interviu de Doru Iftime
Am vrut s-o cunosc pe Sandra Pralong acum cîțiva ani, intrigat de titlul uneia dintre cărțile ei, „De ce m-am întors în România”. Cum mie mi se părea că toată lumea pleacă, am vrut să-i aud argumentele; m-am ales cu o splendidă poveste de viață și cu o perspectivă optimistă, pe alocuri entuziastă, asupra a ceea ce este sau ar putea fi România.
La sfîrșitul anului trecut, Sandra Pralong a lansat volumul „Cum schimbăm mentalitatea? 25 de ani în România” Cuvîntul „mentalitate” face parte din vocabularul activat după Revoluția din 1989 și, împreună cu noțiuni ca „implementare”, sintagme ca „oameni de bine” sau întrebări precum „Ce ați făcut în ultimii cinci ani?”, a căzut iute în dizgrația publică din cauza folosirii abuzive și adesea inutile. La fix 25 de ani de la momentul de răscruce al istoriei noastre recente, Sandra Pralong relansează dezbaterea despre schimbarea mentalității, nu fiindcă între timp mentalitatea ar fi redevenit o noțiune frecventabilă, ci tocmai pentru că ținerea ei sub preșul tăcerii vreme de un sfert de veac nu pare să-i fi făcut vreun bine.
Am să încep cu o întrebare legată de o afirmație pe care o faci spre finalul cărții: că nouă, ca națiune, ne lipsește caracterul și că trebuie să învățăm să avem caracter.
Sandra Pralong: De fapt ce înseamnă să ai caracter? Să fii consecvent. Să fii corect. Să faci ceea ce spui că faci, să te ții de cuvînt. Să se poată „conta pe tine”. E adevărat, într-un fel însăși supraviețuirea noastră ca națiune se datorează acestui spirit mioritic, acestei unduiri între fapte și vorbe. De-a lungul timpului, ca să rezistăm între trei imperii cu culturi atît de diferite, a trebuit să gîndim ca noi și să facem ca ei. Dar dacă această atitudine ne-a făcut bine înainte, în democrație se dovedește dăunătoare. Eu am încredere că vom înțelege că, într-un sistem deschis, singurul punct de sprijin este caracterul, consecvența. Astăzi totul e de vînzare pe internet: inteligență, informație, experiență. Ce nu poți cumpăra, și începe să devină un lucru din ce în ce mai prețios, este caracterul.
Afirmi în cartea ta că politicul este responsabil de clădirea caracterului unui nații. „Vrem o națiune de oameni liberi, care gîndesc independent, sunt autonomi, creativi și întreprinzători sau, dimpotrivă, vrem oameni docili, adică obedienți, timorați, asistați și slugarnici, pe care să-i putem controla?”, spui în eseul „Ușurel cu religia în școli”. Mie mi se pare evident că politicul nostru,indiferent că e de dreapta sau de stînga, ne vrea obedienți. Pe de altă parte, cum poate fi politicul, clasa cea mai lipsită de caracter, să fie responsabilă de clădirea caracterului? Nu e ca și cum am pune lupul de pază la stînă?
Nu. Pînă acum, eșecul democrației românești a provenit din faptul că am încercat să construim democrația, inclusiv la nivelul politic, al partidelor și al elitelor politice, cu uneltele comunismului – controlulși comanda. Acestea sunt uneltele revoluției industriale, cînd aveai nevoie de oameni ușor de controlat, care să execute anumite operațiuni fără să vină cu idei și inițiative, că mai rău făceau; atunci era nevoie de oameni care să-și facă treaba foarte bine, dar care să fie foarte docili. Iar politicul și-a dorit oameni docili, care nu pun întrebări. Totuși,așa cum spui, nu e de la sine înțeles că politicul va crea o societate democratică -de fapt, clasa noastră politică a pierdut această oportunitate, i-a luat-o societatea înainte și votul din 16 noiembrie demonstrează acest lucru fără putință de tăgadă. Și atunci politicului nu-i mai rămîne decît să acționeze sub presiunea societății, așa cum s-a întîmplat la vot, cînd oamenii au avut suficientă încredere în ei înșiși ca să spună „Nu”: Nu vrem să fim manipulați, nu vrem să ne fie insultată inteligența. Însă acesta e doar un prim pas. Ce ar trebui făcut mai departe? Românii ar trebui să aibă aceeași atitudine în viața de zi cu zi. Să pună în continuare presiune pe politic și pe administrație, să nu fie îngăduitori, să nu tolereze să fie umiliți.
Noi, de felul nostru, suntem o națiune tolerantă, și cu greșelile noastre, și cu ale altora. Cît de tare ne dăunează această toleranță?
Greu de spus. Toleranța e benefică. Pe axa care duce de la permisivitate totală la intransigență, noi suntem mai aproape de permisivitate. Și e nevoie de un echilibru. Dar nu poți avea permisivitate fără caracter, că rezultă haos. Cred că mai multă intransigență față de transgresia normelor ne-ar ajuta. Asta ar însemna ca însănătoșirea societății să nu depindă doar de politic, ci corpul social să fie primenit de presiunea publică. Ce m-a frapat cel mai tare în societatea noastră este că respectul legii și al regulilor de bună purtare și de trai în societate nu vine nici de la autorități, și nici prin presiune socială. În străinătate, nu există să încalci legea sau normele și societatea să nu reacționeze. Dacă eu arunc gunoi pe stradăîn Elveția, imediat îmi face cineva observatie. De asta societatea funcționează, este vie și corectă:corpul social, cînd este agresat, reacționează; cei corecți îi molipsesc pe cei incorecți, pe cînd la noi contagiunea se petrece în sens invers.
Cartea ta se numește „Cum schimbăm mentalitatea?”. Sunt cîteva domenii în care cred că mentalitatea trebuie ajutată. De exemplu, în spitale, am simțit pe pielea meanu lipsa de pricepere a medicilor, ci absența compasiunii față de suferința pacienților. Cum îi învățăm pe medici (pe unii dintre ei, mă rog) compasiunea? Cum îi facem pe profesori (pe unii dintre ei) să-și mențină vie preocuparea de a face oameni din elevii lor? Și cum îi facem pe politicieni (pe toți) să nu mai intre în politică văzînd în asta o cale de căpătuire?
Cum spuneam, folosim tiparele mentale ale comunismului în democrație, de aceea ne împiedicăm. În comunism,cei de la baza piramidei erau considerati „supușii” celor de la vîrf, iar funcția era proprietatea deținătorului funcției, deci era firesc ca ei să dorească sa se căpătuiască din compromisul pe care îl făceau vînzîndu-și sufletul fie partidului, fie securității…
Sau din convingere…
Nu cred că după 1947 a mai putut fi vorba de multă convingere, deși Ion Iliescu îmi pare a fi un om care a făcut din convingere comunistă toate fărădelegile pe care le-a făcut.Ce încerc eu să spun în carte este că în democrație scopul nu poate scuza niciodată mijloacele. Pentru că scopul trebuie să fie respectul pentru integritatea și libertatea ființei umane, nu se poate să-i faci omului bine nici măcar cu de-a sila. La noi, politica e o cale spre căpătuială pentru că nu e contracarată de uneltele democrației, de a ne revolta, sau măcar de a nu-l alege pe omul care vede în politică doar calea spre bunăstarea proprie. În democrație avem niște unelte pentru a contracara un astfel de rău, unelte pe care noi nu suntem obișnuiți să le utilizăm. Pentru că încă nu conștientizăm că puterea e în mîinile noastre, că noi, cetățenii, suntem mulți și puternici împreună. Dar noi nu folosim aceste mijloace, abia pe 16 noiembrie 2014 le-am folosit. Dacă vrei, este prima dată în 25 de ani cînd democrația a funcționat cu adevărat în România.
Abia acum am conștientizat forța votului?
Da. Și nu numai că am conștientizat forța votului, dar am conștientizat necesitatea de a sacrifica propriul confort pentru a trimite mesajul că nu mai acceptăm să ni se insulte inteligența—oamenilor care au stat în frig și ploaie cîte 8 ore ca să voteze nu le-a fost ușor.Acesta e lucrul pe care noi nu l-am conștientizat timp de 25 de ani și m-a încîntat că a fost opera acestor „noi pașoptiști” care sunt oamenii plecați în străinătate, care, indiferent ce fac acolo, fie că sunt profesori universitari sau muncitori în construcții, au învățat cît de important este să-ți aperi drepturile și să nu accepți să fii umilit de autorități.
Cît de legată e mentalitatea de bunăstare?
100%. Bunăstarea este produsul unui anumit fel de a acționa și de a vedea lumea, care implică un anumit fel de a rezolva problemele, care, la rîndul lui, implică un anumit fel de instituții care înlesnesc bunăstarea.
Adică dacă un medic e bine plătit, chiar dacă muncește 14 ore pe zi, e de la sine înțeles că are și compasiune pentru pacienții săi? Un profesor care nu are griji mărunte e și un dascăl devotat și preocupat de viitorul elevilor săi, de sămînța pe care o sădește? Banii sunt suficienți pentru a schimba mentalitatea sau mai e nevoie și de altceva?
E nevoie și de bani, dar nu cred că e de ajuns pentru că problema se pune de fapt invers. Banii sînt o consecință a unui anume fel de a fi și de a face lucrurile. Într-o lume deschisă, cîștigă mai mult acel medic care are compasiune, pe lîngă competență. În primul eseu din carte vorbesc despre acea întrebare pe care și-o punea Einstein: prima decizie pe care o iei în viață este dacă trăiești într-un univers ostil sau prietenos; dacă decizi că mediul ți-e ostil, atunci vei acționa astfel încît chiar vei transforma mediul într-unul ostil. Și se creează un cerc vicios, revanșard. În loc să accepți competiția ca pe o condiție de îmbunătățire a vieții tale și a celorlalți, încerci să obții un monopol. În economia de piață, se creează bunăstare pentru că se diversifică oferta, competiția stimulează productivitatea și scăderea prețurilor. Or aceste lucruri sunt imposibile dacă tu consideri că trăiești într-un mediu ostil pentru că vei căuta mereu să fii singurul furnizor al unui serviciu, în exemplul tău, medical, iar atunci nu-ți pasă de pacienți, care nu au de ales decît să fie tratați de tine, dacă ești singurul medic. Bunăstarea, la nivel fundamental, crearea prosperității,pleacă de la cu totul alte premise decît cele din comunism, și anume de la ideea că orice competiție este benefică chiar pentru competitori, fiindcă își îmbunătățesc oferta, se auto-depășesc – de exemplu,își însușesc compasiunea și grija față de aproapele lor.
Că veni vorba de comunism, Sebastian Ghiță a zis că Ponta a pierdut alegerile fiindcă PSD continuă să fie asociat cu comunismul. Mie mi s-a părut că nu acesta a fost motivul principal, acela fiind asocierea cu corupția.
Ba da. Pentru că majoritatea PSD-iștilor gîndesc ca niște comuniști. Care era prețul ordinii și al păstrării status quo-ului în comunism? Minciuna, manipularea, disprețul față de oameni. Iar corupția face parte din acest alai…
Cum schimbăm mentalitatea omului de rînd, a omului simplu?
Vezi tu, însăși ideea că unii sunt oameni de rînd și alții elite vine dintr-o gîndire care nu corespunde unei societăți deschise care,în fond,nu are ierarhii permanente. Toți oamenii sunt egali ca potențial. Unii sunt educați să muncească cu capul, alții să lucreze cu mîinile, dar toți sunt la fel de valoroși. Dar să nu fim naivi, există la noi un mare clivaj urban-rural, care, de altfel, dă șarmul acestei țări, fiindcă ruralul nostru a păstrat intact ceea ce a pierdut Europa Occidentală și SUA – autenticitatea și apropierea de natură. Marele pariu al politicienilor din anii care vin va fi ca oamenii din mediul rural să aibă aceleași condiții moderne de trai ca orășenii – canalizare, apă curentă, electricitate, farmacie, dispensar, cinema, bibliotecă – fără să piardă farmecul locului. Inteligența politicului aici se va demonstra, făcînd aceste lucruri fără să altereze autenticitatea, frumusețea acestui mediu și simbioza cu natura pe care încă o experimentează românul din mediul rural. Așadar, într-o societate deschisă nu mai avem ierarhii rigide, iar excelența se manifestă indiferent de domeniu – important e să-ți dorești să ajungi la performanță și la excelență. Pe de altă parte, schimbarea de mentalitate e un concept foarte savant pentru ceva foarte simplu: pentru un alt fel de a fi și a vedea lumea. Unul în care ești conștient de tine însuți și de puterea ta și o utilizezi în mod constructiv pentru a-i susține pe ceilalți, nu pentru a-i domina. Mărturisesc că, pe undeva, cartea mi se pare un pic prea pedantă din această pricină, și nu mă mai reprezintă neapărat – îmi dă, așa, un aer de „maică stareță” care dă lecții despre lume, și nu mă mai recunosc în acest fel de a fi. Ha, ha, mi-am schimbat…mentalitatea! Dar cred că merită citită tocmai pentru acest parcurs inițiatic pe care îl împărtășesc cu cititorul.
Se poate spune că această carte pune punct unei etape din viața ta?
Exact. Pune punct unei etape și chiar unui fel de a fi al meu. Ca să revin la întrebarea ta, diferența de mentalitate e foarte simplu de sumarizat: în comunism și în orice societate închisă, oamenii, mai ales la vîrf, încearcă să-i controleze pe ceilalți; într-o societate deschisă, marea provocare este să te controlezi pe tine. Să te legi de catarg ca Ulise, mai ales dacă ești politician, ca să nu fii tentat să folosești toată puterea pe care o ai, să forțezi limitele legii sau să încalci legea, cum s-a întîmplat în acel teribil (pentru România!) 3 iulie 2012, cînd s-au schimbat șefii camerelor parlamentului și l-au dat jos pe Băsescu. Străinătatea ce a spus atunci? (nu că l-ar fi apărat pe Băsescu, că nu de persoană era vorba, ci de principiu):a spus că nu schimbi regulile în afara legii chiar dacă poți, chiar dacă ești în asentimentul a 7,5 milioane de oameni. Regula spune că nu poți utiliza cum vrei tu puterea acelor milioane de oameni. Așadar, marea provocare a societății deschise e să-ți controlezi puterea. Chiar dacă poți face ceva, să nu faci dacă „nu se face”, pentru că regulile pe care le-ai stabilit nu le poți încălca decît după o procedură stabilităîn avans.Și lucrul acesta, auto-controlul, se declină indiferent că ești muncitor, șef de stat sau intelectual.
Spre final, aș reveni la caracter, dacă-mi dai voie. În deschiderea cărții ai o parabolă foarte frumoasă, despre caracterul care devine destin. Ar trebui să fim atenți la ce ne dorim?
Înțelepciunea românească spune că de ce ți-e frică nu scapi, creezi acea realitate prin comportamentul tău. Funcționeazăși invers. Viața e o profeție care se realizează de la sine, „a self-fulfilling profecy”. Proiectezi niște intenții și acționezi în funcție de acestea, deci creezi realitatea care îți dă dreptate. Acel proverb budist pe care l-ai menționat spune așa: „Ai grijă ce gîndești pentru că gîndurile devin vorbe, vorbele devin fapte. Faptele devin obiceiuri, obiceiurile devin caracter și caracterul devine destin.” De asta îmi doresc atît de mult să gîndim pozitiv și luminos despre România, pentru că prea suntem obișnuiți să privim jumătatea goală a paharului. Și dacă te uiți doar la ce lipsește nu vei găsi niciodată găsi energia ca să umpli paharul…
Chiar dacă avem o listă lungă de probleme de rezolvat, vorbești în cartea ta despre șansa României la măreție într-un sens cît se poate de propriu al cuvîntului. Avem într-adevăr șanse să fim un popor măreț?
Absolut. Am fost și suntem un popor măreț, dar trebuie s-o conștientizăm și noi. Avem o șansă extraordinară pentru că suntem un foarte interesant mix de culturi și de feluri de a fi. Știi că se spune că prosperitatea se creează acolo unde există diversitate.. Experiența de viață se îmbogățește de pe urma diversității și a schimburilor culturale. E și motivul pentru care în UE se insistă asupra păstrării diversității – bunăstarea este mai mare în societățile în care diversitatea este încurajată, nu suprimată. Așa suntem și noi, la confluența a două lumi – cea occidentală, carteziană, calculată, rece – și lumea mistică, fatalistă, mai profundă, mai spiritualizată, a Orientului. E suficient să te uiți la nivelul de preocupare pentru dezvoltare personală în România; nu am statistici, dar dacă e să-i compar pe prietenii mei din Elveția, Franța sau SUA cu cei de aici, constat că cei de aici au un apetit uriaș pentru cursurile new age de dezvoltare personală, de conectare, de înțelegere a filozofiilor orientale și de punere în practică a principiilor lor, de meditație – toate acestea fiind un val care abia acum stă să vină peste lumea occidentală. Am convingerea că masa critică transformatoare se va acumula într-o țară de la marginea Europei, cum e România, și nu la centru. Paradoxul face ca tocmai lipsa instituțiilor și lipsa consolidării democrației să fi împins atît de mulți oameni educați să caute alternative, să caute să se descopere pe sine, să-și deschidă mintea. Și în momentul în care scapi de uscături și cînd se va descătușa energia creatoare, inclusiv la nivel administrativ, acest popor va uimi lumea. Și acest lucru se va întîmpla mai repede decît credem, cu condiția ca politicul să urmeze societatea în dorința ei de a se elibera de minciună și fărădelege.
Carte de vizită Sandra Pralong
Născută la Bucureşti şi crescută în Elveţia şi în Statele Unite ale Americii, Sandra Pralong(Budiș pe numele de fată) se întoarce în România la începutul anului 1990 pentru a pune bazele Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă, pe care o conduce până în 1993, finanţând începuturile societăţii civile în România şi Moldova. În 1989, înainte de a reveni în ţară, Sandra Pralong trăia la New York, unde era director al săptămânalului Newsweek.
De la Bucureşti, colaborează cu CNN International şi contribuie la deschiderea canalului de televiziune faţă de jurnaliştii din Europa Centrală şi de Est, iar în 1994, la Praga, pune bazele unei agenţii de ştiri video.
Revine în România în 1998 pentru a deveni consiliera preşedintelui României, responsabilă de relaţia cu românii de pretutindeni şi comunicare internaţională, iar în 2000 creează, la Bucureşti, Synergy Communications, care oferă consiliere în domeniul strategiei unor companii precum Dacia‑Renault, Erste Bank, Google etc. şiunor organizaţii precum ONU, UNICEF, OCDE, Banca Mondială, Comisia Europeană etc.
În 2002 este chemată să conducă departamentul de comunicare regională al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) în cele 27 de ţări foste comuniste. Se întoarce din nou în România în 2006 şi, cu profitul de la Synergy Communications, înfiinţează propria fundaţie, SynergEtica-Împreună suntem buni!, din dorinţa de a le insufla tinerilor români bucuria eticii, a civilităţii şi a bunei‑cuviinţe. Printre programele fundaţiei, la care contribuie numeroşi tineri voluntari, se numără „Fair Play” – un program de etică prin sport –, diverse programe de conştientizare, cum ar fi „Nesimţirea Ucide!”, „Ura dăunează grav sănătăţii” sau „Mişcă‑ţi Bunul‑Simţ!”, programe pentru readucerea în România a tinerilor şcoliţi în străinătate, ca „Noii Paşoptişti – Revoluţionar de Optimişti”, precum şi „Radio‑ONG” şi, recent, „Erupţie Anticorupţie”.
În 2007, Comisia Europeană o invită să facă parte din grupul celor zece intelectuali europeni care reflectează asupra provocărilor multilingvismului în Uniunea Europeană, iar în 2008 este numită Ambasador al Bunăvoinţei pentru Anul European al Dialogului Intercultural. În 2009 creează, la Bucureşti, „Ambasada Artelor”, pentru a promova contribuţia culturii româneşti la patrimoniul european.
Sandra Pralong are un doctorat (Magna cum laude) în ştiinţe politice, obţinut la Institut d’Etudes Politiques („Sciences Po”) din Paris, a absolvit studii postdoctorale la HEC, în Elveţia (administrarea afacerilor), şi are două masterate, unul în drept internaţional şi diplomaţie, la Fletcher School of Law and Diplomacy, Boston, şi unul în filosofie politică, la Columbia University din New York. A fost decorată de statul român, de Casa Regală a României şi de Commonwealth‑ul statului Massachusetts.
În 2010, Sandra Pralong a publicat la Polirom volumul Dece m‑am întors în România, în care 40 de personalităţi povestesc ce le‑a motivat să se întoarcă acasă, iar în 2013, tot la Polirom, volumul Mai români decât românii? De ce se îndrăgostesc străinii de România, în care 45 de personalităţi străine spun ce le‑a determinat să se stabilească la noi în ţară.
*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar
