aceste contracte de PR a fost implicat cel puțin un avocat. 

Te-au contactat oamenii după ce ai obținut această dublă specializare – cred că unică în România?

Nu pot face o estimare în acest sens. Nu cred că sunt mulți cei care știu aceste detalii. Întotdeauna am fost cel care a stat în banca lui, fără să deranjeze, și cu atât mai puțin să vorbească despre lucrurile pe care le face. Felul în care aleg să folosesc social media e mai mult ca un reminder, unde îmi public amintiri, atât pentru mine, cât și pentru oamenii dragi mie din „bula” mea, dar niciodată pentru a mă mândri cu ce fac, cu cine sunt sau pe unde am mai ajuns.

Unde ți-ar plăcea să lucrezi? Pentru ce gen de proiecte? În România, în primul rând, apoi în străinătate?

Fără să ezit, în România mi-aș dori să rămân în continuare conectat show-urilor de talent, să lucrez cu artiști ofertanți pe tot felul de proiecte, dar am și un guilty pleasure pentru un proiect de muzică gospel. Spre finalul anului trecut am avut bucuria să pot asista un concert live organizat la Union Chapel, sub îndrumarea lui Karen Gibson, cea care a pus bazele corului regal, The Kingdom Choir, fiind cel care a interpretat piesa Stand by Me în cadrul nunții regale dintre Prințul Harry și Meghan Markle. Totodată, vreau să mă dezvolt pe o nouă axă, mai exact cea a gestionării și administrării situațiilor de criză. Orice criză poate deveni o oprtunitate dacă știi cum să o gestionezi.

Cât despre străinătate, mi-ar plăcea să colaborez cu Sony Music să mai asimilez knowledge și fără doar și poate să explorez piața din Statele Unite, căci acolo lucrurile stau cu totul altfel. Și de ce nu, sper foarte curând la un turneu organizat de Lady Gaga, dar momentan este doar rezident în Las Vegas, la Park Theater. 

Chiar așa, de ce nu pleci din țară?!

În contextul actual, în ultimii doi ani am început să mă gândesc tot mai mult la acest lucru. N-am făcut-o până acum pentru că încă mai cred că și la noi se pot face lucruri chiar și la cel mai înalt nivel. Dacă e ceva ce obișnuiesc să spun fără încetare e că totul se poate realiza dacă ai echipa potrivită lângă tine. Totodată, îmi revin cuvintele pe care mi le-a spus acum 7 ani prietena mea Eve Soto, vocal coach în State și colaborator Sony Music: ca să poți să deschizi uși în afara țării, trebuie să faci lucruri acasă. Iar eu cred ca încă mai am lucruri de făcut acasă.

Te-a tentat comunicarea politică?

Da. De altfel, proiectul de admitere la masteratul în cadrul SNSPA a fost o analiză comparativă între campaniile Hillary – Trump, modul în care au ales să comunice, ce mesaje au livrat și ce tip de comunicare/tone of voice a avut un impact mai mare. De aproape 2 ani și jumătate, cochetez și cu lobby-ul politic, exclusiv pe parte de comunicare și imagine, cunoscând și câțiva disidenți politici. Literatura de specialitate defineste cinci reguli de aur ale lobby-ului profesionist: 20% drept, 20% politica, 20% economie, 20% diplomatie, 20% comunicare. Nu pot să spun încă dacă asta vreau să fac pe viitor sau nu. În schimb, mă bucur de noi contexte, oportunități și experiențe.

Brit Awards 2017

 

(cardul de multumire dupa BRIT AWARDS 2017)

Când ne uităm la vedetele din România și la administrarea imaginii lor, poți da câteva exemple de așa DA și câteva de așa NU? 

Aleg să zic așa da atunci când persoanele publice înțeleg că reprezintă un model sau o sursă de inspirație pentru comunitățile pe care le coagulează în jurul lor, prin intermediul rețelelor de socializare. Implicarea acestora în campaniile de responsabilitate socială, pe teme aflate pe agenda publică, subiecte ce ne vizează pe noi toți fac o mare diferență, legitimând într-un fel existența și evoluția acestora în spațiul public. Atunci când este bine construită și administrată, imaginea va reflecta cu acuratețe nivelul de angajament în ceea ce privește calitatea și relaționarea cu diferitele categorii de public. Acest lucru solicită nu numai exploatarea palierului informațional, dar și implicare în modificarea activităților de bază ale individului.

Categoric voi spune întotdeauna așa nu atunci când nu există corespundere între identitate și personalitate. N-am reușit să înteleg până acum de unde nevoia și dorinta de a-și expune public și grosolan de la evenimente din viața privată, până la casă sau ce au în frigder. Pot să înțeleg curiozitatea în acest sens a celor care îi urmăresc, dar cred că toate astea se pot realiza într-o formă decentă. 

Prin colaborarea cu Live Nation, ai văzut multe staruri internaționale la muncă, la repetiții, într-un context informal în care le poți intui caracterul. Ce artiști te-au impresionat și de ce? 

Beyonce, fără nici un dubiu. Și foarte recent Pink pe care am întâlnit-o în urmă cu trei săptămâni. Îmi amintesc cum am văzut-o pe Beyonce prima dată în concert în 2014 în cadrul turneului The Mrs. Carter Show World Tour, iar o întreagă arenă de 12.000 de oameni cânta la unison fiecare vers. A fost o senzație unică și atunci am înțeles de ce i se spune Queen Bey. Ulterior, anul trecut am făcut parte din turneul On The Run II și am putut observa de aproape disciplina și minuțiozitatea pentru fiecare detaliu în parte, de la opening act, fie că a fost vorba de DJ Stylus sau Nasty P, până la fiecare grafică afișată pe ecranele arenelor, de la pasarele suspendate care tranzitau o parte a arenelor, până la ținute, lumini și jocuri de lasere, totul este gândit și special scriptat pe baza unui desfășurător. Același lucru l-am văzut recent și la Pink, în cadrul performance-ului de la Brit Awards de anul acesta, show care a închis gala. Ambele artiste pun mare preț pe echipa lor, de la tehnici la dansatori, căci fără un efort comun, nu ar putea livra publicului un produs pe măsura așteptărilor.

Uitându-te la ei cum se comportă în afara camerelor, când te-ai gândit „omul ăsta nu a ajuns întâmplător în clasamentele celor mai buni”?

Dificilă întrebare, căci aici s-ar încadra foarte mulți. Dar dacă ar fi să aleg unul singur, acela este Justin Timberlake, pe care l-am văzut prima dată în 2014 din ipostaza de spectator în turneul The 20/20 Experience. Iar anul trecut în turneul The Man of The Woods am avut și onoarea să lucrez cu el. Dacă ar fi să-l caracterizez într-un singur cuvânt, cu siguranță acela e showman. Sute de ore de repetiții, cu dansatorii, coregrafii, scenografie, proiecții, mapare în interiorul arenei și multe altele gândite de el și o întreagă echipă. Ca spectator, efectiv simțeai cum pășești într-o altă lume. M-a impresionat mult că în ziua ultimului concert din turneul european ce a avut loc în Manchester Arena, la soundcheck ne-a strâns pe cei prezenți acolo și a realizat un video pe care l-a și publicat pe rețelele de socializare, drept mulțumire pentru munca depusă de cei din backstage, cât și ca o dovadă cât de mult înseamnă asta pentru cei prezenți pe scenă.

Justin e un foarte bun producător, un artist dedicat, actor, soț, tată iubitor – despre toate astea povestește în cartea sa autobiografică Hindsight: and All the Things I Can’t See in Front of Me. Nu pune accent doar pe relația specială pe care o are cu Jessica Biel, ci vorbește deschis despre multe momente importante din viața lui, despre perioada N’Sync, dar și despre ce înseamnă producția de show-uri live sau despre cum a fost scrisă piesa Cry Me a River. În carte se mai regăsesc informații prețioase despre copilăria lui, pasiunea pentru muzică, sursele de inspirație și oamenii pe care i-a întâlnit pe parcursul carierei.

Nu avem o cultură a comunicării pentru divertisment, nu avem școală specializată pentru așa ceva. Pentru că ești și tu la început în meseria asta, dar ai reușit mult mai multe decât colegii tăi de generație, dă-le 5 guidelines pentru a reuși.

De când am început toată această aventură cu mulți ani în urmă am realizat că succesul depinde și de factori externi precum cei economici, politici, istorici, de epoca. Succesul sau ceea ce se vede are multe, multe în spate. Un bagaj complex de experiențe. Înveți că unii artiștii pe care îi apreciezi ani la rând, poate zeci de ani, nu sunt deloc ce par a fi, că titulaturile vin și pleacă, la fel și proiectele. Cu toții suntem un mozaic compus din alegerile și faptele noastre, fiind sculptorul propriei noastre ființe. De aceea cred că de la o zi la alta trebuie să luptam pentru a deveni cea mai bună versiune a noastră.

Nu cred că sunt în masură să dau eu altora instrucțiuni pentru a reuși, dar dacă aș putea, aș avea o scrisoare pentru mine, cel de acum câțiva ani, în care mi-aș spune: Nu mai amâna viața. Trăiește-ți visele, proiectează-ți viitorul, iubește, iartă. Fă o pauză, analizează-ți trecutul, prezentul și viitorul. Reconfigurează-ți traseul. Nu contează cât trăiești, important este să o faci frumos. Toți suntem niște autori care-și scriu opera zi și noapte, neîncetat, oriunde ne-am afla.

Guidelines scurte: Urmează-ți visul și pune multă pasiune în ceea ce-ți place. Fii productiv, creativ, nu reactiv. Nu renunța niciodată. Încerci de un miliard de ori, mergi până în pânzele albe și cumva vei reuși. Descoperă-ți potențialul și exploatează-l la maximum în cel mai frumos mod. Îmbrățișează criticile. Nu ezita să ceri ajutorul.

Ce le-ai recomanda să citească?

Recomandarile mele în materie de cărți vor fi pur subiective, cele de mai jos fiind cărțile care m-au ajutat să înțeleg mai bine industria în care activez, să utilizez noi mecanisme și să descopăr anumite skill-uri pe care nici eu nu știam că le am.

  1. E. J. Fleming,  The Fixers: Eddie Mannix, Howard Strickling and the MGM Publicity Machine 
  2. Judith Smith, „Good Self, Bad Self: How to Bounce Back from a Personal Crisis 
  3. Lanny J. Davis, „Crisis Tales: Five Rules for Coping with Crisis in Business, Politics, and Life
  4. Lanny J. Davis „Truth to tell: Tell it early, Tell it all, Tell it yourself
  5. W. Timothy Coombs „It’s Not Just PR: Public Relations and Society
  6. W. Timothy Coombs „Code Red in the Boardroom: Crisis Management as Organizational DNA
  7. Malcolm Gladwell, „Excepționalii
  8. Thomas Beke, „Litigation Communication: Crisis and Reputation Management in the Legal Process

 

6100
parvu sarajevo(interviu)„Atata s-a putut!” – Emanuel Parvu la 5 ani de la primul nostru interviu #DupaAni

(interviu)„Atata s-a putut!” – Emanuel Parvu la 5 ani de la primul nostru interviu #DupaAni

Intalnirea pentru interviul de mai jos a avut loc la sfarsitul lui ianuarie. Erau 5 ani de la publicarea primului meu interviu cu Emanuel Parvu.

De anul trecut am inceput proiectul „Dupa ani” in care urmaresc cum au evoluat subiectii unor interviuri, ce au facut din ce si-au propus la momentul primului nostru interviu, pe unde i-a dus viata si cum s-au schimbat.

Am facut interviuri cu Marius Manole (aici si la 9 ani distanta, aici), cu Andrei Serban (aici si la 10 ani distanta, aici), iar acum e randul lui Emanuel Parvu, profesor, regizor, actor, scenarist, dramaturg. Si prieten de ceva mai multi ani decat distanta de la primul interviu.

Acum 5 ani scriam o poveste despre pasiunea nebuna a lui Emanuel Parvu cu care-si urma visurile. Poveste care includea o plecare in Anglia la munca, o emisiune de televiziune de mega succes ( In Puii Mei) si renuntarea la succesul si banii pe care-i aducea televiziunea pentru a face un lung metraj. (cititi intreaga poveste aici)

Astazi, Emanuel Parvu e castigator de premiu pentru regie la Sarajevo pentru primul lui lung metraj, mai are cateva premii pentru scurt metraje, cateva roluri remarcabile in film, o vizita la Cannes cu film in competitie, o nominalizare la Gopo pentru cel mai bun actor in rol secundar, cateva spectacole de teatru scrise si regizate…

Dar pana la toate aceste victorii a fost renuntarea la un stil de viata luxos pentru unul minimalist, o reasezare a prioritatilor si a modului de a vedea lucrurile. Parvu recunoaste ca in perioada cand regiza si juca in „In Puii Mei” ajunsese la un nivel financiar care-i permitea sa faca tot felul de nebunii.

„Rad cand imi aduc aminte cateodata de nevoi d-astea de clasa a treia. Te plimbi printr-un mall si n-ai nevoie de nimic anume, dar… sa-mi iau ceva. Pentru ca am ajuns sa pot.

– Cat e sticla asta de whiskey? 5 milioane. O vreau? Doua, va rog. –

Eu am trait pe vremea lui Ceausescu, nu pot sa zic ca eram incarcat de jucarii si, cand am avut bani, mi-am luat toate jucariile cu putinta, in general masini. Imi schimbam masina la 6 luni.”

parvu - meda

Cap 1. RENUNTAREA

Stii cum se termina materialul nostru de atunci? Tu lucrezi la primul lungmetraj care e dupa “Inimi cicatrizate”. Hai sa continuam, sa zicem ce s-a intamplat cu “Inimi cicatrizate” …

Emanuel Parvu: S-a intamplat un lucru foarte bun. Dupa ce s-au dat rezulatele concursului CNC, unde eu am luat la debut, am vazut ca a luat la consacrati colegul Radu Jude cu acelasi film. Am scris amandoi fara sa stim unul de altul, dupa aceeasi carte.

 Ai suferit ca aveati acelasi subiect?

Parvu: Rau. Rau. Ca nu m-am gandit ca cineva, cel putin in miscarea cinematografica de acum 5 ani, se mai gandeste in paralel sa scrie despre Blecher. E un subiect greu, cartea-i grea. Am facut o combinatie intre “Inimi cicatrizate” si “Intamplari din irealitatea imediata”. Am castigat concursul cu “Inimi cicatrizate” si, dupa o luna de zile de plans, am luat o decizie: sa dau inapoi finantarea, sa zic „nu, multumesc”.

 Ai dat banii inapoi?!

E. Parvu: Da. Am renuntat “complect” – imi place acest cuvant. Si am luat de la zero. A fost cred cea mai mica suma din istoria CNC-ului data vreodata. Dar banii aia imi deschideau o gramada de usi pentru a aduce alte fonduri.

Si doi ani de zile ai stat si n-ai facut nimic?

E. Parvu: Nimic. Zero. Am stat acasa, in bucatarie si am scris. Si am rescris. Si-am taiat si am rescris. Initial noul film se chema „Dorul” si era in Delta. Un an de zile am facut prospectii in Delta, stiam tot filmul acolo. Tot, tot. Pe urma s-a ajuns ca il filmam la munte. Si a ajuns „Meda sau Partea nu prea fericita a lucrurilor”. Si uite ca a iesit ceva foarte frumos, nu din priceperea mea. Din mana Lui. Nu de la mine.

 Dar ti-ai notat undeva cate premii a luat Meda…?

E Parvu: Da, cred ca da. Miruna cred ca stie mai bine. (n.mea. Miruna Berescu, producatorul filmului si partenera lui de viata). 10-11, nu mai stiu. Am fost si in America, n-am apucat sa merg in China, am avut o invitatie acolo, dar n-am apucat sa merg pentru ca nu ma duc fara consoarta si ea avea treaba in Bucuresti. Am fost prin Elvetia, am fost prin tot felul de locuri foarte misto si am vazut tot felul de oameni.

Te-a schimbat in vreun fel toata aceasta experienta?

E Parvu: Foarte tare. Adica filmul asta m-a deviat complet de la orice tip de gand aveam inainte. Complet.  Mi-a oprit linia pe care mergeam inainte, pur si simplu a taiat-o.

Si in ce directie vrei sa te duci?

E Parvu: Nu e ca vreau, s-a dus viata intr-o directie, singura, s-a dus intr-o directie de cunoastere. In momentul in care incepe sa nu mai existe “pofta materiala”, totul se schimba. Filmul n-o sa-ti aduca niciodata un Mercedes. O sa-ti aduca o masina de 4000 euro care sa te duca din punctul A in punctul B. Daca conteaza ce faci in punctul B si cu cine te intalnesti acolo si nu conteaza cum ajungi in punctul B, atunci se schimba felul de a trai.

Deci cumva ti-a schimbat raportarea ta la lume.

 E Parvu: Foarte mult. Pur si simplu s-a astupat un canal din care izvorau foarte multe nevoi. Nici macar nu e o chestie pe care o faci constient. N-a venit transformarea de pe azi pe maine, a venit in foarte mult timp. Azi am mai taiat o chestie, s-a mai oprit ceva, s-a mai oprit altceva.

 Mi se pare  ca esti mult mai introspect, mult mai analitic decat erai cand ne-am intalnit…

E Parvu: Atunci inainte, cand faceam televiziune, nu aveam timp sa-mi permit sa fii introspect. La televiziune ei au un spatiu de emisie, ala trebuie umplut. Nu exista sa-l faci mai scurt, chiar daca nu-ti place. Ala e spatiul, atata faci. Ai chef, n-ai chef, iti place, nu-ti place, e bun, e prost, tu trebuie sa umpli acel spatiu pe care il ai prin contract. Esti racit, nu esti racit, esti bolnav, a murit ma-ta, cainele, tu ai un contract – ei trebuie sa bage ceva, oamenii trebuie sa vada ceva si atunci trebuie sa livrezi indiferent de starea ta.

Televiziunea te forteaza sa te gandesti ce filmezi atunci pe loc. Odata a inceput o ninsoare si noi aveam de filmat intr-o decapotabila. La un film o dai dracului de filmare, n-o mai faci. La tv, filmezi n-ai variante pentru ca saptamana aceea trebuie sa fie pe post.

In 2017 Emanuel Parvu a avut premiera cu filmul „Meda sau Partea nu prea fericita a lucrurilor”, o poveste despre un taietor de lemne ( Serban Pavlu) caruia ii moare sotia si se afla in imposibilitatea de a mai tine acasa o fetita pe care o luasera in asistenta maternala. Alaturi de Pavlu, ii distributie s-au mai aflat Florin Zamfirescu, Adrian Titieni, Rodica Negrea, Ana Radu.

parvu sarajevo

 Cap 2. RECOMPENSA

Revenind la film, cred ca unul dintre momentele cele mai frumoase din ultimii 5 ani este castigarea premiului de regie de la Sarajevo.

E Parvu: Asta nu se uita niciodata. Am inscris filmul la Sarajevo pe ultima suta de metri. Mai erau  festivaluri inainte care nu ne acceptasera. Eram la tata acasa cand am primit unul dintre refuzuri.  Nu pot sa uit intamplarea pentru ca tata m-a luat in brate, pana la 39 de ani, de doua ori: o data la 11 ani cand m-am certat cu mama si o data acum, cand am primit vestea refuzului. Eram la el acasa si, pur si simplu, ma uitam la telefonul de la care am primit vestea si fara schimonoseli, fara sa mi se schimbe fata, au inceput sa-mi curga lacrimile suvoi si nu ma puteam opri. Dar nu era cu suspine, pur si simplu curgeau acolo in viata mea. Si a venit tata, m-a luat in brate si mi-a zis “da-le dracu’ de festivaluri, or sa fie mai multe”. Nu eram in cea mai buna stare, mai ales dupa doi ani de chin.

Si in vara lui 2017 eram la Cluj, la TIFF, la masa cu Miruna si cu Dan Chisu. Am primit telefonul cu raspunsul. Nu m-am uitat atunci pe loc. Mi-am terminat fraza de spus, am stins tigara, cand m-am uitat am inceput sa urlu si i-am aruncat telefonul Mirunei, care a citit si ea si a inceput si ea sa urle. Chisu simtea si el ca e ceva de bine si zicea “da si mie sa urlu si eu”. E amuzant ca in aceste situatii, intervine frustrarea faptului ca n-ai voie sa spui ca ai fost selectionat. Si atunci, toata luna de dupa stai ca pe ghimpi ca n-ai voie sa spui nimanui. Ai un zambet tamp pe fata tot timpul. Si oamenii te intreaba “Ce faci, ma? de ce razi?” … “N-ai tu treaba!, un prieten de la Galati, nu-l stii tu”.

 Dar la Sarajevo, v-au anuntat ca trebuie sa va intoarceti pentru gala, la cateva zile dupa proiectie?

E Parvu: Nu plecaseram. Ne-au sunat ca tre’ sa fim la ora nu stiu care acolo. Da, bine, ok, am inteles. “Sa fiti toti!” “Ok, bine, o sa fim toti.” Si era foarte agitata lumea in jurul nostru, ne verificau pe toti,  „e toata echipa?”, cu locuri mai in fata …

 Si nu v-a incoltit un gand c-o sa luati ceva?

E Parvu: Simteam c-o sa ia Serban.

Serban mai fusese la Sarajevo chiar cu Jude cu „Toata lumea din familia noastra” si toata lumea zicea “mama ce-o sa iei, ce-o sa iei”. A venit cu costum si s-a pregatit si n-a luat. De atunci mi-a si zis „eu nu-mi iau haine de gala cu mine” iar cu o zi inainte a anuntat ca vrea sa plece cu sotia lui, Oana, nu stiu unde. I-am zis “Stai aici, nu pleca”.

In seara galei, Pavlu era agitat, avea pe el un tricou si un sacou. Simteam din ce se intampla, simteam ca ceva ia. A fost si o conjunctura potrivita pentru ca din 8 filme, 4 au fost cu barbati si 4 cu femei in rol principal. Deodata sansa devine mult mai mare si, fiind si un rol foarte bun, simteam ca se intampla ceva. Si cand l-au anuntat pe Serban cu premiul pentru cel mai bun actor am inceput sa urlam toti, sa ne bucuram. Apoi m-am relaxat.

Si ai zis gata, la revedere, acum ne bucuram, s-a terminat ceremonia pentru noi…

Parvu: Pai gata. Filmul deja avea un premiu, nu-mi mai trebuia nimic. Si ne-am relaxat. Eu mi-am scos sacoul, deja transpirasem tot.

Cand ne-au anuntat premiul pentru regie, m-a luat din oala si nu mai stiam ce a fac, m-am imbracat pe drum, erau aia cu camerele pe mine, nici nu stiam ce sa vorbesc, nu-mi pregatisem. Am zis “Multumesc, multumesc!” Nici nu stiu ce am zis. Imi tremurau mainile si picioarele.

 Da, uite, apropo de „imi  tremurau si mainile si picioarele”. Tu esti si actor, dincolo de regizor. Nu esti omul caruia sa-i fie frica sa vorbeasca in public pentru ca vorbesti in public. De ce te mai apuca emotia si-ti tremura si mainile si picioarele?

Parvu: Pentru ca tu vorbesti in general in public dupa niste luni de zile de repetitii in care esti foarte sigur pe ce ai de facut. Cand te pune cineva in conditia in care sa spui vorbele tale, exista intotdeauna senzatia de crud care cred ca o trasatura fundamentala a oamenilor si unul dintre cele mai frumoase lucruri: expunerea la interior.

Daca ai de tinut un speech pentru un pahar de apa poti sa-l tii, dar cand e ceva care are acces la interiorul tau, cand tii un speech la o inmormantare sau cand tii un speech la un premiu foarte mare care te ia din oala, acolo e un soi de acces spre interiorul tau.

Omul ascunde ce contine.  E o chestiune de aparare pe care o facem inconstient. Si atunci mimezi si nonsalanta si mai faci si o gluma proasta. Sau poate faci o gluma buna sau poate vii cu speechul pregatit si-l mimezi si pe ala. Dar, se vede.

bacalaureat echipa cannesEchipa “Bacalaureat” pe covorul rosu de la Cannes

Cap 3. INTERIORUL

 Ziceai ca omul nu e pregatit sa-si arate o parte din interiorul lui. Mie mi se pare ca, in teatru, prin piesele pe care le-ai facut in ultima vreme, si la „O spovedanie”, si la „Judecata”, sunt intamplari care vorbesc despre ceva din interiorul tau si despre probleme care te framanta si pe tine. Raportarea la adevar, raportarea la parinti.

Emanuel Parvu:  In momentul acesta ma obsedeaza in existenta si a mea si a omului, culoarea gri. Cat de motivat esti sa faci lucruri chiar cand faci cel mai rau lucru din lume sau chiar cand faci cel mai bun lucru din lume. Nu cred sa existe om fundamental rau din nastere. Si criminalul ala cand omoara pe cineva, excluzand nebunii, excluzand cazurile patologice, zice: „bai, am iubit-o ca pe ochii mei din cap, de aia am omorat-o, ca nu am suportat s-o vad la bratul altuia”. Cred ca orice om, orice actiune pe care o facem, are foarte multe straturi. Unele de care suntem constienti, altele de care nu suntem constienti si, in functie de contextul in care ne aflam si de temperatura discutiei, ajungi sau nu sa le accesezi. Dramaturgul e obligat sa faca accederea in primul rand in scriitura si pe urma regizorul sa vada temperatura la care reuseste sa aduca actorul ca sa para verosimil.

Inteleg de ce ai simtit nevoia sa te duci in zona asta de exprimare, dar de ce ai vrut sa si scrii, sa si joci, sa si regizezi.

Emanuel Parvu: Suntem intr-o vreme in care traim cu patos mize foarte mici. E adevarat ca orice miza mica poate fi transformata intr-o miza mare, atunci cand o treci in plan personal. Daca eu ma lupt pentru viata copilului meu, ea devine importanta in orice context. Dar cred ca lucrurile pe care le-au trait oamenii in razboi si in perioada lagarelor, cred ca schimba fundamental viata. Discutiile pe care le-am avut cu bunicul meu care nu vorbeste foarte mult, de multe ori ma amuz cand ii povestesc despre probleme mele: ce am eu pe la teatru, cu masina la care s-a dus un senzor…

Cati ani are bunicul?

Emanuel Parvu: 90.  A fost la razboi. In momentul in care vezi oameni plutind pe Siret cu matele sfartecate si apa rosie… problema senzorului de la masina e un nimic. E adevarat ca senzorul ala ma face pe mine sa nu pot sa ajung unde am treaba si declanseaza reactii in lant: ma cert cu regizorul sau cu actorul, sau nu ajung la studenti.

Dar cred ca orice miza de acum – n-am facut filmul, s-a intamplat ceva – raportata la drama oricarui om care a fost la Aiud sau la Gherla, sau in orice lagar nazist sau la un om care a trait atunci in vreme de razboi, e mult mai mica.

parvu

Cap 4. ACTORUL

In astia 5 ani de la ultimul nostru interviu, ai facut de toate: profesor la facultate, regizor de lungmetraj, de scurtmetraj, regizor de teatru, actor de teatru si ca actor in serial de televiziune si in film.

Emanuel Parvu: Am fost nominalizat la Gopo pentru Cel mai bun actor in rol secundar pentru „Aniversarea”, iar cu „Bacalaureat” am fost la Cannes cu domnul Mungiu…

Ai avut emotii?

Emanuel Parvu:  Foarte mari pentru ca este cel mai mare festival de pe planeta. Oscarul e o gala, nu e festival. Cand te duci acolo in competitie, n-ai cum sa nu ai emotii uriase. E o implinire prin ce a facut regizorul atat de frumos din film si esti si tu acolo o pietricica din constructie, ai pus si tu o caramida. Poate daca o scoti si pui alta, poate castelul sta la fel de bine in picioare. Sau poate ca nu, nu stii.

Dar Hackerville? Cum ai ajuns la Hackerville? (n.mea. cea mai recenta dintre productiile locale HBO)

Emanuel Parvu: La casting.

Te-ai dus la casting? Te mai duci la castinguri?

Emanuel Parvu: Ma duc tot timpul la castinguri atata timp cat castingul este la fel ca la oamenii astia la care am dat proba, cu foarte mult bun simt. Sunt castinguri in continuare unde nu ma duc, ca nu pot sa ma duc sa dau fețe. Mi se pare jignirea suprema. Nu raportat la mine, ci la orice tip de actor.

Ce inseamna „sa dau fețe”?

Emanuel Parvu: Genul de abordare „Ah, tu esti actor, da? Ia, si acum esti fericit? Dar nu zambesti, dom’le, esti actor sau ce esti? Si apoi esti trist”

Dom’le, da-mi un text sa zic niste vorbe. Chiar nu cred ca stiu sa fac fețe fara sa ma gandesc ce simt pe dedesubt. Dar de ce? Pe mine ma roade asta. Da-mi un context, explica-mi si filmeaza-ma cand tac, si vezi daca sunt trist sau nu.

Aici e iar o chestiune de principiu. Cred ca in prima etapa, vorba lui George Constantin, trebuie sa stii: „Ce e teatrul? Teatrul e sa stii textul si sa vii la timp la teatru”.

Aici este etapa intai a teatrului. Baza, nivelul 1. Sa stii textul si sa vii la timp la teatru. Si vedem noi mai departe dupa-aia ce se mai intampla.

Mai am un lucru care ma jigneste: cand chemi pe cineva la proba si la prima lectura incepe cu modificari… Eu m-am chinuit doi ani de zile, am intors textul ala in toate formele, mi-am plans viata si m-au omorat oamenii aia pe care i-am scris acolo, m-au stors de tot, si vine actorul si ce zice el la prima etapa „Ah, aici nu e asa.”

Si tu vezi negru in fata ochilor instant.

Emanuel Parvu: Mie imi vine sa-i bag furculita in ochi. Atunci, pe loc; asta e sentimentul.

La HBO e misto echipa, oamenii profesionisti. E un tip de profesionalism pe care vrei sa-l intalnesti in televiziune. E o altfel de filmare, e o filmare corporate. Toate lucrurile sunt aranjate, lucrurile stau altfel si la productie, toata organizarea, si e un mediu in care iti face placere sa lucrezi

emanuel-parvu-411204l

Cap 5. Tatal si fiul. Familia

Ca regizor stii sa conduci oamenii, ca profesor lucrezi cu copiii, te ajuta asta in relatia cu fiica ta, care cred ca se apropie de adolescenta?

Emanuel Parvu: Ea are 9 ani. Din pacate, nu ma ajuta deloc. Pentru ca n-am pricepere, n-am vocabular. Oricat de mult inteleg copiii, am senzatia ca se rup la mine-n mana. E senzatia pe care am simtit-o cand am tinut-o prima data in brate cand s-a nascut. Imi tremurau mainile asa de tare ca mi se parea ca se sparge, ca se rupe.  Am dat-o imediat inapoi de panica.

In ceea ce priveste copiii am o panica si plec. Copilul neavand filtre, el si spune si si primeste fara filtru. Eu avand atat de multe filtre si la primire si la serva, nu se leaga. Devine un chin cum sa-i spun cuiva sa-si spele farfuria. Si ma gandesc „da’ e ok sa-i spun sa-si spele farfuria?” Si vine replica din mintea mea „Dar de ce n-ai fi ok?” Apoi o noua intrebare: „Ii spun doar sa o spele sau doar s-o clateasca si s-o puna in masina de spalat?”

In capul tau e..

Emanuel Parvu: In capul meu e vraiste, vin 40 de intrebari. Si sfarsesc  ori prin a nu mai spune, ori prin a spune complet ca nuca-n perete „Bai, spala-ti farfuria.” Si s-a stricat totul.

Iti dai seama cat de greu a fost pentru mama ta, in raport cu tine?

Emanuel Parvu: Pentru mama a fost cumplit.  Cred ca mamele, in general, merita medalii toate.

Mama este o icoana. A avut gandurile la ea tot timpul in a-mi da un soi de libertate, in care sa nu ma simt constrans de nimic, si pe de alta parte sa simt tot timpul ca este o plasa dedesubt. Stiam ca orice as face, mama e acolo, dar nu voiam sa fie niciodata langa mine, dar sa fie cumva. Si asta m-a salvat.

Nu stiu de unde vine asta. Ca am trait si cu mama si cu tata in casa. Si n-am reusit cu taica-miu sa am o relatie similara; probabil el avand la fel de multe bune intentii doar ca, la fel ca la mine, forma de exprimare nu era pe aceeasi unda si imi doream de foarte multe ori sa fac exact opusul. Numai de-al dracu’. Cand imi spunea mama ceva din categoria asta cu farfuria, cred ca iti spalam toate vasele. Sunt niste note, cumva, pe care calca o mama, pe care un tata nu reuseste sa calce.

Probabil c-o sa gasim temele astea intr-un scenariu de-al tau viitor..

Emanuel Parvu: Da, l-am gasit deja. Tot cu familie.

 Asta imi permite sa intreb unde o sa fii peste 5 ani cand facem urmatorul interviu din serie?

Emanuel Parvu: Pai, cred c-o sa existe filmul care va fi fost lansat cu vreo 3 ani in urma, inca vreo 2 ani si vorbim despre urmatorul. Nu stiu, sper sa reusesc sa pun lung metrajul nr 2 pe roate asa cum e la mine-n cap. Care tine tot, nah, de familie, de griuri. Are foarte multe tonuri de gri, foarte multe.

Dar dupa Sarajevo, dupa toate astea, luand in calcul televiziunea ta de inceput, crezi ca te mai judeca lumea, adica crezi ca ti se pun piedici in lumea asta mica a cinematografiei romanesti? Unde suntem o gradinita.

Emanuel Parvu: Nu cred. Adica nu vad de ce sau habar n-am. Nu regret ca m-am lasat de televiziune. Regret complet ca am facut. E cel mai mare regret al vietii mele. Regret de fapt din cauza mesajului, nu regret ca am facut televiziune.

Satira e un procedeu scenaristic, nu l-am inventat eu. Nimic din ce am facut n-a fost inteles. Oamenii si copiii si-au facut modele din niste oameni care sunt pleava societatii.

Daca as putea da timpul inapoi, n-as mai face.

 Cand vorbesti acum ai relaxarea sa privesti in macro pentru ca intelegi mecanismul. Dar cand ajungi  la premii, nominalizari si nu e si filmul tau, nu te apuca un pic nervii?

Emanuel  Parvu: Te apuca frustrarea, dar cred ca depinde cat de mult esti impacat cu „asa trebuia sa se intample.” Daca reusesti sa treci peste chestia asta cu asa trebuia sa se intample, si sa incerci sa-ti gasesti oarecum aceasta scuza care cred ca e ortodoxa, sau dinainte de ortodoxie: asa au vrut zeii.

Atata s-a putut.

Emanuel Parvu: Atata s-a putut. (rade)

*

Pe Emanuel Parvu il puteti vedea la teatru in „O spovedanie”  (alaturi de Alexandru Papadopol, Adrian Titieni si George Ivascu/Mircea Gheorghiu), in „Judecata” (alaturi de Adrian Titieni) – ambele texte sunt scrise si regizate de el- , in „Konkurs” (alaturi de Cristina Flutur, Gabriela Popescu, Anghel Damian ), un spectacol regizat de el, dar si in „Ultimii” ( alaturi de Adrian Titieni, Andreea Mateiu si Conrad Mericoffer), un text scris si regizat de Mimi Branescu.

Cel mai recent scurt metraj al sau, „Totul e foarte departe”, n-a primit nicio nominalizare la premiile Gopo desi a avut un parcurs international cu multe premii si selectii in festivaluri importante. Decizia juratilor care au facut selectia (comunicata la cateva saptamani dupa intalnirea noastra) a provocat o reactie publica a regizorului care si-a manifestat dezamagirea.

3646
andra guti locarno(Interviu) Andra Guti- o adolescenta timida care ii da chip lui Alice T- copilul pe care NU iti doresti sa-l ai –

(Interviu) Andra Guti- o adolescenta timida care ii da chip lui Alice T- copilul pe care NU iti doresti sa-l ai –

De vineri intra in cinematografe filmul Alice T, o poveste pe care adolescentii ar trebui sa o vada alaturi de parintii lor.

Filmul spune povestea adolescentei Alice care este tot ce nu-si doreste un parinte sa ajunga copilul sau: minte, e violenta, e manipulatoare, are probleme cu scoala si a ramas insarcinata.

In primele 40 de minute din film urasti fata asta si te gandesti ce naiba i s-a intamplat de a ajuns asa – pentru ca merge din dezastru in dezastru, iar in ultima jumatate de ora ajungi sa vrei sa o imbratisezi si sa o iei acasa.

Am vazut filmul in week end si, in timp ce cresteau nervii in mine din cauza puterii de autodistrugere a acestui personaj, ma intrebam daca fata care interpreteaza rolul principal e dintr-un centru de plasament: avea atitudinea dur agresiva, mersul ca de boxeur, lipsit de orice gratie feminina.

In realitate e o fata foarte educata, a terminat liceul Dinu Lipatti, sectia actorie, iar pentru acest rol s-a ingrasat cu 10 kg si a lucrat mult cu regizorul Radu Muntean ca sa intre in mintea si in pielea lui Alice.

Alice T o are in rolul principal pe minunata tanara Andra Isabela Guti, iar rolul din acest film i-a adus un premiu de interpretare la festivalul de film de la Locarno.

Ceea ce a reusit ea sa faca in acest film ca performanta actoriceasca, dar si munca in echipa alaturi de regizorul filmului Radu Muntean (Hartia va fi albastra; Marti, dupa Craciun) – care e si scenarist alaturi de Alex Baciu si Razvan Radulescu – sunt o super lectie de parenting si de incredere.

Parinti, va rog sa cititi.

 “Inca nu pot sa fiu detasata cand ma uit la mine pe ecran.  Am vazut filmul de vreo 4-5 ori, pentru ca Radu monteaza in timpul filmarilor. Imediat dupa nu mi-a placut absolut deloc. Mi-a luat ceva timp sa realizez ce personaj am facut si cat de diferit este de mine…”

alice t vs andra

 

(in stanga Alice, in dreapta Andra)

Andra Guti e fata unui oboist si a unei economiste. Are 19 ani, a crescut intr-un mediu liber, are o inteligenta foarte ascutita, dar e foarte timida si… a invatat sa injure odata cu acest film. In plus, tot in filmul acesta a trebuit sa faca fata unei scene de nuditate.

“A fost multa psihologie din partea lui Radu. La inceput nu l-am placut deloc, mi s-a parut foarte arogant, foarte sigur pe el. De la fiecare proba cu celelalte personaje eu plecam plangand.

Tot ce voiam sa-i dovedesc era ca nu sunt o pustoaica prostuta…

Cumva la primul casting nu m-am dus cu nicio miza, eram cu colegii la o proba. Nu stiam munca lui Radu, nu-i vazusem filmele, stiam doar ca a fost la Cannes si cine a fost tatal lui… Dar dupa ce am fost sunata sa revin, mi-am promis ca rolul acesta va fi al meu… si m-am izolat subconstient de toata lumea ca sa ma pregatesc sa ma gandesc la ce fac. Am inteles mai tarziu ca si Radu a avut o discutie cu ai mei si le-a spus ca in perioada asta am nevoie de liniste.

Am avut aproape un an – casting, repetitii si filmari –  in care am vorbit foarte putin si cu ai mei, m-am izolat de prieteni, lumea mea era echipa de la filmare.

Radu mi-a castigat increderea si apoi mi-a creat un context in care imi permitea sa ma desfasor. Imi dadea sentimentul ca niciodata nu eram judecata, indiferent de cat de greu era momentul.

Am avut probleme cu injuraturile la repetitii, imi era rusine… Si, cumva, usor usor mi-a dat libertatea sa ma desfasor.”

alice t - film

Care erau datele “problemei” la momentul intalnirii lor? Muntean a dat casting, a vazut aproape 800 de fete si s-a oprit la Andra – o adolescenta care mai jucase la 6 ani intr-un film un rol mic; Andra era o adolescenta ca toti cei de 17 ani, in conflict cu nevoile sale in raport cu scoala si cu ceea ce voia sa faca in viata.

Si-a trebuit ca in mai putin de un an sa gaseasca impreuna o cale ca Andra sa intre in pielea unei fete arogante, rea, manipulatoare care isi bate colegii. Astazi spune ca daca nu facea acest rol, renunta la actorie pentru ca nu avea nicio confirmare ca e buna pentru meseria aceasta.

“Am jucat in “Dupa ea” al Cristinei Ionescu. Am fost intotdeauna un copil nonconformist, imi spunea si Cristina: “ai venit la proba, mi-ai varsat apa pe masa si ai ras in hohote.” Doar ca am avut o perioada de 10 ani cand mi-a fost rusine ca sunt deasupra celorlalti. Ma duceam la scoala si cand lumea imi spunea ca m-a vazut la cinema, imi era foarte rusine. Ceilalti nu erau ca mine.

Ai mei le spuneau tuturor prietenilor nostri cat de fericiti sunt cu ce fac si mie imi era rusine. Asa ca n-am vrut sa fac meseria asta. Doar ca a trebuit sa dau la liceu si mi-am dat seama ca era lucrul pe care stiam sa-l fac, imi placea sa citesc, sa cant, sa ma uit la filme. Si-a fost o joaca, ma duc la liceul asta sa vad ce o sa se intample. Si sincer, daca nu luam rolul probabil ca as fi renuntat la actorie.

Pentru ca, in scoala si banuiesc ca si la facultate, nu ti se da niciun moment nicio incredere in tine, nimeni nu iti spune niciodata ca esti bun, nu te incurajeaza.

Prin a X-a imi pusesesem problema sa renunt, pentru ca aveam foarte mult trac de scena; ma duceam la probe pentru concursuri, banalitati, si incepeam sa plang in proba. Am considerat ca am trac si eu nu pot sa fac meseria asta. Niciodata nu mi-a spus nimeni ca emotiile acestea trec cu experienta si timpul… Poate as fi dat la UNATC, dar daca nici acolo nu se lega, abandonam, eram pregatita sa accept ca nu sunt buna pentru aceasta meserie.”

Alice T 3

Trebuie sa vedeti filmul ca sa intelegeti ce performanta actoriceasca face Andra, cat de mare e transformarea si fizica, dar si la nivel psihologic. Banuiesc ca pe regizor l-au ajutat cateva experiente din propria viata (are copii, aproape adolescenti; are in apropierea familiei copii adoptati asemeni personajului din film) ca sa o aduca pe Andra la un nivel in care sa aiba o relatie credibila cu mama ei din film (Mihaela Sarbu) si sa o ajute sa-si depaseasca si incertitudinile varstei in conditiile in care-i cerea pentru rol transformari foarte grele.

“Mi-a cerut sa ma ingras foarte tare, am luat 10 kg si si-ar fi dorit sa ma ingras si mai mult… Ma scotea la masa de trei ori pe zi, se asigura ca mananc tot. Si tot si-ar fi dorit sa fiu mai grasa.

M-am vopsit roscat. Mi-a fost foarte greu, nu ma mai vopsisem inainte si nu intelegeam pentru ce, mie mi se parea ca, mai ales in Romania, actorii nu au o schimbare fizica atat de mare… Ma gandeam ca in Romania te ia regizorul asa cum esti. Practic, nu stiam ce inseamna actoria. Si acum sunt mai deschisa daca ma pui sa slabesc 20 de kg, nu mai mananc pana incep filmarile. Dar tot Radu a avut de suferit pana am ajuns aici; practic, cam cata rabdare sa ai sa-i explici unei adolescente de ce trebuie sa se schimbe si sa astepti sa-si asume schimbarea ca fiind a ei.”

De fapt, vazut de la distanta lucrul regizor copil – actor- in-film a fost un mentorat de un an si jumatate cat au durat castigurile, repetitiile si filmarile. Muntean a stiut sa lucreze cu mentalul Andrei ca sa o motiveze sa citeasca si sa vada cat mai multe filme europene, sa citeasca ceea ce ar fi ajutat-o pentru rol.

“Mi-a accesat butoanele de indolenta si, dupa ce a trezit in mine un simt al cunoasterii, am urmarit eu sa vad filme europene, sa citesc alte carti, despre adolescenti, despre adoptie. Habar nu aveam despre ce inseamna adoptia. Mi-am zis ca as vrea sa adopt un copil, dar niciodata nu m-am gandit ce inseamna, ce impact poate sa fie pentru copil, pentru familie. Am discutat cu Radu foarte mult, am discutat despre tot ce face Alice in paralel cu conceptiile mele. Aveam si lucruri in comun, dar si multe care nu se potriveau cu ceea ce sunt eu.”

alice t afis

In august filmul a mers la Festivalul de la Locarno, Andra – fetita care plangea dupa probe – a luat premiul pentru interpretare la capatul unui parcurs din care a invatat multe lectii. Printre ele si cea ca e misto sa iei un premiu international, dar el nu te schimba definitoriu ca om, a doua zi tot trebuie sa o iei de la capat in meserie, cu temerile si emotiile tale. Intre timp a terminat liceul, si-a luat un an sabatic, urmand ca din toamna viitoare sa mearga la studii de actorie in Anglia, dar pana atunci participa la castinguri in Romania si, desigur, are emotii mari la fiecare dintre ele.

 “Ma jur ca imi doream foarte tare sa ia filmul orice premiu, orice, dar nu mi-am pus problema ca o sa iau eu vreodata. Si a fost incredibil ca mi-au spus membrii juriului, dupa ceremonie, la o petrecere “Noi am vazut filmul in primele zile de festival si nu ne-am pus niciun moment problema ca o sa mai fie un rol atat de bun ca al tau.”

Dar stii cat de greu e sa crezi si sa te vezi din afara ca faci bine?!”

andra guti locarno

Puteti vedea filmul Alice T din 9 noiembrie in cinematografe

Alice T ii are in distributie pe Andra Guti, Mihaela Sarbu, Bogdan Dumitrache, Serban Pavlu, Teodor Corban, Ela Ionescu, Maria Popistasu. Regia Radu Muntean. Imaginea Tudor Lucaciu

Cu Alice T (Andra in personaj) va intalniti si pe contul de instagram al filmului care e administrat chiar de Andra: instagram.com/alicetarpan/ 

3058
vlad voiculescuInterviu Webstock 2018: Vlad Voiculescu: “Cel mai bun lucru pe care il pot face parintii pentru un copil e sa-i arate, din cand in cand, ca are o valoare, indiferent ce face, si sa-l incurajeze” –

Interviu Webstock 2018: Vlad Voiculescu: “Cel mai bun lucru pe care il pot face parintii pentru un copil e sa-i arate, din cand in cand, ca are o valoare, indiferent ce face, si sa-l incurajeze” –

Iata in continuare transcrierea interviurilor pe care le-am facut la Webstock 2018, in sectiunea Inspiration.

In acelasi panel au mai fost interviuri cu Cornel Amariei, Andreea Esca si Mihaela Noroc

inspiration stage

Invitatul urmator este creatorul mecanismului neoficial, dar legal, prin care sute de pacienti si-au primit medicamentele de care aveau nevoie in lupta cu cancerul. Celebra retea a citostaticelor care a ajuns subiect de stiri in toata lumea si chiar film documentar. A fost ministrul sanatatii in Guvernul Dacian Ciolos si a creat MagiCamp – tabara in care copiii bolnavi de cancer merg sa si recapete increderea de sine. A schimbat mii de vieti cu munca lui  si cu viziunea lui despre lume. Doamnelor si domnilor, Vlad Voiculescu.

 

In ultima vreme, in ultimele luni, a fost foarte prezent in online discursul tau de la TEDx Cluj din februarie, de la inceputul acestui an. Pentru mine a fost o surpriza acel discurs pentru ca am descoperit punctul, sa zicem, de plecare al faptelor tale bune. Ai povestit atunci cum o familie din satul tau ti-a cerut ajutorul, si l-ai dat cu putina intarziere, dupa ce ai cerut opinia mai multor persoane. Intrebarea mea este daca ai primit reactii si au simtit oamenii la fel ca mine ca te-au descoperit prin acel discurs si daca parintii au reactionat si au primit simpatie sau cum au primit mesajul publicului legat de acel discurs de la TEDx.

Discursul de la TedxCluj a inceput cu povestea unui baiat de la mine din judet, care a fost gresit diagnosticat si mi-a fost cerut ajutorul si l-am oferit foarte tarziu si s-a dovedit a fi prea tarziu. Nu stiu daca oamenii m-au descoperit pe mine, dar cu siguranta filmuletul a ajuns foarte departe. Mi-a spus cineva chiar zilele trecute ca sunt cativa calugari de la o manastire din nordul Moldovei care vor sa ma cunoasca si asta cumva m-a bucurat foarte tare, c-a ajuns filmuletul la manastire, un filmulet de la Tedx.

Ce sper ca au inteles multi sau ca au vazut multi, ca au descoperit multi e nu persoana mea, cat cateva mesaje. Si sper, de asemenea, ca am vazut de la inceput, ne vorbea Cristi Manafu despre Robert Cadar, el este, de asemenea, unul dintre cei foarte multi care au fost gresit diagnosticati. Tanarul despre care am vorbit in discurs a fost, de asemenea, gresit diagnosticat. Ce am inceput apoi a fost pe de o parte reteaua citostaticelor, pe de alta parte ajutor punctual pentru pacienti din Romania.

E un lucru pe care nu l-am povestit de multe ori sau aproape deloc, dar atunci cand ai un potential diagnostic de cancer, asta se face pe baza unei biopsii care se duce la anatomopatolog si se analizeaza in laborator. Am luat cateva sute de astfel de bucati de tesut de biopsii si le-am dus la laboratoare din strainatate specializate pe un anumit tip de tumora si pot sa va spun ca de-a lungul anilor, undeva pe la 40% erau diagnostice gresite. Deci daca ar fi un mesaj, dincolo de orice emotie, dincolo de orice mesaj mai inalt de transmis, ar fi second opinion intotdeauna atunci cand se pune un diagnostic grav. E esential.

De ce spuneam ca eu te-am descoperit prin acel discurs este pentru faptul ca am interactionat cu tine cand deja aveai Magicamp si cand apoi ai fost Ministru al Sanatatii in guvernul Ciolos, dar nu stiam ca ai plecat dintr-un sat, ca ai avut o bursa in Austria si ce m-a marcat pe mine, si asta vreau sa subliniez pentru ca e un exemplu foarte puternic despre caracterul tau, ai plecat la o bursa la care ai invatat germana in timp ce erai in bursa. Adica ai munci in draci, imi cer scuze pentru exprimare. Cat de greu ti-a fost sa te adaptezi acolo? Cred ca avem si parinti care vor sa-si trimita copiii afara, cred ca avem si tineri care vor sa meaga sa studieze afara. Povesteste-ne putin despre cum era sa pleci dintr-un sat si sa ajungi in Austria ca student.

Eu am plecat mai intai de la mine din sat, unde mama era invatatoare si eu premiant, in consecinta, am plecat la oras, la Pucioasa si nu stiu daca mai greu mi-a fost sa plec de la mine din sat la Pucioasa sau apoi sa plec de la Pucioasa la Viena. Au fost cumva relativ grele amandoua.

Cand am plecat la Viena nu stiam germana si m-am inscris la facultate mergand la un internet cafe la Targoviste, asta era la 15 km, si am pacalit secretara de la Universitatea de la Viena ca stiu germana, mi-am invatat replici de acasa, si apoi neavand bani de cursuri de germana, am avut destui bani sa-mi cumpar un CD pe care era un dictionar german-englez si aveam un calculator 486, nu stiu.. isi mai aminteste cineva de calculatoarele 486? Sunt cativa, dar nu multi. Am pus CD-ul acolo si traduceam fiecare manual de la facultate.

Din fericire, in Austria si in general in lumea civilizata, nu trebuie sa notezi tot ce spune profesorul la cursuri sau sa copiezi notitele altora, ci ai un manual dupa care daca inveti poti sa fii sigur ca iei examenul, asa ca le-am tradus pe toate aceste handbooks, cuvant cu cuvant, si mi-a luat 3 ani, dar 3 ani pana sa vorbesc cu adevarat germana si 3 ani in care am fost destul de mut, am adunat atunci destule frustrari pentru toata viata.

Banuiesc ca si partea sociala era destul de grea.

Vlad: Da, practic, a fost o perioada relativ lunga cand am trait foarte singur. Si viata mea era in vacantele in care veneam acasa. Undeva la 2-3 luni imi cumparam un bilet de tren. Pe vremea aceea facea 14 ore, acum face 17. Dar asta era momentul cand eu ma simteam acasa, cand ma urcam in tren, la cuseta de 6 locuri. Cei care vindeau biletul spuneau „Vrei la 12 picioare?”

Pentru ca ziceam ca sunt foarte multi tineri care vor sa plece la studii in strainatate, cu experienta ta din aceasta perspectiva, ce sfaturi le-ai da? Ce recomandari? Ca sa le fie mai usor acolo?

Sa plece. Serios. Cred ca pentru mine a fost o experienta esentiala si cred ca pentru orice tanar, e esential sa pleci. Calatoriile, in general, sunt esentiale cred ca sa pleci undeva si sa locuiesti intr-o tara straina pentru mai mult de una, doua, trei luni, este esential.

Cred ca e bine sa pleci ca sa recunosti ce ai lasat in urma si ca sa te intorci acasa cu tot ce ai invatat acolo. Cred ca e bine sa pleci, cred ca e bine sa stii ca insemni ceva, to know your worth. Your own somebodiness.

Cred ca e foarte important sa stii ca esti cineva si cred ca apropo de, am ascultat cu atentie interviurile de mai devreme, cred ca cel mai bun lucru pe care il pot face parintii pentru un copil e sa-i arate, din cand in cand, ca are o valoare, indiferent ce face, si sa-l incurajeze. Eu am avut norocul asta.

Apropo de parinti, pentru oricine te vede si prima data, chiar daca nu te stie, desi tu in ultima vreme ai avut multa expunere publica, este absolut evident ca esti un om foarte bun pana in maduva oaselor. Nu cred ca este cineva aici care se indoieste de asta. Ce ti-au spus tie parintii si cum te-au crescut de-ai ajuns asa?

Eu cred ca in fiecare dintre noi e bunatate. Avea Catalin Tenita o postare pe Facebook la un moment dat spunea ca fiecare avem in noi ceea ce se cheama clasa, si normal ca trebuie hranita. Cred ca esentiale sunt, stiti ca-i vorba aceea ca … o sa uiti ce ti-au spus altii sau ce ti-au facut altii, dar n-o sa uiti cum te-au facut sa te simti.

Cred ca e esential sa descoperi bucuria de a-i bucura pe altii sau bucuria de a-i ajuta pe altii, destul de devreme. De asta cred ca e foarte bine atunci cand cineva face voluntariat inca de la o varsta frageda sau pur si simplu sa descoperi bucuria asta imensa care este in a-i ajuta pe altii.

Suntem animale sociale si avem nevoie de aprecierea altora. Einstein spune foarte frumos cat de enorm de mult conteaza fiecare gest, fiecare uitatura buna sau rea, fiecare lucru pe care il facem e esential. Daca atunci cand am intrat in sala asta am intalnit cateva priviri bune, asta m-a ajutat si asta cu cat esti mai la inceput de drum si cu cat esti mai sensibil, mai firav, cu cat nu esti atat de constient de propria valoare, cu atat lucrurile astea mici iti pot influenta viata si cred foarte tare in asta.

Am o curiozitate, daca tu te enervezi vreodata. Pentru ca in ultima vreme, de cand esti in spatiul public dincolo de Magicamp, ai fost tinta orchestrata al unor atacuri, bullying-ul la tine este pe scara mare, mai ales cand erai Ministru, si n-am vazut niciodata, nici macar in postarile tale de pe facebook cand justificai si argumentai lucruri, n-am simtit un ton de enervare. Deci te enervezi si cum faci in cazul ca te enervezi?

Da, ma enervez. Ma enervez mai ales, dar atat de tare ca in ultimii 3 ani nu m-am enervat in toata viata mea. La minister e foarte interesant cred ca daca or sa ia domnii aceia care inregistreaza ce se intampla prin birourile demnitarilor, daca or sa ia vreodata inregistrarile de la mine din birou or sa auda niste lucruri.

Dar cumva in ce scriu pe Facebook sau unde reusesc sa mai scriu, in raspunsurile pe care le dau unor oameni, care sunt furiosi ar putea fi incadrati la categoria „hateri”, cumva nu iau deloc in nume de rau atunci cand cineva nu intelege ceva sau cand cineva a fost alimentat cu ura si cu cine stie ce idei, si cred ca a fost intr-o buna masura si greseala mea, greseala pe care am facut-o multi in 2016.

Cand am intrat in guvernul tehnocrat, multii mi-au spus ce defineste politicienii? Politicienii sunt definiti prin faptul ca vorbesc si nu fac nimic, nu? Si am zis eu sunt tehnocrat, eu o sa fac, n-o sa vorbesc. Prost, dar prost rau. Pentru ca daca nu spui ceea ce faci, daca nu-ti spui propria poveste, oamenii o interpreteaza prin propriul filtru si altii spun lucruri.

S-a spus ca sunt actionar AKH, ceea ce e un concept interesant, ca si cum cineva ar fi actionar la, nu stiu, spitalul Floreasca. O gramada de lucruri. M-am gandit c-o sa ma afecteze mult mai tare, dar ceea ce e foarte interesant e ca atunci cand iti asumi responsabilitatea pentru ceea ce faci, mai ales atunci cand responsabilitatea asta te apasa destul de tare pe umeri si stii ca ceea ce faci e bine si ca ai dat tot ce ai putut, lucrurile astea nu te ating, dar nu te ating deloc, pe mine nu m-au atins absolut deloc tot ce a fost.

Apropo de atins, cred ca traim niste vremuri in care avem nevoie de foarte mult bine in prezenta noastra si de fapte bune cum le numesc eu, iar ceea ce ati reusit voi cu Magicamp, cu MagicHome chiar, a fost sa atingeti niste resorturi in oameni, care sa se indrepte si sa faca alaturi de voi fapte bune. Cum crezi sau care a fost reteta sau cum facem fiecare dintre noi sa atingem ceva in sufletelul celui de langa noi sa faca si el bine impreuna cu noi?

Cred ca media de varsta e destul de joasa aici in sala, dar stie cineva Cat Stevens, Father and son?  Cat Stevens are o vorba, spune “You can argue with a philosopher, but you can’t argue with a good song. ” Poti sa te certi si sa te contrazici cu oricine, pe orice, de fapt, dar nu poti sa contrazici o melodie buna. N-ai cum sa contrazici o melodie buna si faptele bune, lucrurile pe care le facem  mai mult decat lucrurile pe care le spunem. Lucrurile pe care le facem asta sunt, sunt o melodie buna.

Daca faci lucruri bune, si daca iti pui sufletul si energia si timpul pentru a face niste lucruri, asta vorbeste de la sine, intr-o masura mult mai puternica decat orice altceva. Si un exemplu foarte bun a fost campania pentru MagicHome, cu scaunul de spital. Si atunci promisiunea a fost cat se poate de simpla.

Am spus asa: pentru cine nu a vazut, am pus un scaun de spital, langa un pat de spital, intr-o expozitie din Bucuresti si am pus o camera si totul transmis live pe Youtube, si am zis asa: noi echipa Magicamp ne vom aseza pe scaunul ala si vom sta asa cum stau parintii copiilor bolnavi de cancer si vom sta pe scaunul ala unul dupa altul pana se gasesc 100.000 de oameni care sa doneze cate 2 euro printr-un sms si nu ne vom ridica.

Si asta are cateva componente de care cred ca avem mare, mare nevoie si care sunt si esenta succesului din punctul meu de vedere – 1. Commitment – nu ne vom ridica. 2 – o explicatie foarte clara a ceea ce vrem sa facem. Ce vrem sa facem e o casa unde vrem sa stea acesti parinti. Foarte clar exprimat ce vrem, foarte simplu. Commitment foarte clar si cererea de ajutor foarte clara. De multe ori avem nevoie de ajutor dar nu stim sa-l cerem si asta e un lucru pe care eu l-am invatat dupa foate multa vreme.

L-am invatat cand nu am putut sa transport destule medicamente in Romania si a trebuit sa-mi fac cont de Facebook si sa scriu acolo cine zboara de la Viena la Bucuresti. Apoi a trebuit sa gasesc pe cineva care sa mearga de la un aeroport sau altul din alt oras din Romania catre spitale ca sa duca medicamentele. Apoi la Magicamp retelele de socializare sunt esentiale in tot ce am facut, pentru ca acolo poti sa faci lucrurile astea. Sa exprimi ceea ce vrei sa faci, sa arati propriul commitment si trei, sa ceri ajutorul. Foarte foarte important.

In ce stadiu este acum MagicHome?

MagicHome a strans 500.000 de euro in 3 saptamani, noi ne gandeam c-o sa dureze vreo doua luni si, de fapt, din toata echipa eu eram singurul care credeam c-o sa stranga 100.000, toti credeau ca sunt nebun, iar dupa 3 saptamani aveam 500.000 de euro, intre timp suntem pe la 1 milion si jumatate. Am asteptat aproape un an de zile dupa autorizatia de constructie, desi e o renovare, nu e o constructie, schimbam fatada, si probabil ca in noiembrie o sa fie gata casa din Bucuresti, dar surpriza o sa vina in noimebrie, va spun ca n-o sa fie doar o casa.

Minunat. N-am cum sa nu te intreb si de politica. In speech-ul tau de la Tedx de la Cluj, plecai de la o plida – „N-am om” – care spunea despre un paraplegic care se afla langa un rau vindecator si n-avea om care sa il arunce in apa ca sa se vindece. Ai anuntat ca vei candida la primarie si cred ca nu e nimeni din sala asta care sa nu-si doreasca sa insanatosesti Bucurestiul. Sincer. Ai creat o platforma in care sunt peste 90.000 de oameni alaturi de tine, printre care si eu. Deci tu ai oameni. Cum te putem noi ajuta?

Multumesc. E o minge la fileu asta. Cred ca noi in tara asta, in care am decis sa ma intorc dupa 14 ani acum 3 ani, cred ca trebuie sa facem 3 lucruri sau 3 lucruri trebuie sa se intample. Astea sunt cele 3 mari pariuri pe care le avem:

  1. Cred ca implicarea civica, asta insemnand si implicare, macar sa intelegem ce se intampla in politica sa votam si lucrurile de genul asta. Cred ca asta e primul pariu.
  2. Implicarea politica. O societate asa functioneaza, o democratie asa functioneaza. Noi delegam puterea, oamenii deleaga puterea catre politicieni si politicienii vin cu niste promisiuni pe care dup-aia ca sa le indeplineasca au nevoie de putere pentru a le indeplini promisiunile alea, nu altceva. Deci punctul 2 sa avem mai multi oameni implicati in politica.
  3. Aici trebuie sa ajungem in 5-10 ani, sa construim institutii puternice, asta face diferenta dintre o tara de succes si o tara care esueaza. Nu resursele naturale, nu nimic altceva, ci institutii puternice.

Ce inseamna institutii puternice? Inseamna institutii cu oameni cu cap si sira spinarii. Atat. Cap si sira spinarii. Si daca va uitati in orice domeniu in Romania, ai oameni care sunt si muncitori si n-au nicio intentie sa fure sau sa se imbogateasca rapid si stiu ce au de facut, isi cunosc meseria, dar oamenii astia foarte foarte rar ii gasesti la stat, foarte foarte rar ii gasesti in institutiile statului.

Si mi se pare ca asta este esential dincolo de orice ideologie, dincolo de orice alt program de guvernare, dincolo de o fata sau alta fata. Asta e ceea ce trebuie sa facem. Cum aducem oameni noi in institutii publice, oameni competenti in institutii publice, din pacate nu se poate face asta decat prin politica.

Deci trei pariuri: implicare civica, implicare politica si prin asta institutii puternice, institutii autonome, independente care sa nu atarne de vointa unui politician sau altuia. Asta aveam in minte,  exista o carte White Nation, daca cititi, e o carte esentiala din punctul meu de vedere. Concluzia daca ar fi s-o tragem intr-o propozitie asta e: institutii puternice, asta-i diferenta.

In Ministerul Sanatatii, dupa experienta de acolo, am inteles cateva lucruri. Mai intai am inteles cat de grava e situatia, cat de praf sunt institutiile publice, dincolo de cat de destept sau cat de bine vorbeste limba romana un ministru sau altul. E esential sa ai oameni care sa stie sa-si faca treaba, sa ai o structura functionala. Daca capul se schimba asta ar trebui sa fie  mai putin important.

Uitati-va la America, la tari precum Austria. Poti sa ai la un moment dat un esec al democratiei, dar daca ai institutii puternice lucrurile merg mai departe, asta trebuie sa facem. Cum putem sa facem asta?

Prin politica si politica este elementul asta pe care, acum ma gandeam cand m-ai intrebat despre povestea asta pe care am spus-o la TEDx, cu un tanar diagnosticat cu cancer, politica este intr-o anumita masura ca un cancer. In ce sens? Atunci cand iti afecteaza viata personala, atunci cand o simti personal s-ar putea sa fie prea tarziu. Daca nu te intereseaza sa vezi semnele dinainte, atunci cand o simti s-ar putea sa fie prea tarziu.

Este esential sa ne intereseze politica. Politica nu este o nebunie de la televizor, nu este circul de la diverse talk-showuri. Politica este despre fapte.

Ce vreau eu sa fac? M-a interesat intotdeauna impactul. M-am dus catre sanatate pentru ca acolo am crezut ca pot sa am cel mai mare impact. In momentul asta cred ca cel mai mare impact putem sa-l avem pornind de jos, de la alegerile locale, pornind de la administratia locala. Prin asta se tine in momentul asta si peste tot in lume, prin asta politicienii din partidele mari, reusesc sa tina o tara prizoniera. Pornind de acolo, de acolo vine puterea. De asta cred ca schimbarea trebuie sa inceapa de acolo si ce poate sa faca fiecare dintre noi.

Cred ca suntem intr-o lupta complet inegala. Ai tari precum Romania, Ungaria, Turcia, Polonia si din ce in ce mai multe, care aplica un software. Este un software realizat in alta parte si care este downloadat aici la costuri foarte mici. Acelasi software care spune, acelasi virus daca vreti, care ne face sa spunem ca noi suntem buricul pamantui, ne scorneste dusmani, fie ca este un domn ungur cu origini evreiesti, straini, in general, mutinationalele. Este exact acelasi virus peste tot. Si repet: costurile de dowloadare al acelui virus intr-un sistem sau al altuia sunt foarte mici. Si noi, ceilalti, care intelegem ce se intampla, ce arme avem? Avem propriile retele personale, propriile retele de cunostine si de prieteni si de familie, avem retele de socializare in masura in care functioneaza, avem cateva metode de a ne exprima.

Daca noi nu reusim sa ne mobilizam si asta n-o sa vina un politician sau altul sa faca „tzac” si lucrurile sa se intample. Cealalta parte a societatii care intelege trebuie sa se mobilizeze pentru ca, repet, nu e vorba de un circ la televizor, este vorba despre viata fiecaruia dintre noi si a copiilor din tara asta si a viitorului tarii asteia. Cred ca vremurile pe care le traim sunt extrem de serioase si problemele sunt extrem de serioase.

La nivel politic, lasand la o parte problemele pe care le constatam, faptul ca nu avem spitale, n-avem scoli, n-avem.. daca nu intelegem ca la nivel politic lucrurile se duc intr-o directie extrem de periculoasa. E extrem de periculos si de asta sunt aici, si de asta si pentru mine a fost o decizie extrem de grea,  sa ma focusez pe activitatea asta politica. Asta vine cu niste costuri, asta vine fara deloc sa incerc sa ma martirizez aici, dar e o expunere care mie nu-mi vine natural.

Si in directia asta vreau sa te intreb ce zic parintii tai ca te-ai intors la politica?

Da, e foarte interesant cum este vazuta politica in aceasta tarisoara, stiti despre tot in lume daca ai spune ca mergi sa lucrezi pentru Ministerul Finantelor sau spui c-o sa fii ministru intr-o tara, asta ar trebui sa fie mandria familiei, adica trei generarii, bunicul, strabunicul a fost ministru, unchiul nu stiu care.

Ai mei m-au incurajat teribil de mult, chiar cand nu aveam dreptate si cand am plecat la Viena stiu ca taica-miu..  cateodata primeam un telefon si eu ma speriam cand primeam telefon de acasa ma gandeam  mai intai nu aveam bani sa vorbim despre asta si mai tarziu cand ne puteam permite asta – na, te suna mama, tata la ora 10 seara, te intrebi ce dracului s-a intamplat. Si era taica-miu care zicea: Alo, Viena, uite sunt aici cu vecinul, voiam sa-i spun ca fiul meu e la Viena, si spune cum mai e vremea la Viena? Apoi ce face era sa ia carti de vizita de la diversele mele joburi care sunau din ce in ce mai bine, functiile sunau din ce in ce mai bine si logo-urile erau cunoscute de la diverse banci, si cand veneam acasa taica-miu mereu ma intreba “Ai niste carti de vizita?”. Si cartile astea de vizita le impartea prin sat, pe la prieteni: “uite, fii-miu, e la Viena.”

E, si asta s-a intamplat pana cand m-am intors in Romania. Si cand m-am dus acasa si le-am spus “Stiti, am vorbit cu Dacian Ciolos si mi-a spus ca ar trebui sa ma gandesc si am 2 zile sa ma duc ministru la sanatate”, “- vaai, mama, dar de ce faci asta? Dar nu mai bine stai tu sef de cabinet acolo? Ca poti sa-ti faci si treaba si nici nu te injura nimeni, hai ca-i mai bine asa.

Cam asta este respectul sau cumva cum se vede functia publica, iar ce a fost interesant dupa, dupa ce s-a terminat si mi-am luat toate injuraturile de rigoare si la un moment dat a venit o matusa de-a mea si mi-a spus: “Dar de ce nu-i lasi sa faca transplant pulmonar, ca mor oameni?” I-am explicat si a inteles, si dup-aia le-a explicat si colegilor de la serviciu.

Iar ce s-a intamplat dupa e foarte interesant, ca am avut o perioada in care eram in dilema, si m-am reapucat de MagicHome si alte lucruri, si la un moment dat am mers acasa si am intrebat-o pe maica-mea:” – Mama, uite, ce sa fac?” “ – Pai ce sa faci? Baga-te, mama, da-i dracului.”

Deci cam asa.

 

 

30492
mihaela norocInterviu Webstock 2018 – Mihaela Noroc (The Atlas of Beauty) “daca toti am improsca cu dragoste, cred ca n-am mai avea probleme si suferinte” –

Interviu Webstock 2018 – Mihaela Noroc (The Atlas of Beauty) “daca toti am improsca cu dragoste, cred ca n-am mai avea probleme si suferinte” –

Si anul acesta la Webstock am gazduit prima sesiune, cea motivationala. 4 invitati cu povesti exceptionale de viata, povesti care ascund – dincolo de zambete si de aparenta de “usurinta” – foarte multa munca.

Invitatii au fost in ordine: Cornel Amariei, Andreea Esca, Mihaela Noroc si Vlad Voiculescu. Pentru cei care n-au fost la webstock si, mai ales, pentru ca sunt de moda veche si cred ca google search functioneaza pe text cand vrei sa te documentezi despre cineva, transcrierile acestor interviuri le gasiti rand pe rand aici.

Interviul cu Cornel Amariei poate fi citit aici, aici interviul cu Andreea Esca, iar aici cel cu Vlad Voiculescu.

inspiration stage

A plecat de la un proiect mic online si a ajuns cunoscuta in foarte multe tari din lume.  A renuntat la job-ul ei pentru a fotografia femei din lumea intreaga iar munca ei a ajuns la CNN sau BBC, a luat forma unui album de arta care e bestseller in multe piete de la Japonia pana la Germania. A transformat o pasiune intr-un job si a creat atlasul frumusetii, un proiect global despre diversitate, acceptarea altor culturi si despre frumusetea feminina… doamnelor si domnilor, Mihaela Noroc.

 

Multi dintre cei care se afla in aceasta sala viseaza sa renunte la jobul lor si sa plece in lume ca sa-si indeplineasca marele vis. Tu ai luat decizia asta, ai renuntat la tot si ai plecat prin lume ca sa-ti urmezi visul. Iti mai aduci aminte fix momentul cand ai luat decizia? Si cum a fost? Ti-a fost teama?

Da. Pe mine foarte multa lume ma intreaba lucru asta si pot sa spun ca mi-a fost foarte usor sa iau decizia pentru ca eram extrem de nefericita la locul de munca. Asa cum spunea si Andreea, ma duceam la munca, si nu mi-a fost deloc greu, a fost o decizie usoara, ce ma astepta in fata era oricum infinit mai frumos si infinit mai interesant decat tot ce am lasat in urma. Deci n-a fost greu, a fost foarte usor. Momentul exact nu stiu sa ti-l spun pentru ca a venit de la sine. Pur si simplu cand am avut destui bani am zis „Gata, plec in lume.” Si asta a fost.

Dar facusei un plan inainte? Sa pun bani deoparte ca sa-mi indeplinesc visul?

E foarte mult sa spui voiam sa-mi indeplinesc visul. Si niciodata nu am facut lucrurile in felul acesta, „ma duc sa-mi indeplinesc visul” pentru ca m-as fi speriat si as fi lasat totul balta. Deci nu as fi procedat in felul asta, am luat-o incet, pas cu pas. Azi un pic, maine inca putin si cred ca asa functioneaza pentru unele persoane, inclusiv pentru mine, sa iei lucrurile incet incet, ca sa nu-ti fie frica de ce te asteapta.

Stiu ca te-ai apucat sa faci fotografii pe la 16 ani si te-ai lasat de fotografie pentru ca sa te intorci dupa aceea. Cum ai inceput sa faci fotografie? Ca era clar ca acum s-a dovedit ca e o pasiune si ca e directia ta in viata, ca sa spunem. Dar cumva cineva ti-a taiat aripile pe drum. De ce?

Da, uite, asa este si din pacate foarte multi oameni renunta la ce este pentru ei pentru ca cineva nu ii incurajeaza sau nu le da destula incredere, dar si asta s-a intamplat si cu mine. Am mers la Facultatea de Arte Plastice din Bucuresti la sectia foto-video si, din pacate, acolo nu am gasit sustinerea sau poate directia mea nu era potrivita cu directia lor si atunci am zis la final „Asta nu e pentru mine. Fotografia in niciun caz nu este pentru mine. Sunt atat de multi oameni care se pricep mult mai bine decat mine si o sa las asta pentru ei.” Am mers si am lucrat in alte domenii, pentru ca aveam nevoie de sustinere financiara, deci acolo am gasit, la joburi, partea asta foarte importanta, si la un moment dat am simtit ca nu mai pot sa lucrez unde lucrez si hai sa incerc din nou fotografia, care ramasese deoparte.

Eu nu m-am atins de aparatul de fotografia vreo 6 ani. Nu l-am atins. Era acolo, ramasese asa ca un fel de, nu stiu, o mica durere, sa zic. Am avut probabil si o teama sa-l ating. Era un proces psihologic foarte dificil si in momentul in care am zis „Asta e ultimul tren. Il iau, ma urc in el. Daca n-ajung nicaieri, asta este.”

Iti mai aduci aminte ce ai pus in bagaj cand ai plecat? Prima calatorie mare?

Esentialul. Pentru ca asa e cel mai usor sa calatoresti si mi-aduc aminte ca dupa primul an de calatorie mergeam cu un backpack si aveam dureri foarte mari de spate si am trecut ulterior la trolly. Pentru ca nah, backpacker poate sa fie si cu un trolly. Si ce iau cu mine? Un sac de dormit foarte mic, care sa-mi ajunga pentru 10-15 grade, 2-3 perechi de pantaloni, nu stiu, esentialul, nu iau foarte multe. Chiar si bagajul de fotografie este foarte mic, iau cat mai putine pentru ca trebuie sa le car singura si nu vreau sa-mi fac rau singura.

Dar nu ti-e greu uneori? Stiu ca la inceput ai calatorit impreuna cu sotul tau, in primul an si inca cativa. Dar se mai intampla sa nu calatoresti cu sotului tau. Si nu ti-e greu singura pe drumuri in hau pe dreapta?

Unu la mana incerc sa ma protejez cat mai mult. Nu o sa plec niciodata noaptea pe strazi, imi dau seama de pericolele din jurul meu, sunt o femeie care din pacate poate sa cada prada usor unor probleme. Sunt protejata de fapt, avand acces la internet absolut tot timpul imi dau seama unde sa ma duc, ce sa fac, cu cine sa stau de vorba, ma uit la omul respectiv imi dau seama “stai ca poate nu e ceea ce pare”, imi dai seama cand un taximetrist poate nu o sa ma duca unde trebuie daca.. nu stiu, ai un instinct, il urmezi.

M-am documentat uitandu-ma la interviul tau cu doamna Esca caci ai fost la interviu la Europa FM (Mihaela: care a fost sustinatoarea proiectului de la bun inceput si ii multumesc foarte mult). Asta stiu ca te-ai dus cu proiectul la The One, pe vremea cand exista revista si era foarte foarte la inceput proiectul, dar acolo am descoperit ca o parte destul de dificila a proiectului tau a fost sa convingi femeile. Pentru ca mergi pe strada si vorbesti cu ele si am pus asta in balanta cu faptul ca ii povesteai Andreei ca nu esti o persoana care are chiar foarte mare incredere in sine.

Nu, nici acum nu am. Nu vedeti ca nu stiu sa fiu ok pe scena.

Si atunci cum faci? De unde iti gasesti curajul sa abordezi pe strada niste oameni intr-o limba straina cu o cultura diferita si sa le spui „Eu vreau sa te fotografiez” si unde se petrece magia ca uneori in 5-10 minute tu te duci la ele acasa.

Asta-i chestia, ca tu abordezi omul respectiv pentru ca te fascineaza persoana respectiva, trece pe langa tine femeia si pe mine uneori ma lasa si fara respiratie. Imi dau seama ca ea este o opera de arta. Si asta e ceea ce ma motiveaza, in sensul ca stiu ca exista acolo ceva extraordinar, pe care ea nu-l vede de cele mai multe ori, din pacate, si trebuie sa-i fac o fotografie. Uneori reusesc, alte ori nu.

Dar si cum le zici? Adica.. (in toate felurile) Iti dai seama ca daca vine cineva pe strada, se duce la doamna Esca si ii spune ”Doamne! Domnisoara, Doamna, sunteti atat de frumoasa! Vreau sa merg acasa la dvs sa va fac o fotografie”, Bine, doamna Esca cred ca ar accepta. E gresit exemplul. Dar… cum le convingi?

Fiecare loc este diferit, fiecare tara, fiecare cultura este diferita si atunci trebuie sa te adaptezi. Aici in Europa e usor, adica stim toti ce inseamna social media, unde o sa ajunga o fotografia, ce efecte o sa aiba asupra mea ulterior. Cand te duci in alte zone ale lumii, lucrurile devin foarte complicate, decizia nu este doar a femeii pe care o abordezi, decizia este si a sotului, poate a fratelui, si tot asa lucrurile se extind. Sau in America de Sud,  de exemplu, iarasi e o problema cu criminalitatea, imaginea poate ulterior sa fie folosita in detrimentul ei, cineva poate sa o sechestreze, sa o abuzeze. Lucrurile aceasta se intampla pentru ca mi le-au spus femeile pe care le abordam, „nu, nu pot sa fiu fotografiata pentru ca poate faci parte dintr-o grupare mafiota si cineva o sa-mi faca ceva rau”. Si atunci trebuie sa te gandesti de 10 ori. In momentul in care insisti sa-i faci o fotografie, ca ok, e placerea si nebunia mea sa-ti fac o fotografie, dar ce inseamna asta pentru tine ulterior este cu totul altceva. Mi s-a intamplat, de exemplu, eram in Egipt si am fotografiat o fata, studenta la Medicina, tocmai absolvise si ea era foarte multumita si foarte fericita, dar cred ca ceva din limbajul nostru nu s-a pupat pentru ca dupa ce i-am publicat fotografia pe social media mi-a dat repede mesaj si mi-a spus „Tata, da repede fotografia jos c-o s-o vada tata”. Ea fiind femeie de 25 de ani pentru ca absolvise medicina. Mi-am dat seama atunci ca – stai un pic-  nu pot sa ma joc cu asa ceva. Da, deci lucrurile sunt diferite. Cum le conving? Nu le conving pe toate pentru ca am abordat mii de femei si am pana la urma mii de fotografii, dar am abordat de doua ori mai multe sau de trei ori mai multe.

Ce zic eu ca este important, este sa nu renunti. Cand pleci de dimineata de acasa si o iei pe o straduta dintr-un loc oarecare din lumea asta mare, trebuie sa te incarci cu foarte multa energie pozitiva. Noi, oamenii, suntem intr-un fel ca niste animale, si simtim, avem un al cincisprezecelea simt. Simtim omul care vine spre noi si ce poate el sa ne ofere. Si atunci eu daca sunt intr-o dispozitie foarte proasta, ca nu stiu ce mi s-a intamplat mie, persoana respectiva o sa ma simta. Eu trebuie sa ma incarc cu energie pozitiva si sa reusesc sa transmit bunatate si faptul ca nu vreau nimic rau, si poate uneori reusesc sa transmit asta, alteori nu.

Ai plecat de la un mic proiect online si ai ajuns la milioane de oameni care te stiu in online global. Aparitii la CNN, la BBC, o campanie cu Facebook. La inceput, tu si sotul tau ati avut o strategie de comunicare si de promovare in online?

Iarasi un lucru foarte benefic in viata mea, sotul meu, pentru ca el se ocupa de tot ce inseamna partea asta, „birocratia” din viata noastra si eu pot sa ma ocup de tot ce inseamna partea artistica si sa fiu libera si creativa. Daca am avut un plan? O iei gradat. N-ai cum sa ai un plan, cel putin viata noastra nu functioneaza asa. Si viata mea in niciun caz pentru ca sunt genul de om care daca stie ca a doua zi are ceva foarte important de facut, nu doarme toata noaptea, si atunci mai bine eu nu imi proiectez absolut nimic. Si daca se intampla ceva extraordinar, foarte bine. Daca nu, iarasi foarte bine.

Ce am incercat, si asta mi se pare foarte important, sa incerci sa iesi din online cat mai mult. De asta am si insistat sa am o carte tiparita, m-am bucurat foarte mult ca exista pe mai multe piete pentru ca ajunge la cat mai multi oameni. Online-ul se schimba foarte mult. La inceput am avut o viralizare cu Bored Panda care s-a intamplat acum 3 sau 4 ani, ceva de genul asta, si ulterior am avut o viralizare cu un video pe care l-a facut sotul meu si a facut vreo 20 de milioane de vizualizari.

Si putin mai tarziu ai avut o campanie cu Facebook? Despre care poate povestim.

Da, dar important pentru mine este sa fiu prezenta fizic in mainile si in vietile oamenilor, prin expozitie si prin carti.

Si ce zic oamenii care iti vad munca? Care poate n-au fost subiectii fotografiilor.

Sunt foarte multe raspunsuri. Si pozitive si negative. Am si hateri, e ok, si am si oameni care iubesc proiectul si de fiecare data cand sunt un pic mai jos asa, ca am si eu momentele mele, ma duc frumos pe Amazon sau pe Good reads si ma uit la review-uri si zic „Stai ca oamenii inteleg procesul muncii mele, fotografia pe care o fac.” si atunci e bine.

Te incarci mai degraba din reactiile lor, nu? Exact cum spunea Andreea, ca ea isi incarca bateriile din oameni.

E foarte important. Ca asta e, uneori stai si te intrebi „Dar de ce nu ne improscam noi cu mai multa dragoste? De ce alegem sa facem opusul?”. Bineinteles ca fiecare are frustrarile lui. Dar noi ca oameni de la bun inceput, ca acum am un bebelus, e fragila si are nevoie de dragostea mea si incerc sa-i ofer si imi dau seama ca toti trecem prin asta. De la bun inceput avem nevoie de dragoste si undeva, la un moment dat, ne rupem si nu mai primim dragostea respectiva, dar ce lume frumoasa ar fi daca toti am improsca cu dragoste, cred ca n-am mai avea probleme si suferinte.

Apropo de asta, care crezi ca este una dintre cele mai frumoase lectii pe care le-ai invatat de la femeile cu care te-ai intalnit? Caci banuiesc ca ai avut povesti incredibile si super emotionante.

Sunt foarte multe povesti, si emotionante si vesele si triste. Un roller coaster cu tot felul de emotii. Pentru mine, imi este foarte draga Ania care s-a nascut in Polonia, are acum 30 de ani si este o femeie care s-a nascut fara un picior, si din cauza asta mama ei care avea o situatie financiara foarte grea, a trebuit s-o lase in spital si s-o dea spre adoptie. Doctorul care avea grija de ea a incercat sa-i gaseasca o familie in afara Poloniei, undeva in Europa de Vest si asa a ajuns ea in Belgia. Acum, eu am fotografiat-o in momentul in care se pregatea pentru jocurile paralimpice, la alergare, si voia sa ajunga faimoasa ca sa-si gaseasca mama si sa-i spuna ca „nu sunt suparata pe tine ca m-ai dat spre adoptie, ca uite acum pot sa-mi indeplinesc visul si sa fiu alergatoare”. Ceea ce s-a si intamplat, ea si-a intalnit mama, urmeaza sa ma duc sa le fotografiez la un moment dat impreuna.

Ce frumos!

Da, foarte frumos. Ania este o minunata si este de un pozitivism extraordinar, si ne intalnim tot timpul cand eu sunt in Europa de Vest, ea reuseste sa ajunga ba in Berlin, ba in Belgia ne vedem, si cred ca s-ar bucura sa vina si aici sa va vorbeasca despre viata ei. E fabulos de pozitiva si de incantatoare.

Acum cred ca te poti finanta si din vanzarea albumelor si lumea stie de tine si lucrurile sunt mai simple. Dar cum se finanteaza un asemenea proiect, cand vrei s-o iei prin lume? Pentru ca oricat de low-profile ai incerca sa traiesti si cu low-cost, tot platesti niste lucruri.

Da, viata e scumpa. Am avut economiile proprii. Le-am cheltuit pe toate. Puteam sa-mi iau o masina foarte scumpa. Am calatorit foarte bine. Faci niste eforturi. Stiu ca la inceput prietenii mei imi spuneau ca sunt zgarcita, si in continuare familia mea spune ca sunt zgarcita si asa ma percep ei ca nu imi cumpar haine, dar eu toti banii pe care ii fac sau pe care i-am facut la un moment dat, stiam ca sunt pentru un lucru mai important in viata mea. De ce sa-mi cumpar rochia asta daca pot sa stau, sa mananc undeva in Armenia? Sau in Iran o masa. Da, deci mi-am ordonat prioritatile in viata. Asta s-a intamplat cu mult timp in urma, in momentul in care am descoperit calatoria si am vazut ce inseamna. Uite, poti sa calatoresti nu cu foarte putini bani, cu mai putini bani, poti ajunge in anumite zone si de ce sa cheltui eu niste bani in Bucuresti cand pot sa-i cheltui in Columbia?

Vorbesti de niste niste bani pe care ii cheltui, adica ii ai. Dar la un moment dat, banii pe care tu i-ai produs muncind din joburile din Romania s-au terminat. Cum ai facut rost de bani mai departe?

Asta a fost un proiect care a fost facut multumita oamenilor. Fara oameni eu nu faceam absolut nimic si nu eram absolut nicaieri. De la femeile pe care le fotografiez, pana la oamenii care m-au sustinut intotdeauna. Si am facut o campanie de strangere de fonduri, dupa ce m-am intors din prima calatorie care a fost foarte ok. Asa am reusit sa continui. Iar, ulterior, proiectul a devenit si mai de succes si am avut colaborari cu diferite branduri in strainatate, care au platit foarte bine si am reusit sa-mi continui proiectul.

Te-ai intalnit vreodata cu vreunul dintre donatori? A venit cineva sa-ti zica ”Stii, eu am donat..”

Da, bineinteles. M-am intalnit, am stat si la ei acasa sau am iesit. Da, am foarte multi prieteni peste tot.

Mentionam putin mai devreme despre o campanie pe care ai facut-o cu Facebook. Sa povestim putin despre aceasta campanie pentru ca am aflat ca, cumva cu tine au inceput sau ai fost printre primii care au facut Facebook live din sediul Facebook. Cum a ajuns Facebook la tine si in ce a constat aceasta colaborare?

Da, mi-au scris un mail si am zis „Suna prea bine ca sa fie adevarat!”. Eram undeva in Etiopia atunci si stiu ca Etiopia este unul dintre locurile mele preferate si acolo simt eu cumva ca s-a nascut proiectul de fapt. Si eram deja a doua oara si imi doream atat mult sa explorez cat mai mult, sa vad cat mai mult, si imi da mesaj Facebook ca trebuie sa te duci in 10 zile, in 6 tari si sa fotografiezi. Si eu eram „Ah, de ce acum? De ce acum?” Dar a fost foarte ok, am calatorit 2 saptamani in 6 tari, am fotografiat cate o femeie pe care au ales-o ei din tarile respective si eu eram cea de-a saptea, si asta totul pentru Ziua Internationala a Femeii. Am terminat in New York, la sediul Facebook de acolo si am facut un interviu live care a fost difuzat pe Times si pe pagina mea si asta a fost. Acum sunt aici, maine sunt acolo, totul e trecator.

De cateva saptamani esti mama unei fetite.

Oh, Doamne, ce greu este!

Cum s-a schimbat viata ta? Felicitari!

Iti multumesc frumos. Este minunat, dar este si foarte greu. Cred ca acum inteleg ce inseamna pentru o femeie sa reuseasca sa fie si mama si sa reuseasca sa-si vada si de cariera sau de orice altceva, sa iesi din casa cand esti mama e complicat, dar sa faci cariera. Este extrem de greu sa le faci pe toate si multe, multe femei reusesc sa faca asa ceva si pana sa ajungi tu sa faci lucrul respectiv, n-ai cum sa intelegi prin ce eforturi trece persoana respectiva.

Stiu ca iti doreai si o partea a doua a proiectului si banuiesc ca nu te opresti.

Nu, nu ma opresc.

Cum te vei descurca si cu fetita si cu un nou album?

Incercam sa ne adaptam cat mai mult, sa creasca imunitatea si as vrea peste o luna, dupa ce ii facem vaccinul de 2 luni sa plecam un tur din Romania, si daca se comporta bine la inceputul anului viitor plecam mai departe. O sa continui cu a doua carte , de data asta o sa fie o carte mai mult orientata spre copii. O enciclopedie a femeii de la nou-nascut pana la foarte, foarte in varsta, ca un copil sa vada ce inseamna o femeie si sa aiba un instrument de educare sanatos. Pentru ca pana la urma, avand un copil, as vrea sa pot sa-i ofer ce-i mai frumos si sa-i arat ca lumea e si frumoasa si buna.

Ai fotografiat mii de femei. In sala sunt cateva sute de femei, ce le-ai spune lor despre frumusete? Tu ai adus un omagiu frumusetii si diversitatii, dar ce le-ai spune lor despre frumusete?

Cred ca este foarte important sa ai incredere in tine, ca pana la urma frumusetea e un lucru destul de subiectiv. Ca ce mi se pare mie frumos, altuia nu i se pare la fel. Cred ca super super important sa fii increzatoare si asta e mult mai important decat orice trasatura fizica pe care o ai, pentru ca sunt femei care nu sunt considerate frumoase, dar ajung sa fie inspirationale si asta e mult mai important cred eu. Proiectul meu se numeste „Atlasul frumusetii”, dar merge mai departe de atat pentru ca ai foarte multe femei care iti dau un exemplu puternic pe care poti sa-l urmaresti, sa-l urmezi. Deci nu stiu daca frumusetea e neaparat o trasatura fizica si ce inseamna frumusetea, dar increderea e cea mai importanta. Daca ai incredere in tine, poti sa darami munti si daca ai un focus in ziua respectiva in care te trezesti si spui „Uite, azi fac asta” pana la urma se intampla.

Adica chiar si cand n-ai incredere in tine, poate sa iti creasca sansele…

Iti creste increderea, tu esti pe strada si 10 persoane iti spun „Nu, eu nu vreau sa fiu fotografiat de tine.”, dar a 11-a imi zice „da”, e ok. Don’t give up niciodata, nu renunta! O persoana care spune „nu”, are motivele ei. Suntem 7 miliarde de oameni pe fata pamantului, avem de unde alege.

Un „nu” e doar un „nu”.

Da, bineinteles. Intotdeauna.

 

3698
andreea esca webstockinterviu Webstock 2018- Andreea Esca “Daca iti doresti sa existi pe termen lung, trebuie sa-ti consumi bateria in etape lungi” –

interviu Webstock 2018- Andreea Esca “Daca iti doresti sa existi pe termen lung, trebuie sa-ti consumi bateria in etape lungi” –

Si anul acesta la Webstock am gazduit prima sesiune, cea motivationala. 4 invitati cu povesti exceptionale de viata, povesti care ascund – dincolo de zambete si de aparenta de “usurinta” – foarte multa munca.

Invitatii au fost in ordine: Cornel Amariei, Andreea Esca, Mihaela Noroc si Vlad Voiculescu. Pentru cei care n-au fost la webstock si, mai ales, pentru ca sunt de moda veche si cred ca google search functioneaza pe text cand vrei sa te documentezi despre cineva, transcrierile acestor interviuri le gasiti rand pe rand aici.

Interviul cu Cornel Amariei poate fi citit aici.

inspiration stage

Nu cred ca exista cineva in aceasta sala care sa nu o stie pe urmatoarea invitata. O vedem in fiecare seara la televizor si ni se pare deja ca e ruda noastra. A fost cu noi la toate evenimentele importante din ultimii 20 de ani. E un reper in seriozitate si profesionalism, si e unul dintre oamenii care munceste imens de mult si culmea face asta cu zambetul pe buze chiar si in afara reflectoarelor. Doamnelor si domnilor, Andreea Esca.

 

As vrea sa stiu ce faceati dvs acum 10 ani? Pentru ca uite, de exemplu, se aniverseaza 10 ani de Webstock. Dumneavostra acum 10 ani cam ce faceati?

Nu ce facea Cornel. (n.mea. Cornel Amariei, cel care a fost intervievat inaintea Andreei la Webstock)

Adica n-am citit la 3 ani, nu cant la niciun instrument din pacate, mai cant asa, dar nu foarte bine. Ce faceam? Faceam tot ce fac acum. De altfel mi se pare ca sunt extrem de plictisitoare din acest punct de vedere. Ma tot intalnesc cu oameni care sunt in alte locuri, in alte joburi, in alte tari.. „Si tu ce mai faci? – Eu? Cum stii, acolo.”

Faceam acelasi lucru si ca sa vezi cat de plictisitoare sunt, am aceeasi coafeza de la 19 ani si ma duc la aceeasi cosmeticiana de la 12. Ce sa va spun? Ce poate fi mai plicticos intr-o dimineata?

Hai sa mut eu putin discutia, pentru ca eu te stiu si stiu ca tu ambalezi lucrurile cu zambet, dar in acelasi timp cunosc si perfectionismul tau si perseverenta ta de a face lucrurile cat se poate de bine, cel mai bine.

Nu numai ca fac acelasi lucru, il fac si in detaliu, adica, mai grav. (rade)

Exact. Am un prieten pe care tu il stii, care mi-a spus ca daca Esca poate sa fie perfecta in fiecare seara la televizor, nu am nicio sansa, nu imi dau nici un drept sa nu muncesc in draci pana sa fiu si eu macar bun pe scena, el fiind un mare actor. Ce din educatia parintilor tai te-a facut sa fii in felul asta? Si o sa detaliez eu pe drum daca tu nu vrei sa spui de ce esti perfectionista si cum mintea ta nu concepe decat varianta cea mai buna pe care o intelegi tu in momentul ala.

Cred ca asta mi se trage de acasa, intr-adevar. Poate ca mi-a fost mai usor sau nu stiu, poate mi-a fost mai greu dar in orice caz sunt convinsa ca mi se trage de acasa si exista o poveste pe care o tot spun pentru ca asa am realizat de unde vin toate lucrurile. Mama mea a lucrat toata viata la Spitalul de oncologie si imi amintesc ca odata eram in anul intai de facultate, fusesem la o petrecere, si ca ma ocup si cu petrecerile foarte serios si foarte organizat, in detaliu, si m-am ocupat in detaliu foarte mult, in sensul ca se facuse dimineata si pentru ca sa pot rezist la seminar, pentru ca a doua zi aveam seminar la facultate, am baut un milion de cafele. Drept urmare, dimineata pe la nu stiu ce ora imi era foarte rau, imi iesea inima din piept, ma rog, ma simteam groznic, am crezut c-o sa mor, desigur, pentru ca Fecioarele, nu-i asa, sunt si ipohondre. Si in timp ce simteam ca mor si imi iesea inima din piept am simtit c-o sun pe mama sa-i spun ca mor si sa vina ca sa mor si eu sa nu mor singura. Si am dat telefon, acolo raspundea o secretara pentru ca mama era in operatie si a chemat-o pe mama din operatie si a iesit si mi-a zis „Hai, zi, ce s-a intamplat?”

Pai uite, am fost la petrecere si imi iese inima si o sa mor si imi vine sa lesin si ce i-am mai zis eu pe acolo. Si mama foarte serioasa mi-a zis: – Andreea tu m-ai scos din operatie unde e o femeie bolnava de cancer pe masa sa imi spui ca ti-e rau ca ai fost la o petrecere? Nu stiu, ia o gura da apa cu o lingurita de zahar si la reverede! si mi-a inchis telefonul. Si in momentul ala m-am simtit complet abandonata, am zis „nu, nu e posibil, adica mama mea nu vine, nu ma ajuta, nu nu stiu ce, pentru un om strain”. Numai ca peste ani de zile, am inteles ca a fost o alta lectie de viata pe care ea mi-a predat-o, in sensul ca atunci cand faci o profesie, cand ai o profesie indiferent care este ea, trebuie s-o faci perfect. Trebuie sa fii acolo cu totul, trebuie sa intelegi ce e mai important si ce e mai putin important, chiar daca este vorba de copilul tau, de familia ta, de altceva. Iar o alta lectie pe care mi-a dat-o, a fost atunci cand aveam 19 ani si cand am ajuns la SOTI, ma rog, printr-o intamplare, (pentru cei care nu se nascusera atunci, prima televiziune la care am lucrat se numea SOTI, eram primul canal privat de televiziune) si cand foarte fericita ca luasem acest post de a prezenta Jurnalul la 12 noaptea…

 Spune, te rog, ca ai dat proba astazi si seara ai prezentat..

A, da! Da, am sarit peste asta. Am fost sa dau o proba si dupa ce am dat proba m-au trimis sa citesc dintr-un ziar, undeva intr-o camera de se numea Studio, dar era o camera o masa cu o carpa pe ea, si dupa ce am dat aceasta proba, adica practic am citit acolo ca o gaina ce-mi dadusera, in momentul in care am iesit din sala respectiva, producatoarea jurnalului din noaptea aceea m-a intrebat: „Tu esti domnisoara care a dat aici proba?” Si i-am zis „da”! „Poti sa ramai diseara, sa ne citesti si noua jurnalul? ”. Si eram „Da, da, sigur.”

Eu eram tot asa cu un pulover pe mine, nu ma machiam deloc, nu ma coafam, si am sunat-o pe mama foarte fericita sa-i spun „Stii ca diseara o sa zic d-astea, stirile si nu stiu ce”, si apoi i-am zis ca asta as vrea sa fac si ea mi-a zis foarte serios „Te rog sa te gandesti foarte bine daca vrei sa-ti alegi aceasta profesie pentru ca este ca si cum ai fi actor, ca si cum ai fi balerina, ca si cum ai avea un spectacol in fiecare seara si trebuie sa fii perfecta, si trebuie sa fie totul impecabil, indiferent de ce o sa se intample in viata ta. Pentru ca pe noi, cei care ne uitam la televizor sau noi cei care mergem la teatru, la un film s.a.m.d , ne dorim ca reprezentatia sa fie perfecta in fiecare zi si nu ne intereseaza absolut deloc daca tie ti-e rau in ziua respectiva, daca te-a lasat iubitul, daca a facut copilul nu mai stiu ce. Deci daca nu crezi c-o sa fii in stare sa functionezi asa, sa nu accepti.”Si, vezi, uite, aceste lucruri probabil ca m-au facut sa fiu foarte constiincioasa, undeva in mintea mea exista tot timpul mama care imi spunea „orice profesie ai alege, s-o faci perfect.”

Dar cum ai dus tu mai departe asta la copiii tai?

I-am stresat si eu pe ei, da, la randul meu. Bunica i-a preluat inca de mici, le-a spalat creierul, dupa care am urmat eu. Vezi, asa cum am patit si eu cu mama, probabil ca asa vad si ei ceea ce fac eu. Copiilor nu cred ca trebuie sa le povestesti foarte mult, ei vad. Vad ce faci, vad cum te pregatesti, vad toate aceste lucruri si banuiesc ca se imprima undeva, se inregistreaza undeva, chiar daca vine o vreme in care toti le spunem parintilor ca ei habar n-au, ca nu stiu nimic despre viata, ca viata e a mea si fac cum vreau.

Adica banuiesc ca toti cei care aveti copii ati trecut prin asta, care aveti copii, ma rog, adolescenti, si daca nu, o sa treceti, indiferent de alimentatia prin care o sa-i treceti dvs si toate programele, psihologia copilului si parenting. Toti o sa ajungeti intr-o zi in care o sa vina copilul si o sa-ti spuna ca habar n-ai si ca esti complet depasit si ca el stie ce vrea sa faca si indiferent daca face rau, care e problema? E viata lui si face ce vrea cu ea. Deci, desigur, dar undeva, in spatele mintii sunt convinsa ca inregistreaza tot ceea ce faceti, tot ceea ce le spuneti si acele lucruri vor iesi la un moment dat la suprafata si vor ajuta.

Pentru ca, din nou, sunt multe bloguri de parenting in momentul asta pe piata din Romania, ca sa proiecteze posesoarele de fetite pe termen lung, as vrea sa stiu cum erai tu la gradinita. Daca mergeai la serbari, spuneai toate cele..

Da, normal, nu se vede? Da, eram la toate serbarile, invatam si rolurile celorlalti. Intr-o zi, de exemplu, a lipsit un baietel din echipa de dans, avea un program artistic, se numea Tuki-tuki. Si pentru ca a lipsit copilul de la Tuki-tuki, eu stiind toata coregrafia si echipei lui, m-am imbracat ca aveam parul foarte scurt si nu s-a prins nimeni ca nu eram baiat, mi-au dat tinuta aia, nu stiu, era o pijama alba, ceva, si cu doua bete ca era si cu un dans asa, cu un fel de bete chinezesti si trebuia sa faci cu ele nu stiu cum asa si pentru ca stiam coregrafia am participat deci si la alt program.

Deci posesoarele de fetite care participa la serbari au sanse..

Altfel sa stii ca vorbeam foarte mult si atunci. Eram foarte cuminte, dar vorbeam foarte mult. Si-mi amintesc asta pentru ca mama mi-a povestit ca la un moment dat, educatoarea de la gradinita m-a pedepsit si m-a pus de-adevaratelea, nu sunt povesti, m-a pus pe niste coji de nuca de-adevaratelea sa stau in genunchi. Si mama mea s-a suparat foarte tare si s-a dus sa vorbeasca cu directoarea. Directoarea care era o directoare de gradinita din Berceni, foarte aranjata, cu un coc asa inalt la orice ora si cu ruj rosu si bruneta.

A venit mama si i-a spus „Vreau sa vorbim, ca uitati ati pedepsit-o pe Andreea si nu mi se pare normal sa stea in genunchi”, si ma gandesc eu ce se gandea educatoarea ca va zice mama si ce-a zis ea. Deci probabil ca educatoarea s-o fi gandit ea la ceva si a venit mama cu replica: „Si nu mi se pare normal sa faceti acest lucru, pentru ca poate eu vreau s-o fac dansatoare la bar si i-ati stricat genunchii.” Adica eu imi imaginez discutia aia in anul 1975, in care educatoarea comunista, cu cocul, stii, a venit parintele care ii spune „nu e in regula, ca nu vreau sa ii stricati genunchii, ca poate vreau sa danseze la bar la Athenee Palace.” Asa era la gradinita.

O sa schimb putin registrul si o sa te intreb daca e greu, si vorbesc serios acum, e greu sa fii istorie in viata, adica e cum spuneam mai devreme, nu e om care sa nu te stie. Esti prezenta in manualele scolare, ai prezentat toate marile evenimente care s-au intamplat in ultimii 20 de ani. Cum faci sa ramai cu picioarele pe pamant, stiind, adica nu cred ca nu ai o constiinta de sine foarte corecta si sigur iti dai seama ca esti foarte cunoscuta. Cum faci sa stai terre a terre, sa nu te crezi un mic Dumnezeu, ca acum cand ai venit, lumea se uita, vai, o vad pentru prima data in viata in carne si oase.

In primul rand faptul ca am ajuns aici, unde sunt a fost si datorita unei conjuncturi extraordinar de bune. Gandeste-te ca noi am fost prima generatie de oameni de televiziune de dupa Revolutie, vorbim de un alt tip de concurenta, vorbim de o oportunitate extraordinara pe care ne-au dat-o acele timpuri, adica toate trebuie cumva coordonate. Apoi, cum reusesc, nu fac nici un efort, cred ca este legat tot de educatia cu care pleci de acasa, cred ca e legat de cum esti tu pur si simplu. Nu stiu sa fiu altfel, nu ma chinui niciodata sa fiu altfel, mi se pare foarte complicat sa-ti creezi o imagine si pe urma sa te ocupi nu cumva sa nu iesi din ea si sa fii atenta cum faci si ce zici. Mi se pare o foarte mare pierdere de timp. Mi se pare ca sunt o gramada de lucruri simpatice si de interesante de facut astfel incat sa nu-mi pierd vremea cu asa ceva.

Dar a fost vreun moment in care ti s-a parut „Doamne, sunt Andreea Esca, ma cunoaste toate lumea!”? Adica te-a luat vreodata valul si dupa-aia a trebuit sa vii inpoi?

Da, cand fiul meu face tot felul de glume cu mine in mall si daca nu-l ascult cand spune cate ceva imi zice „Fii atenta ca daca nu esti atenta strig – Uite-o pe Andreea Esca”. Cred ca doar asa. Nu stiu, de la 19 ani fac asta. Nu stiu cum e sa faci altceva, n-am trecut prin niste etape si, dintr-odata, am aparut la televizor si m-am speriat. N-am facut altceva. Mi se pare ca e un job ca oricare alt job, numai ca fiind public, desigur ca ti se intampla aceste lucruri. Dar nu mi se pare ca sunt nici mai desteapta, nici mai importanta, nici mai nu stiu altfel decat alti oameni care sunt in alte domenii dar nu se vad pentru ca nu..

Bine, sunteti pe modestie, lasati ca va intrerup.

Nu, chiar nu sunt modesta, dar asta cred.

Lasati, spuneti-ne care este interviul care va place cel mai mult dintre tot ce ati facut.

Ah, nu stiu, nu pot sa aleg. Chiar nu pot sa aleg. Uite ca vorbeam apropo de stat ani la rand si facut acelasi lucru, am facut un interviu care mi-a placut foarte mult cu Michel Drucker, este un realizator de televiziune francez, care are vreo 70 de ani si de 50 face televiziune. Si apropo de fricile astea pe care le avem si noi, de exemplu, in televiziune, eu am aceasta teama, televiziunea nu este cinematograf, adica nu e cinema, ai jucat intr-un rol foarte bun si ai ramas pentru eternitate. Televiziunea e o treaba foarte perisabila, astazi esti, te stie toate lumea, maine ai disparut, la revedere, nu stiu, in cativa ani nu mai stie nimeni cine ai fost si ce ai facut. Si atunci l-am intrebat pe el, dom’le dar tu cum ai facut sa rezisti atatia ani, adica ai de 50 de ani o emisiune, aceeasi emisiune, si cum se intampla? Si el mi-a zis „Stii care este secretul? Eu sunt clasic. Cumva ca si tine. Atata vreme cat nu incerci tot timpul sa fii extrem de moderna, sa fii in pas cu moda si esti clasic, clasicul nu se demodeaza niciodata.” Pana la urma poate ca uite, inconstient am facut acest lucru.

Dar exista vreun interviu pe care ai vrea sa-l refaci?

Cred ca as vrea sa refac interviu cu Coppola. Si sa-ti spun de ce. Atunci cand mi s-a propus acest interviu, era la Buftea, filma Olivier Martinez. Il stiti pe Olivier Martinez?

O minunatie de domn.

Exact. Iar eu ma inscrisesem sa fac interviul cu el.

Si l-ai primit pe domnul Coppola care are 70 de ani.

Da. Si seful meu mi-a zis: Unde sa te duci sa faci cu scarlavia aia de Olivier Martinez, ce treaba ai tu sa faci cu ala, du-te si fa cu Coppola. Si eu ce era sa zic? Ca n-am comentat niciodata, eu sunt un angajat foarte bun. Si mi-a zis sa ma duc sa fac cu Coppola. Bine, o sa ma duc sa fac cu Coppola, nah, acum ce era sa fac. Si asa m-am dus sa fac interviul. E adevarat insa, ca in momentul in care a inceput interviu si a inceput sa vorbeaca Coppola care da, avea mult mai multi ani decat Olivier Martinez si mult mai multe kilograme, era fascinant. Deci a fost wow. Numai ca, stii, cand nu vii pregatit asa, parca a fost prea mult pentru mine si mi-ar placea sa repet interviul acela si sa plec deja cu ideea ca stiu c-o sa ma fascineze si c-o sa fie extraordinar. Da, cam acela e interviul pe care as vrea sa-l refac.

Sa speram ca mai vine domnul Olivier Martinez la noi in tara.

Nu numai, ca gata, acum nu ma mai intereseaza ca are si Martinez inca 10 ani in plus

Si intre timp a fost si domnul Sebastian Stan si l-ai intervievat si pe el.

Da, exact. E o alta generatie, nu are sens sa ne bagam.

Si asa ajung la interviurile Europa FM caci acolo te-ai intalnit cu Sebastian Stan sau pentru asta ai facut interviul. Eu cred ca lumea a descoperit o alta fata a ta odata cu aceste interviuri de la Europa FM. Si am sa zic putin ceva din culise: ea se documenteaza pe bune pentru acele interviuri. Toti prietenii mei cred ca tu primesti totul de-a gata.

Dar eu vreau sa ramana asa..

Nu, lasati.

Nu, eu vreau asa, ca-mi place sa ma invidieze lumea. Nu vreau sa ma compatimeasca. Da, eu primesc totul de-a gata, doar ma duc si am si ceva in creier care ma pune sa pun intrebarile, las-o asa.

Ai o casca, nu? Lasati. Si mai mult decat atat, are o ambitie teribila, cateodata nu stiu cati stiti formatul  banuiesc ca multi stiti formatul acelor interviuri, vorbeste cu tot felul de rude sau oameni importanti din viata invitatilor.

Asadar, daca doriti numarul de telefon al oricarei persoane din Romania, sunati-ma. Sunt Pagini Aurii, in format nou.

 Aceasta este intrebarea, nu-mi dau seama. Cum faci? Adica stiu o situatie, cel mai recent interviu la care ne-am intalnit noi cu domnul actor, ca sa nu-l numesc, la care tu ai ajuns la fratele lui, care se afla in Elvetia. Dar nu te-ai lasat, adica cu o seara inainte de interviu inca nu-l aveai si dimineata cand am venit la interviu il aveai.

Stai c-o sa uit. Apropo de asta, si pentru ca ne aflam aici la Marriott, vreau sa spun ca acela nu a fost cel mai mare efort din viata mea sa-l gasesc pe frati-su in Elvetia. Cel mai mare efort din viata mea a fost atunci cand Hagi se tot retragea din fotbal si trebuia sa fac un interviu cu el. Si nu dadeam sunt nicio forma. Il innebunisem pe Piturca, il sunam ca nebuna, nu, nu vrei sa stii, nu-mi mai raspundea la mobil. Ma duceam si sunam inainte de jurnal cu 4 minute, de pe un fix, ca ma gandeam ca el crede ca eu acum sunt la jurnal si oricum nu stie care e numarul de fix si o sa-mi raspunda.

Adica hartuire inseamna nimic. Si nu reuseam si nu reuseam, dupa care am aflat ca aici la Marriott, cred ca intr-o sala alaturi de asta, acum ma gandesc, era o nunta la care mergeau fratii Becali. M-am aranjat si am venit la nunta. Am intrat in mijlocul nuntii si m-am dus la domnul Becali Giovani sa-l rog sa faca cumva sa pot sa-i iau  interviu lui Hagi. Tu-ti dai seama s-o vezi pe o nebuna care intra in mijlocul nuntii, n-are nicio treaba „Buna! Buna ziua! Numai putin daca puteti sa..”.  Tu-ti dai seama, „va rog eu frumos, eu trebuie sa fac interviu cu omul asta si nu dau de el deloc, nu-mi mai raspunde Piturca,” ma rog, si i-am zis eu ce aveam.

N-am reusit nici asa. Drept urmare am continuat si cand am vazut ca nu-mi mai raspunde nici Piturca, m-am interesat si erau in cantonament la Saftica. Si uite cum m-am dus eu noaptea la Saftica, pe DN1 si m-am dus la poarta si a raspuns un politist care, stii ca pazesc acolo, stii ca e o usa de asta de fier. Si normal ca omul m-a vazut, „- Doamna Esca aveti intalnire? – Da, am cu domnul Piturca, sigur.” Si mi-a deschis usa si am plecat pe cararea aia mi-aduc aminte si acum. Eu cred ca omul ala chiar a crezut ca sunt nebuna. S-a trezit cu mine noaptea, pe DN1, la Saftica si i-am zis: „V-am gasiiit! Nu facem si noi interviul ala cu Hagi?”

Deci cam asa munceste ea pentru interviuri.

Adica am o istorie in hartuire. Nu e chiar asa de azi, de ieri. Si acum ca-mi aduc aminte, sa stii ca si seful meu la vremea respectiva, eu am crezut ca m-a remarcat la SOTI, unde prezentam jurnalul, dar el dupa multi ani de zile mi-a spus „Nu, nu, te-am remarcat cand mi-ai luat un interviu odata, nu stiu unde si te-am vazut ca erai hotarata sa-mi iei interviul.” Deci probabil ca am avut lucrurile astea cu „daca vreau, chiar lupt.” Si sa stii ca am facut interviul cu Hagi.

 N-aveam nicio indoiala. Dat fiind programul tau foarte aglomerat, iata cum ti-l aglomerezi, mi-ar placea sa le povestesti oamenilor de aici, un pic din culisele muncii tale, de dincolo de hartuire. Spre exemplu, cum a aratat ziua de luni din care eu spre exemplu stiu ca fiind 1 octombrie, era si o fundatie care avea o activitate, ca tu faci parte si din fundatie. Adica, ca sa ne intelegem, n-are doar stirile de la ora 19, face parte dintr-o fundatie, are o revista online, care are si o declinare in print, face si niste interviuri la radio, incep de saptamana asta, maine, sa ne spui ce invitat ai, daca ai voie. Deci cum arata ziua ta de luni?

Nu stiu cum arata ziua mea de luni, dar ziua mea de luni a inceput de vineri seara. Pentru ca am plecat vineri catre Bistrita, pentru ca trebuia sa ajung la Tasuleasa, unde construim un drum, via Transilvanica. Pentru cei care nu stiu vreau sa intrati pe viatransilvanica.com. Impreuna cu fratii Tibi si Alin Useriu si cu multi oameni din zona, incercam sa construim o cale de drumetie care sa strabata Romania, si care sa dezvolte tot ce inseamna sate si zone de jur-imprejurul acestui drum.

Deci am plecat vineri seara dupa jurnal, de fapt. Am ajuns la Bistrita, am rezolvat cu drumul. Pe urma am mers la ziua Danei Rogoz, care era undeva pe langa Sighisoara, pe urma m-am intors in Bucuresti si am tot continuat. Duminica am avut alte activitati, s.a.m.d. si a venit ziua de luni. Nu stiu sa existe o zi care sa semene cu cealalta, dar ce pot sa spun este ca da, intr-adevar, ma duc dimineata la sport de 3 ori pe saptamana, si pe urma am tot felul de activitati legate fie de revista A list magazine pe care sper c-o luati de peste tot de unde o vedeti sau site-ul Alistmagazine.ro unde sunt o multime de oameni extraordinari de simpatici, sau ma ocup de emisiunea la radio, da, prima va fi acum pe 6 , din noul sezon si vor fi invitati Grasu XXL si Guess Who care au fost blana.

Daca nu ma ocup de radio, am diverse conferinte, mai tin niste speech-uri motivationale, ma intalnesc cu tot felul de prieteni. Adica nu ma plicisesc.

As vrea sa stiu daca iei vreo vitamina, sau ce mananci..

Nu iau nicio vitamina, nu iau niciun drog, sunt impotriva, foarte impotriva daca exista asa ceva. Nu beau alcool, nu fumez, ce sa zic, ce sa spun, groaznic, v-am zis ca sunt extrem de plictisitoare, nu stiu ce sa va mai spun. Dar dansez foarte mult, nu ratez nicio petrecere, plec ultima de la party, adica daca aveti nevoie de o animatoare, da, oricand sunt la dispozitia dvs.

Vezi, mama spunea ca ai putea sa fii dansatoare.

Vezi, s-a gandit ea. Ea s-a gandit foarte bine, a simtit potentialul.

Sa povestim putin despre A list Magazine pentru ca eu stiu la momentul in care revista se lansa ca tu aveai mari emotii, desi lucrasei inainte, creasei o revista in print care avea foarte mare succes. Cum ai gandit aceasta revista si cum ai declinat-o apoi in targuri si tot ce ai facut si mai ales, unde vrei s-o duci.

Sunt un non-exemplu, din acest punct de vedere si din multe altele, in sensul ca n-a existat niciun fel de strategie, n-am avut niciun business plan. Singura chestie care ne-a unit a fost dorinta de a face lucruri frumoase, suntem o gasca de fete si cativa baieti, care ne dorim pur si simplu sa ne simtim bine, dar in acelasi timp sa oferim publicului lucruri interesante si sa facem cumva sa-i facem sa ia parte la toata atmosfera aceea care eu cred ca se numeste asa A list.

Spun ca n-am avut o strategie pentru ca n-am plecat cu ideea uite avem atatia oameni, vrem sa ajungem la atatia, nu, pur si simplu, asta este adevarul. Am plecat o gasca de oameni care voiam sa continuam ceea ce inseamnase experienta revistei de dinainte, voiam s-o ducem mai departe, am inteles ca trebuie sa mergi in online pentru ca acolo este toata lumea, si atat eu cat si colegii mei suntem niste oameni carora ne place foarte mult comunicarea si daca putem sa comunicam prin cat mai multe medii, o facem.

De asta si exista multe, adica in afara de partea online, cum ai zis, avem foarte multe activitati offline, dar care sunt legate tot de A list, targurile probabil la care stiti si veniti la Half is free, interviuri in afara, avem Cina Zodiilor, ( Ce bine ca-i Fecioara Cornel) unde Neti le spune doamnelor tot felul de lucruri despre astre. Avem tot felul de activitati care noua ne fac placere in primul rand, si uite, drept dovada, vezi ca ma gandeam la ce vorbea Cornel mai devreme, care e un om serios si care stie ce inseamna un business, branding, el se gandeste la ce-si doresc oamenii inainte sa se apuce. Noi inainte de toate ne gandim ce ne place noua.

Cum ne distram, da.

Cum ne distram si Doamne-ajuta poate sa gasesc unii carora le place cum ne distram noi, sa se distreze si ei cu noi. Cam aceasta este aceasta strategie extraordinara.

Eu m-am interesat la colegele tale, si le zic colege pentru ca am intrebat cum e sefa si au zis: vine aici si munceste cu noi in fiecare zi.

Da, asta nu reusesc. Cu sefia, nu. Eu voi muri un angajat serios. Asta e, ce sa spun. Imi place sa fiu angajat, ce sa fac, e rau asta? Adica trebuie sa fie cineva caruia sa-i placa sa fie angajat, nu? Mie imi place. Poate, nu ca poate, cu siguranta pentru ca am facut intotdeauna o profesie care mi-a placut. Intotdeauna jobul meu a fost ceva care mi-a facut placere si atunci nu are de ce sa nu-mi placa aceasta pozitie.

 Bine, te mai duc in doua directii repede pentru ca trebuie sa puna si ei niste intrebari, sigur isi doresc. Tu esti in fiecare seara la televizor, de 20 de ani. Mai mult cred, whatever, de ceva ani, esti in continuare foarte proaspata si lumea te place foarte mult.

Pai nu prea au de ales, cred.

Lasati, lasati-ma sa pun intrebarea. Cum sunt in sala o multime de tineri care fac vlogging si se expun in fiecare zi. Cum sa faca si ei, sa nu se arda, adica publicul sa isi doreasca sa fie multumiti cu ei, sa satisfaca publicul, pentru ca publicul tot timpul isi doreste mai mult, si mai mult, si mai mult.

Nu stiu ce as fi facut eu, daca aveam libertatea lor, la varsta lor. Asa incat nu-mi permit sa dau sfaturi. Eu stiu ca atunci cand eram la varsta lor, aveam un sef. Si seful meu nu-mi dadea voie sa fac foarte multe lucruri, pentru care astazi ii multumesc. Atat pot sa spun. Cred ca atunci cand esti tanar si ai atat de multe oportunitati, e foarte greu sa faci o selectie, sa stii cat ar trebui sa faci, pana cand, in ce fel, s.a.m.d. Iar ei in momentul acesta, foarte multi dintre ei, nu mai au un sef care sa-i coorodoneze, care sa fie matur, care sa inteleaga, care sa stie exact cat si cum si sa le spuna lucrurile astea, sau poate unii au, dar vorbim despre cei care nu au, despre asta ma intrebi, si atunci fiecare face dupa cum il duce pe el capul la 17 sau 18 ani. Probabil ca asa am fi facut si noi daca eram de capul nostru.

E important sa existe cineva care sa te coordoneze, e important sa asculti, dar ca sa asculti, persoana respectiva cred ca trebuie sa te faca sa ai incredere in ea, trebuie sa te faca s-o admiri, pentru ca si asta e important. Daca iti zice cineva pe care tu nu dai 2 bani, cu siguranta n-o sa asculti si nu te intereseaza si zici „lasa ca stiu eu mai bine.”, dar daca reuseste sa-ti castige increderea, sa-ti dovedeasca ca ceea ce faci e bine…

Gandeste-te ca, de exemplu, eu mai mult de 10 ani nu am facut altceva decat jurnalul de stiri. Dupa 10 ani, a venit revista The One pe care trustul nostru a cumparat-o, si am inceput sa ma ocup de ea si asa mai departe. Dupa-aceea a venit, uite ca vorbeai de emisiunea la radio si spuneai ca oamenii m-au descoperit pe mine altfel. Stii care este cea mai mare bucurie a mea? Ca eu am descoperit ca exista si alti oameni, si un alt target pe care eu pana la 40 de ani nu-l atinsesem. Adica eu nu am crezut ca se intampla asta. Si uite ca se intampla.

Sunt oameni care au plecat din fata televizorului pentru ca nu vor se mai uite la televizor, sunt oameni care nu s-au uitat niciodata la televizor, si care sunt la radio. Pentru mine asta e cea mai mare satisfactie. Si mai mult decat atat, am satisfactia extraordinara de a avea vreme sa descopar niste oameni minunati in invitatii mei. Pentru ca atunci cand lucrez la stiri, totul este contra-cronometru, cea mai lunga discutie pe care poti s-o ai cu cineva, oricat de interesant ar fi persoana respectiva este de doua minute, adica dupa 2 minute deja iti ia casca foc in cap si producatorul zice „gata, gata, taie-l, gata”, intelegi? Si niciodata parca n-apuci sa intri in profunzime, n-apuci sa intelegi pe deplin cine-i omul respectiv.

Acum am o ora si jumatate, pai cand as fi visat eu vreodata sa vorbesc cu cineva o ora si jumatate? Si asta e bine si pentru mine, pentru ca pricep, inteleg, mult mai mult din invitati, si e bine si pentru cei care asculta, pentru ca si ei la randul lor poate ca n-au avut ocazia sa stea atat de mult si sa afle atat de multe despre un om despre care stiau cateva chestii de la stiri, de exemplu.

Dar cumva, in contextul intrebarii mele, exemplul tau este o lectie despre cum sa consumi in pasi..

Da, cred ca daca iti doresti sa existi pe termen lung, trebuie sa consumi bateria aceea in anumite etape. Si care sa nu fie foarte scurte. Si mai cred un lucru, uite ma gandeam la cate o melodie banuiesc ca vi se intampla si dumneavoastra, auziti o melodie si nu va place extraordinar. Daca o s-o auziti la radio, in fiecare zi, in fiecare zi luni de zile, in final o sa ziceti ca va place sau o sa va treziti c-o fredonati. E foarte important sa faci un lucru multa vreme, serios, la fel. Sa nu va fie frica, a, gata, tre’sa schimb, aoleu s-a plictisit, altceva, altceva, chiar daca suntem in acest consumerim in toate domeniile. Eu cred ca lucrurile care dureaza, care rezista pe termen lung trebuie facute un pic mai mult, mai serios, mai cu baza, dar poate ca sunt doar batrana, nu stiu.

Lasati, o singura intrebare mai am si dupa aceea trec ei la intrebari. Ca vorbeai de baterii, cu ce-ti incarci bateriile? Din categoria ce citesti, pentru ca eu stiu, mai ales ca pui pe social media, o multime de lucruri, ca ai timp sa si citesti, deci nu stiu cand dar..

Sa stii ca citesc, dar citesc mult prin avioane sau cand sunt in vacanta sau seara. Citesc tot felul de carti pe care mi le recomanda prietenii mei, in a caror parere am incredere. Uite, de exemplu, Claudia e una dintre ele. Sau uite acum de curand am citit tetralogia Elenei Ferrante cu „Prietena mea geniala”, pe care mi-a recomandat-o Dana Rogoz. Deci auzim una de la alta si spunem mai departe.

Dar cel mai mult sa stii ca-mi incarc bateriile din aceste lucruri. Faptul ca eu am venit astazi si ca va vad pe voi aici si ca vorbim, de aici imi incarc bateriile. Pentru mine nu stiu, intalnirea cu oamenii este ceva chiar care imi incarca bateriile. Orice poveste aflu de la oricine, stii ca aleg. Sotul meu rade de mine ca daca ma lasa in statie la autobuz 10 minute eu stiu viata tuturor oamenilor care asteapta troleibuzul. Dar pentru ca sunt foarte curioasa, mi se pare ca orice om care aparent ti se pare, ee, e un om de acolo, sigur are o poveste extraordinara undeva. Si din asta ma incarc.

 

 

6019
amaliaInterviu – Amalia Nastase cum (chiar) nu o stiti –

Interviu – Amalia Nastase cum (chiar) nu o stiti –

O cunosc pe Amalia de aproape 20 de ani, dinainte de a deveni “Nastase”. Multi ani am vazut-o o persoana rece, distanta, un om de business foarte calculat. Generalul lui Ilie.

Apoi am descoperit-o drept omul care-ti sare in ajutor cand cauti un anume medic (m-a pus pe picioare acum cativa ani in doar 3 zile) sau cand te apara in spatiu public, luptandu-se in dreptul tau contra celor care fac bullying online (sa va fereasca ingerasii sa-i activati versiunea Arhanghelul Dreptatii pentru ca ati facut ceva care nedreptateste o persoana pe care ea o apreciaza),

Nu suntem prietene din categoria ”ne facem vizite”, dar in viata asta Amalia m-a ajutat uneori fara sa-i solicit direct, sau chiar si cand i-am cerut lucruri care pareau imposibile pentru muritorii de rand (bilete la meciuri importante de tenis de peste hotare).

Pentru multi dintre voi, Amalia Nastase e fosta sotie a lui Ilie Nastase, mama a trei copii, casatorita cu Razvan Vasilescu cu care are business-uri cunoscute in domeniul comunicarii si e implicata in campanii umanitare prin care cumpara incubatoare si echipamente pentru maternitati sau conduce Fundatia Ronald McDonald care construieste case in curtea spitalelor pentru parintii copiilor internati pe perioade lungi in spitale.

Acum cateva luni, am plans amandoua, intr-o conversatie de la distanta, din fata computerelor. Imi povestea despre Razvan, un baietel care i-a schimbat viata cand a plecat in ceruri. Si-atunci m-am gandit sa scriu povestea Amaliei care nu e la vedere, o Amalia pe care nu o stie multa lume.

amalia 4

Ca multi dintre copii ambitiosi care au plecat din saracie, Amalia a invatat de mica sa intre in vorba cu oamenii, sa le afle povestile, sa-si faca relatii si conexiuni pentru ca astfel invata lucruri noi si evolua.

“Am fost prietena cu toata lumea care ma putea ajuta sa invat. Am fost prietena cu profesorii mei, eram cea mai populara din scoala desi nu aveam notele cele mai bune. E ceva cu care m-am nascut si tot timpul am stiut sa imi folosesc aceste conexiuni!”

Relaxarea cu care intra in vorba cu toata lumea a facut ca, in 2000, intr-o vacanta la Paris, sa afle povestea soferului unui roman care are o resedinta acolo. A aflat ca fiul lui, Razvan, e bolnav de cancer osos si ca s-au mutat in Franta pentru a-l duce la tratament. S-a imprietenit cu el si cu sotia lui – Cristi si Mariana-, a incercat sa-i ajute.

Cand  a venit momentul in care sa-l cunoasca si pe Razvan i s-a facut frica. Ce ar fi putut ea sa-i spuna unui copil care avea un diagnostic atat de grav?

Intalnirea a fost o lectie despre optimism si curaj, despre puterea de a trai cum esti si a te bucura de ce ai, oricat de greu ti-ar fi. Razvan i-a spus de multe ori – cand nu mai avea stomac si incerca mancarea doar ca sa nu-i uite gustul –  ca e curajos si isi infrunta boala, sa nu-si faca griji pentru el.

Razvan a murit la Paris cand avea 14 ani, iar ea era cu Mariana, mama lui, la telefon. A auzit-o cum i-a spus “du-te puiul meu, du-te”. Si-au plans in hohote amandoua, minute in sir, la kilometri distanta, dar impreuna.

18 ani mai tarziu, Mariana si Cristi sunt in continuare parte din famlia ei, vorbesc de sarbatori, se intalnesc in vacante, fetele Amaliei au stat cu Mariana de cate ori erau la Paris, impart lucruri si amintiri care le unesc pe viata.

Acum cateva saptamani, Amalia a povestit la TEDx Floreasca despre intalnirea cu Razvan.  Era emotionata; generalul de alta data, omul rece si distant, avea vocea tremuranda. A marturisit public, pentru prima data, ca de la Razvan incoace ea si-a promis ca o sa-i ajute pe copiii bolnavi.

Cand discursul a ajuns online l-a vazut Mariana. A sunat-o plangand si i-a spus ca acum simte ca moartea fiului ei are un sens: a deschis porti ca alti copii sa fie vindecati.

“Toata lumea care face ce e menit sa faca in viata, face lucrurile nerealizand, in prima instanta, ca schimba ceva. Ai o pornire atat de naturala, incat este ca nevoia de a respira. Mie mi se pare ca sunt o unealta care a intervenit intre copil, familia lui si univers, iar acea unealta putea sa fie oricine altcineva, dar sunt eu azi. Trece ceva prin mine, nu este un calcul, e ceva pe care eu il pot face cu ajutorul lui Dumnezeu. Acel Dumnezeu care e in noi, nu cel trambitat pe toate ulitele.  E un lucru cu care m-am nascut! Asa sunt de cand eram mica, eram mama tuturor ranitilor, dar nu am vazut-o vreodata ca pe un sacrificiu. La bussiness-uri ma mai apuca: “aoleu, trebuie sa fac bugetul!” dar cand ajunge un copil la mine, niciodata nu gandesc asta. Pur si simplu!”

*

Nascuta si crescuta in Rahova, Amalia a invatat pe cel mai greu drum posibil ca nu trebuie sa-i pese de judecata altora, dar si sa nu se mai compare cu altii in nimic. Sa mearga pe drumul ei, cu alegerile care o fac fericita, indiferent de ce ar spune ziarele sau ”gura lumii”. Pana la asta insa s-a lovit in mai multe etape ale vietii de etichete puse aiurea pe numele ei si de nedreptati.

Cand era eleva a fost nevoita sa se lupte cu judecata unor profesori care nu i-au dat prea multe sanse… pentru ca nu facea meditatii cu ei.

”Imi spunea profesoara de matematica „tu nu o sa intri la nici un liceu niciodata! Tu o sa dai la scoala profesionala”. Eram copil si stiam ce loc am la matematica in clasa, dar nu stiam ca aveam nota aia pentru ca nu faceam meditatii cu profesoara!  Tu – copil – stii sigur ca profesorul are dreptate pentru ca este autoritate. M-am dus la mama si i-am zis: eu nu dau la liceu la anul, pentru ca eu nu intru! Dau la scoala profesionala. Mama a inghetat atunci…”

O noua evaluare a altei profesoare a reasezat un pic din increderea elevei Amalia Teodosescu, dar femeia de afaceri de acum, omul care are in grija fundatii mari si conturi publicitare ale unor branduri faimoase, femeia care intre timp a cunoscut personalitati uriase ale lumii, Amalia Nastase stie ca undeva inauntrul ei e un sambure de neincredere care poate inflori oricand, pentru ca lucrurile pe care ti le pun in minte oamenii din jurul tau iti pot ingropa sufletul.

”Cei care conteaza in viata ta si care vin cu toata buna intentie sa te conduca mai in fata, dar iti dau exemple de oameni care in capul lor sunt de succes, nu fac decat sa te limiteze si sa iti spuna de fapt: nu mai incerca, nu ai de ce sa incerci, pentru ca niciodata nu o sa ajungi ca ala, niciodata nu o sa iei 10 (vorbesc de copii acum), tu o sa iei mereu 7, si atunci tu nu mai incerci! Deloc nu te ambitioneaza! Adica ajungi la 30-40 de ani sa ti se para ca nu ai facut nimic, ca nu conteaza ce ai facut tu, si iti ia foarte mult timp sa recastigi increderea pe care o aveai cand erai copil.”

Despre ce zice gura lumii si cum ajunge periodic in revistele mondene, desi merge rar la evenimente si duce o viata foarte discreta, Amalia e mult mai hotarata: nu citeste nimic din ce scriu ziarele si e extrem de impacata si asumata cu ceea ce este, dar si cu ce ar putea prezenta ziarele despre ea.

”Evident mi-ar placea extraordinar de mult sa fiu Naomi Campbell la masuri, dar… nu poti sa iti termini viata asta si sa o astepti pe urmatoarea sperand ca te nasti Claudia Schiffer. Eu am o viata pe care trebuie sa o duc asa cum mi-a dat-o Dumnezeu. Nu trebuie sa fiu nimeni, trebuie sa fiu eu!

Doar ca pana invatam lucrul asta ni se spune ca trebuie sa fim ca toata lumea, intelegi? Noi incercam in viata de mici ca trebuie sa fim ca Popeasca care a luat 10, sa te angajezi ca altul, sa faci business-ul ca Georgescu. Dupa ce incercam toate acestea care, evident, nu merg, ajungem pe la 40 de ani – si dupa 13 psihologi care au reparat sechelele de rigoare – sa zicem „dar daca as fi eu, cum ar fi?”.

Unii ne dam seama de asta, altii suntem in cursa aia de soricei si ne invartim toata viata sperand ca o sa ajungem undeva, unde nu vom ajunge niciodata. Ramanem invartiti, obosim si murim.”

Asa se face ca si-a promis ca nu le va spune niciodata fetelor ei ce meserie sa faca, ce scoli sa urmeze.amalia

 

(foto Edward Aninaru)

”M-am ferit foarte mult sa le spun copiilor ce sa faca, pentru ca noua ni s-a spus ce sa facem si a fost total gresit! Alesia ma intreaba: “Mama, dar eu ce o sa fac? Ca toate colegele mele o sa fie avocati, o sa fie bancheri. Si ii spun mereu: Tu o sa iti dai seama singura ce o sa vrei.

E mult mai greu sa ii spui copilului tau “nu stiu ce vei fi si iti vei da seama cautand in tine” si e mult mai usor sa ii spui o sa fii inginer, doctor, avocat. Doar ca atunci copilul se duce dupa ce ii spui tu si nu mai merge pe drumul lui. Si va fi un nefericit cu toti banii pe care ii poate castiga din meseria pe care i-o spui tu.

Eu chiar nu stiu ce o sa fie copiii mei pentru ca nu e drumul meu, e drumul lor. Eu nu pot decat sa ii ajut pe drumul asta!”

Amalia isi creste cei trei copii cu o ”libertate spartana” – sunt cateva reguli pe care le respecta toata lumea, oricat le-ar fi de greu si copiilor (Alessia, Emma si Toma) si parintilor, iar in rest fiecare e liber in alegerile si deciziile sale.

Ca de exemplu, banii pentru achizitii personale. Alessia (15 ani) si Emma (12 ani) au bugetul lunar primit de la parinti, dar nici Amalia, nici Ilie nu le intreaba ce fac cu banii pe care-i primesc. ”Nu le intreb pentru ca nu vreau sa aiba presiunea judecatii mele „ca nu iti trebuie asta, iti trebuie altceva”. Pentru ca sunt responsabile.”

Cum s-a croit aceasta responsabilitate intr-o familie care n-are problema banilor?!  ”Pentru mine e foarte importanta scoala la care merg, sa fie platite fee-urile de la scoala, mai putin importante sunt hainele sau brandurile din jurul lor. Si-am incercat sa le arat ca sunt acelasi copil si cu bani, si fara bani. Le-am spus mereu: Incearca sa vezi ce prieteni de ai tai vor mai sta cu tine cand le vei spune ca, de fapt, tu nu esti bogata in standardul lor, tu esti bogata in standardul normal. Daca nu mai stau cu tine copii aceia, pai nu trebuiau sa stea de la inceput!”

Si chiar si Ilie Nastase, care e mai usor de impresionat de fiicele lui, repecta regulie. Vorbeste cu Amalia si daca stabilesc ceva, sunt neinduplectati amandoi.

”Pentru ca altfel nu ajuti copilul. Daca tu iti permiti orice si ii dai lui fara limita, el nu va avea valoarea lucrului respectiv si nu va avea limite la nimic. Si atunci cand termina limitele legale, trece la alea ilegale obligatoriu – pentru ca natural vrea din ce in ce mai mult. Si dupa, n-are cum altfel, se termina prost!”

Asa au invatat fetele si ca in viata trebuie sa munceasca pentru ca sa-si cumpere lucrurile pe care le vor. ”Eu nu le-am invatat sa nu le placa brandurile, le-am invatat sa isi cumpere branduri daca isi permit. Sunt de parere ca o haina buna e o haina scumpa pentru ca nimeni nu poate face ca o pereche care costa 1,000 de euro sa fie reprodusa exact la o suta de euro. Asa ca isi strang banii pe care ii primesc de la noi si isi cumpara si branduri cand au adunat suficienti, uneori si un an intreg de economii.”

Evident ca ajung si la disensiuni, evident ca sunt multe discutii si negocieri, uneori si lacrimi. Dar niciodata jigniri sau bataie. Ceva din generalul Amalia a ramas si-n zilele noastre pentru ca e neclintita in unele decizii si cateodata, cand una dintre fete plange in camera ei pentru ca a primit o interdictie, plange si ea in alta camera.

”Nu ii arat copilului meu ca plang, am plans pentru ca ea plangea si-mi parea rau ca sufera, dar ne-am inteles la sfarsit. E greu sa stai om la om cu copilul sa ii explici lucruri pe care nu vrea sa le accepte. Este atat de usor sa ii dai bani sa se duca la mall! Sunt sigura ca si copiii mei imi ascund unele chestii, mai ales adolescentii, ca am fost si noi! Dar nu pot sa ii spun copilului meu ca e ok sa incalcam legea… Daca legea spune cumva, nu putem nici sa bem, nici sa fumam de la 16 ani, nu putem! Si nu putem nici la 18 ani atata timp cat tu traiesti in casa mea si eu te tin in scoala, hai sa avem niste reguli de respect pe care sa le intelegem toti. Faptul ca ai facut 18 ani si mananci de la mami, nu inseamna ca esti adult. Adult e cel care isi castiga banii intr-un mod decent…”

amalia-nastase

Foto Dana et Stephane Maitec

”Faptul ca nu sunt bogata a ajutat intr-un fel, stii? Pentru ca si pe mine parintii mei daca ma tineau in puf, poate nu plecam sa muncesc cand am plecat, poate nu invatam cat am invatat. Dar toate astea te imping sa vrei mai mult si, ca sa vrei mai mult, trebuie sa faci mai mult si sa stii mai mult.”

Asa se face ca a parcurs drumul spectaculos de la un copil sarac din Rahova, cu escala la adolescenta care-si schimba bluzele cu prietenele cu care facea mici job-uri de sampling, la femeia care si-a putut permite orice brand si s-a asezat la masa cu cei mai mari oameni ai lumii.

”Am avut perioada in care totul tipa pe mine! Cand iesi din saracie si ajungi sa iti poti permite niste chestii, pai pui frate pe tine, sa vada lumea! Adica am pus pe mine mult!”

Dar s-a uitat in jur, a vazut modestia si smerenia marilor oameni si a inceput sa invete de la ei. La un moment dat s-a aflat la masa la niste prieteni si a conversat mult cu o familie foarte eleganta si relaxata. Cand au plecat, le-a intrebat pe gazde cine erau cei doi cu care conversase.

”Mr & Mrs Heineken”.

„CE?! Berea?!”

”Oamenii aceia au vorbit de parca ne stiam de-o viata, relaxati, dar niciun fel de referinta la ce fac sau cine sunt. Cand vezi lucrurile astea –  si am intalnit aristocrati, nascuti bogati, din Anglia, Franta, America – n-ai cum sa nu-ti zici: cat bun simt, macar sa ma comport ca ei, daca nu o sa fiu ca ei. Asa am realizat ca, de fapt, urla saracia, cand urlau brandurile pe mine…”

Intre timp, cu anii de viata petrecuti printre aristocratii pur sange, a vazut si mai clar forma fara fond a celor care vor sa para bogati, vor sa traiasca in lux pentru a-i impresiona pe altii.

”Foarte putini dintre romanii din generatia noastra au avut educatia luxului sau a bunastarii. Dar daca te-ai nascut sarac nu trebuie toata viata sa tipe totul pe tine. Te poti autoeduca, asta e frumusetea vietii. Cultivandu-te tu poti sa repari anumite derapaje in tine. Nefiind cultivat, citit, invatat, vei ramane si vei derapa si mai mult toata viata. Si vei ajunge paralel cu viata ta, nu vei stii niciodata pentru ce te-ai nascut pe lumea asta, pentru ca nu ai stiut unde sa cauti!

Cand o sa cautati calitatea, atunci nu o sa se mai vada, nu o sa mai tipe nimic pe tine pentru ca, repet, o pereche de pantofi de o mie de euro nu va fi niciodata replicata la 40, niciodata! Mie imi plac lucrurile astea, eu am promovat si promovez foarte mult luxul, pentru ca luxul nu este o metoda de show off… Luxul este o arta in sinea lui.”

In ultimii 20 de ani i-a vazut in intalniri informale nu doar pe unii dintre cei mai bogati oameni ai lumii, ci si pe unii dintre cei care au scris istoria sportului, asa ca a mai dezvoltat o teorie despre calitatea … lucrului pe care-l faci in viata.

”Cheia succesului nu este nici cat de inteligent esti, nici cate scoli ai facut, cheia succesului este tenacitatea.

Uita-te si la Nadia. Om mai tenace ca Nadia, eu nu am cunoscut! Ea si astazi mananca seara o portie de peste alb si bea un pahar de vin alb cand iese la mese! Atat. Poate sa moara lumea si sa fie torturi, prajituri, ei nu ii trebuie. Oriunde este in lume, ea dimineata se duce la sala. 10 acela istoric ii defineste felul in care face totul in viata ei.

Aceasta tenacitate te duce unde esti. In viata succes au oamenii tenace si carora li se spune de 3 milioane de ori nu, iar ei zic ba da. ”

amalia natase mc do

Si pentru cine o cunoaste, tenacitatea e arma ei principala cand ajunge in fata unui copil bolnav care trebuie sa faca fata sistemului birocratic pentru a merge la tratament in strainatate. Amalia spune ca nu simte ca face un efort, ca toate trec prin ea si ca mintea si conexiunile sale sunt doar unelte pentru a duce la bun sfarsit ajutorul copilului. Dar eu am fost de fata la cateva intamplari in care mintea ei gasea extrem de rapid solutii pentru cum sa vorbeasca la Ministerul Sanatatii, pentru cum sa gaseasca transport sau informatii pentru completarea unui anume formular, si realiza asta pentru ca, tenace, nu se gandea nicio clipa ca nu se poate rezolva.

De la intalnirea de acum 18 ani cu micutul Razvan care a plecat in ceruri, lumea ei s-a schimbat.

”Datorita lui am inceput sa vad situatiile acestea. Stii daca constientizezi o situatie, ele vin la tine si am constientizat ca nimicul pe care l-am facut pentru Razvan, ca e nimic fata de ce ar fi avut el nevoie, poate sa se transforme in incercarea de a ajuta si alti copii.

Acum am o fetita care a plecat la Paris, inca un baietel caruia ii fac hartiile… Dar se mai intorc parintii cu poze ca eu ii uit, sunt multi. Ii mai uit pentru ca nu sunt eu cea care fac asta, sunt prin mine! Asa ar trebui sa facem toti, sa ne gasim lucruri care ajuta alti oameni.

Poti sa ajuti alti oameni si cand ii tunzi sau cand le uzi gradina, nu trebuie sa fie totul wow asa.

Trebuie sa ne gandim la lumea asta nebuna unde in ultimii ani am fost invatati fiecare pentru fiecare, sa ne dam seama ca nu suntem insule si pana nu ajutam pe altii, nu ne putem ajuta pe noi.

Cel mai usor shotcut este sa faci bine si, facand bine, cumva ti se va arata si calea ta.”

Asa se face ca dincolo de fundatii si asociatii, o puteti vedea cateodata vorbind cu cei care cersesc in Dorobanti. Le explica unde ar putea face cursuri de bucatar ca sa faca bani sa traiasca mai bine sau le arata ca pot sa nu mai tina copilul toata ziua la cersit pentru ca-l pot lasa la un centru peste zi unde sa invete ceva si sa-l recupereze seara.

”Vin la mine sa-mi ceara bani. Eu incerc sa ii spun niste vorbe, daca ele se lipesc e bine. Oamenilor astora nu le spune nimeni ce sa faca, doar le dau suturi in fund. Si daca eu m-as fi nascut intr-o familie ca a lor, probabil ca eram ca ei. Asta nu intelege lumea, ca si tu daca te-ai fi nascut in aceleasi conditii fiind bullied de fiecare din societatea asta, ai fi fost la fel ca ei.”

*

Ok, iata-o pe Amalia Nastase pe care nu o stiti (tot ce ati citit pana acum a fost context ca sa intelegeti mai bine ce vrea sa spuna in randurile de mai jos)

”Visul vietii mele este sa am posibilitatea sa fac o scoala in care copiii fara posibilitati sa vina si sa fie rasplatiti pentru cate carti citesc.
Un after school, la care sa-i intrebe profesorul „ce-ti doresti tu? – pai mi-as dori o geanta de la Gucci.” Foarte tare ca iti doresti asta! Pentru geanta aia tu trebuie sa citesti 30 de carti!” Copilul a pornit cu geanta aia, dar dupa ce citeste cele 30 de carti, nu o sa mai aiba nevoie de ea.

Intr-un fel toti facem lucruri care nu ne fac placere si nu ar mai trebui sa le facem!  Daca am face lucrurile pe care ni le dorim din suflet, ar veni si banii. Dar este frica pe care multi nu reusim sa o trecem: daca nu imi iese?

Eu nu cred despre mine ca mi-am trait viata la maximum pana acum. Cred ca pana acum a fost un nivel foarte jos din ce capacitate am. Daca ma cauti prin conturi nu e vreo fericire, dar eu tot cred ca viata mea este pe un trend ascendent si ca pana acum nu a fost nimic! Poate ca lumea zice ca aberez, dar nu trebuie sa las lucrurile care nu imi plac si care ma tin pe loc acum, sa ma bage intr-o rutina care plafoneaza si care sa omoare.

Eu vreau sa schimb lumea, copiii mei vreau sa schimbe lumea. Eu nu vreau sa am un job si un venit sigur si sa avem doua vacante pe an. Daca tu mi oferi maine posibilitatea sa am totul sigur si sa le am pe toate, cred ca as muri a doua zi. Eu vreau sa schimb lumea orice ar fi!

Nu vreau sa fiu nici Beyonce, nici Bill Gates, nu vreau sa fiu oamenii aceia. De ce sa vrei asa ceva?

M-am nascut pe pamant, nesignificanta din Rahova, nimeni, femeie asa, grasa in ultimul timp, si pot sa schimb lumea, stii?  Acesta este cel mai provocator lucru pe care ti-l poate da Dumnezeu! Nu sa fii altcineva!

Stii, Nelson Mandela a intrat in puscarie si toata lumea credea ca acolo o sa moara, dar el simtea ca nu asa e sfarsitul lui si a tinut speranta. Deci daca un om de culoare intr-o tara in care rasismul era la ordinea zilei nu si-a pierdut speranta in puscaria de unde nu credea ca o sa mai iasa vreodata, atunci noi cum sa ne pierdem speranta?! Nimeni nu trebuie sa isi piarda speranta!”

23922
cover 3 interviuri#deCitit Glenn Close, Jim Carey & Darren Cahill, trei interviuri de citit in aceasta mini vacanta –

#deCitit Glenn Close, Jim Carey & Darren Cahill, trei interviuri de citit in aceasta mini vacanta –

Uneori, dintr-un profil sau interviu bine facut inveti cat dintr-o carte.

Simti omul, dincolo de orice ambalaj de PR (daca e vreo celebritate), si intelegi ca succesul sau nu e atat de stralucitor pe cat se vede din afara, ca puterea vointei/credintei lui e construita pe multe greutati sip e multa determinare.

Zilele acestea sunt pe piata cateva interviuri bijuterie.

glenn close time

Revista Time publica in versiunea online un profil emotionant al lui Glenn Close, oadata cu lansarea in America a filmului The Wife.

Filmul e povestea sotiei unui castigator de premiu Nobel pentru literatura, a sacrificiilor ei pentru ca sotul sa-si urmeze visurile .

Americanii spun ca doamna Close va castiga in sfarsit un Oscar (a fost nominalizata de 6 ori si n-a luat nicio statueta) cu acest rol in care joaca alaturi si de fiica ei:) Ce nu spune acest profil, desi lasa sa se simta discretia si atentia pentru ceilalti a doamnei Glenn Close, e determinarea ei – pentru filmul Albert Nobbs, unde a facut un travesti, a strans bani 15 ani din munca ei la alte productii, pentru ca nu credea nimeni in poveste. Filmul i-a adus nominalizare la Oscar si, ca si in The Wife, vorbeste despre lupta femeilor cu propriile temeri, dar si cu raportarea la barbati.

(povestea sacrificiilor lui Glenn Close pentru Albert Nobbs o puteti citi aici http://bazavan.ro/2012/01/glenn-close-vs-albert-nobbs/ )

Actrita americana spune ca The Wife e, pentru ea, un omagiu adus mamei sale.

Close has been married three times, to a musician, a financier and a biotech entrepreneur. She declines to elaborate on whether any of her unions were like the Castlemans’ but says her character reminded her of her mother. Close’s father “had a big dollop of narcissism, and my mom, who was a fascinating, incredibly capable woman, always was subservient to him,” she says. “She should have gone to college and been able to follow her curiosities. But my father never nurtured that in her.”

Intregul interviu aici. http://time.com/5368855/glenn-close-the-wife/

Aceeasi tema a nevestei de artist, care are grija sa construiasca  un cocoon in jurul sotului pentru ca acesta sa se poata exprima cat mai bine e abordata de Rebecca Miller, sotia lui Daniel Day Lewis, in Vietile secrete ale Pippei Lee. (un interviu pe care l-am facut cu doamna Miller pe aceasta tema, puteti citi aici http://bazavan.ro/2009/08/rebecca-miller-despre-casatorie-cu-sotia-lui-daniel-day-lewis/

*

In The Hollywood Reporter, versiunea online, este un profil al lui Jim Carrey, un text lung dar foarte emotionant. Despre cum a plecat in viata cu o mama dependent de medicamente, de la un elev de nota 10 a ajuns sa abandoneze scoala, de la un actor pe care nu-l stia nimeni a ajuns la Ace Ventura si iubiri celebre prezentate in toate revistele.

Despre cum au trecut anii peste el, si depresiile, iar acum isi ocupa timpul – dincolo de cateva filme pe care le-a facut in ultimii ani – desenand si sculptand.

Jesus2016H2018

“I do a lot of Christ,” he says of his 2016 painting, simply titled, Jesus. “But I don’t really think of it in terms of Christianity terms. I wanted to capture Christ’s consciousness coming kind of through the ether. And you would be able to find every race in his face.”

Vlad Ivanov povestea despre cat de meticulous e Jim Carrey (au lucrat impreuna la Dark Crimes – un proiect la care Carey a fost si producator), dar si cat de atenta e echipa lui cand selecteaza oamenii pe care-i are in jur chiar si cand e vorba de distributia intr-un film. Directoarea de casting de la Dark Crimes l-a sunat pe agentul lui Ivanov ca sa-l intrebe cum e ca om, daca e pozitiv, daca e riguros la munca si alte mici detalii care l-ar fi putut influenta pe Carey pe platourile de filmare.

He tells me he doesn’t have a big world because “outside of these gates I’m known.” There’s a heaviness in Carrey’s voice now. “They’ve done experiments where they’ve documented how when you look at a project it changes the result. So, how can people, knowing who I am and looking at me and giving me their attention, not affect the result? Not affect what’s going to happen in that store or that restaurant? It changes everything. I change the dynamic of a room when I walk into it.”

Sa cititi acest interviu – chiar daca e foarte lung ; e si despre cum oamenii care fac comedie ascund in suflet  o lume destul de intunecata.

https://www.hollywoodreporter.com/features/jim-carreys-reluctant-return-hollywood-1134623

*

halep darren

Cel de-al treilea interviu pe care vi-l recomand este cel pe care Darren Cahill, antrenorul Simonei Halep, l-a acordat intr-un proiect special dedicat antrenoratului, in cadrul turneului de la Cincinnati care se defasoara in aceste zile.

Evident vorbeste despre parcursul Simonei Halep, iar printre randuri simti cat de marcat a fost de suferinta Simonei dupa pierderea finalei de la Roland Garros de anul trecut.

Am avut marea onoare, multumita celor de la Dorna, sa schimb cateva vorbe cu Simona Halep acum cateva saptamani. Ma uitam la ea si simteam forta pe care o emana si m-am gandit dupa intalnire ca nu ai cum sa fii numarul 1 in lume la ceva, orice, daca nu esti foarte puternic.

Ea vorbeste mult despre vulnerabilitatile ei si lupta pentru echilibru, pentru ca e o perfectionista si vrea mereu mai bine pentru ea, si mai ales nu-i e rusine sa-si puna in fata imperfectiunile.

Cred ca daca am urmari mai cu atentie ce povesteste despre lupta ei cu sine, am invata mai multe despre cum sa stim sa luptam pentru propriul echilibru. Ma rog, daca ne dorim asta…

Apart from the birth of my children, it was the greatest day ever for me, being with her on the ride that we had so many ups, so many downs, so many emotional losses,” Cahill told reporters during WTA Coaches Media Day at the Western & Southern Open. “The French Open final last year was just gut-wrenching for everybody. Even here last year, she had the chance to be No. 1 last year and she put in a bad one against Garbiñe. We had a few of those last year.

“And to spend time with her after those moments and see what it meant to her and how it affected her, and then to finally win the Grand Slam, I have never been happier standing there watching a player do what she did.”

Cititi interviul in engleza, surprindeti mai bine nuantele exprimarii lui Darren decat in oricare traducere.

(ma gandeam la responsabilitatea pe care o are antrenorul cand raspunde, stiind ca citeste si elevul, ca-l poate motiva si incuraja inclusiv prin declaratiile sale publice)

Interviul il gasiti aici http://www.wtatennis.com/news/cahill-simona-halep-modeled-her-season-rafael-nadal se incheie si cu podcastul cu interviul Simonei de dupa Victoria de la Montreal.

 

3044
chris simion mercurian by catalina flaminzeanu(interviu) Chris Simion Mercurian – despre responsabilitatea unui artist fata de munca lui si fata de societate, dar si a societatii fata de el –

(interviu) Chris Simion Mercurian – despre responsabilitatea unui artist fata de munca lui si fata de societate, dar si a societatii fata de el –

 Am anuntat zilele trecute ca, dupa ce am vazut un sondaj facut de Raiffeisen Bank in ceea ce priveste perceptia responsabilitatii la romani, voi investiga cum e cu cei 34% dintre romani care cred ca artistii sunt responsabili si in viata si in meseria lor, dar si cu restul care spun ca orice meserie din zona artei e ceva fara o fundatie, fara nicio responsabilitate, e o joaca.

Am rugat-o pe Chris Simion – Mercurian sa stam de vorba pe toate directiile responsabilitatii in arta pe care le-am putut intui. Amandoua am fost in proiecte in care Raiffeisen a sustinut arta – de la muzica clasica pana la film sau teatru – si mi s-a parut ca avem o baza comuna in raport cu aceasta companie.

Ce-a rezultat vedeti mai jos intr-o lunga conversatie dintr-o duminica, inaintea unei repetii acasa la Chris pentru spectacolul ”Cu ce va servesc?” in care joaca Rodica Mandache, Maia Morgenstern si Cabiria Morgenstern.

 Meserii responsabile

RESPONSABILITATEA UNUI REGIZOR FATA DE OPERA LUI

In 2010 am ajuns la Parintele Valerian care a fost actor, se numea Dragos Paslaru si intr-una din primele noastre intalniri am vorbit despre teatru si despre alegerile pe care le facem in momentul in care ne hotaram sa montam un text.

Atunci parintele Valerian mi-a spus cam asa “Tu ai in mana toate sufletele care iti intra in sala si ai responsabilitatea sa nu strici omul, sa nu-i induci un mesaj prin care il deconstruiesti in loc sa construiesti…”

In momentul acela am constientizat ce responsabilitate ai ca regizor; eu imi alegeam textele pentru ca imi erau necesare, ma ardeau, erau in acord cu trairile mele, intr-un mod egoist daca vrei.

Si am luat la rand toate spectacolele pe care le creasem; Slava Domnului nu facusem niciunul care sa fi avut vreo energie negativa, vreun mesaj sau pe o constructie negativa…

Din 2010, alegerea e constienta spre pozitivism. Am renuntat la unele texte care mi-ar fi placut altadata foarte mult si care, intr-adevar, daca le-as fi facut spectacol n-ar fi fost bine. Ispitele sunt permanente. Si e bine ca sunt. Asa te testezi si stii pe unde esti.

Dar exista si o responsabilitatea atunci cand alegi actorii pentru un spectacol? O responsabilitate in cum ii “modelezi”, ce invata de la tine, din grupul in care se construieste, responsabilitatea intalnirii?

Nu mi-am pus problema la nivel de grup, de echipa cu care lucrez, ci la nivelul fiecarei relatii pe care o am one to one … Responsabilitatea nu e o parte din meserie, ci din felul meu de a fi.

Nu lucrez cu actori in care nu cred. Am o frica – nu stiu de unde vine – a faptului ca daca iau pe cineva doar pentru ca imi este prieten sau am un folos de pe urma lui, scena se razbuna… Oricat de infantil pare, este crezul meu si nu mi-l incalc. Distributiile le fac onest, nu-mi fur caciula singura, trebuie sa am responsabilitatea omului total, sa stiu ca pot sa merg cu el de mana pana la capat.

Eu vad in distributiile tale, cred ca ti-am mai zis, un mix de business- marketing- teatru.

Nu esti singura care imi spune ca imi fac distributiile ideale care acopera si partea de marketing, dar nu o fac deliberat, o fac pentru ca am nevoie de oamenii aia, nu de altii, in acel moment al vietii lor. Nu pot sa nu iau un actor pe care-l vad intr-un rol doar pentru ca el e vedeta. Iar actorii cu care am lucrat si sunt actori vedeta, sunt in acelasi timp actori cu talent, cu har.

Ca si situatia spectacolului la care lucrez acum, cu Rodica Mandache si Maia Morgenstern. Sunt adorabile, ce sa fac daca le-am vazut in acest text, sa le inlocuiesc doar pentru ca sunt celebre?! In afara de asta nu sunt un regizor cu orgolii. Imi place sa invat cand am de la cine, iar pentru mine intalnirile cu actorii cu experienta sunt scoala si bucurie.

Apropo de acest context, de participarea doamnei Mandache la acest nou spectacol al tau. Crezi ca un regizor are sau ar trebui sa aiba o responsabiliate fata de actorii in varsta?

Eu nu m-am gandit pana acum la acest aspect, cu niciunul dintre actorii din distributiile mele… Nu stiu daca o sa aleg un actor in varsta doar ca sa-l sprijin, dar nu mi s-ar parea ceva gresit sau rusinos atata timp cat prezenta lui / ei in actul artistic e justificata. Mi s-ar parea foarte tare sa faci asta, sa vezi actori in varsta care nu mai sunt distribuiti, sa le gasesti un text care sa li se potriveasca si sa-I sprijine… Hai sa o facem, e o chestie foarte misto. 

DACA ALEGI SA RAMAI IN ROMANIA, NU TE MAI LAMENTA, ACTIONEAZA.

In studiul despre responsabilitate facut de Raiffeisen doar 34 la suta dintre romani cred ca artistii sunt responsabili. Artistii in integralitatea definitiei – pictori, sculptori, actori, regizori. Sunt meserii vazute boeme, cu oameni care nu sunt foarte responsabili nici cu profesia, nici in viata lor.

Serios?!

E foarte tare acest sondaj pentru ca in afara de spectacolele acestea cliseu de care au sau nu au nevoie oamenii – de povesti, de telenovela – sunt foarte multe spectacole in ultimii 10 ani cu impact social, cu teme majore care intereseaza si fac sala full. Din pacate insa teatrul in democratie nu a fost niciodata un instrument de masa… In comunism era.

Da, dar sondajul se refera la tot… si la pictori, si la sculptori…

Pictorii sunt si mai nisati…

Dar il avem pe domnul Caltia, daca nici dansul nu a fost o voce publica…

E, stai. Cand a fost afisul festivalului Undercloud cu o pictura a domnului Caltia, acum 3 ani, si ne laudam si ne mandream cu aceasta colaborare, erau o groaza de oameni care habar nu aveau cine e Stefan Caltia… Dar stii cum vad eu lucrurile? Daca alegi sa ramai in Romania, nu te mai lamenta, actioneaza.  Fa tu cat de putin poti  si daca ajuti sa afle oameni din jurul tau de un domn Caltia, de nu stiu ce spectacol bun, fa-o in loc sa stai si sa te intrebi de ce e perceputa cultura asa si de ce nu afla lumea de existenta unor produse culturale faine.

chris simion mercurian by catalina flaminzeanu

RESPONSABILITATEA SOCIALA – TEATRUL SI INUNDATIILE

Undercloud a fost creat in ideea de a construi pentru industrie sau era o nevoie a ta?

Festivalul a pornit de la responsabilitatea fata de colegii mei de clasa pe care-i admiram foarte mult si care nu aveau structura mea de a se lupta… Erau introvertiti, erau timizi… Am fost 10 oameni in clasa si eu ma simteam cea mai descoperita, ei mi se pareau mult mai talentati… Dar inainte de idee, festivalul a fost o intamplare care ne-a adus confirmarea ca e nevoie de altceva, ca avem nevoie de o platforma de exprimare altfel decat cea de stat, ca ne putem uni, ca se poate face teatru independent.

In 2006 a fost anul cu inundatiile. Era toata Moldova sub apa, am vazut un reportaj la Realitatea TV si m-a emotionat atat de mult incat m-am gandit: eu ce fac pentru oamenii aia, ce responsabilitate am?

Mi-am dat seama ca primul lucru pe care pot sa-l fac e sa joc niste spectacole si cu banii pe care-i strang sa facem ceva… Am vrut sa ajutam intr-o zona in care altii nu ar fi facut-o si am gasit o scoala amarata dintr-un sat din Bacau, din cea vai de mama ei, era malul de o jumatate de metru inauntru si nu aparea pe nicio lista de ajutoare… Satul Preluci, comuna Agas, judetul Bacau… 127 de copii in scoala de 1-8… o clasa de gradinita.

Am luat ca obiectiv sa o refacem. Dar era vara, teatrele erau inchise si eu eram studenta inca, aveam doar doua spectacole, unul la Teatrul Foarte Mic si unul la TNB – Scaunele – examenul meu de licenta.

Le-am luat de la teatre, cu semnatura ca imi asum ca nu stric costumele si decorul si nu mai stiu cum am ajuns pe terasa Motoare – Laptaria lu Enache sa vorbim cu Calin Husar, managerul spatiului. L-am convins din prima, era si in board-ul de la Cotidianul, ne-a ajutat cu tot trustul Catavencu pentru promovare… Proiectul s-a numit “Nopti de teatru pentru zile mai bune” si motto era “D’aya ne pasa”.

In patru zile am strans 1 miliard 700 de milioane. Nu mai stiu ce inseamna suma asta acum, dar atunci a insemnat ca am putut reface scoala. Ne sunau sponsori, ne sunau oameni pur si simplu intruna.

Ne era atat de frica sa punem mana pe bani, sa ne luam aceasta responsabilitate, incat am sunat la firme de securitate si ne-au raspuns cei de la Shelter Security ca ne ajuta: trimiteau o echipa in fiecare seara, care statea langa cutia milei unde oamenii puneau bani. La final numarau banii, a doua zi ii depuneau in contul campaniei.

Asta s-a intamplat in iulie cred… Si apoi cum refacem scoala. N-aveam incredere sa dam la primarie, n-aveam incredere sa dam la popa din sat, asa ca am facut echipe, eu si actorii, in fiecare saptamana…

Am cumparat tot: de la banci la table de scris, am refacut tot, ajutati de voluntari din sat.

Dupa ce am renovat cladirea ne-au ramas niste bani, nu puteam sa-i dam inapoi asa ca am intrebat cati copii sunt – 127, am luat la fiecare masurile si le-am cumparat uniforme, ghiozdane, incaltaminte, rechizite…

A fost prima campanie in care am fost implicata si mi-am dat seama cat de mult inseamna sa te poti folosi de meseria pe care o ai, de un produs care e teatrul, daca ai responsabilitatea interioara a ta…

Pentru ca te gandesti: ce legatura are teatrul cu inundatiile? Uite ca are…

Asa a inceput proiectul cu terasa La Motoare…

Si ai mai fost acolo peste ani?

In anul urmator de Craciun, am mai mers o data, cand le-am mai dus o serie de lucruri, de atunci nu, nici n-am mai trecut prin zona…

Dupa Campania caritabila, i-am povestit lui Calin despre colegii mei, ca nu avem unde sa jucam si el a zis ca va construi un spatiu pentru noi, pe terasa TNB, dar mai intai sa incercam in Laptarie, in sezonul toamna- iarna sa vedem daca vom avea spectatori.

Si vara urmatoare a fost prima editie a festivalului si am tinut-o pana cand s-a inchis Nationalul pentru renovare. Apoi ne-am mutat la MTR 4 ani si cand s-a inchis si acolo pentru consolidare, am ajuns la Arcub – Hanul Gabroveni.

RESPONSABILITATEA SOCIETATII FATA DE ARTISTI

Responsabilitatea celorlalti fata de artisti… O simti?

Nu ma gandesc la asta, imi vad de drumul meu. Cu curaj. Uite, in cei 5 ani de spectacole in Laptarie, am avut prima data curajul sa spun interzis criticilor, daca vor sa vina la spectacol sa-si cumpere bilet.

Eram atat de afectata si atat de revoltata de atitudinea criticilor care negau orice doar ca era cool sa faci asta. Am avut cronici de la oameni care nu venisera sa vada spectacolul si mi-l distrugeau: pentru ca eram considerata o impostoare si o diletanta, desi nu intrasera in sala. Ridicol, dar asa a fost. Cred insa ca pentru toate astea exista plata si rasplata.

Si-ai suferit?

Suferit e mult spus, m-au revoltat si mi s-a parut imoral, gratuit; adica i-am judecat. Nu trebuia sa fac asta, dar mi s-a parut lipsit de etica… Eu spuneam mereu daca poti sa ma distrugi cu argumente, fa-o pentru ca asa invat si eu de la tine. Si te admir daca imi spui pentru ca asta inseamna ca iti pasa de mine si poti sa ma ajuti sa cresc. Dar daca tu nu vii sa intri in contact direct cu ceea ce fac si ma distrugi pur si simplu, doar ca sa iesi in evidenta, suntem in doua barci total diferite. Nu aberez. Am pastrat cronicile ca dovada.

Dar tu care esti bataioasa, ce-ai facut?

M-am dus inclusiv in redactia unuia dintre acesti critici. Cronica lui era intr-un ziar foarte serios la vremea respectiva si conta pentru opinia publica. Prima mea intrebare a fost “Daca ati avea un copil si ar fi in situatia mea, cum v-ati simti? Eu nu v-am vazut intrand la spectacol si am stat la intrare, stiam exact cine a fost in sala.”

Si-a recunoscut ca asa a auzit de la altii, nu si-a cerut scuze dar mi-a dat explicatii despre context, de ce scrisese acel text, care tinea mai degraba de orgoliile unui alt regizor prieten. Iar peste cateva zile a mai scris o cronica, din nou fara sa-mi vada spectacolul, dar intr-o nota mai pozitiva, mai echilibrata. Acelasi om, nu alta semnatura. Despre ce vorbim? Cum sa ai incredere in recomandarile unui astfel de critic care-si pune semnatura pozitiva sau negativ in functie de cate beri bei cu el?

Cred ca totul porneste de la tine, ce responsabilitate ai tu fata de tine, indiferent ca esti jurnalist, regizor… Nu-ti permiti sa iti depasesti o limita a ta … E vorba de constiinta. Spectacolul e spectacol, omul e om. Daca ai ceva cu mine, ai cu mine. Nu cu spectacolul care e bun.

Oamenii de astazi traiesc intr-o experienta atat de epidermica si de superficiala, incat nu constientizeaza ca o actiune pe care aleg sa o faca, cu ura, se poate intoarce asupra lor, ii poate lovi, urat de tot. Pe ei, personal, peste o perioada de timp sau pe cei dragi lor.

Habar nu au, spun “asta e am facut-o, mergem mai departe”, pana nu li se intampla ceva care nici nu stii de unde vine. Eu cred atat de mult in cauza efect si in echilibrul asta pe care il cautam mereu.

 chis simion by catalina flaminzeanu 3

RESPONSABILITATEA FATA CE LASI IN URMA TA

Exista o responsabilitate a selectiei spectacolelor in festival?

Atunci a pornit din responsabilitatea de a ne desfasura cu totii pe aceeasi scena si de a gasi un loc ca sa se exprime cat mai mult cei din generatia mea, dupa care in momentul in care a crescut – organic – si nu mai puteam sa fiu eu singura, se simtea nevoia de echipa. S-a alaturat Adrian Popescu (Radio Guerrilla) cu care fac echipa de la prima editie si este si astazi. In editia a 4 a am inceput sa intreb in stanga in dreapta daca mai e cineva interest de Undercloud ca nu ne mai descurcam. Si l-am intrebat pe Calin Husar, care mi-a recomandat-o pe Carla… (nota mea, Carla Maria Teaha, directorul executiv al festivalului)

Si asa a aparut ea in poveste pentru ca aveam nevoie de un om care sa ma ajute pe partea de promovare, scapam proiectul din mana cu cat devenea mai mare.

Carla l-a adus in poveste pe Tiberiu (sotul meu) care face marketing. Astazi avem multi voluntari si in echipa fixa suntem 2, dar ar fi fain sa putem fi mai multi oameni care lucreaza pentru toata perioada pentru festival, pentru povesti …

In ultimii 4 ani s-a schimbat total responsabilitatea selectiei, mai ales de cand a devenit concurs.

La noi e simplu ce vrem sa promovam:  productiile care au tenta de modernitate, de inovatie, de experiment pe partea de tineri, selectati in concurs. Iar pe partea de actori cu experienta sa-i aduci in spatiu independent pentru a sustine miscarea si spatiul alternativ, care trebuie sa fie sustinuta, trebuie sa creasca.

Acum deja lumea e obisnuita cu ideea ca poti sa joci teatru profesionist si intr-un alt spatiu decat un teatru conventional, dar acum 5-6 ani era o teama, o frica… si la actori, si la spectator de a merge in spatii neconventionale. Teatrul independent a fost vazut mult timp ca ruda saraca a teatrului “mare’, aia care nu au unde sa joace si nu sunt primiti in teatre de stat, fac in independent. De ce oare era trambitata ideea asta? De frica. Teatrul independent e o miscare vie, autentica, necesara. Nu ai cum sa-l elimini din joc. Ca dovada ca nu a reusit nimeni sa il anuleze. Oricat s-a incercat.

RESPONSABILITATEA DE A-TI PURTA  CRUCEA

Eu n-am avut pe nimeni in familie care sa fie in zona artistica. N-aveam pe nimeni care sa vina sa ma puna sa lucrez intr-un teatru, eram femeie, eram tanara. Singurul lucru cu care am plecat de acasa a fost educatia:  fara compromisuri si trebuie sa te lupti pentru visul tau.

Se cam bateau cap in cap.

Si singurul comportament pe care l-am gasit a fost ambitia: daca ma dau afara pe usa, eu sa intru pe geam. Daca eu chiar cred in ceea ce fac, ma defineste si ii ajuta si pe ceilalti, atunci trebuie sa ma lupt sa-mi iasa…

Si perceptia nu era de verticalitate si de pozitiv, era – dimpotriva – de tupeu.  Erau oamenii care imi spuneau, unii in fata, altii pe post de barfa. Ma durea pentru ca eram singura si mica… Curajul era perceput ca tupeu. De fapt singura nu, cu Dumnezeu.

M-au durut vorbele astea, pentru ca stiam ca sunt nedrepte, dar nu m-au oprit in a-mi duce pana la capat visul… Au fost barfe care rezista si acum desi au trecut 20 de ani.

Ca sunt fiica lui Eugen Simion, ca tot ce am facut este pentru ca tata a fost presedintele Academiei. Pe tata l-a chemat Emil. Si cand am reusit sa ma detasez, am inceput sa fac glume si sa spun ca tata a fost intr-adevar presedinte, dar de bloc.

Au fost barfe ca am avut o relatie cu Pascal Bruckner… De ce m-ar aprecia Pascal Bruckner?! Evident pentru ca trebuia sa existe ceva, dar in niciun caz legat direct de meseria mea.

Aceasta nebunie a barfelor a durat: femeie, tanara, bataioasa, ce puteam eu sa fac sa rezist in Bucurestiul acesta dement? Nu aveam alta optiune decat sa-mi vad mai departe de treaba. Si asta a enervat si mai mult… ca nu ma lasam…

Mi-am setat de la inceput ca publicul e cel mai important. Ma doare groaznic cand nu empatizeaza publicul, in rest nu ma intereseaza alte premii, alte recunoasteri. O gala sau o institutie nu au reusit sa ma bucure cu aceeasi intensitate ca o sala plina care aplauda cu intensitate la sfarsitul unui spectacol. Simti aplauzele, e o energie la aplauze pe care nu ti-o poate da nimeni altcineva…

*

Am incheiat conversatia cand au venit doamnele la repetitie. M-am uitat mai bine de o ora la munca lor concentrata si intima pe un text care vorbeste despre alegeri si puterea de a decide pentru tine, cu toate consecintele pe care le aduce orice alegere.

In timpul repetitiei Chris a primit un mesaj de la Adriana Trandafir. Era in Preluci, satul cu inundatiile despre care vorbisem mai devreme. ”Am ajuns in locul acela unde ne-am lasat o parte din suflet acum niste ani” si ii trimitea o fotografie cu scoala.

Nu mai fusesera de 10 ani acolo, cam tot de atatia ani nu mai vorbisera despre Preluci, iar cand doamna Mandache a aflat de coincidenta, ca am povestit cu doar o ora inainte despre inundatii si prima campanie caritabila cu teatru inclus, a remarcat: ”Uneori te si sperii de coincidentele astea”.

chris simion by catalina flaminzeanu 2

Foto Catalina Flaminzeanu

 

16383
caltia(interviu) Stefan Caltia: “Lucrurile bune se trag asa modest deoparte cateodata si asteapta vremuri bune pentru a reveni la suprafata.”

(interviu) Stefan Caltia: “Lucrurile bune se trag asa modest deoparte cateodata si asteapta vremuri bune pentru a reveni la suprafata.”

 Intr-o lume in care alergam tot mai mult dupa ambalaje, dupa prostii de forma fara fond, cand vreau sa ma reasez in matca, ma intorc la cartile sau inregistrarile cu oamenii care ma inspira.

Am avut privilegiul sa ma intalnesc in aceasta viata de cateva ori cu Maestrul Stefan Caltia, sa-l ascult vorbind despre calitate, valoare, autenticitate. Cand scriu aici “calitate, valoare, autenticitate” mi se pare ca nu stiu sa pun in cuvintele acestea energia pe care o contin cand sunt rostite de Maestru. Daca l-ati ascultat vreodata vorbind despre frumusete, traditie si ce-i romanesc, stiti ce spun: timpul se dilata – intre cuvintele din fraza pare ca incap multe alte povesti care sunt nerostite, dar le simti cu toata fiinta ta.

Maestrul Stefan Caltia a avut anul trecut o expozitie – Obiecte Graitoare- la Muzeul Colectiilor de Arta, expozitie care are si o carte cu o parte mica, dar importanta din lumea lui Stefan Caltia.

Cartea a aparut la editura Curtea Veche, o puteti cumpara de aici.

Pentru aceasta duminica, pentru linistea noastra a fiecaruia, iata cateva mini povesti spuse de maestrul Stefan Caltia din una dintre conversatiile noastre pe care le pretuiesc foarte foarte mult.

 (foto Eduard Enea)

Despre Bucurestiul de alta data si ce ar trebui sa invatam din trecut

Stefan Caltia: Bucurestiul a fost buna parte case boieresti cu gradini foarte mari. Boierul construia si o biserica si s-au facut si mahalalele si cartierele si tot. Sigur, a existat un mic nucleu acolo unde-i Curtea Domneasca, dar nu a fost un oras de tip medieval cu ziduri. Mai mult erau cetatile si orasele intarite, erau Curtea de Arges, Targoviste, zonele de sub munte. Dar cand devenim vasali totali, sa zic asa, Imperiului Otoman, se muta capitala aici de la Dunare de unde erau turcii pana la Bucuresti si in cateva ore veneau si mazileau pe boieri si pe domnitori.

Cea mai veche casa de locuit din Bucuresti, casa de pe Spatarului 22 (nota mea: in casa principala este acum Muzeul Theodor Pallady), e cumparata de la o familie de armeni, se presupune chiar un spatar, un functionar inalt domnesc… Tot ce vedeti in jur, aici unde este si atelierul si casa mea, e construit pe pamantul acestei case! Casa era aici si avea gradina pana la Corbeni, pana in Mosilor, pana in Strada Latina era gradina lor. Pe gradina aia erau acareturi, grajduri, case pentru oameni, cum era randuita vremea. Incet incet, terenul se vinde, ultimul care cumpara sunt eu si raman spre fericirea mea inconjurat de lucrul asta. Am in fata cea mai frumoasa casa de locuit din Bucuresti.

Da, vorbesc despre casa mea si despre cateva lucruri care vorbesc si despre sansa mea de a fi langa cineva care are un teribil simt al frumosului. Vorbesc de sotia mea! Gradina de aici, ca la un moment dat a devenit asa un fel de obsesie pentru mine sa atrag atentia “vai, ce gradina”…

obiecte graitoare

“E extraordinar de bine sa ai langa tine o lume din care poti sa te hranesti si pentru profesia ta!”

Stefan Caltia: Mereu mi se spune “ce gradina frumoasa aveti!” Pentru ca ea este ingrijita de sotia mea. Atelierul asta a fost gandit de ea…

Ea e arhitect. Ea a facut proiectul. Sigur ca suntem impreuna si multe din lucruri le simtim foarte apropiate unele de altele, dar si eu ca orice artist am un mod de a observa si de a lua repede din jurul lui tot ceea ce el ar putea prelucra mai departe.

Buna parte din materialul pe care eu il daruiesc mai departe sunt semne si lucruri luate din documentatia arhitectei din ceea ce ea face.

Acum multi ani eram la Fondul Plastic, fusesem ales de colegi acolo presedinte si pe vremea aia sursa noastra, a casei, de venit era sotia mea care facea rochii.

Cand aducea ea rochii toate doamnele se duceau sa vada. Intr-adevar erau superbe! Am auzit urmatoarele din intamplare: “Cred ca domnul Calita ii alege culorile si de- aia sunt asa”.

Am ramas blocat pentru ca eu exact in atelier aveam o lucrare pe care o vazusem pe o rochie facuta de ea si incepusem o fac in felul meu!

In timp sotia mea s-a lasat de rochii, dar eu le pictez in continuare… Acum probabil lumea zice uite doamna Caltia face ca domnul (rade) dar nu asta e important. Vreau sa spun insa ca e extraordinar de bine sa ai langa tine o lume din care poti sa te hranesti si pentru profesia ta!

caltia

 Casa cu tavanul pictat de Luchian

Stefan Caltia: Intr-o zi, la plimbarea mea de dimineata, vin incoace langa Nicolesti si, langa o casuta din asta pe colt, foarte frumoasa (pe geam -din cand in cand- vedeam ca plafonul era pictat in casa), vad ca dau oamenii tabla jos.

Si zic: ce faceti?

Era sambata dimineata… Ei zic: ”schimbam tabla”.

Vin acasa, stau linistit si pe la 3-4 dupa-masa, nora mea si cu baiatul care e istoric vin si spun: “ai vazut ca darama casa de langa?” Si zic “cum sa o darame? Schimba…”

“Nuu zice, e un buldozer care da…”

Mergem sa vedem, incep sa tip, nimeni nu te baga in seama chiar ala care trebuia se facea ca nu ne aude.

Copiii au relatiile lor pe internet, incep sa se agite, apare Nicusor Dan cu toata echipa lui, nimic! Scandalul si mai mare… Tinerii intra in asa si apare si ceva politie, nu mai stiu povestea exact in detaliu, pana la urma duminica dimineata reusesc sa opreasca darmarea, dar 90% din casa e la pamant!

Usi trantite, tot. Si-atunci Matei (nota mea, fiul maestrului) ia de acolo o usa. Usa pe care ati vazut-o in expozitie, am adus-o aici, nu am mai avut unde sa o punem si am dus-o la tara, acum e adusa de la tara e pachet. Eu nu o folosesc. Nu am cum.

Poate cineva isi inchipuia ca eu am luat usa sa o pun la casa mea de la tara. Am luat-o ca nu am putut sa o las sa o sfarame, sa o bage pe foc. Adica nu am luat-o eu, a luat-o Matei. Si acum cand am reasamblat usa, un mester care ne-a ajutat cu ea a zis “dar asa ceva… ce lemnarie, ce imbinari..” lucruri de meserias! Si mi-a atras atentia asupra unui detaliu extraordinar: balamaua. Acea usa de la 1800 si ceva care atunci cand o deschizi se ridica si cand trece peste covor. Cand o inchizi cade jos.

Si povestesc unii altii ca pictura pe care o vedeam pe geam in acea casa era facuta de Luchian. El mai are niste case in cartier. Una o stiu, unde a fost clubul de sah, nu stiu ce e acum. A restaurat-o un coleg de al meu, o pictura de Luchian.

In spatiul respectiv al casei de la care am salvat usa, pentru ca pana la urma scandalul a ajuns atat de mare incat lucrarile au fost oprite, zidul acela ce-a mai ramas, nu l-au darmat si dupa ce lucrurile au trecut, au trecut, au trecut, au ridicat un bloc cu 9 etaje si au incasat zidul ala ca si cum facem noi o poveste. Cel putin in sectorul asta s-au daramat si s-au stricat si s-au lasat spre a se strica atatea lucruri vechi incat …nu stiu cum sa spun… lucrurile noi care s-au cladit in sectorul 2 nu ajung la valoarea lucrurilor pe care le-au stricat!

Vedeti eu traiesc o drama. Acum am inceput sa imi dau seama. Au venit oameni care au cumparat lucrari de la mine, oameni care au luat lucrari si s-au dus cu ele; le-am povestit cum va povestesc si dvs de traditii pentru ca oamenii astia erau oameni care faceau afaceri si care au darmat si au construit pentru bani… Iar lucrarile mele sunt acum in casele lor. Am fost prost. Asta e.

atelier maestru caltia

Stiti ce se intampla? Eu nu am colectionat!

Dar cand trec pe langa un lucru am doua stari. Una: ca imi place de el si imi place sa fie langa mine. Si al doilea lucru, care e si ca o spaima zic mai “dar daca nu il ridic, nu mai e. Si poate vine si altcineva care ar vrea sa il vada, hai sa il ingrijesc eu!”  Multe dintre obiecte sunt pentru a le ingriji, pentru a le ocroti.

De cand m-am mutat aici in cartier strazile erau pavate cu piatra. Iar strazile astea, mai ales dupa ce trece ploaia peste ele, au o culoare speciala, superba, sunt extraodinar de frumoase. Incet, incet am constatat ca ele dispar. Si atunci de cate ori se facea o constructie, o lucrare si aparea cate o piatra pe care o stiam, ma duceam cu roaba si-i intrebam pe muncitori.

  • Ce faceti cu piatra asta
  • Pai o incarcam in camion si o aruncam la groapa.

Umpleam o roaba de pietre. Si pe aleea mea cand o sa mergeti, o sa vedeti pietre din tot cartierul. Unele sunt negre dreptunghiulare, exatraordinar de frumoase.

Lucrul care ma mai linisteste, un fel de liniste disperata, este ca am vazut ca atunci cand se dezlipeste asfaltul, pietrele vechi raman curate… Asa ca visez la o bogatie a tarii si a acestei generatii care va decoji acest asfalt penibil, ca o coaja de buba urata, si vor scoate la iveala pietrele.

Mai mult decat atat, undeva spre Piata Gemeni, cand s-a dat la o parte asfaltul s-a descoperit ca toata strada e pavata cu bucati de stejar, batute cap in cap.

Lucrurile bune se trag asa modest deoparte cateodata si asteapta vremuri bune pentru a reveni la suprafata.

maestrul stefan caltia

Romanescul autentic intre betoane si razbunarea copiilor

Stefan Caltia: Da… in Tineretului intre betoane poate fi autenticitate. S-au scris poezii, au fost poeti ai orasului, teribili. Deci poti vorbi despre locul ala! Pentru ca tu, important e ce crezi si cum ti-l asumi. Dar ma faceti sa imi aduc aminte ca am fost profesor o vreme in Sercaia si era un copil problema.

O poveste intreaga cu acest copil, traia pe langa o ferma… A trait intr-o promiscuitate, nu stiti ce inseamna un dormitor intr-o ferma. A ramas de nu stiu cate ori repetent, dar l-am intuit era totusi inteligent. Intr-o zi ma deranjeaza la clasa si il dau afara. Era o banca asa langa un perete pe colidor si i-am zis ”aici sa stai” si la un moment dat zic  – ala précis a plecat de acolo. Am iesit sa vad daca a plecat de acolo si am vazut ca a bagat ceva in sertarul de la banca, m-am facut ca nu vad.

Gata a venit pauza, am plecat si i-am scos pe toti afara si pe el repede si m-am dus sa vad ce era. Scrisese o poezie. Un copil ramas de doua ori repetent, scrisese o poezie despre pata din fata peretelui. Era o pata in fata lui si ce vede el in pata aia! Ceva demn de o poezie!!!!

Copilul asta s-a razbunat pe mine ca l-am salvat. Ma iubea dar s-a razbunat pe mine in felul urmator mi-a zis: “domn’  profesor, mi-ati zis ca atunci cand infloresc brandusele pe valea aia, sa va duc”

“Da, mai Ilie! Uite, dupa ce termin cu clasa vin, unde te gasesc?”

“Pai ma gasiti cu caii ca-I pazesc…”

Si ma duc dupa ore, el cu caii, ma vede si zice “dar mergem calare!”

“Mai Ilie, eu am fost calare, dar nu stiu sa calaresc, pune-ma si tu pe mine pe o gloaba.”

Ce insemna sa calarim? Nu aveam capastru. I-am bagat calului o sfoara in gura tineam de aia cat de cat sa il strunesti, am urcat pe cal am pasit asa, am trecut linistit peste pod si cand am ajuns, a pocnit o data din bici si caii sunt ca oile… au luat-o la fuga. Si ma tineam de cal cand pe fundul calului cand asa… Si eu tipam si Ilie radea!

In fine, nu am cazut, am ajuns intr-un loc intr-o vale plina de branduse! Cobor, nu mai puteam de sale nici sa imi adun picioarele, imi venea sa il omor. El statea se uita asa la mine fix si ma aplec sa rup o floare si zice

“Nu! De pe valea asta nimeni nu rupe o floare decat daca ii dau eu voie!”

“Bine, mai Ilie, nu ti-e rusine ce ai facut cu mine, cred ca toate unguroaicele m-au auzit.”

Si am venit pe jos acasa. Asta a fost…

obiecte_graitoare_cop1

(sa va cumparati cartea Obiecte Graitoare – Stefan Caltia, vorbeste despre o lume la care avem nevoie sa ne intoarcem cat mai des ca sa ne amintim ritmul corect al vietii. In plus cartea e continuarea minunata a multor lucruri facute cu substanta si talc in timpul expozitiei. Am scris despre ele la vremea expozitiei si mai cred si acum ca atelierele pentru copii si serile minunate de discutie din perioada expozitiei au insemnat mult pentru copii, tineri si cei care isi cauta radacinile emotionale)

 

13319
andreea marin tabu 2010 -3(Arhiva) INTERVIU – Andreea Marin despre aparente si prejudecati –

(Arhiva) INTERVIU – Andreea Marin despre aparente si prejudecati –

Imi amintesc perfect ca la momentul acestui interviu aveam o idee exacta despre cum trebuie ca e Andreea Marin. Pentru generatia mea, ea a fost pe micile ecrane zeci de ani la audiente uriase. Si auzisem povesti peste povesti despre cat de multe fite are, despre cat de greu accepta ceva etc etc. N-a fost deloc asa, ci a fost foarte disciplinata (si pentru cine ma cunoaste, stie ca disciplina e ceea ce apreciez foarte mult intr-o colaborare), foarte organizata si… daca a intrat in joc si-a facut treaba la maximum din ce putea livra.

Cum sunt sincera de felul meu, i-am si povestit ca ma asteptam sa fie mai fitoasa. A rezultat acest interviu publicat in 2010 in noiembrie in revista Tabu care abia acum ajunge online.

Astazi in epoca social media ne urmarim pe Instagram si ne mai lasam mesaje despre carti si spectacole de dans pe care le-am vazut fiecare si e bine sa le vada si cealalta pentru ca o sa-i placa.

N-as putea spune ca suntem prietene, suntem cunostinte. Dar orice as auzi despre ea, stiu sigur ca nu e fitoasa. Ca daca a protestat pentru ceva la un proiect este pentru ca nu era bine facut. Si mai stiu ca daca o convingi sa se implice in ceva, e 100% acolo cu tot ce stie ea din cei multi ani de televiziune, prezentari de spectacole etc.

Ce-mi place la acest interviu de acum 8 ani este ca mai sta si acum in picioare. Informatiile de aici sunt in continuare valabile si daca as intreba-o pe Andreea despre aceleasi lucruri e foarte posibil sa raspunda la fel. Probabil cu mai multe nuante pentru ca viata a invatat-o multe de atunci si pana astazi, dar caracterul ei – asa cum se vede printre randuri – cred ca a ramas la fel.

(articolul e insotit de fotografii din shootingul din 2010, realizat de Cosmin Gogu  Marius Baragan (scuze, a trecut foarte mult timp de atunci) si stilizat de Laura Cirnici, o stilista cum astazi nu prea mai gasesti – I miss her work 🙂 )

andreea marin tabu 2010 -4

Andreea Marin  -In căutarea lui Chaplin

Deşi fac meseria aceasta de aproape 15 ani, am întâlnit-o pe Andreea Marin pentru prima dată, la mijlocul lui octombrie. Eram în dormitorul ei, unde urma să probeze hainele pentru şedinţa foto de peste câteva zile. I-am ţinut un discurs lung despre de ce e bine sau rău să poarte mustaţa lui Chaplin la şedinta foto şi culmea, eu aveam îndoieli, iar ea era fermă: „Dacă facem transformarea, o facem până la capăt“. M-am aşteptat tot timpul să spună „NU“, ea a simţit asta şi-a replicat „Nu e decât proiecţia a ceea ce crezi tu despre mine.“

Ce credeam? I-am spus şi ei, faţă în faţă, într-o discuţie ca-ntre femei pe care o aveţi mai jos.

Aş vrea să discutăm despre contradicţia dintre imaginea ta publică şi faptul că eşti atât de deschisă la transformări…

Eu mă bucur că tu ai trăit experienţa asta vizavi de mine, pentru că vei înţelege ce pericol există în crearea unei percepţii incorecte despre un om. Dacă ţie ţi s-a întâmplat aşa, tu care eşti un om educat, nu unul superficial, gândeşte-te cum mă văd oamenii care citesc ceva şi nu au timp să verifice informaţia, să se gândească la viaţa mea…

Până la urmă, sunt un om ca toţi oamenii, cu plusuri şi cu minusuri… şi aşa trebuie să fim priviţi, nu suntem nici Dumnezei, nici demoni…

Eu nu mi-am imaginat că vrei să stai la fotografii cu mustaţă sau pe jos…

De ce ţi-ai închipuit că nu aş vrea?

Pentru că îmi imaginam că eşti mai rigidă în lucrurile astea…

Surpriză, nu sunt… Mie mi s-a întâmplat atât de des să mă înşel cu percepţia iniţială, încât am învăţat să fac un pas înapoi şi să nu trag concluzii până când nu cunosc omul.

Sentimentul meu e că nu laşi garda jos aproape deloc, dar cred ca aşa e felul tău.

Nu e aşa felul meu, am fost foarte deschisă la început şi pentru că lucrurile nu au fost luate cu sinceritate, am învăţat să mă apăr. Sinceritatea a fost luată drept prostie din partea mea şi declaraţiile mele folosite în mod distorsionat. Discreţia pe care mizez astăzi este foarte importantă pentru liniştea familiei mele.

Mai cred că, din cauza perfecţionismului, eşti genul care atunci când se îmbolnăveşte se învinuieşte că s-a îmbolnăvit.

Sunt un om care are deja 6 operaţii la activ, sunt un om care s-a întâlnit cu boala, doar că nu s-a prea plâns de asta. Şi n-am avut o relaţie foarte bună cu mine din punctul ăsta de vedere. Ştiu ce înseamnă un pat de spital. Tot ce încerc să fac este să obţin o balanţă corectă între ce dau şi ce primesc de la viaţă.

Dar adevărul e că am un disconfort când medicul îmi dă o nouă reţetă de urmat şi primul lucru pe care mi-l zice e să las ritmul mai moale. Pentru că da, asta mă scoate din papuci. Asta înseamnă timp mai puţin pentru a-mi împlini visele pe care le am în minte…

Dar ai încetinit vreodată ritmul?

 Da, pentru că am ajuns la medic de epuizare şi pe masa de operaţie în situaţie de urgenţă, aşa că apoi n-am mai avut de ales, a trebuit să ascult.

 Însă omul uită… şi iată, mi-a zis asistenta ta că n-ai putut dona sânge pentru că suferi de anemie severă şi epuizare, că sunt situaţii în care te culci la 3 dimineaţa, iar la 7 eşti în picioare să pregăteşti copilul pentru grădiniţă.

 Da da, dar de data asta am fost din timp la medic, am luat medicamente, nu am ajuns pe masa de operaţie… (râde) Încurajează-mă, am progresat!

andreea marin tabu 2010 -3

Perfecţionismul tău îmi aminteşte de Angela Gheorghiu, care atunci când a fost invitată la o emisiune tv a mers cu o zi înainte în studio, să simtă atmosfera şi locul…

Sunt prietenă cu Angela Gheorghiu şi ne asemănăm în multe privinţe. Eu întreb cum sunt scările, pentru că am căzut pe scări odată în direct şi ştiu cum e… Întreb cum e lumina pentru că mă uit la televizor şi ştiu când nu e bine aşezată. Trebuie să fii ignorant să nu înveţi din ce ţi s-a întâmplat… Pun întrebări foarte clare atunci când e cazul, chiar dacă pentru unii pot să fie considerate „fiţe“, pentru mine asta se numeşte profesionalism şi respect pentru munca mea şi pentru telespectator.

Chiar, cum a fost – pentru tine, din interior – la momentul căderii pe scări la Surprize, Surprize?

 Era primul moment din emisiune. Am căzut 30 şi ceva de scari, până jos. Am ajuns într-o poziţie civilizată, ca să spun aşa. Eram cu o mână pe bara de susţinere, am avut puterea să mă ridic pe un picior…

Şi nu-ţi bătea inima?

 Inima era vai de capul ei… Interesant a fost că era ediţia de 1 aprilie, aşa că am avut inspiraţia de a mă ridica şi de a spune: „E prima păcăleală de 1 aprilie!“.

Dar cum ţi-au venit cuvintele acelea în minte?

Te-aş minţi să spun că ştiu. N-am găsit altă soluţie. Punct. E foarte greu să descriu ce era înăuntrul meu, însă a fost un moment extrem de important care m-a remontat pe loc: am văzut reacţia la unison a 250 de oameni, publicul din sală, care în momentul în care m-am împiedicat şi-au îndreptat corpurile – unii şi braţele – către mine, într-un gest spontan de ajutor. 250 de oameni care fac asta în loc să chicotească pe la colţuri, cărora le simţi energia pozitivă pentru că vor să te ajute, e o senzaţie care te ajută să te regrupezi. Un sentiment pe care nu pot să ţi-l explic.

Şi te-ai uitat la înregistrare după aceea? Nu ţi-a fost greu să te uiţi la tine căzând?

 A doua zi râdeam deja. Nu mă ţine o veşnicie, sunt un om cu simţul umorului.

Cum ai învăţat să te protejezi de toate cazurile acelea triste din emisiune?

 N-am învăţat. M-ai văzut de multe ori cu lacrimi în ochi. N-am învăţat nici până astăzi.

Bine dar când te duceai acasă după emisiune, nu-ţi venea să stai să plângi?

Mai degrabă înainte de emisiune, pentru că aveam parte de o documentare foarte serioasă făcută de reporterii noştri de investigaţie şi eu ştiam mult mai mult despre oamenii pe care aveam să-i intervievez. Unele informaţii nu-mi permiteam să le spun public, pentru că ar fi însemnat să intru prea mult în intimitatea oamenilor, sau nu voiam să duc confesiunea până acolo unde urma să îi doară nepermis de mult. Eu mă îmbărbătam dinainte, „drama“ mea era acasă, când citeam poveştile lor cu ochii în lacrimi, de aceea aveam puterea de a fi mai stăpână pe mine în emisiune.

andreea marin tabu 2010 -2

Cred că e greu de trăit cu tine, profesional sau particular, dacă partenerul nu poate ţine acelaşi ritm alert…

 Sigur, nu e uşor… sau poate e invers, poate mie mi-e greu să trăiesc cu cineva care are un ritm prea lent. Lucrurile sunt reciproce. Oamenii au nevoie de potrivire, oricare ar fi această potrivire pe care o caută.

(…)

Pe parcursul conversaţiei noastre ai făcut câteva referiri la „schimbul de energie dintre oameni“, care este un lucru foarte fin, pe care-l simt mai ales artiştii. Sunt foarte puţini „civili“ care simt şi exploatează această energie. Eşti pasionată de aşa ceva?

E mult spus, dar am pe cineva foarte pasionat în familie, mama lui Ştefan, care e un om foarte citit şi rafinat. De la ea am învăţat să-mi cântăresc energia şi să citesc anumite lucruri care nu ştiam că mi se potrivesc.

Ştii ce e interesant? Ştii la ce te ajută? Poţi să simţi energia oamenilor cu care stai foarte mult, cu care construieşti. Toţi avem o anumită furie, un stres care îl poate împinge pe cel de alături departe de noi la un moment dat. Când eu simt asta, nu insist. Mă retrag şi aştept. E valabil în cuplu, în echipă, într-o prietenie… Poţi să spui acelaşi lucru cu aceleaşi vorbe în momente diferite şi să aibă efecte diferite. Mă ajută enorm înţelepciunea de a şti când şi cum să spun ceva.

Dar pentru asta îţi trebuie şi răbdare. Poate tu vrei să obţii acel lucru „acum“ şi e nevoie să laşi pentru altă dată.

Există un moment în viaţa mea în care eu am învăţat ce e răbdarea. S-a întâmplat când am urcat pe acoperişul Africii. Şansa de reuşită de a urca pe Kilimanjaro stă în înţelepciunea de a merge cu acelaşi ritm, susţinut, încet, timp de o săptămână, de la poale până în vârf, la aproape 6000 de metri altitudine. Nu poţi ajunge decât dacă îţi stabileşti un ritm care e al inimii tale şi al plămânilor tăi, respiraţia şi pasul trebuie să fie un întreg. Dacă încerci vitejii, dacă nerăbdarea e în bagajul tău, n-ai şanse de reuşită.

andreea marin tabu 2010 -1

Îţi aduci aminte ce ai făcut după ultima ta emisiune la tv?

 Nu mai ştiu exact, dar îmi amintesc o discuţie iniţiată de soţul meu. Ţin minte exact că eram la noi acasă pe terasă şi mi-a spus ceva ce nu am uitat: „Te admir că ai putut să renunţi într-un moment de vârf la munca ta la tv, ştiu că e mai bine pentru noi, ştiu că îţi doreai asta pentru copilul nostru, dar tot nu e o motivaţie suficient de puternică pentru mine, eu n-aş fi putut să o fac.“ Vorbea din perspectiva artistului care a stat 20 de ani pe scenă, iar aplauzele publicului sunt foarte importante pentru el. Pentru mine, însă, aplauzele astea nu sunt atât de importante, eu totuşi nu sunt un artist. Simţeam nevoia să am o altă viaţă, cu totul. Şi astăzi o am.

Da, dar un mare actor a spus odată că ar suferi în secunda în care n-ar mai fi celebru.

 Da, e echivalentul a ceea ce mi-a spus Ştefan, în fond. Dar pentru mine lucrurile astea nu sunt la fel de importante. Pentru că am fost învăţată cu mult înainte de a fi om de televiziune să fac o gramadă de lucruri, fără să aştept aplauze.

Apariţia în sine la tv pentru mine nu e foarte importantă. Demersul care m-a adus acolo e însă important. Eu am făcut o muncă punând pasiune şi asta m-a adus la notorietate, pentru că mi-am făcut bine treaba, a fost o urmare firească, nu un scop în sine.

Un artist îşi doreşte aplauze pentru că sunt parte integrantă din munca lui, sunt confirmarea muncii lui. Eu am însă parte de altfel de confirmări: campanii care salveze vieţi, schimbări de legi în bine sau mentalităţi pe termen lung. Şi sunt şi acestea aplauze, auzite doar de mine, pentru sufletul meu.

coperta-Andreea-Marin-790x1024

 

3943

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!