Victory ceremony
nu stiu daca v-ati intrebat vreodata ce se intimpla cu steagurile de la ceremoniile de premiere ale sportivilor si care este traseul lor.
la televizor urmaresti sportivii pe unde intra cum se aseaza in dreptul locului ocupat pe podium, cum trec fetele cu medaliile si florile si oficialii care le vor inmina.
dar, in partea diagonal opusa a salii (in cazul probelor de inot, pentru ca nu stiu unde erau amplasate in stadion de exemplu), intra steagurile odata cu sportivii. 6 militari de la trei arme diferite – navy, terestra si aviatie – insotesc steagurile si intr-un sincron perfect le asambleaza in suporturile care sunt in fata sportivilor, pe partea cealalta a bazinului.
totul e atit de bine sincronizat ca in momentul in care sportivii se aseaza in drepturile locurilor de pe podiumul pe care vor urca, steagurile sunt aliniate in fata lor.
dupa ce imnul este cintat, steagurile coboara si, tot in sincron perfect, cei 6 soldati reimpacheteaza drapelele, apoi pleaca marsaluind catre tribuna. cum la inot sunt cite doua ceremonii de premiere una dupa ala, reiau in loop miscarile la citeva minute ca si cum le-ar fi facut pentru prima data. intr-un sincron impecabil.
***
din sala, la concursul de inot, am avut sentimentul clar ca nu sunt suficient de educata sa fiu in contact cu oamenii cu dizabilitati. cred despre mine ca sunt deschisa la minte, am scris despre multi oameni cu dizabilitati, dar acolo – in tribuna, uitindu-ma la niste oameni care pareau zei in lupta lor desi n-aveau miini sau picioare, sau erau orbi – mi-am dat seama ca mintea mea are mutatii.
oricit as fi incercat sa ma abat de la senzational eram tentata sa intreb “dar ce dizabilitate are?” cind nu vedeam semne concrete ale unei deficiente.
iar victoria lor , demonstratia lor de forta si abilitati rare m-a dus cu gindul pentru o clipa la oamenii pe care-i vezi prin bilciuri si te minunezi pentru ce stiu sa faca desi sunt f diferiti de standard.
imi pare rau pentru gindul meu, dar a fost acolo.
***
luni si marti au fost dezbateri aprinse la Jocurile Paralimpice pe tema declaratiei lui Oscar Pistorius care a pierdut finala de 200 m si care acuza comitetul paralimpic ca l-a favorizat pe cistigator (Alan Oliveiras) intrucit are o proteza mai performanta. ceea ce e evident ca nu este foarte fair play
articolele si comentariile de la tv arata cit eleganti pot fi jurnalistii britanici si ce scoala au in ei. scoala de jurnalism.
unul dintre textele mele preferate incepe asa
The truth is these ‘superhuman’ athletes err like the rest of us
Sooner or later someone had to separate us from the slavish belief promulgated so hard these last few days. It is the one that says Paralympians are a separate and superior breed of sportsmen and women beyond any of the vices, including the conceits, of those who are able to compete with less conspicuous handicaps.
il gasiti integral in the independent
*
Am fost la Londra la Jocurile Paralimpice, la invitatia British Airways sponsor si partener oficial atit al Olimpiadei cind si al Jocurilor Paralimpice.
o poveste frumoasa despre BA si olimpiada:
erau sponsori, trebuiau sa fie prezenti in parcul olimpic cu ceva, iar zona care le era dedicata era intre niste sponsori care aveau epunere uriasa.
s-au gindit sa construiasca Park live, un spatiu cu o scena uriasa si un perete imens transformat intr-un ecran urias si sa lase totul la liber pentru orice ar fi venit in vizita.zeci de mii dintre britanicii veniti cu pass day (adica doar cu acces in satul olimpic, fara bilete la competitii) au servit picnicul in parculetul creat de BA si s-au uitat la competitii. iar cind oficialii care se ocupa de parcul olimpic de la Rio au venit in vizita, au declarat ca vor prelua ideea chiar daca nu aveau asa ceva desenat in planul lor:)
asta mi-a adus aminte despre ceva cu ce asociez eu British Airways – experienta, trairea unor senzatii. ca turist calatoresti cu acelasi avion – fuselaj – indiferent de brandul companiei cu care mergi, dar ceea ce face diferenta e experienta din interiorul navei – mincarea , cum au grija de tine insotitorii de bord, cit spatiu ai in avion etc etc.
aseara, cind m-am intors, pe locul din fata , rindul 1 la Club Europe (adica first class) era un domn supraponderal. se vedea ca nu se simte in largul sau pentru ca avea necesitati speciale ( a cerut o centura de siguranta speciala , mai mare; a ridicat minerul scaunului), iar insotitoarea de bord care a simtit asta si-a petrecut citeva minute bune povestind cu dinsul. nu stiu ce spuneau, dar stiu ca in cele din urma domnul a inceput sa rida. iar cind a coborit din avion era deja prieten cu doamna insotitoare de bord.
e un detaliu care spune multe. si stiu ca nu e o intimplare pentru ca am vazut cum , anul trecut, o alta insotitoare de bord i-a acordat atentie maxima Anei cu care mergeam la Londra (nu eram in vreun press trip, eram turisti obisnuiti, nu stateam la first), doar pentru ca ii spusesem ca ii e foarte frica sa zboare. venea mai des la noi, de fiecare data cind trecea pe culoar avea un zimbet si o vorba buna pentru Ana.
